Testul 1

1.1 Stabiliți conținutul termenului „influență”, utilizat în art.326 CP RM..

În art 326. termenul influență este folosit în sensul de putere, capacitate de a modifica comportamentul
factorului de decizie în sensul dorit , respectiv de a-l determina să facă o favoare sau să ia o decizie
favorabilă. Condițiile care trebuie să le îndeplinească pentru a face obiectul de referință a art 326. a) NU
trebuie să aibă o bază legală, deci nu trebuie să izvorască din raporturi de subordonare, control, colaborare.
b) trebuie să izvorască din raporturi de rudenie prietenie. c) influența trebuie să fie posibilă și credibilă. d)
influența și mijloacele de înfăptuire să nu fie permise de lege ca o activitate legală.

1.2 Demonstrați dacă este corect a se afirma că traficul de influență neremunerat poate fi calificat în baza
alin.(1) art.326 CP RM.
NU! Dat fiind faptul că obiectul material al infracțiunii îl reprezintă remunerația ilicită. Aceasta se exprimă în
banii titlurile de valoare, serviciile, privelegiile alte bunuri sau avantaje necuvenite traficantului de influență.
Accentuăm că în lipsa obietului material sau imaterial fapta nu poate fi calificată conform alin 1. art 326. În
alți termeni traficul de influență neremunerat, dezinteresat, gratuit, nu intra su incidența art. Respectiv.
Situațiile în care remunerația nu se reușește din cauze independente de voința făptuitorului vom fi în
prezența tentativei șa infracțiunea de trafic de influență. În situațiile în care remunerarea nu este cuprinsă
în intenția făptuitorului, iar făptuitorul deține anumite calități speciale răspunderea îi poate fi aplicată
conform altor norme (Abuz de putere/ abuz de serviciu/excesul de putere.) În ipoteza infracțiunii specificate
la alin.1 art.326 CP. Valoarea exprimată în bani a remunerației ilicite nu trebuie să depășească 2500 unități
convenționale, în caz ontrar răspunderea se va aplica conform cu lit.C. alin.2. art 326.

1.3 Estimaţi care sunt efectele pozitive și/sau cele negative ale amendamentelor operate în dispoziția
art.326 CP RM prin Legea nr.245 din 02.12.2011
Modificările operate de prezenta Lege, a) înainte deintrarea în vigoare a acestei legi, la alin.(1) art.326
CP RM se stabilea răspunderea pentru primireasau extorcarea de bani, titluri de valoare, alte bunuri sau
avantaje patrimoniale, acceptareade servicii, bunuri sau avantaje, personal sau prin mijlocitor, pentru
sine sau pentru o altă persoană,săvârşite intenţionat de către o persoană care are influenţă sau care
susţine că are influenţăasupra unui funcţionar, în scopul de a-l face să îndeplinească ori să nu
îndeplinească acţiuni ceintră în obligaţiile lui de serviciu, indiferent dacă asemenea acţiuni au fost sau
nu săvârşite. Însensul acestei norme, prin „funcţionar” se avea în vedere fie un funcţionar public, fie un
funcţionar privat. În art.326 CP RM, în varianta în vigoare, termenul „funcţionar” a fost substituit prin
cuvintele „persoane publice, persoane cu funcţie de demnitate publică, persoane publice străine,
funcţionar internaţional”. Aceste cuvinte nu presupun accepţiunea de funcţionar privat.Din această
perspectivă, sfera de incidenţă a art.326 CP RM a suferit o restrângere. Drept urmare, nu se mai poate
susţine că aria de acţiune a art.326 CP RM se extinde, inclusiv, asupra persoanelor care s-au prevalat de
influenţa pe care o au faţă de un funcţionar dinsectorul privat. b) la fel a fost modificată și denumirea
Capitolului XV al Părţii Speciale aCodului penal al Republicii Moldova: din „Infracţiuni săvârşite de
persoane cu funcţie derăspundere” în „Infracţiuni contra bunei desfăşurări a activităţii în sfera
publică”Această modificare de titulatură nu poate să nu aibă efecte asupra conţinutului obiectuluijuridic
generic al infracţiunilor prevăzute în Capitolului XV al Părţii Speciale a Codului penal alRepublicii
Moldova.Astfel obiectul juridic generic alinfracţiunilor prevăzute în Capitolului XV al Părţii Speciale a
Codului penal al RepubliciiMoldova îl formează relaţiile sociale cu privire la buna desfăşurare a activităţii
în sfera publică În niciun caz nu este vorba despre activitatea desfăşurată de persoanele care
gestionează oorganizaţie comercială, obştească sau altă organizaţie nestatală. În urma modificărilor
operate de legea nr.245 obiectul juridic generic a fost restrîns. În consecinţă, prin „pretindere” trebuie
 de înţeles cererea insistentă, reclamarea, revendicarea având ca obiect bani, titluri de valoare, servicii,
privilegii, alte bunuri sau avantaje.

2.1. Dreptul de a nu fi urmărit, judecat sau pedepsit de mai multe ori .

Relataţi despre conţinutul principiului dat şi sfera de aplicare al acestuia.

Art.22 CPP. Nimeni nu poate fi urmărit de organele de urmărire penală, judecat sau pedepsit de instanţa
judecătorească de mai multe ori pentru aceeaşi faptă.Scoaterea de sub urmărire penală sau încetarea
urmăririi penale împiedică punerea repetată sub învinuire a aceleiaşi persoane pentru aceeaşi faptă, cu
excepţia cazurilor cînd fapte noi ori recent descoperite sau un viciu fundamental în cadrul procedurii
precedente au afectat hotărîrea respectivă. Hotărîrea organului de urmărire penală de scoatere a persoanei
de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale, precum şi hotărîrea judecătorească definitivă,
împiedică reluarea urmăririi penale, punerea sub o învinuire mai gravă sau stabilirea unei pedepse mai
aspre pentru aceeaşi persoană pentru aceeaşi faptă, cu excepţia cazurilor cînd fapte noi ori recent
descoperite sau un viciu fundamental în cadrul procedurii precedente au afectat hotărîrea pronunţată

2.2 Analizaţi hotărîrea nr.26 din 23.11.2010 a Curţii Constituţionale cu privire la constituţionalitatea art.
63 alin.(6) CPP

Curtea Supremă de Justiţie a contestat constituţionalitatea prevederii art 63.„Încetarea de drept a calităţii
de bănuit în legătură cu expirarea termenelor indicate în alin. (2), în cazul acumulării ulterioare a probelor
suficiente, nu împiedică punerea persoanei sub învinuire pentru acelaşi fapt” din alin.(6) art.63 CPP, invocînd
în principal prevederile art.4 din Protocolul nr.7 la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului
şi a libertăţilor fundamentale (în continuare – Convenţia)3, care statuează principiul non bis in idem, şi art.21
din Constituţie, care consacră principiul prezumţiei nevinovăţiei, precum şi dispoziţiile alin.(1) art.16, art.20
şi art.25 alin.(1) din Constituţie.Curtea Constituţională a constatat necorespunderea alin.(6) art.63 CPP cu
principiul constituţional privind accesul liber la justiţie, raportat la victimă (partea vătămată).
Încertitudinea generată de alin.(6) art.63 CPP şi lipsa unui act doveditor privind încetarea de drept a calităţii
de bănuit nu permite persoanei-victime de a fi informată cu privire la încetarea urmăririi penale, de a
contesta actul inexistent şi de a reclama, în caz de necesitate, organul de urmărire penală. De asemenea, nu
permite organului statal să constate că s-a desfăşurat o anchetă eficientă, exigenţă înaintată faţă de orice
procedură penală finalizată.
În baza celor expuse, Curtea Constituţională apreciază că alin.(6) art.63 CPP îngrădeşte dreptul de acces
liber la justiţie şi este neconform cu art.20 din Constituţie. (http://lex.justice.md/md/336865/)

2.3 Proiectaţi o situaţie în care în urma unor fapte noi este necesar de reluat urmărirea penală

Art.287 CPP. Reluarea urmăririi penale după încetarea urmăririi penale, după clasarea cauzei penale sau
după scoaterea persoanei de sub urmărire se dispune de către procurorul ierarhic superior prin ordonanţă
dacă, ulterior, se constată că nu a existat în fapt cauza care a determinat luarea acestor măsuri sau că a
dispărut circumstanţa pe care se întemeia încetarea urmăririi penale, clasarea cauzei penale sau
scoaterea persoanei de sub urmărire.

Reluarea urmăririi penale poate fi dispusă şi de către judecătorul de instrucţie în cazul admiterii plîngerii
depuse împotriva ordonanţei procurorului de încetare a urmăririi penale ori de clasare a cauzei penale sau
de scoatere a persoanei de sub urmărire. n cazurile în care ordonanţele de încetare a urmăririi penale,
clasare a cauzei penale sau de scoatere a persoanei de sub urmărire au fost adoptate legal, reluarea
urmăririi penale poate avea loc numai dacă apar fapte noi sau recent descoperite ori un viciu fundamental
în cadrul urmăririi precedente au afectat hotărîrea respectivă. În cazul descoperirii unui viciu
fundamental, urmărirea penală poate fi reluată nu mai tîrziu de un an de la intrarea în vigoare a ordonanţei
de încetare a urmăririi penale, clasare a cauzei sau scoatere a persoanei de sub urmărire.

Testul nr.2.

1.1 Relatați despre implicațiile juridico-penale ale pierderii capacităţii profesionale de muncă
La determinarea dizabilității și capacității de muncă se ține cont de factorii medicali, pedagogici,habituali,
profesionali, personali și sociali. A) caracterul bolii și în special consecințele ei, b) gradul de dereglare a
funcției, c) eficacitatea tratamentului și a măsurilor de reabilitare aplicate, d) starea mecanismelor
compensatorii, e) posibilitatea adaptării sociale, f) vârsta... Criterii de determinare a dezabilității 1)
capacitatea de a studia și instrui, 2) capacitățile intelectuale și comportamentul, 3) capacitatea de autosrvire
și autoîngrijire. 4) capacitățile de comunicare, 5) capacitățile locomotorii, 6) capcitatea vitală a organismului,

Evaluarea capacității de muncă. 1- dizabilitate severă- capacitatea de muncă păstrată în proporție de 0-20%,
2- dizabilitate accentuată-capacitatea de muncă păstrată în proporție de 25-40%, 3-dizabilitate medie-
capacitatea de muncă păstrată în proporție de 45-60%

Trebuie de accentuat că întrucât legea are în vedere pierderea capacității generale de muncă nu a celei
profesionale, este inoportun a pune de acord gradul de gravitate a vătămării integrității corporale sau a
sănătății cu gradul de invaliditate, care va fi stabilit victimei după tratamentul vătămării integrității
corporale sau a sănătății. Provoacă reticență prevederea controversată de la pct 64 a regulamentului
ministerului sănătății, această prevedere vine în dezacord cu dispoziția art 151 CP urmând a fi ignorată.
Aceasta pentru că pierderea capacității profesionale de muncă nu poate fi echivalată cu pierderea
capacității generale de muncă. (pag 366-367 vol I)

1.2 Argumentaţi dacă intră sub incidenţa noţiunii „pierderea unui organ” (în sensul alin.(1) art.151 CP
RM), lezarea unui organ nefuncţional, când ulterior se impune (din considerente.
Intra! Persoana care prezintă o infirmitate (defect fizic) congenitală (existent în momentul nașterii) sau
dobândită pe parcurs nu este descriminată în planul ocrotirii sănătății, în raport cu celelalte persoane. Prin
dizpozițiile de la articolul 151.CP.legiuitorul i-a oferit o ocrotire egală. În consecință intră sub incidența
„pierderea unui organ” (în sensul art 151 CP RM) lezarea unui organ nefunțional, când ultimul impune (din
considerente medicale) extirparea acestuia. În această ipoteză este inadmisibilă aplicarea art 152CP sau 78
CC. Eventual , doar la individualizarea pedepsei pentru infracțiunea prevăzută la art 151CP, ca circumstanță
atenuantă se poate lua în vedere că infracțiunea a dus la pierderea unui organ nefunțional. Eventual
deoarece sluțirea victimei are, de regulă, repercusiuni mult mi adânci pentru moralul acesteia decât
încetarea funționarii unui sau altui organ.
1.3 Estimați dacă este sau nu oportună modificarea legii penale și a legii contravenționale într-o
asemenea manieră, încât gravitatea bolii psihice cauzate victimei să fie corespunzătoare cu gravitatea
vătămărilor specificate la art.151 sau 152 CP RM ori la art.78 din Codul contravenţional

Atât din prevederile art.151 С.pen. RM, cât şi din prevederile Regulamentului Ministerului Sănătăţii
nr.99/2003, rezultă că oricare boală psihică - indiferent de caracterul, evoluţia, durata, repercusiunile şi
profunditatea acesteia - intră sub incidenţa art.151 С.pen. RM, dacă se află în legătură cauzală cu acţiunea
sau inacţiunea de cauzare a vătămării grave a integrităţii corporale sau a sănătăţii. În literatura de
specialitate, au fost exprimate poziţii, conform cărora trebuie apreciată obiectiv gravitatea bolii psihice; în
funcţie de gravitatea bolii psihice, prejudiciul adus sănătăţii trebuie diferenţiat în vătămare - gravă, medie
sau uşoară - a integrităţii corporale sau a sănătăţii.18 Este adevărat că această viziune se pretează mai bine
potenţialităţilor moderne ale ştiinţei psihiatrice. Potenţialităţi care şi-au găsit realizarea, de exemplu, în
completarea Codului penal cu art.231 "Responsabilitatea redusă". Anume prin astfel de mijloace se poate
răspunde mai particularizat unor situaţii mai specifice. Însă, viziunea reliefată vine în contradicţie cu litera
legii. De aceea, de lege lata, oricare boală psihică, chiar cu un parcurs facil, este de domeniul vătămării grave
a integrităţii corporale sau a sănătăţii. Aplicarea art.152 С.pen. RM sau a art.78 din Codul contravenţional ar
fi o ilegalitate în ipoteza dată. Acesta este mesajul adresat practicienilor. Cât priveşte legiuitorul, îi
propunem să-şi revadă optica, modificând legea penală într-o asemenea manieră, încât gravitatea bolii
psihice cauzate să fie corespunzătoare cu gravitatea vătămărilor specificate la art.151, 152 C.pen. RM sau la
art.78 din Codul contravenţional. Ca modele de inspiraţie ar putea servi legislaţiile unor state: conform
art.128 din Codul penal bulgar, vătămarea se consideră gravă dacă dereglarea activităţii psihice este doar de
lungă durată19; potrivit art.156 din Codul penal polonez, vătămarea este gravă dacă afecţiunea psihică are
un caracter cronic20; în conformitate cu art.91 din Codul penal argentinian, vătămarea este gravă dacă boala
psihică este posibil sau indubitabil incurabilă.

2.1 Definiţi conceptul de tortură şi tratament inuman ori degradant

Tortură-orice act prin care se cauzează unei persoane în mod intenţionat suferinţe sau dureri grave, fie
fizice sau psihice în scopul deţinerii de la ea sau de la o terţă persoană a unei anumite informaţii sau
mărturii; pedepsirea ei pentru o acţiune, pe care ea sau o terţă persoană a comis-o sau este bănuită de
comitere; intimidarea sau constrîngerea ei sau a unei terţe persoane ori din alte motive bazate pe orice fel
de discriminare. Suferinţe sunt provocate de un agent al autorităţii publice sau de orice altă persoană care
acţionează cu titlu oficial sau la instigarea ori cu consimţământul expres sau tacit al unor asemenea
persoane”

Tratament inuman- tratament de natură să provoace în mod deliberat grave suferinţe mintale sau fizice,
care, în aceste situaţii particulare, nu se pot justifica

Tratament degradant- tratament care umileşte în mod grav individual persoana în faţa altor personae, sau
care îl determină pe om să acţioneze împotriva voinţei ori a conştiinţei sale.

2.2 Analizaţi constatările CtEDO în cauza Corsacov vs Moldova

Art.3 interzicerea torturii si art .13 dr la un recurs efectiv .

Reclamantul a pretins că el a fost supus unei brutalităţi grave din partea poliţiei şi că autorităţile au omis să
desfăşoare o investigaţie adecvată a incidentului, ceea ce constituie o încălcare a articolului 3 din convenție.
Curtea conchide că Guvernul nu a reuşit să prezinte probe care să dovedească faptul că leziunile corporale
au fost cauzate reclamantului într-un alt mod decît aplicarea unui tratament degradant pe parcursul aflării
sale în arest. Expertiza medicală arată că reclamantul a fost bătut cu obiecte contodente în cap şi la talpa
piciorului său stîng (falaka). Curtea la fel notează că investigaţia a durat mai mult de trei ani, perioadă în
care ea a fost încetată şi re-deschisă de cel puţin douăsprezece ori. Curtea admite în total pretențiile
reclamantului și decide ca statul pîrît să achite reclamantului, în decurs de trei luni de la data la care
hotărîrea devine definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei 20.000 Euro.

2.3 Evaluaţi obligaţiile pozitive şi negative a statului în contextul art. 3 CEDO

Art.3. Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.

Oblgații negative. 1) Nextrădarea unei persoane într-o ţară în care există motive temeinice să se creadă că
aceasta ar putea fi supusă torturii sau unor tratamente crude, degradante sau chiar pedepsei capitale, 2) Să
nu justifice asemenea tratamente nici în caz de război, nici de instabilitate politică şi nici în alte situaţii
excepţionale pe care le-ar traversa.

Obligații positive 1) Interzicerea arestărilor şi detenţiilor arbitrare, 2) aplicarea principiului represiunii

universale (specific dreptului internaţional penal) în virtutea căruia, o persoană care a comis acte de tortură
pe teritoriul unui stat poate fi reţinută, judecată şi condamnată pe teritoriul oricărui stat-parte s-ar afla sau
poate fi extrădată la cerere, în statul unde a comis fapta, 3) oferirea posibilității efectuării unei anchete
internaţionale pe teritoriul unui stat-parte (cu consimţământul acestuia), dacă există informaţii că acolo se
practică acte de tortură, 4) (http://www.umk.ro/images/documente/publicatii/Buletin15/10_articolul.pdf)

Testul 3

1.1 Relatați despre obiectul material sau imaterial al infracțiunii prevăzute la art.314 CP RM

Obiectul juridic special al infracțiunii specificate la art 314. CP are un caracter multiplu, obiectul juridic
principal îl formează relațiile sociale cu privire la contribuirea la înfăptuirea justiției sub aspectul neadmiterii
determinării unor persoane participante la procesul penal să săvîrșească acțiuni sau inacțiuni contrare legii.
Obiectul juridic secundar îl constituie relațiile sociale cu privire la libertate, integritatea corporală, sănătatea
sau libertatea psihică a persoanei. În ipoteza de determinare prin constrîngere care presupune influențarea
nemijlocită infracționalăasupra corpului victimei , obiectul material al infracțiunii analizate îl reprezintă
corpul victimei în ipoteza de determinare prin promisiune prin oferire sau dare de bunuri servici sau alte
avantaje patrimoniale sau napatrimoniale obiectul material sau imaterial al infracțiunii prevăzute la art
314CP îl constituie bunurile serviciile sau alte avantaje patrimoniale sau nepatrimoniale, ca re i se cuvin
martorului, expertului, interpret traducător,lipsind un temei legal car ar justifica promisiunea.

1.2Argumentați cum trebuie calificate acțiunile mijlocitorului, dacă făptuitorul transmite acestuia
foloasele necuvenite, iar ultimul, înşelând făptuitorul, îşi lasă o parte din aceste foloase, transmiţând
restul sumei către specialist, pentru ca acesta să se eschiveze de la formularea concluziilor.

Este de menționat că promisiunea oferirea sau darea martrului, părții vătămate, expertului, sau
traducătorului de bunuri servicii ori alte avantajepatrimoniale sau nepatrimoniale ce nu ise cuvin acestei
persoane se poate realiza personal sau prin mijlocitor, În ultima ipoteză mijlocitorul acționează în numele
făptuitorului și cu intenția de al ajuta are calitatea de complice la infracțiunea prevăzută la art 314 CP. Dacă
o persoană primește de la făptuitor anumite foloase chipurile pentru a le transmite martorului părții
vătămate expertului interpretului tradcătorului ca recompensă ilicită dar nu are intenția de a proceda astfel
și le sustrage atunci fapta mijlocitorului fictiv va reprezenta una din infracțiunile prevăzute de art
190CP(escrocheria) Bineînțeles aceasta nu influențează asupra calificării celui care transmite aceste foloase
ca tentantivă la infracțiunea prevăzută la art 314CP. Or această persoană nu conștientizează că este
înșelată, că cel căruia îi transmite foloasele nu dorește să ....???cească remunerarea ilicită. În aceleași
circumstanțe dacă făptuitorul transmite mijlocitorului resursele necuvenite iar ultimul înșelând
făpyuitorul își lasă o parte din aceste foloasetransmițând o parte a suei către partea vătămată expert
interpretsau traducător actțiunile mijlocitorului vor fi calificate în conformitate cu alin 5 art 42
(participanții-a contribuit la săvîrșirea infracțiunii prin diverse mijloace) și art 314 alături de una din
infracțiunile prevăzute de art 190 CP.

1.3 Estimaţi care sunt efectele pozitive și/sau cele negative ale amendamentelor operate în dispoziția
art.314 CP RM prin Legea nr.64 din 04.04.2013
În urma modificărilor operate în dispozția art 314 prin Legea nr.64 din 04.04.2013. Acesta a devenit mai
complex. Astfel pe lîngă obiectul material al al infracțiunii sa adugăt și obiectul imaterial care constituie
bunurile serviciile sau alte avantaje patrimoniale sau nepatrimoniale,
care i se cuvin martorului, expertului, interpret traducător,lipsind un temei legal car ar justifica promisiunea.
La fel sa adăugat o modalitate normativă cu caracter alternativ a acțiunii prejudiciabile specificate la art 314
și anume.Determinarea prin promisune de bunuri, de servicii ori de alte avantaje patrimoniale sau
nepatrimoniale, a martorului sau a părții vătămate la depunerea de declarații mincinoase ori la eschivarea
de depunere a declarațiilor, a expertului la formularea de concluzii false, a traducătorului-interpretului l
efectuarea de traduceri incorecte.

Determinare prin oferire de bunuri de servicii ori de alte avantaje patrimoniale sau nepatrimoniale. De
menționa faptul că modificările operate în art 314 prin legea nr.64 din 04.04.2013 nu au afectat gravitatea
pedepsei stailite, fapt ce constituie un element pozititv. Reeșind din cele menționate anterior putem
concluziona că amendamentele operate art 314 CP prin legea nr.64 din 04.04.2013 au un efect pozitiv.
(Constrîngerea martorului, a părţii vătămate de a face declaraţii mincinoase, a expertului de a face concluzii
sau declaraţii false, a interpretului sau a traducătorului de a face interpretări ori de a face traduceri
incorecte, precum şi de a se eschiva de la aceste obligaţii 2009 - Determinarea, prin constrîngere sau prin
promisiune, prin oferire sau dare de bunuri, servicii ori de alte avantaje patrimoniale sau nepatrimoniale, a
martorului sau a părţii vătămate la depunerea de declaraţii mincinoase, a expertului la formularea de
concluzii sau declaraţii false, a interpretului sau a traducătorului la efectuarea de interpretări sau traduceri
incorecte, precum şi la eschivarea de la depunerea declaraţiilor, de la formularea concluziilor sau
declaraţiilor, de la efectuarea interpretărilor sau traducerilor, în cadrul urmăririi penale ori judecării cauzei în
instanţa de judecată naţională sau internaţională – 2013.)

2.1 Definiţi conceptul de limitare a libertăţii şi indicaţi condiţiile în care limitarea libertăţii în cadrul
procesului penal este considerată legală

Limitare a libertății - Măsură cu caracter de constrîngere prin ce presupune limitarea în deplasare a

bănuitul, învinuitul, inculpatul, acesta fiind împiedicat să întreprindă anumite acţiuni negative asupra
desfăşurării procesului penal sau asupra asigurării executării sentinţei constituie măsuri preventive.

Condițiile de limitare a libertății -Măsurile preventive pot fi aplicate de către procuror, din oficiu ori la
propunerea organului de urmărire penală, sau, după caz, de către instanţa de judecată numai în cazurile în
care există suficiente temeiuri rezonabile de a presupune că bănuitul, învinuitul, inculpatul ar putea să se
ascundă de organul de urmărire penală sau de instanţă, să împiedice stabilirea adevărului în procesul penal
ori să săvîrşească alte infracţiuni, de asemenea ele pot fi aplicate de către instanţă pentru asigurarea
executării sentinţei.Arestarea preventivă şi măsurile alternative arestării se aplică numai persoanei care este
bănuită, învinuită de săvîrşirea unei infracţiuni grave, deosebit de grave sau excepţional de grave, iar în
cazul existenţei unei bănuieli rezonabile privind săvîrşirea altor infracţiuni, ele se aplică învinuitului,
inculpatului care a comis cel puţin una din acţiunile menţionate anterior.

2.2 . Analizaţi constatările CtEDO în cauza Stepuleac vs Moldova.

Reclamantul a susţinut, în particular, că a fost deţinut în condiţii inumane şi degradante de detenţie şi că a

fost lipsit de asistenţă medicală, că a fost deţinut ilegal şi că instanţele judecătoreşti nu au oferit motive
relevante şi suficiente pentru arestarea sa, şi că nu a avut acces la materialele pertinente ale dosarului său
penal pentru a contesta efectiv arestarea în timpul procesului.Reclamantul s-a plâns că a fost arestat fără o
suspiciune rezonabilă că a comis o infracţiune. Curtea constată că detenţia reclamantului mai mult de trei
luni cu mâncare insuficientă şi cu lipsa accesului la lumina zilei mai mult de 22 de ore pe zi, lipsa accesului la
veceu şi la apă curgătoare când avea nevoie, şi lipsa asistenţei medicale corespunzătoare, au constituit o
încălcare a articolului 3 din Convenţie. În plus, omisiunea de a investiga plângerile sale despre intimidare în
celula izolatorului, unde s-a simţit foarte vulnerabil din moment ce era deţinut de unul singur, a constituit o
încălcare a obligaţiilor procedurale în temeiul articolului 3 din Convenţie. La fel Curtea reiterează că
“rezonabilitatea' suspiciunii pe care poate fi fundamentată o arestare formează o parte esenţială a
protecţiei împotriva arestării şi detenţiei arbitrare şi este încorporată în articolul 5 § 1 (c) din Convenţie.
Existenţa unei 'suspiciuni rezonabile' presupune existenţa faptelor ori a informaţiilor care ar convinge un
observator obiectiv că persoana vizată ar fi putut comite infracţiunea. Curtea notează că nici una dintre
instanţe examinând acţiunile procurorului şi demersurile pentru aplicarea arestării nu au examinat
chestiunea dacă a existat o suspiciune rezonabilă precum că reclamantul a comis o infracţiune, în pofida
susţinerii reclamantului că el era nevinovat.

2.3 Identificaţi lacunele în legislaţia procesual penală în materia arestului preventiv şi alternativelor la
arest
Lacunele în legislația procesual penală pot fi indentificate dacă să privim în coraborare art 185, 191.192 CPP
RM și art 25 alin 4 CC RM. Astfel se reclamă adaptarea textului Codului la prevederile articolului 25 alin.(4)
din Constituția Republicii Moldova, care stabilește neechivoc că arestul preventiv nu poate depăși 12 luni de
zile. Totuși, în practică urmării penale și a judecării cauzelor se observă două interpretări diferite a acestei
norme constituționale. Într-o opinie aceasta s-ar referi exclusiv la termenul arestării preventive pe durata
urmăririi penale iar termenul de judecare nu este inclus. În altă opinie se notează că termenul de arest nu
trebuie să depășească în total 12 luni de zile, indiferent de etapa procedurilor, pre-judiciară sau judiciară.
(http://justice.gov.md/public/files/transparenta_in_procesul_decizional/coordonare/Proiect_modificare_C
PP_arest_Nota_informativa_final.pdf) pagina 8!

Testul 4

1.1 Stabiliți cui îi aparține inițiativa în cazul săvârșirii infracțiunii specificate la art.334 CP RM
În privința inițiativei în cazul săvîrșirii infracțiunii specificate la art.334 CP. Există 2 ipoteze.

1) Aceasta poate aparține corupătorului când acesta promite oferă sau dă personal au prin mijlocitor
unui arbitru, unei persoane ce gestionează o organizație comercială, unui participant la un
eveniment sportiv, bunuri servicii si privelegii ce nu i se cuvin pentru că acestea să îndeplinească, să
grăbească sau tergiverseze anumite acțiuni.
2) Aceasta poate aparține persoanei corupte când aceasta acceptă primirea de bunuri privelegii și
servicii ce nu i se cubin în schimbul unui comportament anume.
Infracțiunea prevăzută la art 334 CP poate fi realizată prin corupere activă (corupătorul promite, oferă...) și
corupere pasivă când persoana coruptă acceptă bunurile, serviciile, foloasele ce nu i se cuvin.

1.2 Argumentați care trebuie să fie soluția de calificare în ipoteza în care remunerația ilicită este oferită
după neîndeplinirea de către participantul la un eveniment sportiv a unei acţiuni în cadrul unui
asemenea eveniment
Prevederile art.333 CP NUpot fi aplicate dacă remunerația ilicită este pretinsă acceptată sau primită după
îndeplinirea sau neîndeplinirea, întîrzierea sau grăbirea îndeplinirii unei acțiuni în interesul mituitorului sau
al persoanelor pe care le reprezintă dacă o asemenea acțiune ține de exercitarea funcției mituitului sau este
contrară funcției în cauză. Or în ipoteza dată lipsește unul dintre semnele oblifatorii ale componenței
infracțiunii specificate la alin 1. art 333CP și anume SCOPUL infracțiunii la momentul îndeplinirii sau
neîndeplinirii, întîrzierii sau grăbirii îndeplinirii unei acțiuni în înteresul mituitorului sau alpersoanelor pe
care le reprezintă dacă o asemenea acțiune ține de exercitarea funcției mituitului sau este contrară funcției
în cauză.

Deci în cazul nostru chiar dacă participantul la un eveniment sportiv primește o remunerație ilicită, el o
primește nu pentru neîndeplinirea acțiunilor în folosul mituitorului deoarece acestea deja au fost
îndeplinite. O asemenea faptă poate fi sancționată doar în plan diciplinar.

1.3 Estimaţi care sunt efectele pozitive și/sau negative ale modificărilor operate în dispoziția art.334 CP
RM prin Legea nr.78 din 12.04.2012
Principalele repere ale acestei legi sunt: 1) recunoaşterea persoanei juridice în calitate de subiect al
infracţiunilor prevă-zute la art.334 CP RM; 2) modificarea art.333-335 CP RM, astfel încât după cuvin-tele „o
altă organizaţie nestatală” au fost introduse cuvintele „sau care lucrează pentru o astfel de organizaţie” În
rezultatul tuturor acestor amendamente, a suportat remanieri esenţiale concepţia privitoare la
condiţiile generale şi speciale pentru existenţa subiectului în cazul infracţiunilor prevăzute în Capitolele
XV şi XVI din Partea Specială a Codului penal. Însă, prin operarea acestor amendamente nu a fost
soluţionată nici pe departe cea mai mare parte a problemelor privind răspunderea penală pentru
faptele incriminate în Capitolele XV şi XVI din Partea Specială a Codului penal. Aceasta întrucât
destinatarul şi beneficiarul legii penale întâmpină dificultăţi la identificarea semnelor subiecţilor
infracţiunilor prevăzute în Capitolele XV şi XVI din Partea Specială a Codului penal. În afară de aceasta,
nu poate fi trecut cu vederea faptul că amendamentele operate în legea penală la 02.12.2011 şi la
12.04.2012 au pus atât în faţa celor abilitaţi cu calificarea infracţiunilor prevăzute în Capitolele XV şi XVI
din Partea Specială a Codului penal, cât şi în faţa ştiinţei dreptului penal un şir de controverse generate
de remanierile esenţiale aduse concepţiei privitoare la condiţiile generale şi speciale pentru existenţa
subiectului în cazul infracţiunilor prevăzute în Capitolele XV şi XVI din Partea Specială a Codului penal.
Din aspectele pozitive introducerea ca subiect al infracțiunii date a PJ, a lărgit cercul ce subiecții ce cad
dub incidența prevederilor art 334.

2.1 Relataţi despre mecanismele procesuale de asigurare a dreptului la apărare

Art.17 CPP. În tot cursul procesului penal, părţile (bănuitul, învinuitul, inculpatul, partea vătămată, partea
civilă, partea civilmente responsabilă) au dreptul să fie asistate sau, după caz, reprezentate de un apărător
ales sau de un avocat care acordă asistenţă juridică garantată de stat. Organul de urmărire penală şi instanţa
judecătorească sînt obligate să asigure participanţilor la procesul penal deplina exercitare a drepturilor lor
procesuale, în condiţiile prezentului cod. rganul de urmărire penală şi instanţa sînt obligate să asigure
bănuitului, învinuitului, inculpatului dreptul la asistenţă juridică calificată din partea unui apărător ales de el
sau a unui avocat care acordă asistenţă juridică garantată de stat, independent de aceste organe. La
audierea părţii vătămate şi a martorului, organul de urmărire penală nu este în drept să interzică prezenţa
avocatului invitat de persoana audiată în calitate de reprezentant. În cazul în care bănuitul, învinuitul,
inculpatul nu au mijloace de a plăti apărătorul, ei sînt asistaţi gratuit de cîte un avocat care acordă asistenţă
juridică garantată de stat. Dreptul de apărare este unul complex. Pe lîngă asistenţa unui avocat legea
Procesual penală prevede garantează şi alte mijloace care realizează dreptul de apărare. Organele de
urmărire penală sunt obligate în virtutea principiului oficialităţii, să aibă în vedere din oficiu toate aspectele
care sînt în favoarea părţii (art. 19 CPP al R.M.)

2.2. Analizaţi constatările CtEDO în cauza Castraveţ vs Moldova.

Reclamantul s-a plâns, în temeiul articolului 5 al Convenţiei, că arestarea sa preventivă a fost nemotivată şi
că nu a putut comunica cu avocaţii săi în mod confidenţial.

Curtea consideră că reclamantul trebuia să fi suferit un anumit stres şi frustrare ca rezultat al încălcărilor
dreptului său la libertate şi siguranţă garantat de articolele 5 § 3 şi 5 § 4 ale Convenţie Curtea în
unanimitate eclară cererea admisibilă;

2. Hotărăşte că a avut loc o violare a articolului 5 § 3 al Convenţiei;

3. Hotărăşte că a avut loc o violare a articolului 5 § 4 al Convenţiei

Și dispune că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care această
hotărâre devine definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei, EUR 2,500 (două mii cinci sute
euro) cu titlu de prejudiciu moral, şi EUR 2,000 (două mii euro) cu titlu de costuri şi cheltuieli.

2.3. Estimaţi formele de realizare a dreptului la apărare în contextul CEDO.

Dreptul lă apărare este unul complex și este prevăzut de un șir de articole din Convenția Europeană a
Drepturilor Omului, Codului de Procedură Penală, Constituției. Astfel art 6 a convenției prevede „Orice
persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în mod public şi în termen rezonabil, de către
o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege” similare prevederi se conțin și în art 25-26 CPP. LA
fel art 6 a convenției prevede „orice acuzat are dreptul să se apere el însuşi sau să fie asistat de un apărător
ales de el şi, dacă nu dispune de mijloacele necesare remunerării unui apărător, să poată fi asistat gratuit de
un avocat din oficiu, atunci când interesele justiţiei o cer” Similare prevedri sunt în art 17 CPP. Art 7 a
convenției prevede„Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acţiune sau o omisiune care, în momentul
săvârşirii, nu constituia o infracţiune potrivit dreptului naţional sau internaţional” similare prevederi se
conțin în art 275CPP și 35 CP.

Prevederile convenției CEDO referitoare la realizarea dreptului la apărarea sînt de o importanță și

generalitate maximă. Astfel ele constituie temelia pe care se bazează dreptul procesual penal, iar legislația
națională vine să completeze și să adopte acestea norme la realitățile vieții sociale.

(http://www.echr.coe.int/Documents/Convention_RON.pdf)

(Garantarea dreptului de apărare este realizată şi prin o serie de norme din CPP al R.M. care cuprind ca şi
Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului în art. 6 p. 3:să fie informată în cel mai scurt termen, într-o
limbă pe care o înţelege şi de o manieră detaliată asupra naturii şi cauzei acuzării împotriva sa. (şi în
articolele 64 CPP al R.M.); să dispună de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii sale. Acest drept implică
toate acţiunile îndreptate spre apărarea persoanei, inclusiv acceptarea sau nu a audierii; prima audiere şi
următoarele să fie realizate în prezenţa apărătorului ales sau numit din oficiu; să dispună de consultaţii cu
avocatul său fără limită de timp, chiar şi pînă la audierea lui în calitate de bănuit.)

Testul 5

1.1 Definiti notiunile care desemnează victima infractiunilor prevăzute la art.238 CP RM.
Victime a infracțiunii specificate la art.238 pot fi: instituțiile financiare, asiguratoul, asociații de
economii și împrumut și organizațiile nebancare care acordă credite și
împrumuturi.Institutiile financiare nu toate pot fi victimea infracțiunii prevăzute la art 238, ci
doar acelea care au ca activitate acordarea creditelor sau imprumuturilor de fonduri.Deasemenea
victima a infracțiunii poate fi o organizatie nebancară, și specificesunt institutiile de microfinanțare,
acestea sunt instituții care nu au calitate de bancă dar care acordă credite sau împrumuturi, acestea
sunt specifice zonelor rurale, având în vedere că nu toate băncile au filiale în zone ruruale și acestea
fiind mai accesibile cetătenilor din punct de vedere a prețurilor reduse cât și a amplasării lor.
Asociațiile de economii și împrumut sunt asociații necomerciale constituite benevol de persoane
fizice și juridice cu statut special care acceptă depuneri de economii și le oferă acestora
împrumuturi, în conformitate cu licența pe care o deține.Asiguratorul este o persoană juridică
înregistrată în RM care oferă asiguratului îndemnizație în cazul în care are loc riscul asigurat, și
anume un eveniment incert și nesigur specificat în contract, pentru care asiguratul plălătește
despăgubirea în bani, asiguratul își desfăsoară activitatea în baza licenței.
1.2 Demonstrati dacă este corect a se afirma că art.238 CP RM reprezintă o normă specială în raport cu
art.361 CP RM
Reținerea calificării art.361 în concurs cu art.238 ar fi superficială, deoarce în acest context norma de la
art 361 va fi privită ca o normă generală în raport cu una specială, și anume prezentarea unor informții
false care se conțin în acte oficiale nu va fi decât o modalitate specifică de utilizare a documentelor oficiale
false care acordă drepturi și eliberează de obligații, și în acest context ar fi ilegal ca norma de la 361 să fie
reținută ca normă generală. (Tratat II pag 54-57)

1.3 Estimaţi care sunt efectele pozitive si/sau cele negative ale amendamentelor operate în dispozitia
art.238 CP RM prin Legea nr.180 din 25.07.2014
În urma amendamentelor operate în dispoziția art 238 CP prin Legea nr.180 din 25.07.2014, sau introdus în
cadrul articolului următoarele schimbări: „împrumutului sau despăgubirii/indemnizaţiei de asigurare” adică
fătpuitorul va purta răspundere în baza art.238 nu doar pentru dobîndirea prin înșelăciune a creditului,
împrumutului ,dar și indemnizației sau despăgubirei.

În acest contex pot specifica ca modificarea are ca efect pozitiv prin faptul că cuprinde o arie mai
largă de acțiuni ilicte și prejudiciabile din cadrul infracțiunilor economice, în acest fel, făptuitorul
va purta răspundere pentru o serie mai mare de acțiuni infracționale.Prin introducerea sintegmei date
s-a mărit și cercul de potențiale victime, astfel acestea vor putea fi protejate de legea penală.(tratat 2
pag 58)

2.1. Descrieţi trăsăturile definitorii ale principiului oficialităţii procesului penal

Art 28 CPP. Procurorul şi organul de urmărire penală au obligaţia, în limitele competenţei lor, de a porni
urmărirea penală în cazul în care sînt sesizate, în modul prevăzut de prezentul cod, că s-a săvîrşit o
infracţiune şi de a efectua acţiunile necesare în vederea constatării faptei penale şi a persoanei vinovate.
Instanţa de judecată efectuează acţiunile procesuale din oficiu, în limitele competenţei sale, în afară de
cazul cînd prin lege se dispune efectuarea acestora la cererea părţilor.

2.2. Comparaţi instituţia oficialităţii cu cea a disponibilităţii în procesul penal. Disponibilitatea - în opoziţie
cu oficialitatea, presupune libertatea subiectelor de drept de a se adresa – dacă consideră necesar –
organelor judiciare. După pornirea procesului, subiectele de drept au aptitudinea, după caz, fie să
urmărească dreptul reclamat în justiţie pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa instanţa să statueze
asupra existenţei şi a valorificării acestuia, fie să renunţe la obiectul litigiului, respectiv să renunţe la
judecată sau să renunţe la însuşi dreptul subiectiv, pretins a fi încălcat sau nerecunoscut.Oficialitatea-
regula; disponibilitatea – exceptia. În virtutea principiului disponibilității, indiferent dacă este vinovată sau
nu, procesul penal poate înceta, la retragerea de către victimă a plângerii sale. În cazul principiului
oficialitații organele .de urmărire penală sunt ținute să desfășoare toate acțiunile până la soluționarea
cauzei penale, indiferent de faptul dacă victima dorește atragerea la raspundere penală a faptuitorului sau
nu.

2.3 Evaluaţi oportunitatea stabilirii altor excepţii de la principiul oficialităţii decît cele deja stabilite de
lege.
Consider ca nu este oportunг stabilirea altor excepții de la principiul oficialitгții decвt cele deja stabilite de
lege deoarece scopul legii procesual penale este protejarea persoanei, societăţii şi statului de infracţiuni,
precum şi protejarea persoanei şi societăţii de faptele ilegale ale persoanelor cu funcţii de răspundere în
activitatea lor legată de cercetarea infracţiunilor presupuse sau săvîrşite, astfel ca orice persoană care a
săvîrşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici-o persoană nevinovată să nu fie trasă la
răspundere penală şi condamnată.Respectiv, daca pentru unele categorii de infractiuni, este permisa
impacarea victimei cu faptuitorul, la moment, nu este necesar stabilirea si altor exceptii de la principiul
oficialitatii.

Testul 6

1.1 Caracterizați structura normei de drept penal

Normele penale în funcţie de felul acestora au o structura diferită, şi anume, normele
penale sunt speciale şi generale. Normele generale/speciale au structura deosebită faţă de altenome ale
altor ramuri de
drept şi anume, normă penală generală areo structura dihotomică compusă din două elemente şi anume ipo
teza şi dispoziţia, deoarece acestea contim principii norme călăuzitoare de aplicare a
dreptului. Normă penală specială are deasemena o structura cuprinsă din 2
elemente şi anume dispoziţia şi sancţiunea. Dispoziţia este de mai multefeluri: descriptivă(descrie semnele
ei întrun mod generalizat), de blanchetă( face trimiteri la alte acte normative şi legi), de trimitere(face
trimitre la alte dispoziţii a normelor penale şi simplă( conţine prevederi unanim
acceptate şi numeşte fapta infracţională fără a descrie semnele ei.

1.2 Analizaţi principiile aplicării legii penale în spaţiu.

Principiile aplicării legii penale în spatiu sunt următoarele : teritorialitătii, personalitătii, realitătii si
universalitătii. Principiului teritorialitătii. notiunea de teritoriu:semnifică spatiul cuprins de frontierele de
stat al RM care include suprafata terestră, subsolul, spatiul aerian si apele apele cuprinse de frontiere. Prin
principiul teritorialitătii se subîntelege locul săvîrsirii faptei. Potrivit acestui principiul legea penală se aplică
tuturor faptelor săvîrsite pe teritoriul RM, neconditionat si exclusiv. Se consideră săvîrsită o infractiun e pe
teritoriul RM urmatoarele infractiuni:

-infractiune săvîrsită pe suprafata cuprinsă de teritoriul RM

-infractiune săvîrsită la bordul unei nave maritmie sau aeriene înregistrată în RM care se află inafara sau
pe spatiul RM, ( pot exista dereglări de la această regulă în conformitate cu tratatele la care RM face parte)

- la bordul unei nave maritime sau aeriene indiferent de locul aflării acesteia.

Legea penală a RM a adoptat drept criteriu de sabilire a locului săvîrsirii infractiunii locul unde a avut loc
actiunea sau inactiunea prejudiciabilă.

De la principliul teritrialitătii sunt anumte excepttii si anume nu se se aplică răsndere pntru câteva
categorii de infractiuni pe teritoriul țării:

-infractiuni săvîrsite pe teritoriul Rm de către persoane care au imunitate jurisdictională

 -infractiuni săvîrsite pe o navă maritimă sau aeriană străiă aflată pe teritoriul RM

-infractiuni săvîrsite în timpul stationării ori as trecerii unor armate străine pe teritoriul RM.

Pincipiul personalitătii acest principiu mai este denumit si principiul cetăteniei active, potrivit acestui
principiu indiferen de locul săvîrsirii infractiunii de către o persoană care are cettătenia RM sau apatrid care
domiciliază permanent în RM, acestea vor fi pasibili de răspunderea penală conform legii penale RM; în
acest context este de mentionat că, răspun derea bpenală va surveni nu datorită locului săvîrsirii dar calitătii
persoanei. Pnetru aplicarea legii penale confrm principiuli personalitătii este necesar întrunirea conditiilor:

-infractiunea să nu fie săvîrsită pe teritoriul RM

-fapata să fie incriminată ca infratiue potrivit legislatiei penale a RM

-făptuitorul să fie cetătean RM sau apatrid care domiciliază permanent pe teritoriul RM

-infractorul să nu fie jdecat de către statul străin.

Principiu realitătii, potrivit acstui prinipiu, persoanele care nu sit cetăteni ai RM si nici apatrizi care
domiciliază permanent pe teritoriul RM si au săvîrsit infraciuni împotriva statului RM sunt pasibili de tras la
răspunedere penalăpotrivit legii penal RM , daca locul săvîrsirii infractiunii nue RM, si dacă nu au fost trasi a
răspnedere intr-un stat străin. În acest context putem mentiona că este vorba de infractiunile găsite la cap
13 infr impotriva odini publie si cap 17 infr impotriva securitătii statuluiConditiile în baza carora poate fi
aplicată legea penala RM porivit actui principiu sunt următoarele:

-infractiunea spă fiesăvîrsită inafara RM

-făptuitorul să nu fie cet Rm sau apatrid care domiciliază permanent în RM

-să exist dubla incriminare a faptei de catr leg penlă RM si cea străină nde a fost incriminată fapta

-infractiun ea să fie impotriva intereselor RM

-urmărirea penală să fie începută de către procurorul general RM

Principiu universalitătii, care speciică: călegea penală RM este aplicabilă fată alte infractiuni decît cele
pentru care legea pen ală nu se aplică inbaza principiul realitătii si anume infractunin împotriva securitătii
omeniri sau constituie infratiuni de război sau inf prevăzute e tratate ls care RM fac parte.Conditiile care
trebuie întrunite pentru a fi aplicată legea penală în spatiu potrivit principiului universalitătii sunt
următoarele:

-infractiunea să fie săvîrsită inafara teritoriului RM

-făptuitorul să nu fie cetătean al Rm sau apatrid care domiciiliază pe ter RM

-fapta să fie ncriminată in Rm si in statul străin

- infractiuni pentru care nu se aplică principiul realitătii

-făptuitorul să nu fie tras la răspunedere în statul străin

-infractiunea să fie săvîrsită instrăinătate.

1.3Propuneţi o situaţie practică în ar fi aplicabil principiul universalitătii legii

Aplicarea legii penale potrivit principiului universalitătii se referă si în cazul infractiunlor internationale
prevăzute în tratatele internationale la care RM face parte, î acest context putem specifica Conventia ONU
contra traficului ilicit de stupifiante si substante psihotrope adoptată la Viena 20.12.88, potrivit acestei
conventii putem fomula urmatoarea speta:

Un cetătean al Romaniei a cultivat mac în scopul producerii pe teritoriul Romaniei, a venit în RM pentru a nu
purta răspundere penală în RM.în acest ca făptuitorul va purta răspundere enală conform art 271 (1) aln 1.

2.1. Definiţi diferite categorii de nulităţi.

Art. 251 CPP Nulitatea – sancţiune procedural care intervine în general atunci când un act procedural s-
a îndeplinit cu încălcarea condiţiilor de fond şi de formă prevăzute de lege. Actul nul nu produce efecte
juridice.Categorii:

- după modul de exprimare în normă juridică: nulităţi exprese şi nulităţi virtuale – cele dintâi sunt
prevăzute de lege, cele din urmă decurg din reglementarea generală;

- după modul de aplicare: nulităţi absolute şi nulităţi relative – primele pot fi invocate oricând, în tot
cursul procesului penale, chiar din oficiu; nulităţile relative pot fi invocate în timp util de către cel interesat,
care trebuie să facă dovadă unei vătămări;

- după efectele acestora: nulităţi totale şi nulităţi parţiale – astfel, se anulează fie intrg actul viciat sau
doar o parte din acesta.

2.2Stabiliţi criteriile de delimitare a încălcărilor procesuale ce atrag nulitatea actelor procedurale de

înclălcare ce nu atrage nulitatea acestora.

Încălcarea prevederilor legale care reglementează desfăşurarea procesului penal atrage nulitatea actului
procedural numai în cazul în care s-a comis o încălcare a normelor procesuale penale ce nu poate fi
înlăturată decît prin anularea acelui act.

Deci: 1. S-a comis o incalcare a normelor procesuale penale; 2. Aceasta incalcare nu poate fi inlaturata decat
prin anularea acelui act.Totodata, pentru a determina daca incalcarea atrage sau nu nulitatea actului,
trebuie sa stabilim in primul rand daca este o nulitate expresa sau nu.Exprese sunt, conform CPP: Încălcarea
prevederilor legale referitoare la competenţa după materie sau după calitatea persoanei, la sesizarea
instanţei, la compunerea acesteia şi la publicitatea şedinţei de judecată, la participarea părţilor în cazurile
obligatorii, la prezenţa interpretului, traducătorului, dacă sînt obligatorii potrivit legii, atrage nulitatea
actului procedural.In alte cazuri, va atrage nulitatea, doar daca aceasta incalcare legala nu poate fi inlaturata
decat prin anularea acelui act.

2.3. Modelaţi o situaţie ce atrage nulitatea actelor procedurale în faza urmăririi penale
Exemplu:Infractiunea de abuz in serviciu, persoana mai intai este chemata sa dea declaratii ca martor, dupa
care se schimba calitatea lui in banuit, astfel declaratiile lui ca martor – vor fi nule.

Testul 7
1.1 Caracterizaţi condiţiile în care acţiunea comisă în stare de extremă necesitate este legală.
35 CP. Extrema necesitate este o cauză care înlătură caracaterul penal al faptei. Exterma necesitate are
condiții referitoare atât la pericol cât și la actul infrcațional. Referindune la pericol acesta trebuie sî
îndeplinească urmotoarele condiții:

-eminent- urmează să se declanseze sau este în derulae, nu va fi un pericol eminent unul din trecut sau
viitor.

-pericolul a amenintat unele valori sociale- viata sănătatea persoanelor preum si un interes

public

- pericolul inevitabil- nu poate fi depășit în lte condiții

Extrema necesitate are cîteva conditii care sunt necesare de a fi întrunite referitoare la actul de salvare:

-fapta să fie actiune sau inactiune care să atenteze la o valoare socială

-fapta să fie prevăzută de legea penală

- pericolul să nu fie posibil de înlăturat într-un alt mod

-prin faptă persoana să nu cauzeze urmări vădit mai grave decît cele evitate

-este exlus cauzarea unui prejudiciu mai mare atunci cînd acesta evident fată de cel evitat.

1.2 Stabiliţi asemănările şi deosebirile dintre legitima apărare şi starea de extremă necesitate; starea
de extremă necesitate şi riscul întemeiat.

Asemănări LA și EN:

- ambele sunt cauze care înlătură caracterul penal al faptei

- în ambele cazuri persoana respinge un atac real direct eminent

-în ambele cazuri este posibil cauzarea mortii

-în ambele cazuri cauzarea prejudiciului trebuie să fie unica modalitate de înlăturare a pericolului

-în ambele cazuri nu trebuie să fie depăsite limitele vădit

-prin apărare se poate cauza un prejudiciu mai mic mai m,are sau egal desi se urmăreste o
proportionalitate

-ambele situatii au ca scop lupta cu criminalitatea

-sunt cauze care înlătură c aracterul penal al faptei deoarece sunt social utile

-în ambele situatii este necsar ca să fie amenintate valori sociale importante

Deosebiri LA si EN:

-sursa pericolului ptr EN este mi variată decît legitima apărare

-în prezenta extremei necesităti se va recupera prejudiciul

 - în cazul legitimei apărări de obicei atacul este îndreptat asupra propriei persoane.

- prejudiciul de regulă se c auzează tertilor în timp ce la legitmia apărare prejuciul este cauzat persoanei
cauzatoare de un pericol sporit

Asemănări Risc Întemeiat s EN:

- realizarea actului de salvare si a actiiunilor în cadrul riscului întemeiat să aibă scop social util

- în ambele cazuri cauzarea prejudiciului să fi fost unicamodalitate de înlăturare a faptelor social

periculoase

- în ambele situatii se atentează la valori sociale importante

- poate fi cauzată moartea în ambele situatii

Deosebiri EN și RÎ (risc întemeiat)

-în cazul riscului întemeiat pot actiona doar persoane care au aăptitudini practice si profesionale, în caz
de extremă nec esitate poate actiona orce persoană

- riscul întemeiat este unica situatie în care pericolul este provocat de însăsi de făptuitor, în timp ce în
situatie de extremă necesitate pericolul are o susră mai variată.

- în caz de risc întemeiat persoana urmăreste de a actiona în beeneficul întregii societăti sau un grup, în
timp ce în extremă necesitate persoana acionaează pentru a apăra viata sau integritatea persoane sau a
unui interes public

1.3. T., asistentă medicală, care pe parcursul ultimilor doi ani de zile îngrijea de N., suferindă de o boală
incurabilă, şi fiind martoră a suferinţelor permanente şi greu de suportat ale ei N., a fost rugată de ultima
conştient, explicit, serios şi repetat să-i administreze o substanţă toxică, pe care N. o avea pregătită din
timp. După ce T. i-a administrat soluţia, N. a decedat la scurt timp.Putem considera că T. a comis
infracţiunea în stare de constrângere psihică, sau extremă necesitate?Argumentaţi răspunsul.

T. nu se află în stare de extremă necesitate, deoarece, pentru a fi extremă necesitate este important de
a întruni cîteva condiii, în acest context putem mentiona că în această spetă lui T îi lipsese conditia
referitoare la pericol, pentru a fi în stare de extremă necesiatte trbuie să esxite un pericol eminent care să
atenteze la viata persoane, a unei alte persoane sau interes public, în acestă situatie lipsesste pericolul care
să atenteze la o valoare socială, si T va fi capabilă de tragere la răspunedree penală.T nu se află în stare de
constrîngere psihicăp, deoarece lipseste întrunirea conditiilor necesar si anume, asupra lui T nu se exerc ită
o amenintare, si mai ales o amenintare serioasă care să creeze un pericol grav pentru sine sau o rudă
apropiată.

2.1 Identificaţi şi definiţi formele conflictelor de competenţă ale instanţelor judecătoreşti.

Art 45 CPP Regulile de delimitare a împuternicirilor instanțelor judecătorești sunt stabilite în raport cu
felurile competenței jurisdicționale. Criteriile de delimitare a împuternicirilor între diferite verigi ale
sistemului judecătoresc și diferite instanțe judecătorești sunt prevăzute în CPP.

În practica judiciară, la determinarea competenței jurisdicționale a instanței de judecată pot apărea anumite
divergențe, cum ar fi conflictul de competență. Conflictul de competență jurisdicțională constituie existența
anumitor divergențe privitor la competența jurisdicțională în soluționarea unei pricini penale concrete de
către o instanță de judecată sau alta. Conflictul de competență este de două feluri: conflictul pozitiv și
negativ. Conflictul pozitiv de competență este situația cînd două sau mai multe instanțe de judecată se
declară competente de a soluționa o cauza penala. Conflictul negativ de competență este situația cînd mai
multe instanțe de judecată își declină competența în examinarea și soluționarea unei cauze penala.

2.2.Argumentaţi raţiunea reglementării competenţei în caz de indivizibilitate sau conexitate a

cauzelor penale. Art. 42(3)/279 (1)Conform CPP, În caz de indivizibilitate sau de conexitate a cauzelor
penale, judecata în primă instanţă, dacă are loc în acelaşi timp pentru toate faptele şi pentru toţi făptuitorii,
se efectuează de aceeaşi instanţă.Aceasta este conditionata de faptul ca in cazul conexarii cauzelor, este
logic ca din cele 2 instante judecatoresti, se va alege una, care va solutiona in continuare cauza penala.
Respectiv, ne aflam in situatia unui conflict de competenta pozitiv. Pentru a inlatura orice problema ce ar
putea aparea, CPP prevede ca in caz de conexare a unor cauze privitoare la mai multe persoane învinuite de
săvîrşirea infracţiunilor în raza de activitate a diferitor instanţe de grad egal sau privitoare la o singură
persoană învinuită de săvîrşirea cîtorva infracţiuni, dacă aceste cauze sînt de competenţa a două sau cîtorva
instanţe de judecată de grad egal, procesul se judecă de instanţa în raza teritorială a căreia a fost terminată
urmărirea penală a cauzei. In situatia inversa, cand una din cauze este de compententa unei inst.ierarhic
superioare, procesul se judecă în întregime de instanţa ierarhic superioară. Totodata, in cazul în care există
concurs de competenţă între judecătoria militară şi judecătorie, cauza se judecă de către judecătorie.

2.3. Proiectaţi o situaţie privind admiterea cererii de strămutare de către Curtea Supremă de Justiţie.

Curtea Supremă de Justiţie strămută judecarea unei cauze penale de la instanţa competentă la o altă
instanţă egală în grad în cazul în care prin aceasta se poate obţine soluţionarea ei obiectivă, rapidă,
completă şi se asigură desfăşurarea normală a procesului. Strămutarea cauzei poate fi cerută de
preşedintele instanţei de judecată sau de una dintre părţi.De ex.in cazul unei infractiuni complexe, in care
locul savarsirii diferitor actiuni care au compus intreaga infractiune este diferit, iar conform reg.de
competent, cauza s-a judecat de catre Judecatoria Cahul, deoarece acolo a fost curmata infractiunea. Totusi,
reiesind din faptul ca majoritatea martorilor, partilor vatamate sunt localizate in Chisinau, se va admite
cererea de stramutare a princinii de la Judecatoria Cahul la Judecatoria Centru,mun.Chisinau.

Testul 8

1.1 Identificati normele care, în sensul art.118 CP RM, reprezintă un întreg în raport cu art.164 CP
RM,care reprezintă partea.
Omorul săvîrșit cu răpirea persoanei atrage răspundere numai în baza lit f) alin 2. art 14CP. Reeșind din
regula fixată l art 118 CPRM, în această ipoteză se exclude calificarea suplimentară conform art 164. CP.
În altă privință respectînd regula de la art 118, vom afirma că aplicarea răspunderii potrivit lit g) alin 1)
art 135prim ( atunci când infracțiunea presupune răpire unei persoane) sau potrivit alin 4 art 189
(șantajul) exclude calificarea suplimentară conform art 164. (Vol I pag 455- claritate fix o...)
1.2 Demonstrati dacă este corect a se afirma că răpirea unui minor, care este nepot în
raport cu făptuitorul, trebuie calificată conform lit.c) alin.(2) art.164 CP RM.
Conform art 30 legii privind repturile copilului, statul ia toate măsurile necesare pentru a preveni
răpirea, vânzarea și traficul de copii în orice scop și în orice formă. Reșind din aceasta prevedere
normativă legiuitorul a considerat oportună incriminarea distinctăa faptei de răpire a minorului de
către rudele apropiate deosebiduse de cea specificată la art 164 alin 2 când răpirea este săvîrșită cu
bună știință asupra unui minor de către altă persoană decât ruda apropiată a acestuia. Cu această
ocazie amintim că art 164 prim a completat codul penal astfel examinînd infracțiunea de răpire a
unui minor prevăzută la lit d alin 2 art 164 CP putem distinge două situații distincte care au un
pericol social diferit. Astfel răpirea unui minor de o persoană străină are un pericol social mai mare
decât răpirea acestuia de o rudă apropiată. Astfel calificarea conform lit c alin 2 a art 165 CP va duce
la o disproporționalitate în tre pedeapsă și pericolul social. Astfel aceasta urmează a fi calificată
conform art 164 prim. De asemenea trebuie de menționat că art 164 prim constituie o normă
specială față de art 164CP deoarece prevede calitatea specială a subiectului RUDĂ
APROPIATĂ
1.3Evaluaţi dacă a fost sau nu oportună incriminarea faptei de răpire a minorului de către
rudele apropiate (incriminare operată prin Legea nr.277 din 18.12.2008).
Legea nr 277 a introdus art 164 prim argumentele le vezi la pct 1.2 !!! (pag 466-667 vol I)
+ Este de mențioant că obiecul juridic special al infracțiuii de răpire a minorului de către rudele
acestuia îl formează relațiile sociale cu privire la libertatea fizică a minorului care se află în relație
de rudenie apropiată cu subiectul infracțiunii

2.1Descrieţi condiţiile şi procedura măsurii speciale înregistrarii de imagini

132(10) -132(9) -132(8) CPP. înregistrarea de imagini presupune folosirea unor mijloace tehnice prin
intermediul cărora se poate afla conţinutul unor fapte ce prezuntă interes pentru urmărirea penală.
Înregistrarea acestora presupune stocarea informaţiilor obţinute în urma interceptării pe un suport
tehnic.Prevederile date se aplică în exclusivitate la cauzele penale care au ca obiect urmărirea penală sau
judecarea persoanelor asupra cărora există date sau probe cu privire la săvîrşirea infracţiunilor prevăzute
în următoarele articole din Codul penal: art. 135–137, art. 138 alin. (2) şi (3), art. 139, art. 140 alin. (3) şi (4),
art. 1401 alin. (3) şi (4), art. 141 alin. (2), art. 142 alin. (2) şi (3), art. 143–145, art. 151 alin. (2) şi (4), art. 164
alin. (2) şi (3), art. 165, art. 166 alin. (2) şi (3), art. 171 alin.....

Procedura. înregistrarea de imagini se efectuează de către organul de urmărire penală sau de către ofiţerul
de investigaţii. Asigurarea tehnică a interceptării de imagini se realizează de către autoritatea abilitată prin
lege cu asemenea atribuţii, utilizîndu-se mijloace tehnice speciale. Colaboratorii subdiviziunii din cadrul
instituţiei autorizate prin lege, care asigură tehnic înregistrarea de imagini, precum şi persoanele care
efectuează nemijlocit nregitsrarea, ofiţerii de urmărire penală şi procurorul sînt obligaţi să păstreze secretul
comunicărilor şi poartă răspundere pentru încălcarea acestei obligaţii.Pentru asigurarea interceptării de
imagini, organul de urmărire penală sau procurorul prezintă organului abilitat prin lege extrasul din
încheierea judecătorului de instrucţie, autentificat de către acesta, privind dispunerea efectuării
interceptării comunicărilor. Scrisoarea de însoţire a extrasului din încheierea judecătorului de instrucţie va
conţine o menţiune privind preîntîmpinarea persoanei care va asigura tehnic efectuarea măsurii speciale de
investigaţii despre răspunderea penală. Extrasul din încheiere trebuie să conţină denumirea instanţei şi
numele judecătorului de instrucţie, data şi ora emiterii încheierii, datele privind examinarea demersului
procurorului pentru autorizarea efectuării măsurii, datele de identificare ale abonatului sau ale unităţii
tehnice prin intermediul căreia se poartă comunicările ce urmează a fi interceptate, durata interceptării,
persoana sau organul de urmărire penală responsabil de executarea încheierii, semnătura judecătorului de
instrucţie şi ştampila instanţei de judecată.

2.2. Distingeţi între măsura specială monitorizarea conexiunilor comunicaţiilor telegrafice şi electronice
de măsura specială monitorizarea sau controlul tranzacţiilor financiare şi accesul la informaţia financiară

Monitorizarea conexiunilor comunicaţiilor telegrafice şi electronice şi a altor comunicări constă în accesul şi

verificarea fără înştiinţarea expeditorului sau destinatarului a comunicărilor ce au fost transmise instituţiilor
care prestează servicii de livrare a corespondenţei electronice sau a altor comunicări şi a apelurilor de
primire şi ieşire ale abonatului.Monitorizarea sau controlul tranzacţiilor financiare şi accesul la informaţia
financiară reprezintă operaţiunile prin care se asigură cunoaşterea conţinutului tranzacţiilor financiare
efectuate prin intermediul instituţiilor financiare sau al altor instituţii competente ori obţinerea de la
instituţiile financiare a înscrisurilor sau informaţiilor aflate în posesia acestora referitoare la depunerile,
conturile sau tranzacţiile unei persoane.

Monitorizarea financiara – se dispune doar pu infr.care implica anumite tranzactii care necesita a fi urmarite
(cat.de infractiuni sunt expres prev.de CPP), pe cand monitorizarea conexiunilor.. se face pu toate cat.de
infractiuni, atunci cand aceasta este necesar. Monitorizarea conexiunilor comunicaţiilor telegrafice şi
electronice se dispune dacă sînt temeiuri verosimile de a presupune că acestea conţin sau pot conţine
informaţii despre circumstanţele faptei care urmează a fi probate

2.3 Evaluaţi care valori protejate de CEDO pot fi afectate de procedura înregistrărilor de imagini.

ARTICOLUL 8 Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie

1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului
său şi a corespondenţei sale.
2. . Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în
măsura în care acesta este prevăzut de lege şi constituie, într-o societate democratică, o
măsură necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a
ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii, a moralei, a
drepturilor şi a libertăţilor altora

Test 9

1.1. Caracterizaţi trăsăturile esenţiale ale infracţiunii.

Aşa cum rezultă din prevederile alin.1 art 14 CP RM, pentru ca o faptă să fie considerată infracţiune,
ea trebuie să întrunească următoarele trăsături esenţiale: fapta să fie prejudiciabilă (să prezinte pericol
social), să fie săvîrşită cu vinovăţie, să fie prevăzută de legea penală şi să fie pasibilă de pedepsă penală.
Din definiţia legală a noţiunii de infracţiune reiese că, în primul rînd, infracţiunea reprezintă o faptă, un act
de conduită exterioară a omului, prezentînd un anumit grad prejudiciabil. Prin faptă se vatămă sau se pun în
pericol valorile sociale ocrotite de lege, de aceea prin ea se înţelege activitatea înfăptuită împreună cu
urmările dăunătoare pe care le – a cauzat.
 O faptă se consideră ca fiind prevăzută de legea penală atunci cînd o dispoziţie din această lege arată
în ce condiţii această faptă este socotită ca fiind susceptibilă de a fi considerată infracţiune.

După cum ştim în legea penală nu este dată o def a vinovăţie, astfel această definiţie a revenit ştiinţei
drep penal, care a definit vinovăţia ca fiind atitudinea psihică a persoanei faţă de fapta prejudiciabilă
săvîrşită şi urmările ei.

Pasibilitatea de pedeapsă ca trăsătură a infracţiunii se exprimă prin ameninţarea, adică prin

posibilitatea aplicării pedepsei pentru săvîrşirea fapteiprejudiciabile şi ilegale, deasemeni şi din prevederile
art.1 alin.2 reiese pasibilitatea de pedeapsă ca trăsătură a infracţiunii.

1.2. Clasificaţi infracţiunile in functie de mai multe criterii .

Prin clasificarea infracţiunilor se înţelege împărţirea tuturor infracţiunilor în diferite categorii în
funcţie de caracterul şi gradul prejudiciabil.În prima categorie infracţiuni uşoare sunt incluse faptele comise
cu intenţie sau imprudenţă, pentru care legea penală prevede, în calitate de pedeapsă maximă pedeapsa
închisorii pe un termen de pînă la 2 ani inclusiv si acele care se pedepsesc potrivit legii penale cu o alta
categorie de pedeapsa, mai blinda. Din această categorie fac parte: infracţiuni de lăsare în primejdie,
privaţiunea ilegală de libertate.Din categoria Infracţiuni mai puţin grave fac parte faptele săvîrşite
intenţionat sau din imprudenţă, pentru care legea penală prevede pedeapsa maximă cu închisoare pe un
termen de pînă la 5 ani inclusiv. Din această categorie fac parte: determinarea la sinucidere, delapidarea
averii străine.Cea de a treia categorie Infracţiuni grave include faptele comise cu intenţie sau imprudenţă,
pentru care legea penală prevede pedeapsa maximă cu închisoare pe un termen de pînă la 12 ani inclusiv.
Din această categorie fac parte: traficul de fiinţe umane.Infracţiuni deosebit de grave se consideră
infracţiunile săvîrşite cu intenţie pentru care legea penală prevede pedeapsa maximă cu închisoare pe un
termen ce depăşeşte 12 ani. Ultima categorie de infracţiuni Infracţiuni excepţional de grave se consideră
infracţiunile săvîrşite cu intenţie pentru care legea penală prevede detenţiune pe viaţă

1.3 Argumentaţi necesitatea clasificării infracţiunilor.

se poate stabili tipul penitenciarului, tipul circumst agravante si atenuante aplicabile, masura de
constringere, serveste ca un prim criteriu de individualizare a rasunderii penale, si orienteaza instantele
de judccata la alegerea pedepsei corecte

Clasificarea infracţiunilor pe categorii în funcţie de caracterul şi gradul prejudiciabil al faptei prezintă nu

numai importanţă teoretică ci şi practică. Încadrarea faptei în una din categoriile menţionate anterior poate
avea drept consecinţe juridice stabilirea categoriei penitenciarului în care se va executa pedeapsa închisorii,
influenţarea aplicării condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei, a liberării de
răspundere penală, a liberării condiţionate de pedeapsă înainte de termen, a înlocuirii părţii neexecutate
din pedeapsă cu o pedeapsă mai blîndă. De asemenea săvîrşirea infracţiunilor grave, deosebit de grave şi
excepţional de grave atrage după sine apariţia stării de recidivă periculoasă şi deosebit de
periculoasă.Clasificarea infracţiunilor pe categorii reprezintă un prim criteriu de bază de individualizare a
răspunderii penale, orientînd instanţele de judecată spre o calificare corectă a faptei, precum şi spre
alegerea unei categorii şi măsuri de pedepsă adecvate cazului respectiv.

2.1 Definiţi admisibilitatea probelor şi descrieţi criteriile de apreciere a admisiilităţii acestora

1) Admisibilitate- acele conditii pe care trebuie sa le indeplineasca probleme in scopul administrarii lor de
catre instanta de judecata.

Sint admisibile probele pertinente, concludente, utile si veridice administrate in conformitate cu codul de
procedura penala.

Veridicitate, (din francezul véridicité), este însuşirea, caracterul a ceea ce este veridic, adică care este
conform cu adevărul, adevărat, real. Veridicitatea probelor se poate de caracterizat ca fiind corespunderea
datei examinate de către organul de urmărire penală sau instanţa cu realitatea pe care o probează aceste
date.

Prin noţiunea de pertinenţă se înţelege legătura între conţinutul probei cu circumstanţele care necesită a fi
probate. Aceste date trebuie direct sau indirect să se refere la obiectul probaţiunii. Datele care nu se referă
la obiectul probaţiunii nu pot fi considerate ca probe. La soluţionarea chestiunii cu privire la pertinenţa
probelor este necesar de a reieşi din două circumstanţe, în primul rînd, se include faptul care va fi dovedit
de proba dată în obiectul probaţiunii? Şi în al doilea rînd dacă este în stare proba examinată de a constata
acest fapt? Nu toate probele pertinente contribuie la stabilirea împrejurărilor cauzei. Pentru a contribui la
soluţionarea cauzei proba pertinentă trebuie să fie concludentă. Proba concludentă este proba pertinentă
care influenţează asupra soluţionării cauzei penale. Orice probă concludentă este şi pertinentă, însă nu orice
probă pertinentă este şi concludentă. De exemplu, comportamentul general al persoanei în societate este o
probă pertinentă într-o cauză de huliganism. Însă această probă nu poate fi concludentă deoarece nu aduce
o informaţie esenţială referitor la soluţionarea cauzei concrete. Nu orice probă concludentă este şi utilă.
Probele utile sunt probele concludente care prin informaţiile pe care le conţin sunt necesare soluţionării
cauzei. Proba utilă este şi concludentă. Proba concludentă poate fi însă inutilă. Nu toate probele
concludente sunt necesare într-o cauză penală. Într-o cauză penală unde sunt numeroşi martori oculari, nu
este necesar de a asculta toţi martorii, dacă din ascultarea unui număr de martori instanţa, sau organul de
urmărire penală şi-a făcut concluziile respective.

2)Determinaţi subiectul procesual în sarcina căruia este pusă probarea inadmisibilităţii probelor Dacă
administrarea probelor a fost efectuată cu respectarea dispoziţiilor prezentului cod, argumentarea
inadmisibilităţii probelor se face de către partea care cere respingerea lor. În caz contrar, obligaţia de a
argumenta admiterea lor revine părţii care le-a administrat sau părţii în favoarea căreia au fost administrate
probele. (art.95, alin.(3)
3) Propuneţi o situaţie prin care se pot invoca excepţii de la principiul „fructul pomului otrăvit Proba se
considera inadmisibila daca este obtinuta din alta proba cu incalcarea procedurii. Regula este utilizata in
cele mai dese cazuri cind este vorba de perchezitie si ridicare de obiecte.

Articolul 94, alineatul 3 stabileşte că probele obţinute cu încălcarea prevederilor legale pot fi utilizate într-o
altă cauză penală. Admiterea acestora în altă cauză penală are ca scop confirmarea abuzurilor comise de
către persoanele abilitate cu funcţia de a administra probele. Instanţa de judecată care va examina cauza de
abuz a unei persoane cu funcţii de răspundere, va putea utiliza probele administrate de această persoană cu
încălcarea prevederilor, dacă aceste încălcări au constituit o infracţiune.

Test 10

1. Identificați înțelesul noțiunii „capacitatea de muncă a unui copil”, utilizate în dispoziția de la lit.b)
alin.(2) art.168 CP RM.
Pentru a înțelege semnificația noțiunii „capacitatea de muncă a unui copil”, apelăm la prevederile art.
46 din Codul muncii: Persoana fizică dobîndeşte capacitate de muncă la împlinirea vîrstei de 16 ani.
(alin.(2); Persoana fizică poate încheia un contract individual de muncă şi la împlinirea vîrstei de 15 ani,
cu acordul scris al părinţilor sau al reprezentanţilor legali, dacă, în consecinţă, nu îi vor fi periclitate
sănătatea, dezvoltarea, instruirea şi pregătirea profesională. (alin.(3); Se interzice încadrarea în muncă a
persoanelor în vîrstă de pînă la 15 ani, precum şi angajarea persoanelor private de instanţa de judecată
de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate în funcţiile şi activităţile
respective. (alin.(4).

Așadar, copil cu capacitate de muncă este copilul care la momentul comiterii infracțiunii a atins,
după caz, vârsta de 16 sau de 15 ani.
1.2 Demonstrați dacă este corect a se afirma că munca forțată constituie obiectul imaterial al
infracțiunii specificate la art.1651 CP RM.

poate consittui ob imaterial doar daca este precedata de una din infractiunile art 165 sau 206 trafic de
fiinte

Munca sau serviciile forțate pot să reprezinte obictul imaterial al infracțiunii specificate la art. 1651 CP RM.
Însă, în acest caz, se are în vedere numai munca sau serviciile forțate care constituie realizarea scopului unei
dintre infracțiunile prevăzute la art. 165 sau 206 CP RM. Nu se are în vedere când infracțiunea de muncă
forțată nu este precedeată de săvârșirea uneia dintre infracțiunile art. 165 sau 206 CP RM. Or, obiectul
material sau imaterial al infracțiunii prevăzute la art. 1651 CP RM îl reprezintă produsele și/sau serviciile care
constituie rezultatul exploatării victimei care a fost traficată ăncontextul unei intre infracțiunile specificate la
art. 165 sau 206 CP RM, prestatede o persoană despre care benefeciarul știe c este victima uneia dintre
aceste infracțiuni.

1.3Estimaţi care sunt efectele pozitive și/sau cele negative ale amendamentelor operate în dispoziția
art.168 CP RM prin Legea nr.270 din 07.11.2013.

sa urmarit scopul de-a inlatura anumite calificari eronate si so desprins alte articole noi, dar la moment
desprinderea asta se considera a fi anevoiasa si lasa teren de interpretare la calificare pentru pers ce aplica
legea. infrac nu sunt descrise in masura necesara in doctrina. Prin Legea nr.270 din 07.11.2013 a fost
modificat art. 168 CP RM. În Nota informativă la proiectul care a stat la baza legii ăn cauză se menționează:
”Structura ambiguă a art. 165, 168, și 206 CP RM și existența riscului de calificare eronată a fpaelor penale,
precum și faptul că infracțiunea prevăzută la art. 168 CP RM este pedepsită mai blînd decît traficul de ființe
umne chiar dacă reprezintă realizarea scopului de exploatare care intră în definiţia traficului de fiinţe umane
a generat necesitatea de delimitare a acţiunilor acestor infracţiuni. La moment delimitarea respectivă este
foarte anevoioasă, lăsînd un teren extins pentru abuzuri din partea persoanelor împuternicite la încadrarea
juridică a acţiunilor făptuitorului. Delimitarea clasică a acestor două infracţiuni nu este descrisă clar şi
convingător nici în doctrină ... din considerentele expuse se impune necesitatea completării normei deja
formate ale art. 168 CP cu sintagma :dacă fapta nu întruneşte semnele traficului de fiinţe umane sau al
traficului de copii ... în cazul completării art. 168 CP cu 2 alineate, urmează a fi majorate şi sancţiunile
pentru acestea care să includă şi sancţionarea persoanelor juridice.

2.1. Relataţi despre măsura specială de reţinere, cercetare, predare, percheziţie de ridicare a trimiterilor
poştale.
Dacă există temeiuri rezonabile de a presupune că trimiterile poştale primite sau expediate de către
bănuit, învinuit pot conţine informaţii ce ar avea importanţă probatorie în cauza penală pe una sau mai
multe infracţiuni grave, deosebit de grave sau excepţional de grave şi dacă prin alte procedee probatorii
nu pot fi obţinute probe, organul de urmărire penală este în drept să reţină, să cerceteze, să predea, să
percheziţioneze sau să ridice trimiterile poştale ale persoanelor indicate.
(2) Pot fi reţinute, cercetate, predate, percheziţionate sau ridicate următoarele trimiteri poştale:
scrisori de orice gen, telegrame, radiograme, banderole, colete, containere poştale, mandate poştale,
 comunicări prin fax şi prin poşta electronică.Prezentîndu-se în instituţia poştală, reprezentantul
organului de urmărire penală aduce la cunoştinţă şefului acestei instituţii, contra semnătură, ordonanţa
de examinare şi ridicare a trimiterilor poştale, deschide şi examinează trimiterile poştale.

(2) La descoperirea de documente şi obiecte care au importanţă probatorie în cauza penală,

reprezentantul organului de urmărire penală le ridică sau face copiile respective. În lipsa unor asemenea
documente şi obiecte, reprezentantul organului de urmărire penală dispune înmînarea trimiterilor
poştale examinate adresantului.

(3) Despre fiecare examinare şi ridicare a trimiterilor poştale se întocmeşte un proces-verbal

2.2. Comparaţi măsura specială reţinerea, cercetarea, predarea, percheziţia de ridicarea trimiterilor poştale
de măsura specială monitorizarea conexiunilor comunicaţiilor telegrafice şi electronice. (5 puncte)
se considera ca informatia fie prin trimiterile postale sau prin comunicatiile telegrafice si electronice prezinta
importanta

2.3. Modelaţi o situaţie de neproporţionalitate a masurii de reţinere şi ridicare a trimiterilor poştale. (7

puncte)

2.1

Articolul 41. Competenţa judecătorului de instrucţie

Judecătorul de instrucţie asigură controlul judecătoresc în cursul urmăririi penale prin:

5) autorizarea interceptării comunicărilor, reţinerii, cercetării, predării, percheziţionării sau ridicării

trimiterilor poştale, înregistrării de imagini;

Articolul 133. Reţinerea, cercetarea, predarea,

percheziţionarea sau ridicarea
trimiterilor poştale
(1) Dacă există temeiuri rezonabile de a presupune că trimiterile poştale primite sau expediate de
către bănuit, învinuit pot conţine informaţii ce ar avea importanţă probatorie în cauza penală pe una
sau mai multe infracţiuni grave, deosebit de grave sau excepţional de grave şi dacă prin alte procedee
probatorii nu pot fi obţinute probe, organul de urmărire penală este în drept să reţină, să cerceteze, să
predea, să percheziţioneze sau să ridice trimiterile poştale ale persoanelor indicate.
(2) Pot fi reţinute, cercetate, predate, percheziţionate sau ridicate următoarele trimiteri poştale:
scrisori de orice gen, telegrame, radiograme, banderole, colete, containere poştale, mandate poştale,
comunicări prin fax şi prin poşta electronică.
(3) Procurorul care conduce sau efectuează urmărirea penală întocmeşte o ordonanţă despre
reţinerea, cercetarea, predarea, percheziţionarea sau ridicarea trimiterilor poştale, pe care o prezintă
judecătorului de instrucţie. În ordonanţă trebuie să fie indicate: motivele dispunerii reţinerii, cercetării,
predării, percheziţionării sau ridicării trimiterilor poştale, denumirea instituţiei poştale asupra căreia se
pune obligaţia de a reţine trimiterile poştale, numele şi prenumele persoanei sau persoanelor ale căror
 trimiteri poştale trebuie să fie reţinute, adresa exactă a acestor persoane, genul de trimiteri poştale
care se reţin, se cercetează, se predau, se percheziţionează sau se ridică şi durata măsurii. Durata de
autorizare a măsurii se prelungeşte în condiţiile prezentului cod.
(4) Ordonanţa cu privire la reţinerea, cercetarea, predarea, percheziţionarea sau ridicarea trimiterilor
poştale cu autorizaţia respectivă se transmite şefului instituţiei poştale, pentru care executarea acestei
ordonanţe este obligatorie.
(5) Şeful instituţiei poştale comunică imediat organului care a emis ordonanţa reţinerea trimiterilor
poştale indicate în aceasta.
(6) Reţinerea, cercetarea, predarea, percheziţionarea sau ridicarea trimiterilor poştale se anulează de
către organul de urmărire penală care a emis ordonanţa respectivă, de către procurorul ierarhic
superior, de către judecătorul de instrucţie după expirarea termenului pentru care a fost emisă
autorizaţia, dar nu mai tîrziu de terminarea urmăririi penale.

2.2.

Articolul 1341. Monitorizarea conexiunilor comunicaţiilor

telegrafice şi electronice
(1) Monitorizarea conexiunilor comunicaţiilor telegrafice şi electronice şi a altor comunicări constă în
accesul şi verificarea fără înştiinţarea expeditorului sau destinatarului a comunicărilor ce au fost
transmise instituţiilor care prestează servicii de livrare a corespondenţei electronice sau a altor
comunicări şi a apelurilor de primire şi ieşire ale abonatului.
(2) Monitorizarea conexiunilor comunicaţiilor telegrafice şi electronice se dispune dacă sînt temeiuri
verosimile de a presupune că acestea conţin sau pot conţine informaţii despre circumstanţele faptei
care urmează a fi probate.
(3) Instituţiile care prestează servicii de livrare a corespondenţei electronice, a apelurilor de intrare şi
ieşire sau a altor comunicări informează ofiţerul de urmărire penală sau procurorul despre aflarea în
posesia lor a comunicărilor ce urmează a fi supuse verificării. Ofiţerul de urmărire penală sau
procurorul ia cunoştinţă imediat, dar nu mai tîrziu de 48 de ore din momentul recepţionării informaţiei,
de conţinutul comunicării şi adoptă o decizie privind ridicarea acesteia sau transmiterea ei pentru
livrare ulterioară, cu fotografierea, copierea sau fixarea prin alt mijloc tehnic a conţinutului comunicării.
(4) Ridicarea conexiunilor se va efectua în cazul în care există temei de a considera că pentru
procesul de administrare a probelor originalul va avea o importanţă mai mare decît copia sau fixarea
vizuală.

2.3.retinerea trimiterilor postale se face numai in cazul in care exista banuiala rezonabila ca sa savirsit sau se
pregateste o infractiune grava deosebit de grava sau exceptional de grava. neproportionalitate asta ca
se dispune ridicare trimiterilor postale cand exista banuiala rezonabia c ai comis o infraciune usoara sau
mai putin grava ai furat 100 lei de ex
Test 11

1.1. Caracterizați elementele şi semnele componenţei de infracţiune. (3 puncte)

lat obiectiv, obiect, lat subiectiv subiect, semne principale, semne facultative

1.2. Clasificaţi componenţele de infracţiuni în funcție de trei criterii. (5 puncte)

Dupг gradul prejudiciabil deosebim: a) componenюe de bazг; b) componenюe

cu circumstanюe agravante (componenюe calificate); c) componenюe cucircumstanюe atenuante

(componenюe privilegiate).

Dupг modul de descriere se deosebesc componenюe simple, complexe și

alternative.

Dupг specificul structurii se disting componenюe materiale, formale și

formal-reduse.

1.3. Estimați asupra coraportului dintre infracţiune şi componenţa infracţiunii. (7 puncte)

infractiunea este insasi actiunea savirsita in realitatea obiectiva

componenta este dispozitia unei norme din partea speciala care reglementeaza un anumit gen de
infractiuni.

1.1. Caracterizați elementele şi semnele componenţei de infracţiune. (3 puncte)

Elmentele componenţei infracţiunii reprezintă părţi componente ale unui sistem integral, ce include grupuri
de semne care corespund diferitelor laturi ale faptelor prejudiciabile caracterizate de legea penală ca
infracţiuni. Deosebim obiectul, latura obiectiva, subiectul si latura subiectiva.

Semnele componenţei infracţiunii reprezintă o caracteristică concretă, legislativă a celor mai importante
trăsături ale infracţiunii. Semnele principale sunt acelea care care caracterizeaza toate componentele de
infractiune, iar neindeplinirea lor are drept consecinta nerealizarea infractiunii. Pentru obiect – valorile si
relatiile soaciale, asupra carora atenteaza infractiunea, referitor la latura obiectiva – fapta (actiunea sau
inactiunea) prejudiciabila, in cazul subiectului – PF responsabila, care a implinit virsta prev de lege, latura
subiectiva – vinovatia (intentia si imprudenta).

Semnele facultative sunt acelea care nu caracterizeaza toate componentele, ci numai unele, legiuitorul
indicindu-le suplimentar in procesul descrierii acestora pe linga semnele principale, astfel punind in
evidenta specificul lor.
Obiectul – ob.juridic secundar si ob material; Lat.obiectiva – urmarile prej., leg.cauzala, locul, timpul,
metoda si mijlocul comiterii infractiunii; Subiectul – PJ si sub special; Latura subiectiva – motivul si scopul.

1.2.Clasificaţi componenţele de infracţiuni.

La baza clasificării sunt puse următoarele criterii:

După gradul prejudiciabil deosebim:

- componenţa de bază este formată dintr – un minimum de semne obiective şi subiective stabilite de
legea penală, care sunt necesare pentru existenţa unei anumite infracţiuni.

- Componenţa cu circumstanţe agravante este formată din componenţa de bază la care se adaugă
anumite condiţii, împrejurări, circumstanţe agravante care se referă la latura obiectivă sau subiectivă, la
obiectul ori subiectul infracţiunii.

- Componenţa cu circumstanţe atenuante este alcătuită din componenţa de bază, căreia i se ataşază
o împrejurare atenuantă de natură să micşoreze gradul prejudiciabil al faptei.

După modul de descriere se deosebesc componenţe simple, complexe şi alternative:

- componenţa simplă include semnele specifice unei singure fapte, ce are la bază o unică formă de
vinovăţie, un obiect, o urmare prejudiciabilă.

- Componenţa complexă conţine 2 sau mai multe fapte infracţionale, 2 obiecte asupra cărora se
atentează sau mai multe urmări prejudiciabile care trebuie realizate cumulativ.

- Componenţa alternativă constituie o modalitate a componenţelor complexe în care legiuitorul

prevede drept infracţiune consumată săvîrşirea uneia dintre faptele prevăzute în dispoziţia normei penale.

După specificul structurii se disting componenţe:

- componenţele materiale sunt acelea în al căror conţinut legiuitorul descrie latura obiectivă a
infracţiunii nu numai prin intermediul acţiunii sau inacţiunii, ci şi apelînd la semnele ce caracterizează
urmările prejudiciabile ale faptei date.

- Componenţele formale sunt acelea în al căror conţinut legiuitorul descrie latura obiectivă a
infracţiunii limitîndu – se la un singur semn principal al ei.

- Componenţele formal – reduse constituie o modalitate a componenţelor formale şi se

caracterizează prin faptul că legiuitorul a inclus în latura obiectivă a acestora nu numai descrierea faptei
prejudiciabile, ci şi pericolul real de survenire a unor urmări prejudiciabile concrete, care, de fapt, nu
constituie un semn obligatoriu al componenţei respective.

1.3.Decideţi asupra coraportului dintre infracţiune şi componenţa infracţiunii. (7 puncte)

Noţiunea de infracţiune, reglementată de legea penală şi aceea de componenţă a infracţiunii, elaborată de
ştiinţa dreptului penal şi legiferată pentru prima dată de noul cod penal al RM sunt strîns legate între ele,
deoarece exprimă esenţa unuia şi aceluiaşi fenomen, care este infracţiunea, dar ele nu sunt identice.

Noţiunea de infracţiune conţine o caracteristică social – politică a infracţiunii, indicînd trăsăturile ce ne

permit să constatăm de ce anume o astfel de comportare a persoanei este prejudiciabilă pentru sociatate,
adică infracţională, după care se poate delimita infracţiunea de alte încălcări de lege.

Componenţa infracţiunii este o noţiune juridică ce se conţine în dispoziţia unei norme concrete a părţii
speciale a codului penal şi care caracterizează nu o infracţiune concretă, ci o infracţiune de un anumit tip
sau gen prin intermediul descrierii semnelor principale ale acesteia.

Deci fiecare componenţă de infracţiune conţine descrierea semnelor principale caracteristice infracţiunilor
de un anumit tip.

Dacă analizăm o faptă prejudiciabilă săvîrşită în realitatea obiectivă şi componenţa infracţiunii ce o

caracterizează ca atare, observăm cu uşurinţă că numărul semnelor prevăzute în componenţa infracţiunii
este mult mai mic în raport cu numărul semnelor ce caracterizează infracţiunea ca o faptă a realităţii,
întrucît orice componenţă a infracţiunii conţine numai semnele principale ale unui anumit tip de infracţiune.

În literatura de specialitate se întîlnesc afirmaţii potrivit cărora componenţa infracţiunii nu este altceva decît
fapta prejudiciabilă reală. Nu putem fi de acord cu asemenea concepţii, întrucît în asemenea situaţii nu se
face o diferenţiere totală dintre fapta prejudiciabilă concretă şi componenţa infracţiunii ce serveşte ca
model legislativ al diferitelor tipuri de infracţiuni.

Temeiul real al răspunderii penale îl constituie fapta prejudiciabilă săvîrşită, iar componenţa infracţiunii,
stipulată în legea penală, reprezintă temeiul juridic al răspunderii penale.

Subiectul II: Corpuri delicte

2.1.Definiţi noţiunea de corp delict şi identificaţi condiţiile de recunoaştere a obiectelor drept corp delict.
(3 puncte)

corp delict reprezinta obiectele din lumea materiala care prezinta informatie pentru justa solutionare a
cauzei penale

prezinta informatie utila, pastreaza urmele infractiunii, presupun obiecte din lumea materiala automobil,
arma, masina etc.se descriu si sa consemneaza intrun p-v, se fotografiaza si in caz ca este posibil se
anexeaza la dosar, sau se sigileaza si se pastreaza in camera de pastrare a corpurilor delicte.

2.2. Stabiliţi similitudini şi deosebiri între corpuri delicte şi documente. (5 puncte)

documentel contin date care prezinta interes, astfel pot fi evidenta contabila, extrasul din ACCES, sau alte
acte ce ofera careva informatie, pe cind corpurile delicte sunt obiectele materiale pe care sa pastrat
urme sau prezinta

2.3. Evaluaţi garanţiile procedeelor probatorii prin care se pot obţine corpuri delicte. (7 puncte)

se pot obtine prin perchezitie corporala, prin perchezitia domiciliului, cfl, ridicare

1)Corpuri delicte sînt recunoscute obiectele în cazul în care există temeiuri de a presupune că ele au servit la
săvîrşirea infracţiunii, au păstrat asupra lor urmele acţiunilor criminale sau au constituit obiectivul acestor
acţiuni, precum şi bani sau alte valori ori obiecte şi documente care pot servi ca mijloace pentru
descoperirea infracţiunii, constatarea circumstanţelor, identificarea persoanelor vinovate sau pentru
respingerea învinuirii ori atenuarea răspunderii penale.
Obiectul se recunoaşte drept corp delict prin ordonanţa organului de urmărire penală sau prin încheierea
instanţei de judecată şi se anexează la dosar.
Obiectul poate fi recunoscut drept corp delict în următoarele condiţii:
1) dacă, prin descrierea lui detaliată, prin sigilare, precum şi prin alte acţiuni întreprinse imediat după
depistare, a fost exclusă posibilitatea substituirii sau modificării esenţiale a particularităţilor şi semnelor sau
a urmelor aflate pe obiect;
2) dacă a fost dobîndit prin unul din următoarele procedee probatorii: cercetare la faţa locului,
percheziţie, ridicare de obiecte, precum şi prezentat de către participanţii la proces, cu ascultarea prealabilă
a acestora.

2)Deosebiri: Corpurile delicte constituie o sursă iniţială referitor la circumstanţele care trebuie dovedite
(spre exemplu, un document fals). Documentele conţin date care pot fi recunoscute ca probe derivate.

În cazurile în care documentele conţin cel puţin unul din elementele menţionate în art.158, acestea se
recunosc drept corpuri delicte.

Corpurile delicte cuprind obiectele folosite de catre infractor la savirsirea faptei incriminate, cum ar fi:
arma, substantele explozibile, mijloacele de transport etc, iar documentele ar reprezenta mai degraba niste
acte care ar contine date importante pentru solutionarea corecta a cauzei penale.

Documente in calitate de probe pot fi actele care au un suport material, avind o forma scrisa,electronica
etc., pe cind daca ar fi sa ne referim la corpurile delicte acestea nu necesita prezenta obligatorie a formei
scrise.

Documentele se prezintă de către persoanele fizice şi juridice la demersul organului de urmărire penală
făcut din oficiu sau la cererea altor participanţi la proces ori la demersul instanţei făcut la cererea părţilor,
precum şi de către părţi în cadrul urmăririi penale sau în procesul judecării cauzei.
În cazul în care documentele în original sînt necesare pentru evidenţă, rapoarte sau în alte scopuri legale,
acestea pot fi restituite deţinătorilor, dacă este posibil fără a afecta cauza, copiile de pe acestea păstrîndu-
se în dosar.

Asemanari: mijloace de proba, se anexeaza la dosar, circumstanţe care au importanţă pentru cauză,
documentele pot constitui corpuri delicte.

3.Organul de urmărire trebuie să dovedească că baniii şi alte lucruri de valoare au fost obţinute pe cale
ilegală. Argumentele prezentate de către învinuire trebuie să respingă orice alt argument privind
provenienţa acestor valori (spre exemplu, prin dovedirea necorespunderii valorii bunurilor cu veniturile
legale ale persoanei).Certificatele care confirmă dreptul la hârtiile de valoare sunt corpuri delicte numai în
cazul când acestea au fost falsificate.

1. În unele cazuri este necesar de a efectua expertiză pentru a constata dacă obiectele date au atribuţie la
cauza penală, sau examinarea acestora de către specialist, sau prezentarea spre recunoaştere. După
efectuarea acestor acţiuni procesuale printr-o ordonanţă obiectele sunt recunoscute în calitate de
corpuri delicte.
2. Emiterea ordonanţei este obligatorie în toate cazurile şi aceasta este o condiţie de admisibilitate a
probei. În situaţia când nu a fost emisă o ordonanţă, proba dată este inadmisibilă şi necesită a fi
respinsă de către instanţă. În cadrul judecării cauzei părţile pot prezenta corpuri delicte.
3. În asemenea situaţii instanţa printr-o încheiere le anexează la dosar.
Obiectul trebuie să fie descris detaliat în procesul verbal de efectuare a acţiunilor procesuale enumerate. În
descriere îndeosebi trebuie de atras atenţie asupra semnelor particulare ale obiectelor şi asigura
posibilitatea de a identifica obiectul din rândul altor obiecte omogene (spre exemplu, numărul aparatajului
sau a armei etc.). Obiectele ridicate sunt sigilate în dependenţă de volumul şi genul lor.

În cazul când părţile prezintă un obiect considerând că acesta poate fi recunoscut în calitate de corp delict
este obligatoriu în prealabil de a audia părţile în calitatea pe care o poartă aceştia în proces (fie bănuit,
învinuit, inculpat, fie victimă sau parte vătămată, parte civilă, parte civilmente responsabilă).

Pot prezenta obiecte şi alţi subiecţi procesuali, cum ar fi martorul.

În toate cazurile la audierea participanţilor este necesar de a constata provenienţa obiectului, modalitatea
prin care obiectul a ajuns în posesia persoanei, faptul dacă obiectul nu a suferit unele modificări, cât şi alte
împrejurări care ar confirma autenticitatea obiectului. În situaţia când apărătorul prezintă un obiect, acesta
nu se audiază după regula audierii bănuitului, învinuitului, părţii vătămate, a martorului şi altor, dar în
cererea pe care o înaintează apărătorul privind anexarea la dosar a obiectului, trebuie să indice toate aceste
împrejurări. Dacă este necesar organul de urmărire sau instanţa cere de la apărător lămuriri suplimentare.
În cazul când se constată pertinenţa obiectului la cauza penală acesta trebuie anexat printr-o ordonanţă la
dosar. Respingerea cererii de a anexa la dosar a obiectului în calitate de corp delict poate fi doar în cazuri
excepţionale, însă participanţii au dreptul de a cere anexarea la dosar a obiectului în orice altă fază a
procesului.
Test 12

Pentru examenul de licenţă DREPT PENAL şi DREPT PROCESUAL PENAL

Subiectul I: Traficul de copii. Scoaterea ilegală a copiilor din țară

1.1. Relatați despre ipotezele specificate la lit.e1) alin.(3) art.206 CP RM. (3 puncte)52
Vic se afla la ingrijirea fap- ultimul are obl morala sau contr sa acorde ajutor social sau de alta natura

vic se afla sub ocrotirea fap.-ultimul are calitatea de tuture sau curator sau sa angajat dea ocroti minorul

vic se afla sub protectia fap.-prima este privata de libertate iar ultimul are obl dea o pazi si supraveghea

vic se afla la educarea fap.- ultima are obl dea educa si instrui vic, obl de la parinti sau ceva de genu, vic
este personal pedagogic

vic se ala la tratament fap.- ultima este personal medical si are obl dea ingriji medical victima

1.2. Stabiliți deosebirile dintre infracțiunile prevăzute la art.206 și 207 CP RM. (5 puncte) 53
scopul este diferit

1.3. Estimaţi care sunt efectele pozitive și/sau cele negative ale amendamentelor operate în dispoziția
art.206 CP RM prin Legea nr.270 din 07.11.2013. (7 puncte) 54
a fost extins prevederile agravantelor, marita pedeapsa ceea ce prezinta un element benefic

1. Conform lit.e1 ) alin.(3) art.206 CP RM, răspunderea se agravează dacă infracţiunea de trafic de copii
este săvârşită asupra copilului care se află în îngrijirea, sub ocrotirea, sub protecţia, la educarea
sau la tratamentul făptuitorului.
Sub aspect subiectiv, pentru realizarea agravantei trebuie să se facă dovada că la momentul săvârşirii
infracţiunii făptuitorul a ştiut despre existenţa raportului special dintre el şi victimă.

Victima se află în îngrijirea făptuitorului atunci când acesta are obligaţia contractuală sau morală sa
acorde victimei asistenţă socială, ori, în virtutea relaţiilor de rudenie, are îndatorirea legală să îngrijească
victima. îngrijirea presupune obligaţia de a acorda ajutor şi asistenţă curentă unei persoane aflate în nevoie
din cauza vârstei, stării de sănătate, absenţei persoanelor care au această obligaţie potrivit legii etc.

Victima se află sub ocrotirea făptuitorului atunci când ultimul are calitatea de tutore sau de curator în
raport cu victima, sau când făptuitorul şi-a asumat în fapt sarcina de a ocroti un minor.

Victima se află sub protecţia făptuitorului în cazul în care este privată în mod legal de libertate (de
exemplu, se află într-o instituţie de reeducare), iar cel care a săvârşit trafic de copii are obligaţia de a o păzi
şi supraveghea.

Victima se află la educarea făptuitorului atunci când acesta face parte din rândul cadrelor didactice sau
al personalului pedagogic, fie că este o persoana angajată de către părinţii victimei, pentru educarea şi
instruirea acesteia. Obligaţia de educare revine cadrelor didactice de orice grad şi specialitate şi personalului
didactic auxiliar, inclusiv persoanelor care sunt angajate în particular pentru anumite activităţi instructiv-
educative.

în fine, victima se află (a tratamentul făptuitorului atunci când acesta din urmă face parte din personalul
medical, aplicând îngrijirea medicală faţă de victimă în instituţiile medicale sau ta domiciliu.

2.
Obiectul juridic special al infracțiunii prevăzute de art. 206 CP RM are un caracter multiplu: obiectul
juridic principal îl constituie relațiile sociale cu privire la dezvoltarea fizică, psihică, spirituală și intelectuală a
minorului; obiectul juridic secundar îl formează relațiile sociale cu privire la libertatea fizică a minorului.

Obiectul juridic special al infracțiunii de scoatere ilegală a copiilor din țară îl constituie relațiile sociale cu
privire la ieșirea din RM și aflarea în străinătate, în condițiile de legalitate a minorului (copilului).

Oiectul material la art. 206 e corpul victimei, atunci când săvârșirea acestei infracțiuni presupune o
exercitare nemijlocită infracțională asupra corpului victimei. Obiect material art. 207 nu are.

Latura obiectivă la art. 206: 1) recrutarea victimei; 2) transportarea victimei: 3) transferul victimei; 4)
adăpostirea victimei; 5) darea sau primirea unor plăți ori beneficii pentru obținerea consimțământului unei
persoane care deține controlul asupra victimei

Art. 207: a) acțiunea de scoatere a copilului din țară; b) inacțiunea de abandonare a copilui în străinătate

Subiectul – persoana fizică care a împlinit vârsta de 16 ani (în ambele cazuri). În art. 206 subiect mai
poate fi persoana juridică, cu excepția autorității publice.

3. Cu bold e ceea ce a fost adăugat.

f) prelevării organelor, ţesuturilor şi/sau celulelor umane;

[Art.206 al.(1), lit.f) modificată prin LP270 din 07.11.13, MO290/10.12.13 art.794]
 era: prelevării organelor sau țesuturilor umane

Definitie: Celula este unitatea de baza morfo-functionala a tuturor tesuturilor si organelor. Este un mic
compartiment apos, delimitat de membrana ce contine moleculele, macromoleculele si incluziunile ce
permit celulei sa-si indeplineasca functiile.

Clasificarea celulelor: Celulele pot fi impartite in doua categorii: celule procariote (bacterii) si celule
eucariote (fungi, plante si animale). Celulele eucariote, prin definitie contin un nucleu (karyon = nucleu);
procariotele nu au nucleu.

… se pedepseşte cu închisoare de la 10(era 8) la 12 ani, cu privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii

sau de a exercita o anumită activitate pe un termen de la 2 la 5 ani, iar persoana juridică se pedepseşte cu
amendă în mărime de la 3000 la 5000 de unităţi convenţionale, cu privarea de dreptul de a desfăşura o
anumită activitate, sau cu lichidarea persoanei juridice.
[Art.206 al.(1), sancţiunea modificată prin LP270 din 07.11.13, MO290/10.12.13 art.794]
(2) Aceleaşi acţiuni însoţite:
a) de violenţă fizică şi/sau psihică, de aplicare a armei de foc sau de ameninţare cu aplicarea acesteia; (au
adăugat ”sau”)
[Art.206 al.(2), lit.a) modificată prin LP270 din 07.11.13, MO290/10.12.13 art.794]
b) de abuz şi/sau violenţă sexuală;
[Art.206 al.(2), lit.b) modificată prin LP270 din 07.11.13, MO290/10.12.13 art.794]
f) de prelevare a organelor, ţesuturilor şi/sau celulelor umane.
[Art.206 al.(2), lit.f) modificată prin LP270 din 07.11.13, MO290/10.12.13 art.794]
(3) Acţiunile prevăzute la alin.(1) sau (2):
b1) săvîrşite de două sau mai multe persoane;
[Art.206 al.(3), lit.b1) introdusă prin LP270 din 07.11.13, MO290/10.12.13 art.794]
c) săvîrşite de o persoană publică, de o persoană cu funcţie de răspundere, de o persoană cu funcţie de
demnitate publică, de o persoană publică străină sau de un funcţionar internaţional;
[Art.206 al.(3), lit.c) în redacţia LP270 din 07.11.13, MO290/10.12.13 art.794]
[Art.206 al.(3), lit.c) modificată prin LP245 din 02.12.11, MO25-28/03.02.12 art.77]
d1) însoţite de contaminarea copilului cu o boală venerică sau cu maladia SIDA;
[Art.206 al.(3), lit.d1) introdusă prin LP270 din 07.11.13, MO290/10.12.13 art.794]

Boală venerică: sifilisul, blenoragia, șancrul moale, limfogranulomatoa pubiană etc. A nu se confida cu boala
transmisă pec ale sexuală, exemplu: hipatita virală B, C. D etc.

e1) săvîrşite asupra copilului care se află în îngrijirea, sub ocrotirea, sub protecţia, la educarea sau la
tratamentul făptuitorului;
[Art.206 al.(3), lit.e1) introdusă prin LP73 din 12.04.12, MO99-102/25.05.12 art.332]
Subiectul II: Interceptarea şi înregistrarea comunicărilor

2.1. Descrieţi procedura de interceptare a comunicărilor. (3 puncte)

Interceptarea şi înregistrarea comunicărilor presupun folosirea unor mijloace tehnice prin intermediul
cărora se poate afla conţinutul unor convorbiri între două sau mai multe persoane, iar înregistrarea
acestora presupune stocarea informaţiilor obţinute în urma interceptării pe un suport tehnic. se
efectuiaza prin cu autorizatia jud de instr.

2.2. Analizaţi constatările CtEDO în cauza Iordachi ş.a. vs Moldova. (5 puncte)

În concluzie, Curtea consideră că legislaţia Moldovei nu oferă protecţie adecvată împotriva abuzurilor
autorităţilor în sfera interceptării convorbirilor telefonice. Ingerinţa în drepturile reclamanţilor conform
Articolului 8, prin urmare nu a fost în corespundere cu noţiunea „prevăzută de lege”. Avînd în vedere aceste
concluzii, nu este necesară aprecierea dacă ingerinţa a corespuns altor deziderate ale celui de al doilea
paragraf al Articolului 8. 54. Ca rezultat a avut loc violarea Articolului 8 din Convenţie în prezenta cauză.

2.3. Modelaţi o situaţie şi întocmiţi o încheiere de refuz la autorizarea interceptării şi înregistrării

comunicărilor. (7 puncte)

1) Art. 1388 (1) Efectuarea şi certificarea interceptăriişi înregistrării comunicărilor

Interceptarea şi înregistrarea comunicărilor presupun folosirea unor mijloace tehnice prin intermediul
cărora se poate afla conţinutul unor convorbiri între două sau mai multe persoane, iar înregistrarea
acestora presupune stocarea informaţiilor obţinute în urma interceptării pe un suport tehnic.
(2) Prevederile alin. (1) se aplică în exclusivitate la cauzele penale care au ca obiect urmărirea penală
sau judecarea persoanelor asupra cărora există date sau probe cu privire la săvîrşirea infracţiunilor
prevăzute în următoarele articole din Codul penal: art. 135–137, art. 138 alin. (2) şi (3), art. 139, art. 140
alin. (3) şi (4), art. 1401 alin. (3) şi (4), art. 141 alin. (2), art. 142 alin. (2) şi (3), art. 143–145, art. 151 alin.
(2) şi (4), art. 164 alin. (2) şi (3), art. 165, art. 166 alin. (2) şi (3), art. 171 alin. (2) şi (3), art. 186 alin. (2)
lit. c), alin. (3)–(5), art. 187 alin. (2) lit. f), alin. (3)–(5), art. 188 alin. (2) lit. f), alin. (3)–(5), art. 189 alin. (3)
lit. a), d) şi f), alin. (4)–(6), art. 190 alin. (3)–(5), art. 191 alin. (5), art. 206, art. 216 alin. (3), art. 2171 alin.
(4), art. 2174 alin. (3), art. 236 alin. (2), art. 2421, art. 2422, art. 243 alin. (3), art. 248 alin. (5), art. 278
alin. (2)–(6), art. 2781, art. 279, art. 2791 alin. (3) şi (4), art. 280 alin. (3), art. 283, art. 284, art. 292 alin.
(2), art. 295 alin. (6), art. 2951 alin. (3), art. 324, art. 325, art. 326 alin. (3), art. 328 alin. (3), art. 333, art.
334, art. 337–340. Lista componentelor de infracţiuni este exhaustivă şi poate fi modificată doar prin
lege.

(3) Pot fi supuse interceptării şi înregistrării comunicările bănuitului, învinuitului sau persoanelor care
contribuie în orice mod la comiterea infracţiunilor prevăzute la alin. (2) şi în privinţa cărora există date
ce pot conduce rezonabil la o concluzie că aceste persoane primesc de la bănuit, învinuit sau inculpat ori
transmit acestuia informaţii relevante pentru cauza penală.
Art.1399 (1) Interceptarea şi înregistrarea comunicărilor se efectuează de către organul de urmărire
penală sau de către ofiţerul de investigaţii. Asigurarea tehnică a interceptării comunicărilor se realizează
de către autoritatea abilitată prin lege cu asemenea atribuţii, utilizîndu-se mijloace tehnice speciale.
Colaboratorii subdiviziunii din cadrul instituţiei autorizate prin lege, care asigură tehnic interceptarea şi
înregistrarea comunicărilor, precum şi persoanele care efectuează nemijlocit ascultarea înregistrărilor,
ofiţerii de urmărire penală şi procurorul sînt obligaţi să păstreze secretul comunicărilor şi poartă
răspundere pentru încălcarea acestei obligaţii.
(2) Pentru asigurarea interceptării şi înregistrării comunicărilor, organul de urmărire penală sau
procurorul prezintă organului abilitat prin lege extrasul din încheierea judecătorului de instrucţie,
autentificat de către acesta, privind dispunerea efectuării interceptării comunicărilor. Scrisoarea de
însoţire a extrasului din încheierea judecătorului de instrucţie va conţine o menţiune privind
preîntîmpinarea persoanei care va asigura tehnic efectuarea măsurii speciale de investigaţii despre
răspunderea penală. Extrasul din încheiere trebuie să conţină denumirea instanţei şi numele
judecătorului de instrucţie, data şi ora emiterii încheierii, datele privind examinarea demersului
procurorului pentru autorizarea efectuării măsurii, datele de identificare ale abonatului sau ale unităţii
tehnice prin intermediul căreia se poartă comunicările ce urmează a fi interceptate, durata interceptării,
persoana sau organul de urmărire penală responsabil de executarea încheierii, semnătura judecătorului
de instrucţie şi ştampila instanţei de judecată.
(3) În cazul în care în procesul interceptării şi înregistrării comunicărilor poate fi obţinută şi altă
informaţie, cum ar fi date de identificare ale abonaţilor sau persoanelor care au purtat comunicări cu
subiectul interceptării şi localizarea acestora, precum şi alte date, judecătorul de instrucţie poate
dispune în încheierea de efectuare a interceptării comunicărilor şi obţinerea acestor informaţii.
(4) Subdiviziunea tehnică a organului abilitat prin lege să efectueze interceptarea şi înregistrarea
comunicărilor transmite organului de urmărire penală semnalul comunicărilor interceptate şi alte
informaţii indicate în extrasul din încheierea judecătorului de instrucţie în regim de timp real, fără a
efectua înregistrarea acestora.
(5) Informaţia obţinută în procesul interceptării şi înregistrării comunicărilor poate fi ascultată şi
vizualizată în regim de timp real de către organul de urmărire penală şi procuror.
(6) Informaţia obţinută în procesul interceptării şi înregistrării comunicărilor se transmite, de către
subdiviziunea tehnică care a efectuat interceptarea comunicărilor, ofiţerului de urmărire penală sau
procurorului pe purtător material de informaţii împachetat, sigilat cu ştampila subdiviziunii tehnice şi cu
indicarea numărului de ordine al purtătorului material.
(7) În termen de 24 de ore după expirarea termenului de autorizare a interceptării, organul de
urmărire penală sau, după caz, procurorul întocmeşte la finele fiecărei perioade de autorizare, un
proces-verbal privind interceptarea şi înregistrarea comunicărilor.
(8) Procesul-verbal privind interceptarea şi înregistrarea comunicărilor trebuie să conţină: data, locul
şi ora întocmirii, funcţia persoanei care a efectuat măsura specială de investigaţii, numărul cauzei
penale în cadrul căreia s-a efectuat măsura specială, menţiunea cu privire la ordonanţa procurorului şi
încheierea judecătorului de instrucţie privind autorizarea măsurii speciale, datele de identitate şi de
identificare tehnică ale subiectului ale cărui comunicări au fost interceptate şi înregistrate, perioada în
care s-a efectuat interceptarea comunicărilor, menţiunea privind utilizarea mijloacelor tehnice, alte
informaţii relevante obţinute în urma interceptării şi înregistrării comunicărilor referitoare la
identificarea şi/sau localizarea unor subiecţi, cantitatea şi numărul de identificare al purtătorilor
materiali pe care a fost înregistrată informaţia, numărul de comunicări stenografiate. La procesul-verbal
se anexează stenograma comunicărilor care au importanţă pentru cauza penală.
 (9) Stenograma comunicărilor constituie reproducerea integrală, în formă scrisă, pe suport de hîrtie, a
comunicărilor interceptate şi înregistrate care au importanţă pentru cauza penală. În stenograma
comunicărilor se indică data, ora şi durata comunicării, numele persoanelor, dacă sînt cunoscute, ale
căror comunicări sînt stenografiate, precum şi alte date. Se interzice stenografierea comunicărilor dintre
avocat şi persoana pe care o apără. Fiecare pagină a procesului-verbal de interceptare şi a stenogramei
se semnează de către persoana care le-a întocmit. La procesul-verbal se anexează în original suportul pe
care au fost înregistrate comunicările interceptate, făcîndu-se menţiune despre împachetarea şi
sigilarea acestuia.
(10) Comunicările interceptate şi înregistrate se redau în limba în care a avut loc comunicarea. În cazul
în care comunicarea a avut loc într-o altă limbă decît cea de stat, comunicarea se traduce în limba în
care se desfăşoară procesul penal de către un traducător autorizat.
(11) La sfîrşitul perioadei autorizate pentru interceptarea şi înregistrarea comunicării, organul de
urmărire penală prezintă procurorului procesul-verbal al interceptării şi suportul în original pe care a
fost înregistrată informaţia.
(12) Procurorul, după verificarea corespunderii conţinutului procesului-verbal şi a stenogramelor cu
conţinutul înregistrărilor, prin ordonanţă, decide asupra pertinenţei acestora pentru cauza penală şi
dispune care comunicări urmează a fi transcrise pe un suport aparte.
(13) Comunicările interceptate şi înregistrate se vor păstra integral pe suportul iniţial prezentat
organului de urmărire penală de către subdiviziunea tehnică. Acest suport se va păstra la judecătorul de
instrucţie care a autorizat măsura specială de investigaţii.
(14) Comunicările interceptate şi înregistrate care au fost stenografiate de către organul de urmărire
penală şi au fost apreciate de către procuror ca fiind pertinente pentru cauza penală se transcriu de
către subdiviziunea tehnică din cadrul organului de urmărire penală pe un suport aparte, care se
anexează la materialele cauzei penale şi se păstrează la procurorul care conduce urmărirea penală.
(15) În termen de 48 de ore de la finisarea perioadei de autorizare a interceptării şi înregistrării,
procurorul prezintă judecătorului de instrucţie procesul-verbal şi suportul în original pe care au fost
înregistrate comunicările. Judecătorul de instrucţie se expune printr-o încheiere asupra respectării
cerinţelor legale la interceptarea şi înregistrarea comunicărilor de către organul de urmărire penală şi
decide care din comunicările înregistrate urmează a fi nimicite, desemnînd persoanele responsabile de
nimicire. Nimicirea informaţiilor în baza încheierii judecătorului de instrucţie este consemnată de către
persoana responsabilă într-un proces-verbal, care se anexează la cauza penală.

Mijloacele de probă dobîndite în condiţiile art.1328–13210 pot fi verificate prin expertiză tehnică dispusă de
către instanţa de judecată la cererea părţilor sau din oficiu.

2) Hotarirea CEDO incalcarea art.8 cedo nu este delimitat clar natura infractiunilor, persoanele supuse.
Atributii limitate ale judecatorului de instructie. Nu exista o procedura de control bine definita.

În cauza Iordachi c. Moldovei Curtea Europeană a constatat anumite dificienţe în materie de

interceptare, fapt ce a condiţionat modificarea legislaţiei naţionale. Aşadar Curtea a constatat că
comunicaţiile telefonice, din speţă, se includ în noţiunea de „viaţă privată" şi „corespondenţă" în
sensul art. 8. Curtea acceptă că o persoană, în anumite condiţii, poate să fie victima unei încălcări
prilejuite de simpla existenţă a unor măsuri secrete sau a legislaţiei care permite măsuri secrete, fără
a fi nevoită să arate că astfel de măsuri i-au fost aplicate aces-teia.Curtea mai subliniază că acolo
unde un stat membru instituie supraveghere secretă fără ca persoanele supravegheate să cunoască
acest lucru, art. 8 poate fi în mare măsura redus la o nulitate. Este posibil ca într-o astfel de situaţie
un individ să fie tratat în mod contrar art. 8, sau chiar de a fi lipsit de dreptul acordat de acest articol,
fără a fi conştient de aceasta şi, prin urmare, fără a putea obţine o despăgubire, fie la nivel naţional,
sau înaintea instituţiilor Convenţiei. Curtea constată că este inacceptabil ca asigurarea de a beneficia
de un drept garantat de Convenţie să fie astfel îndepărtată prin simplul fapt că persoana în cauză este
în necunoştinţa încălcării acestuia. Dreptul de a recurge la Comisia pentru persoane potenţial
afectate de supravegherea secretă trebuie să se facă în baza art. 25 pentru că altfel art. 8 riscă să
devină nul. Inter alia Curtea a statuat că: „Previzibilitztea, în special, în contextul măsurilor secrete
de supraveghere, cum ar fi interceptarea comunicaţiilor, nu presupune că o persoană ar trebui să fie
capabilă să prevadă, atunci cînd autorităţile sunt susceptibile de a intercepta comunicaţiile sale,
astfel încît aceasta să poată să îşi adapteze în consecinţă conduita. Totuşi, în cazul în care o putere
investită de executiv este exercitată în secret, riscurile privind existenţa unui arbitrarul sunt evidente.
Prin urmare, este esenţial să se prevadă cu claritate, normele cu privire la interceptarea convorbirilor
telefonice, în special în cazul cînd tehnologia utilizată este din ce în ce mai sofisticată. Legea internă
trebuie să indice scopul oricărei libertăţi de acţiune conferită autorităţilor competente, precum şi
modul de exercitare a acesteia în vederea acordării fiecărui individ a unei protecţii împotriva
ingerinţei arbitare.Curtea a constatat că legislaţia existentă înainte de 2003 nu era clară şi nici nu
îndeplinea condiţiile minime de siguranţă stabilite în jurisprudenţa Curţii. Curtea, de asemenea, a
observat că legislaţia în cauză nu prevede în mod clar o limitare în timp a unei măsuri de autorizare
a interceptăriicomunicaţiilor telefonice. Deşi Codul de procedură penală impune o limitare de şase
luni nu există prevederi în legislaţie care ar împiedica autorităţile de urmărire penală să încerce şi să
obţină un nou mandat de interceptare după expirarea termenului stabilit de şase luni. S-a mai stabilit
că posibilitatea de a controla sistemul de supraveghere secret o are Parlamentul, care îşi exercită
această atribuţie printr-o comisie de specialitate (pct. 18 din Legea cu privire la activităţile
operaţionale de investigaţie). Cu toate acestea, modul în care Parlamentul exercită controlul nu este
prevăzut de lege şi Curţii nu i-a fost prezentată nici o dovadă care să arate că există o procedură care
să reglementeze activitatea Parlamentului în legătură cu aceast aspect.În concluzie, Curtea a
considerat că în Republica Moldova, legea nu prevede o protecţie adecvată împotriva abuzului de
putere de către stat în domeniul de interceptare a comunicaţiilor telefonice. Ingerinţa în exercitarea
drepturilor reclamanţilor nu a fost aşadar prevăzută"de lege".
Ca o reacţie la Hotărîrea CtEDO în cauza Iordache autoritîţile moldoveneşti au modificat
CPP prin întroducerea unui şir de articole care au ca scop reglementarea aplicării măsurilor speciale
de investigaţie în procedura penală. Efectuarea procedurilor de interceptare şi înregistrare a
convorbirilor şi comunicărilor telefonice, telegrafice, electronice sunt reglementate de art.132/8 -
art.132/11 CPP:

3)

ОN C H E I E R E
24 ianuarie 2005 mun. Chiєinгu

Judecгtoria Ciocana mun. Chiєinгu

Judecгtorul de instrucție:

constatг

Test 13

Subiectul I: Participaţia

1.1. Caracterizaţi trăsăturile participaţiei. (3 puncte)

intentia unica, mai multe persoane, act infractional, un tip de organizare ierarhica

1.2. Faceți o generalizare asupra rolului fiecăruia dintre participanţii la infracţiune. (5 puncte)
autor-persoana care sгvвrșește оn mod nemijlocit fapta prevгzutг de legea penalг,

precum și persoana care a sгvвrșit infracюiunea prin intermediul persoanelor

care nu sunt pasibile de rгspundere penalг din cauza vвrstei, iresponsabilitгюiisau din alte cauze prevгzute
de prezentul cod.

Coautoratul este prezent cвnd fapta prevгzutг de legea penalг a fost

sгvвrșitг оn mod nemijlocit de cгtre douг sau mai multe persoane

“se considerг

organizator- persoana care a organizat sгvвrșirea unei infracюiuni sau a

dirijat realizarea ei, precum și persoana care a creat un grup criminal organizat

sau o organizaюie criminalг ori a dirijat activitatea acestora

complice-persoana care a contribuit la sгvвrșirea infracюiunii prin sfaturi, indicaюii,

prestare de informaюii, acordare de mijloace sau instrumente ori оnlгturare

a obstacolelor, precum și persoana care a promis dinainte cг оl va favoriza

pe infractor, va tгinui mijloacele sau instrumentele de sгvвrșire a infracюiunii,

urmele acesteia sau obiectele dobвndite pe cale criminalг ori persoana

care a promis din timp cг va procura sau va vinde atare obiecte”.

instigator-persoana care instiga o alta persoana la savirsirea unei infractiuni

1.3. Decideţi asupra condiţiilor în care are loc aplicarea pedepsei penale pentru participație. (7 puncte)
in practica instigatorul si organizatorul se pedepsesc mai grav

1.1 Caracterizaţi trăsăturile participaţiei.

Se considerăparticipaţiecooperarea cu intenţie a douăsaumaimultorpersoane la
săvîrşireauneiinfracţiuniintenţionate.

- Pluralitatea de subiecte – Nu estesuficientapursisimpluparticiparea la infractiune a

douasaumaimulte personae, ci este important ca
acesteasaintruneascasitoatetrasaturilesubiectuluiinfractiunii.
- Activitatea in comun a participantilor la infractiune – conditionareareciproca a actiunilor,
rezultatulinfractionalunicpttotiparticipantii, legaturacauzaladintreactiunilefiecarui participant
sirezultatulcomunsurvenit.
- Unitateaintentiei;
- Cooperareadoar la o infractiuneintentionata.

1.2 Faceţi o generalizare asupra participanţilor la infracţiune.

Sint determinate doua criterii de grupare a participantilor:

1. Dupa caracterul participarii - se ia in consideratoe modul de comportorare a fiecarui participant si

rolul acestuia in cadrul unuia sau altuit tip de participatie. Legislatia nationala stabileste 4 categorii
de particpanti:
a. Organizarorul
b. Autorul
c. Complice
d. Instigatorul
2. Dupa gradul de participare - presupune gradul de implicare a fiecarui particpant in vederea realizarii
infractiunii comise in participatie. Deosebim: particpanti principali si secundari. Aceasta clasificare
se ia in consideratie la individualizarea raspunderii si pedepsei penale, ori in aceeasi infractiune
gradul de implicare, forma de contributie a fiecarui particpant de aceeasi categorie este diferit, fapt
ce trebuie luat in consideratie de catre instanta de judecata.

Potrivit art. 42, se considera autor persoana care savarseste in mod nemijlocot infractiune,
precum si persoana care savarseste infractiunea prin intermediul altor persoane care in virtutea varstei,
iresponsabilitatii, sau din alte cauze nu sint pasibile de raspundere panala.
 Autorul este particpantul obligatoriu in orice tip de participatie.

Raspunderea penala a participantilor se realizeaza tinind cont de raspunderea penala autorului.

Gradul de realizare a infractiunii savarsite in participatie deponde de gradul de realizare a infractiunii de
catre autor.

Pentru ca persoana sa fie considerata autor, ea trebuie sa intruneasca toate semnele subiectului
infractiunii (varsta si responsabilitatea).

In cazul in care componenta este un speciala, autorul trebuie sa aiba calitatea de subiect special.

Activitatea autorului se poate manifesta sub trei aspecte:

1. Sa savarseasca nemijlocit fapta infractionala

2. Sa savarseasca fapta in co-autorat
3. Prin intermediul altor persoane, care in virtutea varstei, iresponsabilitatii sau altor motive, nu sint
pasibile de raspundere penala.

Realizarea nemijlocita a infractiunii - autorul comite actiunea care constituie semnul principal al
componentei penale. In acest caz autorul realizeaza in integritate sau partial infractiunea.

Coautoratul - savarsirea infractiunii de catre doua sau mai multe persoane. In acest caz ambele
persoane realizeaza integral actiunea sau inactiunea din latura obiectiva sau partial. In majoritatea cazurilor
actiunile si inactiunile sint omogene, de aceeasi natura. Actiunile coordonate ale coautorilor realizeaza in
totalitate latura obiectiva prevazuta de componenta infractiunii.

Savarsirea infractiunii prin intermediul altor persoane (autor mediat) - autorul foloseste
intentionat persoane, depsre care cunoaste cu ceritudine ca nu sint subiecti ai dreptului penal, in vederea
laturii obiective.

Autorul nu realizeaza nemijlocot latura obiectiva a infractiunii si este atras la raspundere penala
pentru actiunile persoanelor care nu sint subiecte ale dreptului penal, faptele lui calificandu-se ca
infractiune savarsita de doua sau mai multe persoane.

Se consideră organizatoral infracţiunii persoana care a organizat săvârşirea unei infracţiuni sau
a dirijat realizarea ei, precum şi persoana care a creat un grup criminal organizat sau o organizaţie
criminală ori a dirijat activitatea acestora. Acţiunile organizatorului pot consta în recrutarea
membrilor grupului organizat sau ai organizaţiei criminale, în întocmirea planului săvârşirii
infracţiunii, în împărţirea rolurilor între membrii grupului criminal sau ai organizaţiei criminale, în
coordonarea acţiunilor participanţilor nemijlocit la locul săvârşirii infracţiunii sau de la distanţă, de
exemplu, prin intermediul mijloacelor tehnice: telefon, poştă electronică, fax, poştă etc.
Un alt participant la infracţiune este instigatorul, care se deosebeşte atât de autor, de coautor,
cât şi de complice. Conform art.42 alin.4 CP, instigator este persoana care, cu intenţie, determină o
altă persoană să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală. Ca formă a participaţiei penale,
instigarea este fapta unei persoane (instigator) care determină, cu intenţie, prin orice mijloace, o altă
persoană (instigat) să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală. Caracteristică instigării este
împrejurarea că instigatorul, după ce a luat hotărârea de a săvârşi o infracţiune, desfăşoară o
activitate materială, externă, pentru a transmite hotărârea luată altei persoane, care, fiind decisă să
comită fapta prevăzută de legea penală, trece apoi în mod concret la săvârşirea ei, devenind autor al
infracţiunii. Instigatorul contribuie la săvârşirea infracţiunii prin transmiterea către cel instigat a ideii
săvârşirii infracţiunii şi prin determinarea luării de către acesta a hotărârii de a săvârşi fapta, care
rezultă din trecerea ei la executarea infracţiunii. Deci, instigatorul este un participant sui-generis la
infracţiune, chiar dacă nu participă la săvârşirea materială a infracţiunii, la realizarea laturii
obiective a acesteia. Instigatorul însă are ideea de săvârşire a infracţiunii, pe care o transmite altei
persoane, făcând ca aceasta să ia hotărârea şi să o pună în executare (de exemplu, un duşman, din
motive personale, îndeamnă o altă persoană, în schimbul unei recompense, să-l rănească grav pe
rivalul său. Cea de-a doua persoană acceptă îndemnul sau propunerea, ia hotărârea şi execută fapta
la care a fost îndemnată sau instigată).

Instigatorul e sanctionat mai bland. Se claseaza dupa pericolozitate dupa autor.

Complice - persoana care a contribuit prin sfaturi, mijloace, acordarea de mijloace, instrumente
ori inlaturarea obstacului, precum si persoana care a promis ca il va favoriza pe autor, va tainui mijloacele
sau instrumentele comiterii infractiunii, precum si persoana carea a promis din timp ca varocura sau vinde
obiectele infractiunii.

Complicile e cel mai des intalnit participant, alaturi de autor, si activitatea sa este cea mai bland
sanctionata. Complicele nu realizeaza latura obiectiva

Sub aspectul activitatii sale dostingem complicitate materiala si complicitare morala.

Complicitatea materiala consta in acordarea mijloace.or si insteumentelo savarsii infractiunilor,

inalturarea obstacolelor la savarsirea infractiunilor. De regula activitatea complicelului se realizeaza prin
actiune, dar poate si prin inactiune.

Complicitatea morala - darea diferitor sfaturi, indicatii, promisiuni de a ascunde infractorul sua
urmele infractiunii, promisiuni de a procura bunurile si obiectle dobandite ilegal. Aceste promisiuni si
aceasta activitate trebuie sa fie efectuata pina la consumara infractiunii.

1.3. Aici oleacă e fără dictrice, pt e din conspectul lui Martin din anul II.

Conditiile participatiei: (obiective)

 1. Pluralitatea de subiecte - particpatia penala este realizata de cel putin doua persoane, care sint
subiecte ale raspunderii penale, care intrunesc vastta minima necesara si sint responsabili.
Participarea a doua persoane, dintre care una nu este subiect al infractiunii, nu reprezinta
participatie. (nu toate cazuril intrunesc participatia)
2. Activitatea sa fie realizata in comun a participatilor. Activiatatea in comun presupune indreptarea
scopului comun a cel putin doua persoane spre savarsirea unei infractiuni. Activitatea in comun
intruneste 3 elemente:
a. Conditionarea reciprocara a particpatilor
b. Rezultatul infractional unic
c. Legatura cauzala dintre actiunile partipatilor si rezultatul survenit.
Faptele fiecarui participant constituie un element, o conditie oblibatorie de savarsire a infractiunii.

Rezultatul infractional unic prespune ca partipantii savarsind infractiune impreuna a infractiunii

urmaresc un rezultat comun care de regula se realizaza cu aceleasi scopri infractionale.

Legatura cazuală dintre actiunele partipantilor si urmarea rezultatul savarsit presuone ca acest
rezultat survine ca rezultat al actiunilr comune al particpantilor si aceste actiuni comune reprezinta
cauza survenirii anume acestui rezultat.

Conditiile participatie: (subiective)

1. Unitatea intentiei, ceea ce presupune camtori participantii tind sa savarseasca o infractiune

intentionata si intentia lor este indreptata anume la savarsirea infractiunii in participatie. Latura
subictiva in cazul particpatiei la fel include elementul volitiv si intelectiv.
Elementul intelectiv presupune ca persoana constientizeaza prejudiciabilitatea faptei, ca
fapta este savarsita de doua sau mai multe persoane si prevede survenirea consecinteleor ca
rezultat al faptelor a doua sau mai multe persoane.

Elementul volitiv se manifesta prin faptul ca persoanel doresc cooperarea in comun in

vederea survenirii urmarilor prejudiciabile.

Unitatea intentiei presupune cunoasterea din partea fiecarui participant ca la savarsirea

infractiunii participa cel putin inca o singura persoana.

2. O alta conditie subiectiva este savrsirea de catre participanti a unei infractiuni intentionate. Este
exclusa particpatia in cazul infractiunilor din imorudenta.
Daca la savarsirea aceeasi infractiuni din imprudenta participa doua sau mai multe
persoane, fiecare din aceste persoane va fi atras separat la raspundere pentru infractiunea comisa.

Subiectul II: Reţinerea

2.1. Definiţi noţiunea şi scopul reţinerii. (3 puncte)
Constituie reţinere privarea persoanei de libertate, pe o perioadă scurtă de timp, dar nu mai mult de
72 de ore, în locurile şi în condiţiile stabilite prin lege
scopul-pentru aducerea fortata la organele de urmarire penala
2.2. Determinaţi particularităţile reţinerii unui bănuit minor. (5 puncte)
termen nu mai mare de 24 de ore, imediat se comunica procurorului si parintilor acestuia
minorii se retin doar pentru anumite infractiuni savirsite cum ar fi acelea grave
2.3. Estimaţi corespunderea legislaţiei naţionale standardelor CEDO în materia reţinerii, inclusiv în
ce priveşte „suspiciunea rezonabilă”. (7 puncte)
intima convingerre despre savirsirea unei infra
mai avem sa reformam legislatia pentru a nu avea cauze la cedo

1) Articolul 165. Noţiunea de reţinere

(1) Constituie reţinere privarea persoanei de libertate, pe o perioadă scurtă de timp, dar nu mai mult de
72 de ore, în locurile şi în condiţiile stabilite prin lege.
(2) Pot fi supuse reţinerii:
1) persoanele bănuite de săvîrşirea unei infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa cu închisoare pe
un termen mai mare de un an;
2) învinuitul, inculpatul care încalcă condiţiile măsurilor preventive neprivative de libertate, luate în
privinţa lui, precum şi ordonanţa de protecţie în cazul violenţei în familie, dacă infracţiunea se pedepseşte
cu închisoare;
3) condamnaţii în privinţa cărora au fost adoptate hotărîri de anulare a condamnării cu suspendarea
condiţionată a executării pedepsei sau de anulare a liberării condiţionate de pedeapsă înainte de termen.
(3) Reţinerea persoanei poate avea loc în baza:
1) procesului-verbal, în cazul apariţiei nemijlocite a motivelor verosimile de a bănui că persoana a săvîrşit
infracţiunea;
2) ordonanţei organului de urmărire penală;
3) hotărîrii instanţei de judecată cu privire la reţinerea persoanei condamnate pînă la soluţionarea
chestiunii privind anularea condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei sau anularea
liberării condiţionate de pedeapsă înainte de termen ori, după caz, cu privire la reţinerea persoanei pentru
săvîrşirea infracţiunii de audienţă.

2) Reţinerea minorului nu poate depăşi 24 de ore. În cazul reţinerii minorului, persoana care
efectuează urmărirea penală este obligată să comunice imediat aceasta procurorului şi
părinţilor minorului sau persoanelor care îi înlocuiesc. Audierea are loc nu mai mult de 4 ore
pe zi. Prezenta psihopedagogului.
Potrivit articolului 10 al Regulilor de la Beijing din clipa în care un minor este arestat sunt informaţi
părinţii sau tutorele imediat sau dacă aceasta nu este posibil, în cel mai scurt timp.
1. Punctul 15 al Recomandării Rec 2003 (20) stabileşte că în cazul în care minorii se află în arestul
poliţiei, se va lua în considerare statutul lor de minori, vârsta, gradul de vulnerabilitate şi de
 maturitate. Ei trebuie informaţi despre drepturile şi garanţiile lor în mod prompt şi într-o manieră
foarte accesibilă.
2. Potrivit art. 15 al Recomandărilor minorii nu trebuie deţinuţi în arestul poliţiei mai mult de 48 de ore
în total, iar în cazul infracţiunilor de vârstă foarte fragedă se va urmări reducerea chiar şi acestui
termen. Detenţia minorilor în arestul poliţiei trebuie supravegheate de autorităţile pertinente.
3. Potrivit punctului 16 în ultima instanţă, în cazul minorului bănuit de comiterea infracţiunii, detenţia
provizorie nu trebuie să fie mai mare decât şase luni înainte de judecată. Acest termen poate fi
prelungit numai dacă judecătorul care nu este implicat în anchetarea cauzei cere prelungirea
procedurii dacă aceasta este pe deplin justificată de circumstanţe excepţionale.
4. Articolul 477 stabileşte unele cerinţe speciale la reţinere sau la aplicarea măsurii preventive faţă de
minor.
a) reţinerea sau arestarea poate avea loc doar în cazul săvârşirii unor infracţiuni grave, deosebit de grave
sau excepţional de grave.
b) Existenţa unei infracţiuni grave , deosebit de grave sau excepţional de grave, nu determină în mod
automat aplicarea reţinerii sau arestării. Este necesar ca persoana care efectuează reţinerea sau
judecătorul de instrucţie care determină arestarea să constate că o asemenea situaţie poate fi
recunoscută ca situaţie excepţională şi lăsarea în libertate a minorului poate determina comiterea altor
infracţiuni, ascunderea persoanei, influenţarea asupra stabilirii adevărului etc.
c) Despre reţinerea sau arestarea preventivă a minorului se înştiinţează imediat părinţii sau alţi
reprezentanţi legali.
d) La soluţionarea chestiunii privind aplicarea măsurii preventive în primul rând se pune în discuţie
posibilitatea transmiterii minorului sub supraveghere. Doar în cazuri când este imposibilă aplicarea unor
asemenea măsuri preventive se examinează chestiunea privind aplicarea unei altei măsuri non -
privative de libertate. Doar în cazuri excepţional când o măsură neprivativă de libertate este imposibil
de aplicat se înaintează demers judecătorului de instrucţie. În demers trebuie să fie menţionat faptul că
aplicarea unei măsuri neprivative de libertate este imposibilă, aducându-se argumente incontestabile
referitor la necesitatea aplicării arestului.
e) La soluţionarea chestiunii privind aplicarea măsurii preventive sunt luate în considerare şi aşa
împrejurări ca vârsta persoanei, starea sănătăţii, starea familială, activitatea, date privind personalitatea
şi alte împrejurări. Reţinerea şi arestarea poate avea loc după regulile generale aplicate faţă de majori.
5. În încheierea judecătorului de instrucţie sau a instanţei privind arestarea persoanei minore este
necesar de menţionat că detenţia acestei persoane trebuie să fie în încăperi separate de a majorilor
cât şi de minorii condamnaţi. Reţinerea şi arestul minorului, de regulă se efectuează în timp de zi.
Doar în cazuri care nu suferă amânare reţinerea poate fi efectuată în timp de noapte. La
soluţionarea chestiunii privind înaintarea unui demers referitor la aplicarea arestului procurorul
este obligat personal să audieze minorul.
6. Judecătorii de instrucţie şi instanţele trebuie să acorde o deosebită atenţie la legalitatea şi
oportunitatea aplicării faţă de minor a arestului preventiv în calitate de măsură preventivă.

3)
Art. 5 § 1 c) al Convenţiei permite lipsirea de libertate a unei persoane doar dacăexistă o bănuială
rezonabilă că această persoană a săvîrşit o infracţiune. Bănuiala rezonabilăpresupune existenţa faptelor sau
a informaţiilor care ar convinge un observatory obiectiv că persoana în cauză ar fi putut săvîrşi infracţiunea.
Faptul că o bănuială este presupusă cu bună-credinţă nu este suficient (Muşuc v. Moldova, 6 noiembrie
2007). Ceea ce poate fi considerat „rezonabil” depinde de toate circumstanţele cauzei (Fox, Campbellşi
Hartley c. Regatului Unit, 30 august 1990). Faptele care dau naştere suspiciunii nu trebuie să fie suficiente
pentru a justifica o condamnare, şi nici chiar pentru înaintarea învinuirii, ceea ce reprezintă următorul pas al
procesului penal (Brogan ş.a. c. RegatuluiUnit, 29 noiembrie 1988.

Bănuiala rezonabilă trebuie să fie bazată pe probe administrate în conformitate cu CPP. Prin urmare,
arestarea preventivă poate fi aplicată doar dacă există o bănuială rezonabilă că bănuitul, învinuitul sau
inculpatul a săvîrşit infracţiunea care formează obiectul urmăririi penale sau judecării cauzei (în cazul
inculpatului).

Curtea a constat că nu a existat o bănuială rezonabilă cînd:reţinerea a avut loc în bazadeclaraţiilor unor
martori obţinute prin constrîngere către organul de urmărire penală şi care nuau fost verificate preliminar
(Stepuleac c. Moldovei, 6 noiembrie 2007, § 75-81); reţinerea înbaza acuzaţiei de diminuare a preţului unui
imobil cumpărat a avut loc fără a exista vreo probăcare să confirme diminuarea preţului sau că
cumpărătorul a fost în cîrdăşie cu vînzătorul (Muşucc. Moldovei, 6 noiembrie 2007).

Articolul 166. Temeiurile pentru reţinerea persoanei

bănuite de săvîrşirea infracţiunii
(1) Organul de urmărire penală are dreptul să reţină persoana, dacă există o bănuială
rezonabilă privind săvîrşirea unei infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa cu
închisoare pe un termen mai mare de un an, numai în cazurile:
1) dacă aceasta a fost prinsă în flagrant delict;
2) dacă martorul ocular, inclusiv victima, indică direct că anume această persoană a
săvîrşit infracţiunea;
3) dacă pe corpul sau pe hainele persoanei, la domiciliul ei ori în unitatea ei de transport
sînt descoperite urme evidente ale infracţiunii;
4) dacă la locul săvîrşirii infracţiunii sînt descoperite urmele lăsate de către această
persoană.
[Art.166 al.(1), pct.4) introdus prin LP66 din 05.04.12, MO155-159/27.07.12 art.510; în
vigoare 27.10.12]
(2) În alte circumstanţe care servesc temei pentru o bănuială rezonabilă că o persoană a
săvîrşit infracţiunea, aceasta poate fi reţinută numai dacă a încercat să se ascundă ori nu i s-a
putut constata identitatea.
[Art.166 al.(2) modificat prin LP66 din 05.04.12, MO155-159/27.07.12 art.510; în
vigoare 27.10.12]
(3) Reţinerea persoanei bănuite poate fi dispusă şi dacă există temeiuri rezonabile de a
presupune că aceasta se va sustrage de la urmărirea penală, va împiedica aflarea adevărului
sau va săvîrşi alte infracţiuni.
(4) Reţinerea persoanei mature în temeiurile prevăzute la alin.(1) poate avea loc pînă la
înregistrarea infracţiunii în modul stabilit de lege. Înregistrarea infracţiunii se efectuează
imediat, dar nu mai tîrziu de 3 ore de la momentul aducerii persoanei reţinute la organul de
 urmărire penală, iar în cazul în care fapta pentru care persoana a fost reţinută nu este
înregistrată în mod corespunzător, persoana se eliberează imediat, cu excepţia prevăzută la
art.273 alin.(1) pct.2).
(5) Reţinerea persoanei în condiţiile prezentului articol nu poate depăşi 72 de ore din
momentul privării de libertate.
(51) În cazul în care reţinerea persoanei se efectuează pentru stabilirea identităţii ei,
perioada de reţinere nu poate depăşi 6 ore.
[Art.166 al.(51) introdus prin LP66 din 05.04.12, MO155-159/27.07.12 art.510; în
vigoare 27.10.12]
(6) Reţinerea minorului nu poate depăşi 24 de ore.
(7) Persoana reţinută în condiţiile prezentului articol, pînă la expirarea termenului
prevăzut la alin.(5) şi (6), trebuie să fie adusă cît mai curînd posibil din momentul reţinerii în
faţa judecătorului de instrucţie pentru a fi examinată chestiunea arestării sau, după caz, a
eliberării acesteia. Demersul privind arestarea persoanei reţinute urmează a fi înaintat cu cel
puţin 3 ore înainte de expirarea termenului de reţinere. Procurorul, în termenele prevăzute la
alin.(5) şi (6), va emite o ordonanţă de eliberare a persoanei reţinute fie, după caz, va înainta
demersul, conform art.307, judecătorului de instrucţie.
[Art.166 în redacţia LP264-XVI din 28.07.06, MO170-173/03.11.06 art.781]
[Art.166 modificat prin LP184-XVI din 29.06.06, MO126-130/11.08.06 art.599]

Este important sa delimitam retinerea penala pe de o parte, de cea procesual-penala, pe de alta

parte. In cazul retinerii procesual-penale, aceasta reprezinta o masura procesuala de constringere, care nu
cauzeaza nici un fel de daune. Astfel, potrivit alin 1 art 165 din CPP al RM: constituie retinere privarea
persoanei de libertate, pe perioada scurta de timp, dar nu mai mult de 72 or, in locurile si in conditiile
stabilite de lege.

Dreptul de a efectua o asemenea retinere apartine in exclusivitate organului de urmarire penala art
253 CPP RM, care este obligat in termen de pina la 3 ore de la momentul privarii persoane de libertate sa
intocmeasca un proces-verbal de retinere, in care trebue sa se indice temeiurile, motivele, locul, anul, ziua si
ora retinerii, fapta savirsita de persoana respsctiva, rezultatele perchezitiei corporale a persoanei retinute,
precum si data, ora intocmirii procesului-verbal.

Testul 14
1.1. Identificaţi soluţia de calificare în cazul în care lipsirea de viață a copilului nou-născut este săvârșită de
către mama acestuia împreună cu alte persoane. (3 puncte) 10
mama va fi autor art 147, iar ceilalti vor fi autori art 201prim dac sunt rude, sau 145 lit e, dac nu sunt
rude

1.2. Argumentați dacă există concurență sau nu între art.147 și lit.c) alin.(3) art.2011 CP RM. (5 puncte) 11
nu este posibila concurenta intrucit aceste doua infractiuni presupun anumiti subiecti, astfel incit 147
exista subiectul expres mama, care poate fi doar mama biologica pe cind ceilalti nu intrunesc aceasta
calitate aceilalti pot fi supusi doar art. 201 prim. celelalte persoane si mama nu savirsesc una si aceeasi
infractiune

1.3. Evaluați corectitudinea următoarei formulări din pct.7 al Hotărârii Plenului Curţii Supreme de Justiţie,
nr.11 din 24.12.2012 „Cu privire la practica judiciară în cauzele penale referitoare la infracţiunile
săvârşite prin omor (art.145-148 CP RM)”: „Dacă mama comite omorul propriului copil care nu are
calitate de nou-născut, atunci faptele pot fi calificate în baza lit.c) alin.(3) art.2011 CP RM, sau, dacă
persistă intenţia la omor, în baza lit.e) alin.(2) art.145 CP RM”. (7 puncte)12
se aplica 147

1. Dacă lipsirea de viață a copilului nou-născut este săvârșită împreună cu alte persoane, atunci: a)
mama acestuia va răspunde în calitate de autor al infracțiunii pevăzute la art. 147 CP RM; b)
celelalte persoane vor răspunde ca autori ai infracțiunii prevăzute la lit.c) alin.(3) art. 2011 CP RM
(dacă au calitatea de membri ai familiei victimei) sau în baza lit. e) alin.(2) art. 145 CP RM (dacă nu
au calitatea de membri ai familiei victimei).
2.
Pentru a exista participaţie, este necesar „ca toţi infractorii să săvârşească aceeaşi(sublinierea ne aparţine - n.a.)
infracţiune, ceea ce determină unitatea (sublinierea ne aparţine - n.a.) de încad-are juridică a faptei . Insă, în cazul în
care la lipsirea de viaţă a noului-născut iau parte două sau mai multe persoane, printre care şi mama victimei, nu se poate
vorbi despre unitatea de încadrare juridică a faptei. Aceasta întrucât acele una sau mai multe persoane, pe de o parte, şi
mama victimei, pe de ală parte, nu săvârşesc aceeaşi infracţiune. Conştientizând relaţia pe care o are cu victima, mama
acesteia îşi dă seama că săvârşeşte pruncuciderea. Pe de altă parte, conştientizând că nu au aceeaşi relaţie specifică cu
victima, celelalte persoane îşi dau seama că săvârşesc infracţiunea prevăzută la lit.c) alin.(3) art.2011 CP RM (dacă au
calitatea de membru al familiei victimei) sau la lit.e) alin.(2) art.145 CP RM. Aceasta rezultă din elementara prezumţie de
cunoaştere a legii penale, şi nu necesită cunoştinţe speciale din domeniul dreptului penal. Astfel, obiectiv, cele două sau
mai multe persoane (inclusiv mama victimei) săvârşesc aceeaşi faptă. Nu însă şi subiectiv.

3. În cazul în care făptuitoarea lipsește de viață un copil străin (când ea conștientizează acest fapt),
trebuie să răspundă conform prevederilor de la lit. e) alin.(2) art. 145 CP RM. În cazul în care eronat
crede că e copilul ei – ca tentativă la 147.
Cu certitudine, semnul definitoriu al laturii subiective a pruncuciderii este starea emoțională
specială în care se află făptuitoarea, și anume – starea de tulburare fizică sau psihică, cu diminuarea
discernământului, cauzată de naștere. În lipsa acestei stări emoționale, chiar dacă omorul nou-
născutului a fost săvârșit în timpul nașterii sau imediat după naștere, urmează a fi calificat în
conformitate cu lit.c) alin.(3) art. 2011 CP RM (violența în familie).
Subiectul II: Măsurile preventive

2.1. Definiţi noţiunea , scopul şi praticularităţile măsurilor preventive. (3 puncte)

Măsurile cu caracter de constrîngere prin care bănuitul, învinuitul, inculpatul este împiedicat să
întreprindă anumite acţiuni negative asupra desfăşurării procesului penal sau asupra asigurării
executării sentinţei constituie măsuri preventive.
se aplica fata de ban, invi, inc
se aplica la oportunitatea proc sau jud
sunt provizorii
sunt adiacente
scop-buna desfasurarea a procesului penal
2.2. Analizaţi condiţiile generale şi speciale de aplicare a măsurilor preventive. (5 puncte)
Cond generale
1banuiala rezonabila de savirsirea unei infr
aprecierea elementelor individuale ale b,i,in precum si argumenetele acesteea
2temei rezonabil ca b,i, in ar putea sa se ascunda
cond speciale
ban rezonabila de savirsirea anumitor infractiuni ce prevad pedeapsa cu inchisoare mai mare de 2
ani se aplica acele masuri ca arestarea preventiva
masurile neprevative de lib, se aplica la orce tip de inf.
2.3. Estimaţi raţionamentul măsurilor neprivative de libertate în contextul CEDO. (7 puncte)

1) Art. 175 - Măsurile cu caracter de constrîngere prin care bănuitul, învinuitul, inculpatul este împiedicat
să întreprindă anumite acţiuni negative asupra desfăşurării procesului penal sau asupra asigurării
executării sentinţei constituie măsuri preventive.
Măsurile preventive sînt orientate spre a asigura buna desfăşurare a procesului penal sau a împiedica
bănuitul, învinuitul, inculpatul să se ascundă de urmărirea penală sau de judecată, spre aceea ca ei să nu
împiedice stabilirea adevărului ori spre asigurarea de către instanţă a executării sentinţei.
Măsurile preventive nu sunt categorii de pedepse penale, deşi prin gravitatea lor uneori limitează
libertatea persoanei ca şi pedeapsa penală (de ex. arestarea preventivă), dar acestea se aplică pentru
prevenirea unor consecinţe negative desfăşurării procesului penal legate de comportamentul celui
acuzat.
Măsurile preventive se aplică numai bănuitului, învinuitului şi inculpatului. Aceste măsuri sînt
mijloace de influenţă psihologică sau limitative ori privative de libertate prin care se asigură
comportamentul corespunzător al subiectului procesual penal de bază bănuitului (învinuitului,
inculpatului).
Aplicarea măsurilor preventive este posibilă numai după începerea urmării penale.
Măsurile preventive nu pot fi aplicate în alte scopuri de cît cele arătate la aliniatul 2 a acestui articol,
iar potrivit articolului 176, măsura preventivă poate fi aplicată şi pentru prevenirea săvîrşirii faptei
infracţiunii. Procurorul sau judecătorul de instrucţie aplică măsurile prevăzute de lege după caz în
faza de urmărire penală, iar instanţa de judecată în faza judecării cauzei.

2) Conditii generale: Art. 176 – (1)Măsurile preventive pot fi aplicate de către procuror, din oficiu ori la
propunerea organului de urmărire penală, sau, după caz, de către instanţa de judecată numai în cazurile în
care există suficiente temeiuri rezonabile de a presupune că bănuitul, învinuitul, inculpatul ar putea să se
ascundă de organul de urmărire penală sau de instanţă, să împiedice stabilirea adevărului în procesul penal
ori să săvîrşească alte infracţiuni, de asemenea ele pot fi aplicate de către instanţă pentru asigurarea
executării sentinţei.
(2) Arestarea preventivă şi măsurile alternative arestării se aplică numai persoanei care este bănuită,
învinuită de săvîrşirea unei infracţiuni grave, deosebit de grave sau excepţional de grave, iar în cazul
existenţei unei bănuieli rezonabile privind săvîrşirea altor infracţiuni, ele se aplică învinuitului, inculpatului
care a comis cel puţin una din acţiunile menţionate la alin. (1).

Explicatii: Pentru asigurarea executării sentinţei instanţa de judecată aplică o măsură

preventivă fără existenţa unor probe care presupun posibilitatea sustragerii inculpatului
(condamnatului) de la executarea pedepsei, cu respectarea dispoziţiilor articolului 398.
Dacă pentru aplicarea măsurilor preventive neprivative de libertate, legea nu prevede condiţii
anumite legate de sancţiunea penală pentru infracţiunea săvîrşită, măsura arestării preventive şi
măsurile preventive alternative arestării pot fi aplicate numai cu condiţia că pentru infracţiunea
săvîrşită se prevede o pedeapsă privativă de libertate mai mare de 2 ani, adică de 3 ani şi mai mult.
Aplicarea arestării preventive sau a măsurilor alternative acesteia pot fi aplicate şi în cazul cînd
pentru infracţiunea săvîrşită legea prevede o pedeapsă privativă de libertate mai mică de 2 ani, dar
cu condiţia că bănuitul, învinuitul, inculpatul se ascunde de organele de urmărire penală sau de
instanţa de judecată, a săvîrşit acţiuni de natură să împiedice aflarea adevărului ori a săvîrşit o altă
infracţiune cu intenţie.
Soluţionarea chestiunii privind necesitatea aplicării măsurii preventive respective, organul de
urmărire penală şi instanţa de judecată vor lua în considerare următoarele criterii complementare:
1) caracterul şi gradul prejudiciabil al faptei incriminate;
2) persoana bănuitului, învinuitului, inculpatului;
3) vîrsta şi starea sănătăţii lui;
4) ocupaţia lui;
5) situaţia familială şi prezenţa persoanelor întreţinute;
6) starea lui materială;
7) prezenţa unui loc permanent de trai;
8) alte circumstanţe esenţiale.
191 liberarea provizorie sub control judiciar- sa nu aiba antecedente penale nestinse pentru
infractiuni grave, deosebit de grave si exceptional de grave, sa nu savirseasca o alta infractiune, sa
nu influenteze asupra martorilor, sa nu distruga mijloacele de proba, sa nu se ascunda de oup,
procuror sau dupa caz de instanta de judecata
192-liberarea provizorie pe cautiune- repararea prejudiciului cauzat prin infractiune si depunerea
cautiunii stabilite de judecatorul de instructie sau instanta de judecata.
1. Asigurarea reparării prejudiciului cauzat prin infracţiune se dispune potrivit articolelor 203-208.
Condiţia este realizată şi în cazul cînd prejudiciul este reparat, nu există sau nu s-a înaintat
acţiunea civilă.
2. Despre cuantumul prejudiciului material şi moral a se vedea comentariul articolului 219
aliniatele 2, 3, 4.
3. În cazul cînd există prejudiciu dar acţiunea civilă nu este înaintată judecătorul de instrucţie sau
după caz instanţa de judecată va înştiinţa victima sau partea vătămată despre examinarea cererii
de liberare provizorie pe cauţiune, în sensul dacă acestea nu au pretenţii materiale faţă de
învinuit (inculpat).
Dispunerea cauţiunii se face pe numele învinuitului, inculpatului, prin depunerea unei sume de bani
determinate pe contul depozitar al procuraturii ori prin constituirea unei garanţii reale, mobiliare ori
imobiliare, în limitele unei sume de bani determinate, în favoarea aceluiaşi organ.
(2) Valoarea cauţiunii se determină de către judecătorul de instrucţie sau de către instanţa de
judecată de la 300 la 100 000 de unităţi convenţionale, în funcţie de starea materială a persoanei
respective şi de gravitatea infracţiunii.
(3) Cauţiunea garantează:
1) participarea învinuitului, inculpatului la procesul penal şi respectarea de către acesta a
obligaţiilor prevăzute la art. 192 alin. (3);
2) plata despăgubirilor băneşti acordate pentru repararea pagubelor cauzate de infracţiune şi plata
amenzii.”
(1) Cauţiunea se restituie sau trece în proprietatea statului în temeiul încheierii judecătorului de
instrucţie sau a instanţei de judecată la demersul procurorului, la cererea învinuitului, inculpatului,
condamnatului, achitatului sau la cererea reprezentantului acestuia.
(2) Cauţiunea se restituie în cazul în care:
1) se revocă liberarea provizorie în temeiurile prevăzute la art. 193 alin. (1) pct. 1);
2) judecătorul de instrucţie sau instanţa constată că nu mai există temeiurile care au justificat
aplicarea măsurii preventive;
3) se dispune încetarea procesului penal, scoaterea persoanei de sub învinuire sau achitarea
acesteia;
4) instanţa care judecă cauza în fond stabileşte, prin hotărîre definitivă, o pedeapsă.
(3) Soluţionarea cererii sau a demersului se face în şedinţă închisă, fără participarea procurorului,
învinuitului, inculpatului, condamnatului, achitatului.
(4) Cauţiunea nu se restituie şi se face venit la bugetul de stat de către judecătorul de instrucţie
sau, după caz, de instanţa de judecată în cazul revocării liberării provizorii pe cauţiune în temeiurile
prevăzute la art. 193 alin. (1) pct. 2).
(5) Judecătorul de instrucţie sau instanţa de judecată poate dispune prin hotărîre trecerea cauţiunii
în proprietatea statului dacă măsura de liberare pe cauţiune a fost înlocuită cu măsura arestării
preventive sau arestării la domiciliu sau dacă pe durata măsurii de liberare pe cauţiune învinuitul,
inculpatul încalcă cu rea-credinţă obligaţiile ce îi revin, sau dacă există o bănuială rezonabilă că a
săvîrşit cu intenţie o nouă infracţiune pentru care s-a dispus începerea urmăririi penale împotriva sa.
(6) Hotărîrea de trecere a cauţiunii în proprietatea statului poate fi atacată cu recurs de persoanele
interesate.”
3) Având în vedere versiunile contradictorii asupra situaţiei de fapt, Curtea a avut de stabilit sarcina probei
cu privire la presupusa privare de libertate. Instanţa europeană a reamintit că, atunci când analizează
mijloacele de probă, aceasta adoptă standardul „dincolo de orice îndoială rezonabilă”. Cu toate acestea, nu
a fost niciodată scopul Curţii de a folosi acelaşi mod de abordare ca sistemele juridice naţionale care
folosesc acest standard. Rolul Curţii nu este acela de a stabili vinovăţia penală sau răspunderea civilă, ci de a
hotărî asupra răspunderii Statelor semnatare, conform Convenţiei. Curtea formulează acele concluzii care
sunt, din punctul său de vedere, susţinute de libera apreciere a tuturor mijloacelor de probă, inclusiv unele
inferenţe care pot fi extrase din situaţia de fapt, precum şi din susţinerile părţilor.

Masurile de siguranta au ca scopinlaturarea a unei stari de pericol si preintampinarea savarsirii

faptelor prevazute de legea penala.

Prin luarea masurilor de siguranta fata de persoanele care au comis fapte prevazute de legea penala
se urmareste atat un scop direct (imediat) cat si un scop indirect (mediat).

Finalitatea imediata (directa) a luarii oricarei masuri de siguranta este inlaturarea unei stari de pericol.

Inlaturarea starii de pericol social presupune preexistenta acesteia, iar masura de siguranta apare, ca
un remediu, un mijloc prin care starea de pericol este inlaturata si inlocuita cu o stare de siguranta pentru
ordinea de drept.

Daca scopul imediat (direct) priveste prezentul - starea de pericol existenta la momentul luarii
masurilor de siguranta - scopul mediat (indirect) priveste viitorul, masurile de siguranta fiind menite a
preintampina savarsirea faptelor prevazute de legea penala.

Finalitatea indirecta (mediata) se realizeaza si decurge din realizarea scopului direct (imediat),
inlaturarea starii de pericol presupune inlaturarea sau ingradirea posibilitatii de repetare a
comportamentului ilicit. Preintampinarea savarsirii de fapte prevazute de legea penala inseamna "a pune un
obstacol in calea realitatii din care decurge starea de pericol si a o impiedica sa conduca sau sa contribuie la
savarsirea unor astfel de fapte".

Test 15

Pentru examenul de licenţă DREPT PENAL şi DREPT PROCESUAL PENAL

Subiectul I: Obiectul infracţiunii

1.1. Caracterizați obiectul material al infracţiunii. (3 puncte)
obiectul material al infracţiunii constă în entitatea materială

asupra căreia se în dreaptă influenţarea nemijlocită infracţională, prin al cărei

intermediu se aduce atingere obiectului juridic al infracţiunii.

1.2. Analizaţi modalităţile obiectului juridic al infracţiunii. (5 puncte)

Prin obiect juridic general al infracţiunii înţelegem ansamblul relaţiilor sociale

privitoare la ordinea de drept, adică privitoare la totalitatea valorilor sociale

apărate de legea penală împotriva infracţiunilor. Această categorie de obiect juridic

este comună pentru toate infracţiunile prevăzute de legea penală.

Noţiunea obiectul juridic generic (de grup) al infracţiunii desemnează un

grup de valori sociale de aceeași natură și de relaţii sociale create în jurul acestor

valori și datorită lor, vătămate sau lezate de către un grup de infracţiuni.

La rândul său, categoria de obiect juridic special (specific) al infracţiunii

ser vește la determinarea individualităţii unei infracţiuni în cadrul unui grup

de infrac ţiuni de același gen. Obiectul juridic special al infracţiunii este valoarea

socială con cretă (și, implicit, relaţiile sociale corespunzătoare) căreia i

se aduce atingere prin infracţiune. Obiectul juridic special al infracţiunii este

obiectul infracţiunii, așa cum acesta este descris prin norma incriminatoare.

1.3. Coropcean, supraveghetor în una dintre instituțiile penitenciare de tip închis, pe parcursul a opt luni,
pentru o anumită remunerare, transmitea condamnaților, de la rudele acestora, diferite obiecte interzise,
băuturi alcoolice, țigări, medicamente etc.
Care este obiectul generic și obiectul special al infracțiunii date?

Prin ce se deosebește obiectul infracțiunii de obiectul dreptului penal? (7 puncte)

ob dre penal toate relatiile sociale ocrotite de legea penala

ob infr anumite valori sociale la care se aduce atingere

1.1. Caracterizați obiectul infracţiunii. (3 puncte)

Infractiunea este directionata contra celor mai importante valori ale societatii, apreciate ca atare in raport
cu etapa concreta de dezvoltare a relatiilor sociale.
Obiectul infracţiunii îl formează valorile sociale şi relaţiile sociale create în jurul acestei valori care sunt
prejudiciate ori vătămate prin fapta infracţională.

Deci, obiectul infracţiunii reprezintă o condiţie necesară pentru existenţa faptei infracţionale.

Obiectul infracţiunii determină necesitatea incriminării şi gravitatea abstractă a infracţiunii, care este în
funcţie de importanţa valorii sociale vătămate sau periclitate.

Aşadar, obiectul infracţiunii determină şi gravitatea pedepsei aplicate pentru fapta incriminată, prin care se
va putea preîntîmpina săvîrşirea de noi fapte.

Deci specificăm că obiectul infracţiunii trebuie reflectat în mod necesar în orice conţinut de incriminare

1.2. Analizaţi modalităţile obiectului infracţiunii. (5 puncte)

Autorii autohtoni consideră că aşezarea obiectului infracţiunii pe categorii trebuie făcută după următoarele
criterii:

- după natura acestora:

obiectul juridic, sau obiectul propriu – zis al infracţiunii, îl constituie valoarea socială, împotriva căreia se
îndreaptă acţiunea sau omisiunea incriminată, şi relaţiile sociale corespunzătoare acesteia.

Obiectul materialal infracţiunii constă în entitatea materială asupra căreia se îndreaptă influenţarea
nemijlocită infracţională, prin al cărei intermediu se aduce atingere obiectului juridic al infracţiunii.

- după ierarhizarea valorilor sociale care fac obiectul infracţiunii:

prin obiect juridic general al infracţiunii înţelegem ansamblul relaţiilor sociale privitoare la ordinea de
drept, adică privitoare la totalitatea valorilor sociale apărate de legea penală împotriva infracţiunilor.

Noţiunea obiectul juridic generical infracţiunii desemnează un grup de valori sociale deaceeaş natură şi de
relaţii sociale create în jurul acestor valori şi datorită lor vătămate sau lezate de către un grup de
infracţiuni.

Obiectul juridic specialal infracţiunii serveşte la determinarea individualităţii unei infracţiuni în cadrul unui
grup de infracţiuni de acelaşi gen.

- Dupa legatura cu obiectul juridic generic:

Ob. Jur principal

Ob jur secundar (adiacent).

- după numărul obiectelor infracţiunii:

regula o constituie obiectul simplu sau unic al infracţiunii, pentru că cele mai multe infracţiuni au ca obiect
o singură valoare socială şi relaţiile sociale corespunzătoare acesteia. Adică obiectul juridic principal al
infracţiunii îl formează relaţiile sociale referitoare la o anumită valoare socială individuală care sunt
 întotdeauna vătănate efectiv sau potenţial, prin săvîrşirea unei anumite infracţiuni, pentru care fapt sunt
puse în mod special de legiuitor sub protecţia legii penale prin incriminarea infracţiunii respective.

Există însă şi infracţiuni cu pluralitate de obiecte (complexe), aşa cum sunt infracţiunile complexe şi
infracţiunile cu obiect juridic multiplu necomplex la care obiectul apărării penale este complex, fiind
alcătuit din 2 sau mai multe valori sociale fiecare cu relaţiile sociale aferente. Ex: tîlhărie+aplicarea
violenţei...

1.3.Coropcean, supraveghetor în una dintre instituțiile penitenciare de tip închis, pe parcursul a opt luni,
pentru o anumită remunerare, transmitea condamnaților, de la rudele acestora, diferite obiecte interzise,
băuturi alcoolice, țigări, medicamente etc.

Care este obiectul generic și obiectul special al infracțiunii date?

Prin ce se deosebește obiectul infracțiunii de obiectul dreptului penal?

Obiectul generic –rel sociale cu privire la activitatea de infaptuire a justitiei si activitatea de contribuire la
infaptuirea justitiei

Ob jur special – relatiile sociale cu privire la transmiterea in conditii de legalitate a obiectelor catre pers
detinute in penitenciare

Obiectul dr penal este format din relatiile de aparare sociala, care au existenta obiectiva, anterioara
oricarei incalcari, fiind vorba de relatii de conformare, ce apar din momentul intrarii in vigoare a normei de
dr penal, precum si relatiile de conflict, care apar din momentul savirsirii infractiunii.

obiectul juridic, sau obiectul propriu – zis al infracţiunii, îl constituie valoarea socială, împotriva căreia se
îndreaptă acţiunea sau omisiunea incriminată, şi relaţiile sociale corespunzătoare acesteia.

Subiectul II: Măsurile preventive alternative arestării preventive

2.1. Relataţi despre regimul juridic al liberării provizorii sub control judiciar. (3 puncte)
presupune o masura preventiva neprevativa de libertate si presupune eliberarea din stare de arest a
invinuitului sau inculpatului si in unele situatii a banuituli, in baza cererii
2.2. Determinaţi particularităţile revocării liberării provizorii sub control judiciar. (5 puncte)
se elibereaza de catre jud de instr sau inst de judecata, nu se aplica in caz dac b,i,in are antecedente
penale nestinse pentru infr grave, ex de grav, si deosebit de gr, si daa ar putea influenta mersu pr
penal,
sunt anumite obl: dea nu parasi localitatea, dea instiinta despre schimbarea domiciliului, sa nu
mearga in locuri anumit stabilite, sa se prezinte la OUP sau Inst de jud,sa nu comita actiuni de
impedicare a anchetei,
politistul o sa efectuieze controlul respectarii obligatiilor
2.3. Apreciaţi importanţa dreptului la liberare provizorie prin prisma art.5 CEDO. (7 puncte)
 2.1.

Art. 175 (5) Liberarea provizorie sub control judiciar şi liberarea provizorie pe cauţiune sînt
măsuri preventive de alternativă arestării şi pot fi aplicate numai faţă de persoana în privinţa căreia
s-a înaintat demers pentru arestare sau faţă de bănuitul, învinuitul, inculpatul care sînt deja arestaţi.
Art. 191 (2) Liberarea provizorie sub control judiciar nu se acordă bănuitului, învinuitului,
inculpatului în cazul în care acesta are antecedente penale nestinse pentru infracţiuni grave,
deosebit de grave sau excepţional de grave sau există date că el va săvîrşi o altă infracţiune, va
încerca să influenţeze asupra martorilor sau să distrugă mijloacele de probă, să se ascundă de
organele de urmărire penală, de procuror sau, după caz, de instanţa de judecată.
(3) Liberarea provizorie sub control judiciar este însoţită de una sau mai multe din următoarele
obligaţii:
1) să nu părăsească localitatea unde îşi are domiciliul decît în condiţiile stabilite de către
judecătorul de instrucţie sau, după caz, de către instanţă;
2) să comunice organului de urmărire penală sau, după caz, instanţei de judecată orice schimbare
de domiciliu;
3) să nu meargă în locuri anume stabilite;
4) să se prezinte la organul de urmărire penală sau, după caz, la instanţa de judecată ori de cîte ori
este citată;
5) să nu intre în legătură cu anumite persoane;
6) să nu săvîrşească acţiuni de natură să împiedice aflarea adevărului în procesul penal;
7) să nu conducă autovehicule, să nu exercite o profesie de natura aceleia de care s-a folosit la
săvîrşirea infracţiunii;
8) să predea paşaportul judecătorului de instrucţie sau instanţei de judecată.
(4) Organul de poliţie în a cărui rază teritorială locuieşte bănuitul, învinuitul, inculpatul liberat
provizoriu efectuează controlul asupra respectării de către acesta a obligaţiilor stabilite de instanţa
de judecată.
(5) Controlul judiciar asupra persoanei liberate provizoriu poate fi ridicat, total sau parţial, pentru
motive întemeiate, în modul stabilit pentru aplicarea acestei măsuri.

2)
Articolul 193. Revocarea liberării provizorii
(1) Liberarea provizorie poate fi revocată dacă:
1) se descoperă fapte şi circumstanţe care nu au fost cunoscute la data admiterii cererii de liberare
şi care împiedică liberarea provizorie;
2) învinuitul, inculpatul cu rea-credinţă nu îndeplineşte obligaţiile stabilite sau a săvîrşit o nouă
infracţiune cu intenţie.
(2) În cazul revocării liberării provizorii, persoana este supusă arestării preventive.

Punctul 1) aliniatul 1 al acestui articol prevede un temei de revocare a liberării provizorii,

care este determinat de unele împrejurări ce nu ţine de comportamentul celui liberat provizoriu după
aplicarea acestei măsuri. Astfel după aplicarea liberării provizorii în faza de urmărire penală se poate
modifica învinuirea în sensul agravării pentru o infracţiune, cu o pedeapsă ce depăşeşte limita legală
de acordare a acestei modalităţi de liberare, sau după acordarea liberării se află despre existenţa
condamnărilor pronunţate în străinătate şi recunoscute de instanţele de judecată a Republicii
Moldova pentru infracţiuni grave, deosebit de grave şi excepţional de grave, care sînt temeiuri de
revocare a liberării provizorii. Revocarea poate fi dispusă cînd sînt date că ar putea să săvîrşească
unele acţiuni prevăzute de articolul 176 aliniatul 1 precum şi în scopul executării sentinţei de
condamnare la pedeapsa închisorii.
Punctul 2) al acestui aliniat se referă la împrejurări ce ţin de comportamentul învinuitului
(inculpatului) liberat care constă în încălcare intenţionată a obligaţiilor prevăzute de articolul 191
aliniatul 3 şi stabilite în cazul dat, precum şi săvîrşirea unei infracţiuni noi din intenţie, indiferent de
faptul dacă pentru această infracţiune există un temei de încetare a urmării penale.
Reieşind din caracterul şi consecinţele revocării provizorii această soluţie se dispune numai
la demersul motivat al procurorului în faza de urmărire penală sau din oficiu de către instanţa de
judecată în cursul judecării cauzei în prima instanţă sau la pronunţarea unei sentinţe de condamnare
la pedeapsa închisorii.
În cazul revocării liberării provizorii în faza de urmărire penală judecătorul pe lîngă
încheiere emite un nou mandat de arestare pentru o durată de cel mult 30 de zile, iar instanţa de
judecată dispune arestarea preventivă prin încheiere sau după caz prin sentinţă.
Încheierea judecătorului de instrucţie sau a instanţei de judecată de revocare a liberării
provizorii pe cauţiune pentru temeiurile prevăzute de articolul 193 alin.1 pct.1) va conţine şi
dispoziţia de restituire a cauţiunii, iar pentru temeiurile arătate la punctul 2 al acestui articol,
dispoziţia de trecere a cauţiunii la bugetul statului.
Încheierea judecătorului de instrucţie sau după caz a instanţei de judecată privind revocarea
liberării provizorii sau refuzul judecătorului de instrucţie de a revoca liberarea provizorie constituie
hotărîri prin care se dispune asupra arestării preventive şi respectiv sînt susceptibile de a fi atacate
în condiţiile prevăzute de lege (a se vedea comentariul articolului 185 aliniatul 4) Iar încheierea de
revocare a liberării provizorii cu trecerea cauţiunii la bugetul statului este susceptibilă de a fi atacată
potrivit articolului 194 aliniatul 2.

3)

Avind în vedere dispozițiile art.5 paragraf 3 din CEDO arăta că orice persoană arestată are dreptul la
liberarea sa cu respectarea unor garanții și obligații.
Pînă ca procurorul să adopte hotărîrea de suspendare condiţionată, acesta se convinge că urmărirea penală
este completă, a fost desfăşurată legal. În caz că depistează încălcări, restituie cauza OUP pentru a înlătura
lacunele. Procurorul suspendă condiţionat urmărirea penală prin ordonanţă, care se confirmă de procurorul
ierarhic superior prin rezoluţie (o confirmă dacă consideră că este legală). După confirmare, ordonanţa se
aduce imediat la cunoştinţa învinuitului, de către procurorul care a emis-o. Învinuitului i se explică de
procuror conţinutul ordonanţei şi îl preîntîmpină, că dacă nu va respecta condiţiile, cauza penală va
expediată în judecată. Învinuitul semnează ordonanţa, de asemenea o semnează şi apărătorul,
reprezentantul învinuitului dacă acesta este minor. Procurorul anunţă partea vătămată despre emiterea
acestei ordonanţe, partea civilă şi reprezentanţii lor legali. Totodată le explică că aceştea au dreptul de a
primi copia acestei ordonanţe şi de a o contesta. Suspendarea condiţionată are un termen de 1 an. Dacă
pînă la expirarea la 1 an a încălcat obligaţiile stabilite în privinţa lui, sau a mai comis o infracţiune,
procurorul soluţionează chestiunea de conexare a dosarelor penale şi trimite cauzele în judecată (poate şi să
nu se conexeze, să fie expediate în judecată separat). Dacă însă învinuitul în perioada de 1 an a respectat
toate condiţiile, atunci procurorul înaintează un demers judecătorului de instrucţie cu propunerea de a
libera de răspunderea penală persoana. Judecătorul numeşte data examinării şi ia una din următoarele
soluţii: 1) acceptă demersul, liberează persoana de răspundere penală şi încetează procesul sau 2) respinge
demersul. În cazul respingerii, procurorul trimite cauza în judecată cu rechizitoriu.

Test 16

Subiectul I: Violarea de domiciliu

1.1. Identificați condițiile în a căror prezență interesul material poate apare ca motiv al infracțiunii de
violare de domiciliu. (3 puncte) 31
1.2. Stabiliți deosebirile dintre infracţiunea de violare de domiciliu şi furtul săvârşit prin pătrundere în
locuinţă. (5 puncte) 32
1.3. Estimaţi care ar fi efectele pozitive și/sau cele negative ale unei eventuale eliminări din dispoziţia de la
alin.(1) art.179 CP RM a cuvintelor „sau în reşedinţa”. (7 puncte) 33

1.1.Violarea de domiciliu poate avea o tentă patrimonială numai atunci când subiectul săvârşeşte
această infracţiune la comandă, în vederea primirii unei remuneraţii materiale. În alte cazuri, este de
neconceput ca interesul material să fie motivul care îl ghidează pe făptuitor la săvârşirea acestei
infracţiuni. Motivele violării de domiciliu sunt: curiozitatea, năzuinţa de a facilita săvârşirea unei
alte infracţiuni etc. Atunci însă când motivul constă în interesul material (cu excepţia cazului de
obţinere a remuneraţiei materiale), presupunând că făptuitorul are intenţia să-şi atribuie ilegal toate
sau unele prerogative ale proprietarului bunului imobil aferent unui domiciliu, aplicabil va fi nu
art.179 CP RM, dar art.193 CP RM".

1.2

- Ob.jur generic: Violarea de domiciliu atentează asupra relaţiilor sociale cu privire la realizarea
dr.constitutionale ale cetatenilor, iar la furt Obiectul juridic generic îl constituie relaţiile sociale cu privire la
patrimoniu.
- Ob.jur. special– Violarea dom. – relatii sociale privitoare la realizarea dreptului la inviolabilitatea
domiciliului, la furt – relatiile sociale cu privire la posesia asupra bunurilor mobile si rel sociale cu privire la
inviolabilitatea incaperii, a altui loc pt depozitare sau a locuintei.

- Obiectul material/imaterial – la furt – bunurile care au o existenta materiala, sunt create prin munca
omului, dispun de valoare materiala si cost determinat, fiind bunuri mobile si straine pt faptuitor. La
violarea dom. –domiciliul- ob imaterial, pt ca insasi prezenta nedorita a faptuitorului in locul ce constituie
domiciliul victimei este obiectul protejat de n.penala.

- Victima – la Violarea dom. – orice persoana –cet RM, str, apatrid. La furt – proprietarul, posesorul sau pers
ce avea in paza bunurile.

- Continutul faptei prejudiciabile – La violarea dom - fapta prej(actiune/inactiune), la furt – fapta prej-
actiunea de patrundere, leg cauzala, urm prej si modul deschis de sav a faptei.

- Momentul consumarii – la violarea dom – infr formala, se considera consumata din momentul patrunderii
sau raminerii ilegale in dom persoanei; la furt –infr materiala, se considera consumata din momentul in care
faptuitorul obtine posibilitatea reala de dispune de bunuri.

- Subiect al infracţiunii de violare de domiciliu, este orice persoană fizică responsabilă, care a împlinit vârsta
de 16 ani, Subiect al furtului este persoana fizică responsabilă, care a atins vârsta de 14 ani.

1.3. Este adevărat că noţiunile „domiciliu” şi „reşedinţă” sunt folosite ca noţiuni de sine stătătoare în alin.(1)
art.29 al Constituţiei. Potrivit acestei norme, domiciliul şi reşedinţa sunt inviolabile; nimeni nu poate
pătrunde sau rămâne în domiciliul sau în reşedinţa unei persoane fără consimţământul acesteia. În acelaşi
timp, este necesar a menţiona că în Codul de procedură penală este utilizată numai noţiunea de domiciliu,
nu şi cea de reşedinţă. Astfel, de exemplu, conform alin.(1) art.12 din Codul de procedură penală,
inviolabilitatea domiciliului este garantată de lege; în cursul procesu- lui penal, nimeni nu este în drept să
pătrundă în domiciliu contrar voinţei persoanelor care locuiesc sau deţin sediu în ele, cu excepţia cazurilor şi
modului prevăzute de Codul de procedură penală. Mai mult, în conformitate cu pct.11) art.6 din Codul de
procedură penală, noţiunea de domiciliu înglobează noţiunea de reşedinţă. Aceasta deoarece prin
„domiciliu” se înţelege, printre altele, locuinţa sau construcţia destinată pentru locuirea nu doar
permanentă, dar şi temporară a unei sau mai multor persoane.

Reieşind din aceste prevederi legale, S.Brînza consideră, just, că, atunci când în legislaţia naţională există
astfel de divergenţe în planul înţelegerii sensului noţiunii de domiciliu, primor- diale trebuie să fie
reglementările internaţionale (în special, reglementările din Convenţia euro- peană pentru apărarea
drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale). În conformitate cu alin.(2) art.4 din Constituţie, dacă există
neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care Republica
Moldova este parte, şi legile ei interne, prioritate au reglementările internaţionale. Or, în jurisprudenţa
europeană demult nu mai este de actualitate concepţia că domiciliul este locul unde o persoană trăieşte în
mod permanent, locul unde o persoană obişnuieşte să locuiască în mod exclusiv.

În concluzie la cele consemnate mai sus, S.Brînza propune ca atât din art.179 CP RM, cât şi din art.29 al
Constituţiei, să fie eliminată noţiunea de reşedinţă (cu sensul de locuinţă sau construcţie destinată pentru
locuirea temporară a unei sau mai multor persoane). În acest fel, prevederile Codului penal al Republicii
Moldova ar putea fi puse în deplin acord cu prevederile art.8 al Convenţiei europene pentru apărarea
drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.

Subiectul II: Arestarea preventivă

2.1. Relataţi despre procedura arestării bănuitului şi învinuitului. (3 puncte)

2.2. Analizaţi constatările CtEDO în cauza Paladi vs. Moldova. (5 puncte)
2.3. Modelaţi o situaţie în demersul procurorului care ar justifica arestarea preventivă a
învinuitului minor. (7 puncte)

1) Arestarea preventivă – constă în deţinerea bănuitului, învinuitului, inculpatului în stare de

arest în locurile şi condiţiile prevăzute de lege. Arestarea preventivă este o măsură procesuală
privativă de libertate aplicată bănuitului, învinuitului, inculpatului în faza urmăririi penale pentru o
anumită durată sau inculpatului în faza judecării cauzei de către judecătorul de instrucţie, sau, după
caz, de instanţa de judecată în condiţiile şi ordinea prevăzută de legea procesual-penală.
Temeiurile arestării preventive sunt:
1)- existenţa temeiurilor rezonabile de a presupune că bănuitul, învinuitul, inculpatul ar putea
să se ascundă de organul de urmărire penală sau de instanţă, să împiedice stabilirea adevărului în
procesul penal ori să săvîrşească alte infracţiuni, de asemenea, ele pot fi aplicate şi de către instanţă
pentru asigurarea executării sentinţei;
2) existenţa unei bănuieli rezonabile privind săvîrşirea unei infracţiuni pentru care legea
prevede pedeapsa privativă de libertate pe un termen mai mare de 2 ani, iar în cazul cînd există
bănuiala rezonabilă privind săvîrşirea unei infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa privativă
ce libertate mai mic de 2 ani, ele se aplică dacă învinuitul, inculpatul a comis cel puţin una din
acţiunile din punctul 1.
De asemenea, legislaţia mai prevede anumite circumstanţe cînd arestarea preventivă este
posibilă şi anume, cînd bănuitul, învinuitul, inculpatul nu are loc permanent de trai pe teritoriul
RM; bănuitul, învinuitul, inculpatul nu este identificat; dacă bănuitul, învinuitul, inculpatul a
încălcat condiţiile altor măsuri preventive aplicate în privinţa sa.

2) Reclamantul s-a plâns de detenţia sa ilegală după 22 octombrie 2004, când a expirat ultimul mandat care
autoriza arestarea sa preventivă (a se vedea paragrafele 10 şi 12 de mai sus).

Guvernul a declarat că, după cum prevede clar legislaţia, după transmiterea dosarului reclamantului în
instanţa de judecată pentru examinare, ţinea de competenţa acelei instanţe să soluţioneze orice cerere cu
privire la detenţia reclamantului la faza judecării cauzei. Guvernul a invocat aceleaşi prevederi legale ca şi în
cauza Boicenco v. Moldova (nr. 41088/05, §§ 64-71, 11 iulie 2006).

Curtea reaminteşte că ea a constatat o violare a articolului 5 § 1 al Convenţiei sub acest aspect în cauzele
Boicenco (citată mai sus, § 154) şi Holomiov (citată mai sus, § 130). Examinând materialele prezentate ei,
Curtea consideră că dosarul nu conţine niciun element care i-ar permite să ajungă la o concluzie diferită în
această cauză.

Curtea constată, din motivele aduse în cauzele citate mai sus, că

detenţia reclamantului, după transmiterea dosarului pentru examinare în instanţa de judecată după 22
octombrie 2004, când termenul de detenţie autorizat prin ultima încheiere judecătorească a expirat, nu s-a
bazat pe nicio prevedere legală.

Prin urmare, a avut loc o violare a articolului 5 § 1 al Convenţiei în

perioada de după 22 octombrie 2004.

IV. PRETINSELE VIOLĂRI ALE ARTICOLULUI 5 § 3 ŞI § 4 AL

CONVENŢIEI

91. Reclamantul a formulat mai multe pretenţii în temeiul articolului 5 § 3 şi § 4 al Convenţiei (lipsa
motivelor pentru detenţia sa după transmiterea dosarului pentru examinare în instanţa de judecată; decizia
de a suspenda examinarea cauzei sale „până la recuperare”; perioada de timp în care a fost examinată
cererea sa habeas corpus din 8 iulie 2005; refuzul instanţelor judecătoreşti de a examina recursul său
împotriva încheierii din 20 septembrie 2005, prin care a fost respinsă plângerea sa, şi respingerea cererii
sale habeas corpus din 12 octombrie 2005, în care el a invocat o hotărâre recentă adoptată

de către această Curte).

În lumina constatării sale că detenţia reclamantului după 22 octombrie

2004 nu s-a bazat pe nicio bază legală (a se vedea paragraful 90 de mai sus),

Curtea nu consideră necesar de a examina aceste pretenţii separat (a se vedea, de asemenea, Şarban, citată
mai sus, §§ 104 şi 124).

****

În hotărârea sa, pronunţată în această cauză la 10 iulie 2007, Curtea a constatat, în

unanimitate, violarea art. 3 al Convenţiei, deoarece reclamantul nu a beneficiat de asistenţă medicală
necesară în IDP al CCCEC, în urma transferului întârziat (peste 4 luni) a reclamantului la Centrul Republican
de Neurologie şi în urma întreruperii tratamentului medical al reclamantului la CRN între 11 şi 14 noiembrie
2005.

Curtea a mai constatat, în unanimitate, violarea articolului 5 § 1 al Convenţiei prin deţinerea

reclamantului sub arest fără un mandat legal după expirarea mandatului de arest.

3) Art. 186
(3) În cazuri excepţionale, în funcţie de complexitatea cauzei penale, de gravitatea infracţiunii şi în caz de
pericol al dispariţiei învinuitului ori de risc al exercitării din partea lui a presiunii asupra martorilor sau al
nimicirii ori deteriorării mijloacelor de probă, durata ţinerii învinuitului în stare de arest preventiv la faza
urmăririi penale poate fi prelungită:
1) pînă la 6 luni, dacă persoana este învinuită de săvîrşirea unei infracţiuni pentru care legea prevede
pedeapsă maximă de pînă la 15 ani închisoare;
2) pînă la 12 luni, dacă persoana este învinuită de săvîrşirea unei infracţiuni pentru care legea prevede
pedeapsă maximă de pînă la 25 de ani închisoare sau detenţiune pe viaţă.
(4) Învinuiţilor minori durata ţinerii în stare de arest preventiv poate fi prelungită numai pînă la 4 luni.
(5) Fiecare prelungire a duratei arestării preventive nu poate depăşi 30 de zile în faza urmăririi penale şi
90 de zile în faza judecării cauzei.
Test 17

Subiectul I: Acţiunile care dezorganizează activitatea penitenciarelor

1.1. Relatați despre limitele temporale ce caracterizează calitatea specială a subiectului infracțiunii
prevăzute la art.286 CP RM. (3 puncte)

Punerea în executare a sentinței de condamnare, marcată de parvenirea în penitenciar a dispoziției de

punere în executare, semnifică momentul din care o persoană obține calitatea specială de persoană care își
execută pedeapsa cu închisoare.

Își pierde calitatea specială de persoană care își execută pedeapsa cu închisoare este, după caz, în
momentul: 1)expirării termenului de pedeapsă stabilit; 2) punerii în executare a temeiului eliberării
persoanei condamnate din penitenciar (de regulă) sau, mai tîrziu, cînd, după verificare, se confirmă
autenticitatea actelor de prezentare spre executare a temeiului eliberării sau a autenticității actului
procesual care constituie temeiul în cauză.

1.2. Stabiliți deosebirile dintre infracțiunile prevăzute la art.283 și 286 CP RM.(5 puncte)

Acțiunea prejudiciabilă în cazul banditismului (283) cunoaște 3 modalități normative alternative

(Organizarea unor bande armate, atacarea persoanelor juridice sau fizice, participarea la asemenea bande
sau la atacurile săvîrşite de ele) , față de cele 4 consemnate în cazul acțiunilor de la 286 (terorizează pe
condamnaţi, săvîrşesc atacuri violente asupra administraţiei, organizează în aceste scopuri grupuri
criminale, participă activ la asemenea grupuri).

Lipsa calității speciale a victimei și a subiectului infracțiunii, în ipoteza banditismului

Scopul special de atacare a persoanelor juridice sau fizice, urmărit în cazul banditismului, diferă de scopul
terorizării condamnaților porniți pe calea corectării sau al atacării administrației, care poate fi urmărit în
ipoteza infracțiunii 286.

1.3. Estimaţi care sunt efectele pozitive și/sau cele negative ale amendamentelor operate în
dispoziția art.286 CP RM prin Legea nr.277 din 18.12.2008. (7 puncte)

În 2008, în dispoziţie, după cuvîntul „atacuri” se introduce cuvîntul „violente”;

în sancţiune, cuvintele „de la 8 la 25 de ani” se înlocuiesc cu cuvintele „de la 3 la

În trecut: Săvârșirea atacurilor asupra administraţiei se realizează prin atacarea colaboratorilor
penitenciarelor, aplicarea violenţei nepericuloase sau periculoase pentru viaţa și sănătatea lor, cât și prin
ameninţarea lor cu aplicarea unei asemenea violenţe.

În prezent: ”săvârșirea atacurilor violente asupra administrației” – acțiunnea agresivă a făptuitorului asupra
reprezentanților administrației instituției penitenciare, surprinzătoare pentru aceștea, reprezentând metoda
de aplicare a violenței sau de amenițare cu violența.

Subiectul II: Punerea sub învinuire

2.1. Relataţi despre importanţa punerii sub învinuire. (3 puncte)

Punerea sub învinuire semnifică recunoașterea unui statut special făptuitorului, există probe suficiente în ce
privește învinuirea sa, nu există impedimente care ar exclude urmărirea penală, i se atribuie dr. și obl.
specifice (art.65, 66).

2.2. Determinaţi particularităţile ordonanţei de punere sub învinuire în raport cu rechizitoriul. (5 puncte)

Articolul 281. Punerea sub învinuire

(1) Dacă, după examinarea raportului organului de urmărire penală şi a materialelor cauzei, procurorul
consideră că probele acumulate sînt concludente şi suficiente, el emite o ordonanţă de punere sub învinuire
a persoanei.

(2) Ordonanţa de punere sub învinuire trebuie să cuprindă: data şi locul întocmirii; de către cine a fost
întocmită; numele, prenumele, ziua, luna, anul şi locul naşterii persoanei puse sub învinuire, precum şi alte
date despre persoană care au importanţă juridică în cauză; formularea învinuirii cu indicarea datei, locului,
mijloacelor şi modului de săvîrşire a infracţiunii şi consecinţele ei, caracterului vinei, motivelor şi semnelor
calificative pentru încadrarea juridică a faptei, circumstanţelor în virtutea cărora infracţiunea nu a fost
consumată în cazul pregătirii sau tentativei de infracţiune, menţiunea despre punerea persoanei respective
sub învinuire în calitate de învinuit în această cauză conform articolului, alineatului şi literei articolului din
Codul penal care prevăd răspunderea pentru infracţiunea comisă.

(3) În cazul în care învinuitul este tras la răspundere pentru săvîrşirea mai multor infracţiuni care urmează
a fi încadrate juridic în baza diferitelor articole, alineate sau litere ale articolului din Codul penal, în
ordonanţă se arată care anume infracţiuni au fost săvîrşite şi articolele, alineatele sau literele articolelor
care prevăd răspunderea pentru aceste infracţiuni.
 Articolul 283. Schimbarea şi completarea acuzării

(1) Dacă, în cursul urmăririi penale, apar temeiuri pentru schimbarea sau completarea acuzării înaintate
învinuitului, procurorul este obligat să înainteze învinuitului o nouă acuzare sau să o completeze pe cea
anterioară în conformitate cu prevederile articolelor respective din prezentul cod.

(2) Dacă, în cursul urmăririi penale, învinuirea înaintată nu s-a confirmat într-o anumită parte a ei,
procurorul dispune scoaterea persoanei de sub urmărirea penală în privinţa acestui capăt de învinuire.

Articolul 296. Rechizitoriul

(1) După prezentarea materialelor de urmărire penală, procurorul, cu excepţia cazurilor stipulate la art.
516 alin. (1), întocmeşte rechizitoriul imediat sau în limitele termenului rezonabil.

(2) Rechizitoriul se compune din două părţi: expunerea şi dispozitivul.Expunerea cuprinde informaţii
despre fapta şi persoana în privinţa căreia s-a efectuat urmărirea penală, analiza probelor care confirmă
fapta şi vinovăţia învinuitului, argumentele invocate de învinuit în apărarea sa şi rezultatele verificării
acestor argumente, circumstanţele care atenuează sau agravează răspunderea învinuitului, precum şi
temeiurile pentru liberarea de răspundere penală conform prevederilor art.53 din Codul penal dacă
constată asemenea temeiuri. Dispozitivul cuprinde date cu privire la persoana învinuitului şi formularea
învinuirii care i se incriminează cu încadrarea juridică a acţiunilor lui şi menţiunea despre trimiterea
dosarului în instanţa judecătorească competentă.

(3) Rechizitoriul se semnează de procurorul care l-a întocmit, indicîndu-se locul şi data întocmirii lui.

(4) La rechizitoriu se anexează o informaţie cu privire la durata urmăririi penale, măsurile preventive
aplicate, durata arestării preventive, corpurile delicte şi locul lor de păstrare, acţiunea civilă, măsurile de
ocrotire, alte măsuri procesuale, precum şi cheltuielile judiciare.

(5) Copia de pe rechizitoriu şi informaţia cu privire la durata urmăririi penale, la măsurile preventive
aplicate, la durata arestării preventive, la corpurile delicte şi locul lor de păstrare, cu privire la acţiunea
civilă, la măsurile de ocrotire, la alte măsuri procesuale, precum şi la cheltuielile judiciare se înmînează sub
recipisă învinuitului şi reprezentantului lui legal. Despre aceasta se face menţiune în informaţia anexată la
rechizitoriu.

(6) Învinuitul poate prezenta în scris referinţă la rechizitoriu, care se anexează la dosar.

2.3. Estimaţi instituţia punerii sub învinuire în raport cu instituţia „acuzării în materie penală” prevăzută de
jurisprudenţa CtEDO. (7 puncte)

Test 18
Subiectul I: Încălcarea regulilor de securitate a circulaţiei sau de exploatare a mijloacelor de transport de
către persoana care conduce mijlocul de transport

1.1. Reproduceți exemple de alte substanțe cu efecte similare în sensul alin.(1) art.13412 CP RM.
(3 puncte)

“Alte substanțe cu efecte similare” se referă la alte substanțe decît alcoolul (băuturile alcoolice), decît
substanțele narcotice și substanțele psihotrope. Acestea sunt: analoagele substanțelor narcotice sau
psihotrope (conform componenței sale și efectului pe care îl produce, se asimilează cu substanța narcotică
sau psihotropă), drogurile (altele decît substanțele narcotice sau psihotrope, adică preparatele medicinale
sau inhalanți chimici cu efect narcotic sau psihotrop), substanțele toxice, substanțele toxice cu efecte
puternice (ultimele 2 trebuie să poată provoaca starea de ebrietate).

1.2. Demonstrați dacă este corect a se afirma că, în contextul infracțiunilor prevăzute la art.264 CP RM,
făptuitorul manifestă intenție în raport cu fapta de încălcare a regulilor de securitate a circulaţiei sau de
exploatare a mijloacelor de transport. (5 puncte)

Făptuitorul manifestă intenție față de încălcarea regulilor de securitate a circulației sau de exploatare a
mijloacelor de transport și imprudență în raport cu urmările prejudiciabile.

1.3. Estimaţi care ar fi efectele pozitive și/sau cele negative ale unei eventuale modificări a
art.264 CP RM, modificare ce ar presupune substituirea cuvintelor „mijlocul de transport”
printr-un alt termen / printr-o altă sintagmă, pe care îl / o recomandați. (7 puncte)

Este oportună modificarea cuvintelor “mijlco de transport” cu cea de “autovehicul”. Ar dispărea discrepanța
dintre sensul avut în vedere de Regulamentul circulației rutiere și de Codul Penal (care operează cu
termenele ce îngustează sfera de aplicare a legii penale).

Subiectul II:Scoaterea de sub urmărire penală s.68

2.1. Definiţi instituţia scoaterii de sub urmărire penală şi felurile ei. (3 puncte)

Articolul 284. Scoaterea persoanei de sub urmărirea penală

Scoaterea persoanei de sub urmărirea penală este actul de reabilitare şi finalizare în privinţa persoanei a
oricăror acţiuni de urmărire penală în legătură cu fapta anterior imputată.
Felurile: integrală, cind este scoasă din toate temeiurile acuzării

Parțială, este scoasă de sub urmărire penală în ce privește anumite capete ale acuzării

2.2. Analizaţi temeiurile scoaterii de sub urmărire penală. (5 puncte)

a. fapta nu a fost săvîrşită de bănuit sau învinuit;

b. nu există faptul infracţiunii;
c. fapta nu este prevăzută de legea penală ca infracţiune;
d. fapta nu întruneşte elementele infracţiunii;
e. fapta este săvîrşită în condiţiile legitimei apărări, conform art.36 Cod penal;
f. fapta este săvîrşită în scopul reţinerii infractorului conform art.37 Cod penal;
g. fapta este săvîrşită în condiţii de extremă necesitate conform art.38 Cod penal;
h. fapta este săvîrşită în rezultatul constrîngerii fizice sau psihice conform art.39 Cod penal;
i. fapta constituie risc întemeiat conform art.40 Cod penal.

La stabilirea unui temei din cele menţionate mai sus se dispune scoaterea de sub urmărire penală. Nu
se admite scoaterea de sub urmărire penală pentru alte temeiuri, de cît pentru cele menţionate la
aliniatul 1 al acestui articol.

“Fapta n-a fost săvîrşită de bănuit sau învinuit” include două situaţii: prima – cînd se stabileşte
că infracţiunea este săvîrşită de o altă persoană şi se exclude faptul participării bănuitului sau
învinuitului la această infracţiune; şi a doua – cînd nu sînt probe suficiente pentru a pune sub
învinuire persoana bănuită şi a expirat toate termenele prevăzute la articolul 63 aliniatul 2 sau în
privinţa învinuitului nu sînt suficiente probe ca să se întocmească rechizitoriu şi a expirat termenul
de prescripţie prevăzut de art.60 Cod penal. A doua situaţie este similară cu reglementările vechiului
cod de procedură penală al Republicii Moldova care în articolul 185 aliniatul 1 punctul 2) prevedea
un temei de reabilitare a învinuitului privind încetarea procesului – “dacă nu s-a dovedit participarea
învinuitului la săvîrşirea infracţiunii şi au fost epuizate toate posibilităţile de a acumula probe
suplimentare”.
Nu există faptul infracţiunii” este un temei ce exclude situaţiile în care evenimentul (de ex.
decesul persoanei) există dar nu este rezultatul unei fapte umane, dar este rezultatul unor factori
naturali sau în rezultatul acţiunilor persoanei decedate (de ex. sineucidere, accident în industrie).
Acest temei include şi situaţiile cînd din eroare se sesizează faptul săvârşirii unei infracţiuni (de ex.
omor; răpire de persoane sau furt), fiind constat ulterior că persoana presupusă este în viaţă; se află
în condiţii legale în alt loc sau obiectul presupus sustras este găsit şi nu există în general fapta unei
persoane. Astfel potrivit articolului 51 Cod penal fapta prejudiciabilă săvârşită este temei real al
răspunderii penale, iar inexistenţa faptei exclude răspunderea penală şi respectiv exclude pornirea
sau desfăşurarea urmării penale, adoptîndu-se după pornire o ordonanţă de clasare sau după caz de
scoatere de sub urmărire penală. Constatarea unei situaţii care se include în temeiul arătat exclude
răspunderea penală precum şi oricare alte feluri de răspundere juridică (de ex. civilă; administrativă;
disciplinară).
Delimitarea acestui temi de circumstanţele arătate la punctele 2) şi 3) al acestui articol este
importantă prin faptul că în cazurile cele din urmă nu se exclude alte feluri de răspundere juridică
decît cea penală.
“Fapta nu este prevăzută de legea penală este un temei ce rezultă din principiul legalităţii
incriminării prevăzut de articolul 3 al Codului penal exprimat prin adagiul latin “Nullum crimen sine
lege” (nu există infracţiune fără lege). Astfel nici o persoană nu poate fi trasă la răspundere penală
pentru o faptă care la momentul săvîrşirii ei, nu era prevăzută de lege ca infracţiune. La acest temei
se include şi situaţia dezincriminării faptei. Astfel dacă la momentul săvîrşirii fapta era prevăzută de
legea penală ca infracţiune, dar la momentul sesizării organului de urmărire penală sau în cursul
urmăririi penale intervin modificări în legea penală care înlătură caracterul infracţional al faptei
săvîrşite prin metoda decriminalizării, se va refuza începerea urmării penale sau după caz se va
ordona scoaterea de sub urmărire penală, dacă fapta nu nici contravenţie administrativă, sau
încetarea urmăririi penale dacă această faptă nu constituie o contravenţie. Situaţia decriminalizării
operează în cazul dat prin efectul retroactiv al legii penale prevăzut de articolul 10 Cod penal.
La constatarea situaţiei prevăzute de punctul 2 al articolului comentat se va lua în consideraţie
interdicţia legii penale arătate la aliniatul 2 articolul 3 Cod penal ce prevede ca “Interpretarea
extensivă defavorabilă şi aplicarea prin analogie a legii penale sunt interzise”.
Dacă fapta nu este prevăzută de legea penală dar constituie o contravenţie administrativă se va
refuza începerea urmării penale sau se va dispune încetarea urmăririi penale şi se va trimite
materialele organului competent să examineze contravenţia.
Dacă fapta nu este prevăzută de legea penală deci nu este infracţiune, dar poate fi o abatere
disciplinară sau un delict civil, fapt care trebuie menţionat în rezoluţia de neîncepere a urmăririi
penale sau în ordonanţa de scoatere de sub urmărire penală.
În vechiul Cod de procedură penală acest temei nu era expres reglementat, dar se includea în
situaţiile prevăzute de articolul 5 aliniatul 1 punctul 2) “cînd fapta nu întruneşte elementele
constitutive ale infracţiunii”.
“Fapta nu întruneşte elementele infracţiunii, cu excepţia cazurilor cînd infracţiunea a fost
săvîrşită de o persoană juridică” este temei de neîncepere a urmăririi penale sau scoatere de sub
urmărire penală existând o anumită faptă a unei persoane, dar care nu se încadrează într-o
componenţă concretă a infracţiunii. Astfel componenţa infracţiunii (totalitatea semnelor obiective şi
subiective, stabilite de legea penală) este temeiul juridic al răspunderii penale potrivit articolului 51
Cod penal. dacă în urma administrării probelor se constată că faptei concrete îi lipsesc anumite
elemente sau semne a elementelor prevăzute de partea generală şi partea specială a Codului penal
care ar permite calificarea acestea drept o infracţiune şi nu este posibilă schimbarea încadrării
juridice într-o altă infracţiune, urmează să se dispună soluţiile prevăzute de prezentul Cod, ce constă
în reabilitarea bănuitului, învinuitului, dacă această faptă nu poate fi calificată ca contravenţie.
Lipsa unor semne a laturii obiective, laturii subiective sau a subiectului infracţiunii se constată prin
probele administrative faţă de o persoană concretă (bănuit, învinuit) ce impune scoaterea de sub
urmărire a acesteia, fapt care nu exclude continuarea urmăririi penale în vederea stabilirii
făptuitorului infracţiunii (de exemplu, în cazul cînd rezultatul prejudiciabil există, dar nu este în
legătură cauzală cu fapta unei persoane identificate).
În cazul cînd un element al infracţiunii lipseşte ori nu poate fi constatat referitor la fapta unei
persoane şi se exclude posibilitatea săvîrşirii acestei fapte de către altă persoană se dispune scoaterea
de sub urmărire penală şi încetarea urmăririi penale în cauza dată.
Circumstanţa comentată poate fi aplicată ca temei de neîncepere a urmăririi penale dacă din actul de
sesizare şi acţiunile extraprocesuale de verificare rezultă fără echivoc inexistenţa anumitor semne
ale oricărei componente a infracţiunii.
Derogarea de la regula dată “cu excepţia cazurilor cînd infracţiunea a fost săvîrşită de o persoană
juridică” se referă numai la cazurile arătate la articolul 21 aliniatul 4 Cod penal. Astfel în cazul
infracţiunilor expres arătate la articolul 21 aliniatul 5 Cod penal, fapta unei persoane fizice poate să
nu întrunească unul din elementele constitutive (de exemplu, vinovăţia persoanei fizice) dar în
privinţa persoanei juridice există toate semnele componenţei infracţiunii prevăzute de partea
specială a Codului Penal şi condiţiile arătate în articolul 21 aliniatul 3 Cod penal.
Într-o altă situaţie contrară se poate constata lipsa unui element al componenţei infracţiunii privind
activitatea unei persoane juridice (de exemplu, lipsa condiţiilor din articolul 21 aliniatul 3 Cod
penal) dar se constată că fapta unei persoane fizice întruneşte toate elementele componenţei
infracţiunii.
Astfel în cazul unei infracţiuni, pentru care legea prevede răspunderea penală şi a persoanei juridice
se poate adopta soluţia scoaterii de sub urmărire a unei persoane fizice, iar urmărirea penală
continuă faţă de persoana juridică, şi invers, după caz, se poate dispune scoaterea de sub urmărire
penală a persoanei juridice şi continuarea urmăririi penale faţă de persoana fizică.
În cazul prevăzut de punctul 3) al articolului comentat se poate dispune şi soluţia neînceperii
urmăririi penale, dacă în faptele unei persoane fizice şi persoane juridice lipsesc unul din elementele
infracţiunii (de exemplu, lipsa legăturii cauzale dintre faptele acestora şi rezultatul prejudiciabil). La
temeiul “fapta nu întruneşte elementele infracţiunii” se include şi situaţia arătată la articolul 20 din
Codul penal, cînd fapta este săvîrşită fără vinovăţie.
Persoana reabilitată prin actul de scoatere de sub urmărire penală este în drept să înainteze o acţiune
privind repararea prejudiciului moral şi material în conformitate cu articolele 524, 525 al prezentului
Cod şi în condiţiile prevăzute de Legea privind modul de reparare a prejudiciului cauzat prin
acţiunile ilicite ale organelor de cercetare penală şi de anchetă preliminară, ale procuraturii şi ale
instanţelor judecătoreşti din 25 februarie 1998 (Monitor Oficial al Republicii Moldova nr.50-51 din
04.06.1998).

2.3. Evaluaţi raţionamentul instituţiei scoaterii de sub urmărirea penală în raport cu încetarea urmăririi. (7
puncte)

Prin scoaterea se sub urmărire penală integral încetează calitatea de bănuit sau învinuit. Scoaterea de
sub urmărire penală parţial (numai la un anumit capăt de învinuire) constituie o schimbare a învinuirii
potrivit articolului 283 aliniatul 2.
 Scoaterea de sub urmărire penală este o soluţie ce se referă la o anumită persoană (bănuit sau învinuit)
şi la anumite fapte penale (capete de acuzare) care în dependenţă de caz influenţează asupra cauzei penale
fie prin încetarea urmăririi penale, fie prin continuarea urmăririi penale. Astfel pentru temeiurile indicate în
articolul 275 pct 1-3 şi articolul 35 Codul penal se dispune scoaterea de sub urmărire penală şi încetarea
urmăririi penale, dacă soluţia reabilitării se referă la toate persoanele învinuite (bănuite) în cauza dată.
Aceste două soluţii se adoptă printr-o ordonanţă unică unde prima este soluţia ce constată din faptul
reabilitării persoanei, iar a doua menţionează faptul încetării oricăror activităţi procesuale

Încetarea urmăririi penale ca şi scoaterea de sub urmărire penală se realizează totdeauna

numai în raport cu o anumită persoană certă, determinată cu precizie.
Reieşind din natura juridică temeiurile indicate în aliniatul 1 al articolului comentat acestea pot fi
clasificate în temeiuri reabilitatoare, care incumbă obligaţia de a emite soluţia scoaterii de sub
urmărire penală cu încetarea urmăririi penale şi temeiuri care absolvesc persoana învinuită (bănuită)
de la răspundere penală, dar care nu sînt reabilitatoare şi respectiv impun adoptarea soluţiei încetării
urmăririi penale fără scoaterea persoanei de sub urmărire penală.
Cazurile prevăzute de articolul 275 punctele 1-3 şi cazurile care înlătură caracterul penal al faptei
arătate la articolul 35 din Codul penal sînt temeiuri de încetare a urmăririi penale cu scoaterea celui
acuzat de sub urmărire penală.
Toate celelalte cazuri arătate la articolul 275 şi 285 sînt temeiuri de absolvire de răspundere şi unica
soluţie care poate fi adoptată în faza de urmărire penală în cazul constatării a unei din aceste
circumstanţe este încetarea urmăririi penale. A se vedea comentariul articolului 275.
Bănuitul sau învinuitul nu are dreptul la repararea prejudiciului în conformitate cu articolele 524,
dacă încetarea urmăririi penale a fost condiţionată de o cauză de absolvire de răspundere penală.
Test 19

Subiectul I: Latura obiectivă a infracţiunii

1.1. Caracterizaţi semnele facultative ale laturii obiective a infracţiunii. (3 puncte)

Articolul 9. Timpul săvîrşirii faptei

Timpul săvîrşirii faptei se consideră timpul cînd a fost săvîrşită acţiunea (inacţiunea) prejudiciabilă,
indiferent de timpul survenirii urmărilor (ex. În timp de război – art.364 CP).

Articolul 12. Locul săvîrşirii faptei

Locul săvîrşirii faptei se consideră locul unde a fost săvîrşită acţiunea (inacţiunea) prejudiciabilă, indiferent
de timpul survenirii urmărilor (ex. La frontiera vamală a RM – art.248 CP).

Metodă – totalitatea de procedee și moduri, aplicate de făptuitor în procesul săvîrșirii infracțiunii (ex. Cu
aplicarea violenței periculoase pentru viață sau sănătate – art.280 CP).
Mijlocul și instrumentul comiterii infracțiunii reprezintă obiectele materiale cu ajutorul cărora este săvîrșită
fapta prejudiciabilă (arme, documente oficiale).

Împrejurările – situația, circumstanțele, condițiile în care a fost comisă infracțiunea (ex. Omorul săvîrșit în
starea de afect – art.146 CP).

1.2. Analizaţi criteriile legăturii de cauzalitate. (5 puncte)

a) Se stabilește fapta prejudiciabilă, precum și toate aspectele ei negative asupra raportului

juridic. Aceasta reprezintă cauza, ori cauza este fenomenul care determină apariția unui alt
fenomen.
b) Fapta prejudiciabilă trebuie să producă urmări (efectul - care este fenomenul determinat,
rezultatul). În cazul influențării mai multor fapte, urmează a se stabili care au rol de
contribuții determinante, ce au generat producerea urmării, și care au caracter de ajutor (care
reprezintă doar niște condiții favorabile în producerea rezultatului).
c) Raportul de cauzalitate există și în situația în care urmarea prejudiciabilă nu s-a produs
imediat după săvîrșirea faptei, ci după trecerea unui anumit interval de timp (vătămarea
corporală gravă care a provocat decesul victimei).
d) Legătura cauzală există și în situația în care fapta a provocat o urmare prejudiciabilă în
comun cu alte împrejurări preexistente, concomitente sau ulterioare, dacă fără intervenția
acțiunii rezultatul nu s-ar fi produs (lovitură aplicată unei persoane care în mod normal nu ar
fi provocat decesul acesteia, însă acesta s-a produs pentru că victima suferea de o boală
cronică).

1.3. Decideţi asupra condiţiilor în care este posibilă tragerea la răspundere penală în cazul comiterii unei
infracţiuni prin inacţiune. (7 puncte)

Inacțiunea, prin care se poate manifesta fapta prejudiciabilă, înseamnă a nu face ceea ce este ordonat
de lege. Inacțiunea este legată de o normă onerativă, care impune obligația de a face ceva. Prin inacțiune
(omisiune) sînt încălcate norme care impun în mod expres să se facă ceva, să se săvîrșească anumite
acțiuni (ex. Să se acorde ajutor în cazul neacordării de ajutor unui bolnav – art.162 CP). Îndeplinirea unei
obligații înseamnă respectarea prevederilor legii, iar neîndeplinirea acesteia, printr-o conduită manifestată
sub formă de inacțiune, înseamnă încălcarea legii și, deci, comiterea unei infracțiuni (ex. Lăsarea în
primejdie – art.163 CP, eschivarea de la executarea pedepsei cu închisoare – art.319CP).

Este absolut necesară stabilirea faptului că în situația concretă dată, persoana a avut posibilitatea reală de
a săvîrși acțiunea cerută de lege.

Situații: - obligația legală sau contractuală de a săvîrși anumite acțiuni;

 - persoana și-a asumat obligația de a acționa;
- exprimarea atitudinii pasive bazată pe inacțiune față de careva situație;
- persoana avea posiblitatea de a acționa într-un anumit mod.

Subiectul II: Încetarea urmăririi penale

2.1. Relataţi despre diferite feluri de încetare a urmăririi penale. (3 puncte)

Articolul 285. Încetarea urmăririi penale

Încetarea urmăririi penale este actul de liberare a persoanei de răspunderea penală şi de finisare a acţiunilor
procedurale, în cazul în care pe temei de nereabilitare legea împiedică continuarea acesteia.

Cazuri: 1) plîngerea prealabilă a fost retrasă de către partea vătămată sau părţile s-au împăcat – în cazurile
în care urmărirea penală poate fi pornită numai în baza plîngerii prealabile sau legea penală permite
împăcarea;

2) persoana nu a atins vîrsta la care poate fi trasă la răspundere penală;

3) persoana a săvîrşit o faptă prejudiciabilă fiind în stare de iresponsabilitate şi nu este necesară aplicarea
măsurilor de constrîngere cu caracter medical.

Articolul 53. Liberarea de răspundere penală

Persoana care a săvîrşit o faptă ce conţine semnele componenţei de infracţiune poate fi liberată de
răspundere penală de către procuror în cadrul urmăriri penale şi de către instanţa de judecată la judecarea
cauzei în cazurile:

a) minorilor;

b) tragerii la răspundere contravenţională;

c) renunţării de bună voie la săvîrşirea infracţiunii;

d) căinţei active;

e) schimbării situaţiei;

f) liberării condiţionate;

g) prescripţiei de tragere la răspundere penală.

2.2. Stabiliţi deosebirile încetării urmăririi penale de clasarea cauzei penale. (5 puncte)
În cazul în care consideră că lipsesc temeiurile pentru a începe urmărirea penală, procurorul, prin
ordonanţă, abrogă ordonanţa de începere a urmăririi penale şi dispune refuzul în pornirea urmăririi penale
şi clasarea procesului penal.

Articolul 286. Clasarea procesului penal

Clasarea procesului penal este actul de finalizare a oricăror acţiuni procesuale într-o cauză penală sau pe
marginea unei sesizări cu privire la infracţiune. Clasarea procesului penal se dispune printr-o ordonanţă
motivată a procurorului, din oficiu sau la propunerea organului abilitat, fie concomitent cu încetarea
urmăririi penale sau scoaterea integrală de sub urmărirea penală, fie cînd în cauza penală nu este bănuit sau
învinuit şi există una din circumstanţele prevăzute la art. 275 pct. 1)–3):

1) nu există faptul infracţiunii;

2) fapta nu este prevăzută de legea penală ca infracţiune;

3) fapta nu întruneşte elementele infracţiunii, cu excepţia cazurilor cînd infracţiunea a fost săvîrşită de o
persoană juridică.

Încetarea se dispune față de persoana care nu este pasibilă de răspundere penală (condițiile 2.1.).

2.3. Proiectaţi o ordonanţă motivată de încetare a urmăririi penale pe temei discreţionar. (7 puncte)
ORDONANȚĂ

Anul ... luna ...ziua ...

Procuror ... din cadrul Procuraturii …

Examinînd actele de urmarire penală din dosarul cu nr… privind...

C O N S T A T:

Prin ordonanta din data de ... s-a dispus inceperea urmaririi penale pentru infractiunea de ... (denumirea) ,
prevazuta de art. .. . (textul incriminator) , constand in aceea ca ... (prezentarea succinta a situatiei de fapt
cu privire la care s-a inceput urmarirea penala) .

Prin ordonanta din data de ... s-a dispus efectuarea in continuare a urmaririi penale fata de suspectul... (
numele si prenumele ). (daca este cazul)

Prin ordonanta din data de s-a pus in miscare a actiunea penala impotriva inculpatului... (numele si
prenumele) pentru savarsirea infractiunii de (denumirea) , fapta prevazuta de art. .. (textul incriminator).

Din probatoriul administrat in cauza a rezultat ca, (se descriu faptele sau imprejurarile cauzei ce vor fi supus
evaluarii unui expert), s-a constatat că inculpatul nu a atins vîrsta de atragere la răspundere penală (la
momentul comiterii faptei de sustragere avea 11 ani).
In temeiul dispozitiilor art.275 alin.(2) pct. 5) Cod procedură penală

D I S P U N:

- încetarea urmăririi penale față de … pe motiv că acesta nu a atins vîrsta la care poate fi tras la
răspundere penală.
- Aplicarea măsurilor educative față de … .
PROCUROR,

(numele si prenumele, semnatura si stampila)

Test 20

Subiectul I: Răpirea mijlocului de transport

1.1.Identificați momentul de consumare a răpirii mijlocului de transport, săvârşite prin pătrundere

în garaj, în alte încăperi sau spaţii îngrădite ori păzite (lit.c) alin.(2) art.1921 CP RM). (3 puncte)

În cazul în care răpirea este săvîrșită prin pătrundere în garaj, în alte încăperi sau spații îngrădire ori păzite,
infracțiunea trebuie considerată consumată din momentul ieșirii completea mijlocului de transport din
acea încăpere sau acel spațiu.

1.2.Argumentaţi dacă infracțiunea prevăzută la art.1921 CP RM este o infracțiune continuă sau nu.
(5 puncte)

Nu este o infracțiune continuă. Obiectul juridic special îl formează relațiile sociale cu privire la posesia
asupra mijlocului de transport. Victima este lipsită de posibilitatea de a poseda și a folosi mijlocul de
transport așa cum își dorește. Răpirea, la rîndul său, semnifică acțiunea de a lipsi pe cineva de, a smulge
ceea ce i se cuvine altcuiva (deci este o acțiune instantanee), respectiv nu poate fi nicidecum o activitate
infracțională săvîrșită neîntrerupt, timp nedeterminat. Legiuitorul stabilește răspunderea nu pentru
folosirea ilegală a mijlocului de transport, ci pentru răpirea acestuia.

1.3.Evaluați dacă norma cu privire la răpirea mijlocului de transport ar trebui să fie plasată în
Capitolul XII „Infracţiuni în domeniul transporturilor” sau ar trebui să rămână în Capitolul VI
„Infracţiuni contra patrimoniului” din Partea Specială a Codului penal. (7 puncte)

Obiectul juridic generic al infracțiunii în cauză îl formează relațiile sociale cu privire la patrimoniu. Acestă
infracțiune atentează în primul rînd la relațiile sociale din sfera proprietății: proprietarul este lipsit temporar
de posibilitatea de a-și exercita dreptul de proprietate după cum găsește de cuviință. Infracțiunea
atentează, în primul rînd, asupra dreptului de proprietate al posesorului și numai în al doilea rînd (dar nu
obligatoriu), asupra securității în trasport. Prioritate trebuie acordată apărării relațiilor sociale cu privire la
patrimoniu.

După amendamentele din 18.12.2008, obiectul juridic special are un caracter simplu, nu multiplu: relațiile
sociale cu privire la posesia asupra mijlocului de transport.

Subiectul II: Procedura de reparare a prejudiciului cauzat prin acţiunile ilicite ale organelor de urmărire
penală şi ale instanţelor judecătoreşti s.70
 2.1. Relataţi despre natura juridică a procedurii reparării prejudiciului cauzat prin acţiunile ilicite ale
organelor de urmărire penală şi ale instanţelor judecătoreşti. (3 puncte)

Articolul 524. Persoanele cărora, în cursul procesului penal, prin acţiunile ilicite ale organelor de urmărire
penală sau ale instanţelor judecătoreşti, li s-a cauzat un prejudiciu material sau moral au dreptul la
despăgubire echitabilă în conformitate cu prevederile legislaţiei cu privire la modul de reparare a
prejudiciului cauzat prin acţiunile ilicite ale organelor de urmărire penală şi ale instanţelor judecătoreşti.

Reprezintă o instituție procesuală complementară procesului penal, care are drept scop înfăptuirea
justiției și restabilirea ordinii de drept. Este o instituție juridică mixtă, condițiile erorilor și acțiunilor ilicite
sunt săvîrșite în cadrul acțiunilor procesual-penale. Aspectele privind caracterul prejudiciului, restabilirea și
repararea lui se includ în legislația civilă și procesual-civilă.

2.2. Stabiliţi condiţiile şi temeiurile reparării prejudiciului cauzat prin acţiunile ilicite ale organelor de
urmărire penală şi ale instanţelor judecătoreşti. (5 puncte)

Condiții: - eroarea să se manifeste prin anumite acțiuni procesuale sau extraprocesuale (măsuri preventive
– arest/reținere neîntemeiate, percheziții, confiscări);

- caracterul ilicit al acțiunilor procesuale și extraprocesuale să fie constatat printr-o hotărîre de

achitare, de scoatere de sub urmărire penală sau de anulare a sancțiunilor;
- temei: existența prejudiciului material și moral.
Acţiunea pentru repararea prejudiciului poate fi iniţiată în termen de trei ani de la data apariţiei dreptului
la repararea prejudiciului conform prevederilor art. 6 din Legea nr. 1545-XIII din 25 februarie 1998 privind
modul de reparare a prejudiciului cauzat prin acţiunile ilicite ale organelor de urmărire penală, ale
procuraturii şi ale instanţelor judecătoreşti.Acţiunea pentru repararea prejudiciului poate fi iniţiată în
instanţa judecătorească în a cărei rază teritorială domiciliază persoana căreia i-a fost cauzat prejudiciul
sau, după caz, succesorii ei, în ordinea procedurii civile, chemînd în judecată statul, care este reprezentat
de către Ministerul Justiţiei. Acţiunea pentru repararea prejudiciului este scutită de plata taxei de stat.

2.3. Apreciaţi condiţiile şi formele reparării prejudiciului cauzat prin încălcarea unor drepturi prevăzute
CEDO faţă de o persoană nereabilitată. (7 puncte)

Dreptul la despăgubiri în caz de eroare judiciară: Atunci când o condamnare penală definitivă este ulterior
anulată sau când este acordată graţierea, pentru că un fapt nou sau recent descoperit dovedeşte că s-a
produs o eroare judiciară, persoana care a suferit o pedeapsă din cauza acestei condamnări este
despăgubită conform legii ori practicii în vigoare în statul respectiv, cu excepţia cazului în care se dovedeşte
că nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut îi este imputabilă în tot sau în parte. (art.3 prtocol 7).

Test 21
Subiectul I: Aplicarea pedepsei

1.1. Descrieţi condiţiile aplicării pedepsei mai blînde decît cea prevăzută de lege. (3 puncte)

Articolul 79. Aplicarea pedepsei mai blînde

decît cea prevăzută de lege

(1) Ţinînd cont de circumstanţele excepţionale ale cauzei, legate de scopul şi motivele faptei, de rolul
vinovatului în săvîrşirea infracţiunii, de comportarea lui în timpul şi după consumarea infracţiunii, de alte
circumstanţe care micşorează esenţial gravitatea faptei şi a consecinţelor ei, precum şi de contribuirea
activă a participantului unei infracţiuni săvîrşite în grup la descoperirea acesteia, instanţa de judecată
poate aplica o pedeapsă sub limita minimă, prevăzută de legea penală pentru infracţiunea respectivă, sau
una mai blîndă, de altă categorie, ori poate să nu aplice pedeapsa complementară obligatorie.
Minoratul persoanei care a săvîrşit infracţiunea se consideră circumstanţă excepţională.

(3) În cazul condamnării persoanelor adulte pentru comiterea infracţiunilor deosebit de grave, instanţa de
judecată poate aplica o pedeapsă sub limita minimă prevăzută de legea penală, dar constituind cel puţin
două treimi din minimul pedepsei prevăzute de prezentul cod pentru infracţiunea săvîrşită.

(4) Prevederile alin.(1) nu se aplică persoanelor adulte în cazul aplicării pedepsei detenţiunii pe viaţă , în
cazul recidivei de infracţiuni sau al săvîrşirii de infracţiuni prevăzute la art. 1661 alin. (2)–(4).

1.2. Determinaţi diferenţele dintre regulile aplicării pedepsei în cazul unui concurs de infracţiuni şi în
cazul unui cumul de sentinţe. (5 puncte)

Articolul 84. Aplicarea pedepsei în cazul unui

concurs de infracţiuni

(1) Dacă o persoană este declarată vinovată de săvîrşirea a două sau mai multor infracţiuni fără să fi fost
condamnată pentru vreuna din ele, instanţa de judecată, pronunţînd pedeapsa pentru fiecare infracţiune
aparte, stabileşte pedeapsa definitivă pentru concurs de infracţiuni prin cumul, total sau parţial, al
pedepselor aplicate, dar pe un termen nu mai mare de 25 de ani de închisoare, iar în privinţa persoanelor
care nu au atins vîrsta de 18 ani - pe un termen nu mai mare de 12 ani şi 6 luni. În cazul în care persoana
este declarată vinovată de săvîrşirea a două sau mai multor infracţiuni uşoare şi/sau mai puţin grave,
pedeapsa definitivă poate fi stabilită şi prin absorbirea pedepsei mai uşoare de pedeapsa mai aspră.

(2) La pedeapsa principală aplicată în cazul unui concurs de infracţiuni poate fi adăugată oricare din
pedepsele complementare prevăzute la articolele corespunzătoare din Partea specială a prezentului cod,
care stabilesc răspunderea pentru infracţiunile de a căror săvîrşire persoana a fost declarată vinovată.
Pedeapsa complementară definitivă stabilită prin cumul, total sau parţial, al pedepselor complementare
aplicate nu poate depăşi termenul sau mărimea maximă prevăzută de Partea generală a prezentului cod
pentru această categorie de pedepse.

(3) Dacă pentru infracţiunile care intră în concurs sînt stabilite pedepse principale de diferite categorii, a
căror cumulare nu este prevăzută de art.87, şi instanţa de judecată nu va găsi temeiuri pentru absorbirea
unei pedepse de către alta, ele se execută de sine stătător.

(4) Conform prevederilor alin.(1)-(3) se stabileşte pedeapsa şi în cazul în care, după pronunţarea sentinţei,
se constată că persoana condamnată este vinovată şi de comiterea unei alte infracţiuni săvîrşite înainte de
pronunţarea sentinţei în prima cauză. În acest caz, în termenul pedepsei se include durata pedepsei
executate, complet sau parţial, în baza primei sentinţe.

(5) În cazul unui concurs de infracţiuni, cînd s-a stabilit o pedeapsă cu detenţiune pe viaţă şi una sau mai
multe pedepse cu închisoare ori alte categorii de pedepse, se aplică ca pedeapsă definitivă detenţiunea pe
viaţă.

Articolul 85. Aplicarea pedepsei în cazul unui

cumul de sentinţe

(1) Dacă, după pronunţarea sentinţei, dar înainte de executarea completă a pedepsei, condamnatul a
săvîrşit o nouă infracţiune, instanţa de judecată adaugă, în întregime sau parţial, la pedeapsa aplicată prin
noua sentinţă partea neexecutată a pedepsei stabilite de sentinţa anterioară. În acest caz, pedeapsa
definitivă nu poate depăşi termenul de 30 de ani de închisoare, iar în privinţa persoanelor care nu au atins
vîrsta de 18 ani - termenul de 15 ani.

(2) Cumularea pedepselor complementare în cazul unui cumul de sentinţe se efectuează în condiţiile
art.84 alin.(2).

(3) Pedeapsa definitivă în cazul unui cumul de sentinţe trebuie să fie mai mare decît pedeapsa stabilită
pentru săvîrşirea unei noi infracţiuni şi decît partea neexecutată a pedepsei pronunţate prin sentinţa
anterioară a instanţei de judecată.

(4) La cumularea pedepselor, dacă prin una din sentinţe este stabilită pedeapsa detenţiunii pe viaţă,
pedeapsa definitivă va fi detenţiunea pe viaţă.

1.3. Apreciaţi importanţa încheierii acordului de recunoaştere a vinovăţiei şi influenţa lui asupra pedepsei
aplicate. (7 puncte)

Articolul 80. Aplicarea pedepsei în cazul încheierii

acordului de recunoaştere a vinovăţiei

În cazul în care persoana pusă sub învinuire încheie un acord de recunoaştere a vinovăţiei, iar instanţa de
judecată acceptă acest acord, pedeapsa pentru infracţiunea imputată se reduce cu o treime din pedeapsa
maximă prevăzută pentru această infracţiune.
Subiectul II: Controlul judiciar al procedurii prejudiciare

2.1. Definiţi noţiunea de control judiciar. (3 puncte)

Reprezintă dreptul și obligația judecătorilor de a autoriza, verifica respectarea condițiilor impuse de lege în
cazul punerii în aplicare a unei proceduri, precum și de a controla legalitatea și temeinicia actelor și
acțiunilor întreprinse și emise de procuror și de organul de urmărire penală.

2.2. Comparaţi controlului judiciar în raport cu controlul procurorului. (5 puncte)

Art.52 – Atribuțiile procurorului în cadrul urmăririi penale

Procurorul ierarhic superior, în cadrul urmăririi penale exercită următoarele atribuţii cu titlu de control
ierarhic:

1) poate cere de la procurorii ierarhic inferiori, pentru control, dosarele penale, documentele, actele
procedurale, materiale şi alte date cu privire la infracţiunile săvîrşite şi la persoanele identificate în cauzele
penale pe care exercită controlul;

11) retrage prin ordonanţă (în cazurile a) transferului, delegării, detaşării, suspendării sau eliberării din
funcţie a procurorului, potrivit legii; b) absenţei procurorului, dacă există cauze obiective care justifică
urgenţa şi care împiedică rechemarea sa; c) lăsării cauzei în nelucrare în mod nejustificat mai mult de 30 de
zile; d) constatării, din oficiu sau la plîngere, a unei încălcări esenţiale a drepturilor persoanelor participante
la procesul penal sau în cazul admiterii unor omisiuni ireparabile în procesul de administrare a probelor)
materialele şi cauzele penale repartizate şi le transmite altui procuror pentru examinare;

12) decide, în termen de cel mult 15 zile, prin ordonanţă motivată, asupra contestaţiei depuse de ofiţerul
de urmărire penală împotriva indicaţiilor procurorului sau ale conducătorului organului de urmărire penală;

2) anulează total ori parţial, modifică sau completează, în condiţiile prezentului cod, actele procurorilor
ierarhic inferiori;

3) soluţionează abţinerile şi recuzările procurorilor ierarhic inferiori;

31) examinează plîngerile depuse împotriva actelor şi acţiunilor procurorilor ierarhic inferiori;

32) repartizează procurorilor, prin rezoluţie, sesizările pentru examinare sau

33) este în drept să-şi reţină materialele, cauzele penale pentru exercitarea urmăririi penale personal,
adoptînd o ordonanţă de primire a cauzei;
 4) retrage motivat şi transmite, conform competenţei, cauzele penale de la un organ de urmărire penală la
altul;

6) restituie dosarele penale procurorilor ierarhic inferiori, cu indicaţiile lor scrise.

Articolul 300. Sfera controlului judiciar

(1) Judecătorul de instrucţie examinează demersurile procurorului privind autorizarea efectuării acţiunilor
de urmărire penală, măsurilor speciale de investigaţii şi de aplicare a măsurilor procesuale de constrîngere
care limitează drepturile şi libertăţile constituţionale ale persoanei.

(2) Judecătorul de instrucţie examinează plîngerile împotriva actelor ilegale ale organelor de urmărire
penală şi ale organelor care exercită activitate specială de investigaţii dacă persoana nu este de acord cu
rezultatul examinării plîngerii sale de către procuror sau nu a primit răspuns la plîngerea sa de la procuror în
termenul prevăzut de lege.

(3) Judecătorul de instrucţie examinează plîngerile împotriva acţiunilor ilegale ale procurorului care
nemijlocit exercită acţiuni de urmărire penală dacă persoana nu este de acord cu rezultatul examinării
plîngerii sale de către procuror sau nu a primit răspuns la plîngerea sa de la procuror în termenul prevăzut
de lege.

(31) Judecătorul de instrucţie examinează cererile privind accelerarea urmăririi penale.

2.3. Estimaţi garanţiile şi eficienţa diferitor direcţii a instituţiei controlului judiciar. (7 puncte)

Controlul legalităţii acţiunilor organului de urmărire penală şi ale organului care exercită activitate specială
de investigaţie constituie prin sine nu doar o realizare a dreptului persoanei la acces la justiţie, drept
garantat de art. 20 din Constituţie şi de art. 5, 6 şi 13 din Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului,
dar şi o modalitate eficientă de a depista şi înlătura oricare încălcare a drepturilor omului încă la faza de
urmărire penală. În Hotărârea nr.20 din 16 iunie 1997 a Curţii Constituţionale "Cu privire la excepţia de
neconstituţionalitate a art.97, alin.4, CPP", s-a menţionat, printre altele, că înlăturarea posibilităţii de a
apela la instanţa de judecată duce la îngrădirea accesului la justiţie al cetăţenilor care consideră că le-au fost
încălcate drepturile şi interesele legitime în cadrul urmării penale. Sub acest aspect, adresarea în instanţa de
judecată a persoanei care consideră că în cadrul urmăririi penale i-a fost lezat un drept se referă la dreptul
constituţional al persoanei de a apela liber la justiţie.

Prin urmare, persoanele interesate în declanşarea procesului penal au dreptul să atace ordonanţa de refuz
privind pornirea acestuia în baza art.20 al Constituţiei. În acest context menţionăm că ordonanţa privind
declanşarea procesului nu poate fi atacată în instanţele de judecată pe acest temei juridic, datorită faptului
că această hotărâre a organului de urmărire penală nu este definitivă şi constituie doar începutul urmăririi
penale, care în continuare duce la punerea sub învinuire a unor persoane şi care se finalizează cu terminarea
urmăririi penale şi cu întocmirea rechizitoriului, fie cu încetarea urmăririi penale în temeiul prevăzut de
prezentul Cod. După terminarea urmăririi penale cu întocmirea rechizitoriului, materialele cauzei se
înaintează în judecată după confirmare de către procuror. Totodată, pot fi cazuri cînd persoana cointeresată
poate ataca în instanţă şi actul procedural prin care s-a dispus pornirea urmăririi penale. Acestea sunt
cazurile cînd există unele din circumstanţele care exclud urmărirea penală, cum ar fi: fapta nu este
prevăzută de legea penală, a intervenit termenul de prescripţie, a intervenit decesul făptuitorului, cu
excepţia cazurilor de reabilitare, lipseşte plîngerea victimei în cazurile în care urmărirea penală începe
conform art. 276 numai în baza plîngerii acestuia, în privinţa persoanei respective există o hotărîre
judecătorească definitivă în legătură cu aceeaşi acuzaţie sau prin care s-a constatat imposibilitatea urmăririi
penale pe aceleaşi temeiuri, în privinţa persoanei respective există o hotărîre neanulată de neîncepere a
urmăririi penale sau de încetare a urmăririi penale pe aceeaşi acuzaţie, există alte circumstanţe prevăzute
de lege care condiţionează excluderea sau, după caz exclud urmărirea penală.

2. Controlul judiciar al procedurii prejudiciare poate fi divizat în două etape: a) controlul exercitat de către
judecătorul de instrucţie iar în cazurile prevăzute de lege şi de către instanţa ierarhic superioară în ordine de
recurs şi b) controlul judiciar în cadrul judecării cauzei penale prin care persoana pusă sub învinuire a fost
trimisă în judecată.

. Pentru exercitarea atribuţiilor de control judiciar al procedurii prejudiciare la prima etapă a fost prevăzut
un nou subiect procesual, - judecătorul de instrucţie. Conform prevederilor art. 6, pct. 24) judecătorul de
instrucţie este judecătorul abilitat cu unele atribuţii proprii urmăririi penale, precum şi de control judiciar
asupra acţiunilor procesuale efectuate în cadrul urmăririi penale. Judecătorul de instrucţie are un statut unic
cu ceilalţi judecători din judecătorii prevăzut de Legea cu privire la statutul judecătorului, şi se distinge doar
prin competenţa sa. Incompatibilitatea judecătorului de instrucţie este reglementată de prevederile art. 33.

4. Deşi judecătorul de instrucţie nu este organ de urmărire penală, el are nişte atribuţii proprii urmăririi
penale pe care le exercită la demersul părţilor şi anume:

 audierea martorului, prezenţa căruia la judecarea cauzei v-a fi imposibilă din motivul plecării
acestuia peste hotarele ţării sau din alte motive întemeiate (art. 109),
 audierea martorului în condiţii speciale, dacă există motive temeinice de a considera că viaţa,
integritatea corporală sau libertatea martorului ori a unei rude apropiate a lui sînt în pericol în
legătură cu declaraţiile pe care acesta le face într-o cauză penală (art. 110).
5. Controlul judiciar al procedurii prejudiciare exercitat de către judecătorul de instrucţie poate fi divizat în
căteva direcţii de activitate: a) atribuţii legate de examinarea demersurilor procurorului privind autorizarea
efectuării acţiunilor de urmărire penală, a măsurilor operative de investigaţii şi de aplicare a măsurilor
procesuale de constrîngere care limitează drepturile şi libertăţile constituţionale ale persoanei; b) atribuţii
legate de examinarea plîngerilor declarate împotriva actelor ilegale ale organelor de urmărire penală, ale
organelor care exercită activitate operativă de investigaţii şi c) atribuţii legate de examinarea plîngerilor
împotriva acţiunilor ilegale ale procurorului care nemijlocit exercită acţiuni de urmărire penală.

6. Controlul judiciar în cazurile prevăzute la alineatele 1)-3) art. 300 se exercită de către judecătorul de
instrucţie la locul efectuării acţiunilor de urmărire penală sau a măsurilor operative de investigaţii, adică de
către judecătorul de instrucţie din judecătoria în raza de activitate a căreia se efectuează acţiunile de
urmărire penală sau măsurile speciale de investigaţii respective.
Test 22

Subiectul I: Omorul intenţionat

1.1. Relatați despre variantele de interpretare a noţiunii „comandă”, utilizate în dispoziţia de la lit.p) alin.(2)
art.145 CP RM. (3 puncte)

Săvîrșirea omorului este condiționată de:

1) Obținerea unei recompense materiale de la cel care comandă infracțiunea;

2) Obținerea unei recompense de ordin material sau nematerial de la cel care comandă
infracțiunea;
3) Săvîrșirea omorului la rugămintea cuiva.

Varianta 1) e corectă pentru că e o interpretare cît se poate de restrictivă. Recompensă materială ~ interes
material: obținerea sau reținerea unui cîștig material ori eliberarea de cheltuieli materiale.

1.2. Demonstrați dacă este corect a se afirma că cel, care este atacat în ambuscadă sau de la spate, se află în
stare de neputință în sensul lit.e) alin.(2) art.145 CP RM. (5 puncte)

Neputință = a nu avea forța, posiblitatea, capacitatea, libertatea de a realiza ceva, de a acșiona. Cel care
doarme nu se poate apăra întrucît nu-i funcționează conșiința. Cel care este atacat în ambuscată sau de la
spate se poate apăra, deoarece îi funcționează conștiința. Îi este suficient un oarecare indiciu (zgomot, etc.)
pentru ca victima să ia atitudine și să adopte măsurile necesare de contracarare. A nu te putea apăra nu e
aceeași cu a e putea apăra și a nu face tot posiblul pentru a-ți reuși apărarea.

1.3. Estimaţi care ar fi efectele pozitive și/sau cele negative ale unei eventuale excluderi din dispoziţia
alin.(2) art.145 CP RM a prevederii de la lit.o): „omorul săvârşit de către o persoană care anterior a
săvârşit un omor intenţionat prevăzut la alin.(1)”. (7 puncte)

În cazul în care sunt respectate regulile de calificare a repetării unor infracțiuni identice, pericolul social total
al celor săvîrșite se subestimează și dimpotrivă, acest pericol este supraestimat dacă vor fi urmate regulile
stabilite de către legiuitor, în cazul repetării unor infracțiuni omogene.

Regimul juridic al răspunderii penale pentru o infracțiune repetată este mai blînd decît în cazul concursului
de infraciuni, ceea ce nu-și găsește o explicație logică: în ambele cazuri se evidențiază aceeași tendință
antisocială a infractorului. Semnul repetat înseamnă în realitate o adevărată evitare a răspunderii penale a
infractorului care a comis infracțiuni de același fel.

Subiectul II: Controlul judiciar al procedurii prejudiciare

2.1.Determinaţi categoriile de măsuri procesuale de constrîngere aplicate cu autorizaţia judecătorului de
instrucţie. (3 puncte)

1) amînarea înştiinţării rudelor despre reţinerea persoanei pînă la 12 ore;

2) aplicarea amenzii judiciare;

3) punerea bunurilor sub sechestru;

Legea cu privire la activitatea speciala de investigaţii Nr. 59 din 29.03.2012 art. 4 prevede dreptul persoanei
să fie informată, după efectuarea masurii speciale, de către procuror sau de către judecătorul de instrucţie
care a autorizat măsura dacă aceasta nu a atras dispunerea unei alte măsuri speciale de investigaţii.

Pentru asigurarea respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului efectuarea unor măsuri
operative de investigaţii legate de limitarea vieţii private a persoanei, de pătrunderea în încăpere contrar
voinţei persoanelor care locuiesc în ea se admite doar cu autorizarea judecătorului de instrucţie.

2.2.Analizaţi corespunderea legislaţiei naţionale cu rigorile CEDO în ce priveşte atribuţiile judecătorului de

instrucţie în controlul măsurilor speciale de investigaţii. (5 puncte)

ARTICOLUL 5: Dreptul la libertate şi la siguranţă

1. Orice persoană are dreptul la libertate ş i la siguranţ ă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea
sa, cu excepţ ia următoarelor cazuri ş i potrivit căilor legale:
- dacă este deţinut legal pe baza condamnării pronunţate de către un tribunal competent;

- dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităti̧ i judiciare competente, atunci când
există motive verosimile de a se bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice ale
necesităti̧ i de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia.

3. Orice persoană arestată sau deţinută în condiţiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol
trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea
atribuţiilor judiciare şi are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii.
Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la
audiere.

4. Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau detenţie are dreptul să introducă recurs în faţa
unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalităti̧ i detenţiei sale şi să dispună
eliberarea sa dacă detenţia este ilegală.
5. Orice persoană, victimă a unei arestări sau deţineri în condiţii contrare dispoziţiilor acestui articol, are
dreptul la reparaţii.

ARTICOLUL 8: Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie

1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a
corespondenţei sale.

2. Nu este admis amestecul unei autorităti̧ publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care
acesta este prevăzut de lege şi constituie, într-o societate democratică, o măsură necesară pentru
securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea
faptelor penale, protecţia sănătăti̧ i, a moralei, a drepturilor şi a libertăti̧ lor altora.

ARTICOLUL 10: Libertatea de exprimare

1. Orice persoană are dreptul la libertate de exprimare. Acest drept include libertatea de opinie şi libertatea
de a primi sau a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităti̧ lor publice şi fără a ţine seama de
frontiere. Prezentul articol nu împiedică Statele să supună societăti̧ le de radiodifuziune, cinematografie sau
televiziune unui regim de autorizare.

2. Exercitarea acestor libertăti̧ ce comportă îndatoriri şi responsabilităti̧ poate fi supusă unor formalităti̧ ,
condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege care, într-o societate democratică, constituie măsuri
necesare pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi
prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăti̧ i, a moralei, a reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a
împiedica divulgarea informaţiilor confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii
judecătoreşti.

ARTICOLUL 17

Interzicerea abuzului de drept

Nicio dispoziţie din prezenta Convenţie nu poate fi interpretată ca autorizând unui stat, unui grup sau unui
individ, un drept oarecare de a desfăsu ̧ ra o activitate sau de a îndeplini un act ce urmăreşte distrugerea
̧
drepturilor sau libertătilor recunoscute de prezenta Convenţie, sau de a aduce limitări acestor drepturi şi
libertăti̧ , decât cele prevăzute de această Convenţie.

2.3.Proiectaţi o situaţie cînd refuzul procurorului de a efectua o acţiune procesuală poate fi contestată la
judecătorul de instrucţie. (7 puncte)
Declanșarea procesului penal față de o persoană cu statut special, care se bucură de imunitate sau privilegii.
Test 23

Subiectul I: Huliganismul

1.1. Relatați despre motivele infracțiunii prevăzute la art.287 CP RM. (3 puncte)

În practică dese ori se relatează situații gen “fără careva motive i-a aplicat o lovitură”. Prin aceasta se
confundă pretextul infracțiunii cu motivul comiteri acesteia.

Motivele huliganice = dorința de demonstrare a forței brutale, contrapunere societății, manifestare a

teribilismulu. Făptuitorului îi aduce satisfacție însăși fapta infracțională, însăși încălcarea oridinii publice și
comportamentul lui antisocial.

Motivele huliganice = capacitatea de actualizare fulminantă și spontană, ușurința cu care se săvîrșește

infracțiunea, lipsa unui pretext pentru săvîrșirea infracțiunii sau prezența unui pretext nesemnificativ pentru
a o comite.

E infracțiune aparte, care trebuie deosebită de infracțiunile contra persoanei (concrete, ex. în caz de
răzbunare).

1.2. Argumentaţi dacă este posibil sau nu concursul ideal dintre infracţiunea de huliganism (art.287 CP
RM) şi infracţiunea de vătămare intenţionată medie a integrităţii corporale sau a sănătăţii (art.152 CP
RM). (5 puncte)

În sensul art.287 CP, prin violență se are în vedere violența soldată cu vătămarea ușoară a integrității
corporale sau a sănătății, fie cu leziuni corporale care nu presupun nici dereglarea de scurtă durată a
sănătății, nici pierderea neînsemnată și stabilă a capacității de muncă.

Este posibi ca vătămarea intenționată medie a integrității corporale sau a sănătății să reprezinte violența
care este aplicată tocmai în legătură cu încălcarea grosolană a oridinii publice. În acest caz, calificarea
trebuie făcută conform art.152 CP și art.354 “Huliganismul nu prea grav” din Codul contravențional (nu e
aplicabil art.287 CP, principiul neadmiterii sancționării duble a aceleiași fapte interzise și de tragere la
răspundere penală pentru aceeași faptă

În cazuri de altă natură, infracțiunea de huliganism poate fi urmată de infracțiunea de omor intenționat ori
de vătămarea intenționată gravă sau medie a integrității corporale sau a sănătății. În acest caz e aplicabil
concursul real de infracțiuni: art.287 și art.152 CP. (Ex. Dimineața se aplică lovitură cu cuțitul și se crează o
vătămare ușoară, seara i se provoacă vătămare gravă/medie).
 1.3. Estimaţi care sunt efectele pozitive și/sau negative ale excluderii prin Legea nr.277 din 18.12.2008: a
lit.c) din alin.(2) art.145 CP RM; a lit.h) din alin.(2) art.151 CP RM; a lit.i) din alin.(2) art.152 CP RM. (7
puncte)

Pînă la excludere prin lege, intențiile huliganice (care de fapt trebuiau numite motivele huliganice)
reprezentau circumstanțele agravante ale infracțiunilor menționate. Acestea erau percepute incorect de
legiuitor, ori o singură infracțiune nu poate avea la baza sa decît o singură intenție infracțională. De
asemenea, Codul penal nu cunoștea noțiunea expresiei “intenții huliganice”.

Subiectul II:Limitele judecării cauzei penale

2.1. Relataţi despre limitele judecării cauzei. (3 puncte)

Articolul 325. Limitele judecării cauzei

(1) Judecarea cauzei în primă instanţă se efectuează numai în privinţa persoanei puse sub învinuire şi numai
în limitele învinuirii formulate în rechizitoriu.

(2) Modificarea învinuirii în instanţa de judecată se admite dacă prin aceasta nu se agravează situaţia
inculpatului şi nu se lezează dreptul lui la apărare. Modificarea învinuirii în sensul agravării situaţiei
inculpatului se admite numai în cazurile şi în condiţiile prevăzute de prezentul cod.

2.2. Comparaţi procedura modificării învinuirii în şedinţa de judecată în sensul atenuării şi în sensul
agravării situaţiei inculpatului. (5 puncte)

Articolul 326. Modificarea acuzării în şedinţa de judecată în sensul agravării ei

(1) Procurorul care participă la judecarea cauzei penale în primă instanţă şi în instanţa de apel este în
drept să modifice, prin ordonanţă, învinuirea adusă inculpatului în cadrul urmăririi penale în sensul agravării
ei dacă probele cercetate în şedinţa de judecată dovedesc incontestabil că inculpatul a săvîrşit o infracţiune
mai gravă decît cea incriminată anterior, aducînd la cunoştinţă inculpatului, apărătorului lui şi, după caz,
reprezentantului legal al inculpatului noua învinuire. În asemenea situaţie, instanţa, la cererea inculpatului şi
a apărătorului lui, acordă termen necesar pentru pregătirea apărării de noua învinuire, după ce judecarea
cauzei continuă. În instanţa de apel, procurorul poate modifica acuzarea în sensul agravării doar în cazul în
care a declarat apel.

(2) Dacă, în cadrul judecării cauzei, se constată că inculpatul a săvîrşit o altă infracţiune sau că au apărut
circumstanţe noi care vor influenţa la încadrarea juridică a învinuirii aduse lui, sau că infracţiunea
incriminată a fost comisă în coparticipare cu altă persoană care a fost scoasă neîntemeiat sau ilegal de sub
urmărire penală, instanţa, la cererea procurorului, amînă examinarea cauzei pe un termen de pînă la o lună
şi o restituie procurorului pentru efectuarea urmăririi penale privind această infracţiune sau pentru reluarea
urmăririi penale, în modul stabilit la art.287, pentru formularea unei învinuiri noi şi înaintarea acesteia
inculpatului, cu participarea apărătorului. În primul caz, instanţa restituie dosarul penal fără rechizitoriu şi
fără procesul-verbal al şedinţei de judecată şi anexele la el, iar în situaţia cînd cauza se restituie procurorului
în vederea reluării urmăririi penale în privinţa persoanei scoase anterior de sub urmărire penală pentru
aceeaşi faptă, instanţa restituie dosarul penal cu rechizitoriu. După aceasta, materialele noi, dobîndite în
cadrul urmăririi penale, se aduc la cunoştinţă inculpatului, apărătorului acestuia şi celorlalţi participanţi
interesaţi, în condiţiile prevederilor art.293 şi 294, apoi cauza se prezintă în instanţa respectivă pentru
continuarea judecării. La demersul procurorului, termenul stabilit în prezentul alineat poate fi prelungit de
instanţă pînă la 2 luni, la expirarea căruia cauza, în mod obligatoriu, se trimite instanţei pentru continuarea
judecării.

(3) Dacă, în urma înaintării unei învinuiri noi, mai grave, se schimbă competenţa de judecare a cauzei
penale, instanţa, prin încheiere, trimite cauza penală după competenţă.

În situația atenuării, se înaintează demers și prin ordonanță se dispune atenuarea pedepsei. Agravarea
presupune oferirea de timp suplimentar pentru a se construi apărarea, se amînă ședința, se restituie
dosarul, etc.

2.3. Decideţi argumentat asupra importanţei instituţiei renunţării procurorului de la învinuire. (7 puncte)

Renunţarea procurorului la învinuire atrage adoptarea de către instanţa

de j judecată, după caz, a unei sentinţe de achitare sau de încetare a procesului penal. În caz de refuz parţial
al procurorului de a susţine învinuirea de stat în cazul unui concurs de infracţiuni, instanţa adoptă sentinţa
de achitare ori încetare în partea învinuirii de care procurorul s-a refuzat, precum şi de condamnare în altă
parte a învinuirii susţinute de procuror în caz că aceasta s-a confirmat. Ambele soluţii se adoptă printr-o
singură sentinţă.
Test 24

Subiectul I: Individualizarea pedepsei

1.1. Definiţi conceptul şi formele de individualizare a pedepsei. (3 puncte)

Operaюia de adaptare a pedepsei оn raport cu fiecare infracюiune și cu

fiecare infractor, оn vederea realizгrii scopului ei.

1) individualizarea legalг – legea stabilește gradul de prejudiciabilitate;

2) individualizarea judiciarг (judecгtoreascг) – gr. de prejudiciabilitate se stabilește de instanțг;

3) individualizarea administrativг.

Articolul 7. Principiul individualizгrii rгspunderii

penale єi pedepsei penale

(1) La aplicarea legii penale se юine cont de caracterul єi gradul prejudiciabil al infracюiunii
sгvоrєite, de persoana celui vinovat єi de circumstanюele cauzei care atenueazг ori agraveazг
rгspunderea penalг.

Articolul 75. Criteriile generale de individualizare

a pedepsei

(1) Persoanei recunoscute vinovate de sгvоrєirea unei infracюiuni i se aplicг o pedeapsг

echitabilг оn limitele fixate оn Partea specialг a prezentului cod єi оn strictг conformitate cu
dispoziюiile Pгrюii generale a prezentului cod. La stabilirea categoriei єi termenului pedepsei,
instanюa de judecatг юine cont de gravitatea infracюiunii sгvоrєite, de motivul acesteia, de persoana
celui vinovat, de circumstanюele cauzei care atenueazг ori agraveazг rгspunderea, de influenюa
pedepsei aplicate asupra corectгrii єi reeducгrii vinovatului, precum єi de condiюiile de viaюг ale
familiei acestuia.

1.2. Analizaţi mijloacele şi criteriile de individualizare a pedepsei. (5 puncte)

Potrivit alin. (1) al art. 75 din CP al RM, criteriile generale de individualizare

sunt următoarele:
1) limitele de pedeapsă fixate în Partea specială a Codului penal;

2) dispoziţiile Părţii generale a Codului penal;

3) gravitatea infracţiunii săvârșite;

4) motivul infracţiunii săvârșite;

5) persoana celui vinovat;

6) circumstanţele cauzei care atenuează ori agravează răspunderea;

7) influenţa pedepsei aplicate asupra corectării și reeducării vinovatului;

8) condiţiile de viaţă ale familiei celui vinovat.

1.3. Proiectaţi o speţă în care să fie utilizate regulile aplicării pedepsei prevăzute în alin.4 art.84 CP RM. (7
puncte)

Articolul 84. Aplicarea pedepsei în cazul unui

concurs de infracţiuni

(1) Dacă o persoană este declarată vinovată de săvîrşirea a două sau mai multor infracţiuni fără să fi fost
condamnată pentru vreuna din ele, instanţa de judecată, pronunţînd pedeapsa pentru fiecare infracţiune
aparte, stabileşte pedeapsa definitivă pentru concurs de infracţiuni prin cumul, total sau parţial, al
pedepselor aplicate, dar pe un termen nu mai mare de 25 de ani de închisoare, iar în privinţa persoanelor
care nu au atins vîrsta de 18 ani - pe un termen nu mai mare de 12 ani şi 6 luni. În cazul în care persoana
este declarată vinovată de săvîrşirea a două sau mai multor infracţiuni uşoare şi/sau mai puţin grave,
pedeapsa definitivă poate fi stabilită şi prin absorbirea pedepsei mai uşoare de pedeapsa mai aspră.

(2) La pedeapsa principală aplicată în cazul unui concurs de infracţiuni poate fi adăugată oricare din
pedepsele complementare prevăzute la articolele corespunzătoare din Partea specială a prezentului cod,
care stabilesc răspunderea pentru infracţiunile de a căror săvîrşire persoana a fost declarată vinovată.
Pedeapsa complementară definitivă stabilită prin cumul, total sau parţial, al pedepselor complementare
aplicate nu poate depăşi termenul sau mărimea maximă prevăzută de Partea generală a prezentului cod
pentru această categorie de pedepse.

(3) Dacă pentru infracţiunile care intră în concurs sînt stabilite pedepse principale de diferite categorii, a
căror cumulare nu este prevăzută de art.87, şi instanţa de judecată nu va găsi temeiuri pentru absorbirea
unei pedepse de către alta, ele se execută de sine stătător.

(4) Conform prevederilor alin.(1)-(3) se stabileşte pedeapsa şi în cazul în care, după pronunţarea
sentinţei, se constată că persoana condamnată este vinovată şi de comiterea unei alte infracţiuni săvîrşite
înainte de pronunţarea sentinţei în prima cauză. În acest caz, în termenul pedepsei se include durata
pedepsei executate, complet sau parţial, în baza primei sentinţe.
Subiectul II:Sentinţa de încetare a procesului penal

2.1. Descrieţi temeiurile sentinţei de încetare a procesului penal. (3 puncte)

 a intervenit decesul făptuitorului;

 lipsește plîngerea victimei în cazurile în care urmărirea penală începe, conform art.276, numai
în baza plîngerii acesteia sau plîngerea prealabilă a fost retrasă;
 plîngerea prealabilă a fost retrasă de către partea vătămată sau părţile s-au împăcat – în cazurile
în care urmărirea penală poate fi pornită numai în baza plîngerii prealabile sau legea penală
permite împăcarea;
 persoana nu a atins vîrsta la care poate fi trasă la răspundere penală;
 în privinţa unei persoane există o hotărîre judecătorească definitivă în legătură cu aceeaşi
acuzaţie sau prin care s-a constatat imposibilitatea urmăririi penale pe aceleaşi temeiuri;
 în privinţa unei persoane există o hotărîre neanulată de neîncepere a urmăririi penale sau de
încetare a urmăririi penale pe aceleaşi acuzaţii;
 există alte circumstanţe prevăzute de lege care condiţionează excluderea sau, după caz, exclud
urmărirea penală, adică în cazurile enumerate în art.53-60 CP:
 minor;
 tragerii la răspundere contravenţională;
 renunţării de bună voie la săvîrşirea infracţiunii;
 căinţei active;
 schimbării situaţiei;
 liberării condiţionate;
 prescripţiei de tragere la răspundere penală.

2.2. Stabiliţi particularităţile sentinţei de încetare a procesului penal la punerea pe rol a cauzei penale. (5
puncte)

Articolul 350. Încetarea procesului penal

(1) Dacă în şedinţa preliminară s-au constatat temeiurile prevăzute în art.332, instanţa, prin sentinţă
motivată, încetează procesul penal în cauza respectivă.

(2) O dată cu încetarea procesului penal, instanţa decide şi asupra chestiunilor prevăzute în art.285
alin.(6)
La încetarea urmăririi penale, procurorul, dacă este cazul, dispune şi:

1) revocarea măsurii preventive şi a altor măsuri procesuale în modul prevăzut de lege;

2) restituirea cauţiunii în cazurile şi în modul prevăzut de lege;

3) aplicarea măsurilor de siguranţă;

4) încasarea cheltuielilor judiciare sau alte acţiuni prevăzute de lege.

(3) Copia de pe sentinţa de încetare a procesului penal se înmînează părţilor şi persoanelor
interesate, explicîndu-li-se modul şi ordinea de atac.

În cazul cînd a intervenit termenul de prescripţie sau amnistia, încetarea procesului penal nu se admite fără
acordul inculpatului. În acest caz, procedura continuă în mod obişnuit.

2.3. Proiectaţi o sentinţă de încetare a procesului penal pe temeiuri discreţionare. (7 puncte)

A intervenit decesul făptuitorului, acesta fiind bolnav de o boală incurabilă (sau a avut atac
cerebral care a dus la deces).

Test 25

Subiectul I: Circulaţia ilegală a substanţelor narcotice, psihotrope sau a analoagelor lor fără scop de
înstrăinare. Circulaţia ilegală a substanţelor narcotice, psihotrope sau a analoagelor lor în
scop de înstrăinare

1.1. Relatați despre noțiunea „analog al substanţei narcotice sau psihotrope”, utilizată în art.217 și 217 1
CP RM. (3 puncte)
Articolul 1341. Substanţe narcotice, psihotrope şi precursori (2) Prin analog al substanţei narcotice sau
psihotrope se înţelege substanţa care, conform componenţei sale şi efectului pe care îl produce, se asimilează
cu substanţa narcotică sau psihotropă.

Analogul substanţei narcotice sau psihotrope este o substanţă care nu este inclusă în nici o listă de substanţe
supuse controlului din partea statului. Odată ce o substanţă este inclusă în lista din HG privind aprobarea
Listei substanţelor narcotice, psihotrope şi a plantelor care conţin astfel de substanţe depistate în trafic illicit,
precum şi cantităţile acestora, nr.79 din 23.01.2006, ea obţine fie statutul de substanţă narcotic, fie statutul de
substanţă psihotropă. Pînă la includerea în listă acea substanţă nu poate fi, juridic vorbind, nici substanţă
narcotic, nici substanţă psihotropă.

Orice altă variantă e exclusă, deoarece nu există o listă official întocmită a substanţelor analoage. Lipsind o
asemenea listă, nu este cu putinţă nici stabilirea proporţiilor substanţelor analoage. Astfel, nu există nici o
claritate în privinţa statutului acestora. Aceasta pentru că, de fapt, ele nu sunt supuse nici unui regim juridic.
În afară de prevederea cu caracter declarativ şi ambiguu din alin. 2 art. 134 1 CP RM, nu există nici o
reglementare ce ar statua într-un fel sau altul criteriile după care o substanţă sau alta poate fi recunoscută
analog al substanţei narcotice sau psihotrope.
Pe cale de consecinţă, considerăm noţiunea „analog al substanţei narcotive sau psihotrope”inaplicabilă în
practică. Prin utilizarea în lege a acestei noţiuni se încalcă principiul legalităţii şi al echităţii, ea fiind deci
dăunătoare. De aceea ea trebuie exclusă.

1.2. Argumentaţi dacă – în ipoteza specificată la lit.b1) alin.(3) art.217 CP RM (care presupune săvârșirea
infracțiunii de o persoană care a împlinit vârsta de 18 ani cu atragerea minorilor) – este necesară
calificarea suplimentară în baza art.208 CP RM. (5 puncte)

Această agravantă presupune implicarea minorului la săvîrşirea infracţiunii, dar nu neapărat ca

participant. Ipoteza „cu atragerea minorului” e un caz special în raport cu ipoteza „de două sau mai
multe persoane”.

Art. 208. Atragerea minorilor la activitate criminală sau determinarea lor la săvîrşirea unor fapte
imorale: (1) Atragerea minorilor la activitatea criminală sau instigarea lor la săvîrşirea infracţiunilor,
precum şi determinarea minorilor la săvîrşirea unor fapte imorale (cerşetorie, jocuri de noroc, desfrîu
etc.), săvîrşite de o persoană care a atins vîrsta de 18 ani

Considerăm, că nu e necesară o calificare suplimentară. Art. 208 apare ca normă generală în raport cu
agravanta dată, care apare ca normă specială. de aceea, în virtutea prevederilor art. 116 1CP RM, se
aplică numai norma specială.

1.3. Estimaţi care sunt efectele pozitive și/sau cele negative ale amendamentelor operate în dispoziția
art.217 și 2171 CP RM prin Legea nr.277 din 18.12.2008. (7 puncte)
Printre multiplele modificări ale CP operate prin această lege, una din ele este şi introducere unei noi
agravante la art. 217 şi 2171, şi anume la alin.3 lit. b1 : „b1) de o persoană care a împlinit vîrsta de 18 ani
cu atragerea minorilor;”
Această agravantă a fost introdusă în calitate de normă specială faţă de art. 208.Atragerea minorilor la
activitate criminală sau determinarea lor la săvîrşirea unor fapte imorale:
(1) Atragerea minorilor la activitatea criminală sau instigarea lor la săvîrşirea infracţiunilor, precum şi
determinarea minorilor la săvîrşirea unor fapte imorale (cerşetorie, jocuri de noroc, desfrîu etc.), săvîrşite de o
persoană care a atins vîrsta de 18 ani,
se pedepsesc cu amendă în mărime de la 200 la 500 unităţi convenţionale sau cu muncă neremunerată în
folosul comunităţii de la 150 la 200 de ore, sau cu închisoare de pînă la 5 ani.
(2) Aceleaşi acţiuni săvîrşite de părinţi sau de alţi ocrotitori legali ai copilului, precum şi de pedagogii
acestuia
se pedepsesc cu amendă în mărime de la 300 la 700 unităţi convenţionale sau cu muncă neremunerată în
folosul comunităţii de la 180 la 240 de ore, sau cu închisoare de pînă la 6 ani.
(3) Acţiunile prevăzute la alin.(1) sau (2), săvîrşite:

1
Articolul 116. Calificarea infracţiunilor în cazul concurenţei dintre normele generale şi cele speciale
(1) Normă generală se consideră norma penală care prevede două sau mai multe fapte prejudiciabile, iar normă
specială – norma penală care prevede numai cazurile particulare ale acestor fapte.
(2) În cazul concurenţei dintre norma generală şi cea specială, se aplică numai norma specială.
 a) cu aplicarea violenţei sau cu ameninţarea aplicării ei;
b) prin atragerea minorilor într-un grup criminal organizat sau într-o organizaţie criminală;
c) prin atragerea minorului la săvîrşirea unei infracţiuni cu caracter terorist,
se pedepsesc cu închisoare de la 3 la 7 ani.

De asemenea e o normă special şi faţă de agravanta prevăzută de lit. b, alin.3 art 217 şi 2171 : “b) de două
sau mai multe persoane”

Subiectul II: Sentinţa de achitare

2.1. Identificaţi şi caracterizaţi temeiurile sentinţei de achitare. (3 puncte)

Articolul 390. Sentinţa de achitare
(1) Sentinţa de achitare se adoptă dacă:
1) nu s-a constatat existenţa faptei infracţiunii;
2) fapta nu a fost săvîrşită de inculpat;
3) fapta inculpatului nu întruneşte elementele infracţiunii;
4) fapta nu este prevăzută de legea penală;
5) există una din cauzele care înlătură caracterul penal al faptei.

nu s-a constatat existenta faptei infractiunii- Astfel potrivit articolului 51 Cod penal fapta prejudiciabilă
săvârşită este temei real al răspunderii penale, iar inexistenţa faptei exclude răspunderea penală şi respectiv
exclude pornirea sau desfăşurarea urmării penale. Constatarea unei situaţii care se include în temeiul arătat
exclude răspunderea

Fapta nu a fost savirsita de inculpat- “Fapta n-a fost săvîrşită de inculpat presupune situaţia cînd se
stabileşte că infracţiunea este săvîrşită de o altă persoană şi se exclude faptul participării aceastuia la
această infracţiune

Fapta nu este prevazuta de legea penala- -Fapta nu este prevăzută de legea penală este un temei ce rezultă
din principiul legalităţii incriminării prevăzut de articolul 3 al Codului penal exprimat prin adagiul latin
“Nullum crimen sine lege” (nu există infracţiune fără lege). Astfel nici o persoană nu poate fi trasă la
răspundere penală pentru o faptă care la momentul săvîrşirii ei, nu era prevăzută de lege ca infracţiune.

Dacă fapta nu este prevăzută de legea penală dar constituie o contravenţie administrativă se vor
trimite materialele organului competent să examineze contravenţia.
Nu intruneste elementele infractiunii- Astfel componenţa infracţiunii (totalitatea semnelor obiective şi
subiective, stabilite de legea penală) este temeiul juridic al răspunderii penale potrivit articolului 51 Cod
penal.

Lipsa unor semne a laturii obiective, laturii subiective sau a subiectului infracţiunii se constată prin
probele administrative faţă de o persoană concretă (inculpat) ce impune achitarea, fapt care nu
exclude reluarea urmăririi penale în vederea stabilirii făptuitorului infracţiunii (de exemplu, în cazul
cînd rezultatul prejudiciabil există, dar nu este în legătură cauzală cu fapta unei persoane
identificate).
Exista una din cauzele care inlatura caracterul penal al faptei-sînt temeiuri de absolvire de
răspundere şi unica soluţie care poate fi adoptată în această faza în cazul constatării a unei din aceste
circumstanţe este achitarea.
Articolul 35. Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei (Cod penal)
Se consideră cauze care înlătură caracterul penal al faptei:
a) legitima apărare;
b) reţinerea infractorului;
c) starea de extremă necesitate;
d) constrîngerea fizică sau psihică;
e) riscul întemeiat;
f) executarea ordinului sau dispoziţiei superiorului.

2.2. Comparaţi consecinţele distincte în dependenţă de diferite temeiuri de achitare. (5 puncte)

(2) În cazul achitării persoanei în temeiul alin.(1) pct.2), organul de urmărire penală este
obligat să continue urmărirea penală pentru identificarea făptuitorului.
(3) Sentinţa de achitare duce la reabilitarea deplină a inculpatului.

Articolul 3961. Restituirea dosarului penal

Dacă instanţa de judecată a pronunţat o sentinţă de achitare pe motiv că fapta nu a fost săvîrşită de
inculpat, la cererea procurorului, acestuia i se restituie dosarul penal şi el reia urmărirea penală în
vederea identificării făptuitorului infracţiunii.
Articolul 398. Punerea în libertate a inculpatului arestat
(1) Dacă inculpatul a fost achitat sau eliberat de pedeapsă, sau eliberat de executarea pedepsei,
sau a fost condamnat la o pedeapsă neprivativă de libertate, sau în privinţa lui a fost încetat procesul
penal, instanţa, dacă inculpatul se află în stare de arest, îl pune imediat în libertate chiar în sala
şedinţei de judecată.

2.3. Decideţi argumentat asupra oportunităţii restituirii dosarului procurorului în cazul

achitării prevăzute de art.390 alin.1 pct.2 CPP. (7 puncte)
Eu cred că e logic.. necesitatea tragerii la răspundere a făptuitorului.

Test 26

Subiectul I: Fabricarea sau punerea în circulaţie a semnelor băneşti false sau a titlurilor de valoare false

1.1. Stabiliți conținutul noțiunii „alte titluri de valoare”, utilizate la art.236 CP RM. (3 puncte)

Articolul 236. Fabricarea sau punerea în circulaţie a semnelor băneşti false sau a titlurilor de valoare false
(1) Fabricarea în scopul punerii în circulaţie sau punerea în circulaţie a semnelor băneşti (bancnotelor şi
monedelor metalice, inclusiv a celor jubiliare şi comemorative, emise de Banca Naţională a Moldovei sau de
organul autorizat al unui stat străin sau al unei uniuni monetare de state străine), a valorilor mobiliare de
stat sau a altor titluri de valoare false, utilizate pentru efectuarea plăţilor,
se pedepseşte cu închisoare de la 5 la 10 ani, iar persoana juridică se pedepseşte cu amendă în mărime de la
1.000 la 3.000 unităţi convenţionale cu privarea de dreptul de a exercita o anumită activitate.
(2) Aceleaşi acţiuni săvîrşite:
b) de un grup criminal organizat sau de o organizaţie criminală;
c) în proporţii deosebit de mari,
se pedepsesc cu închisoare de la 7 la 15 ani, iar persoana juridică se pedepseşte cu amendă în mărime de la
3.000 la 6.000 unităţi convenţionale cu privarea de dreptul de a exercita o anumită activitate sau lichidarea
persoanei juridice.

Prin „alte titluri de valoare” trebuie de înţeles valorile mobiliare al căror emitent este nu o autoritate a
administraţiei publice, dar o altă persoană juridică (S.A., societate de investiţii etc), participantă la piaţa de
capital din RM sau dintr-un alt stat. Printre altele, se au în vedere valorile mobiliare emise de băncile
comerciale din RM sau dintr-un alt stat.

Potrivit alin. (3)art. 4 din Legea privind piaţa de capital, se consideră valori mobiliare următoarele
instrumente financiare:
a) acţiunile şi alte valori mobiliare echivalente acţiunilor, inclusiv recipisele depozitare asupra acestor
valori mobiliare;
b) obligaţiunile şi alte tipuri de valori mobiliare de creanţă, inclusiv recipisele depozitare asupra acestor
valori mobiliare;
c) orice alte instrumente financiare care pot fi convertite sau care oferă dreptul de a cumpăra sau de a
vinde valorile mobiliare specificate la lit. a) şi b).

În unele cazuri, pot apărea îndoieli dacă o entitate are calitatea de valoarea mobiliară de stat sau de alt titlu
de valoare. În asemenea situaţii, trebuie identificat suportul normative al respective calităţi.

În cazuri cînd suportul normativ e mai greu de identificat, se poate recurge la o altă cale. Prezintă relevanţă
în acest caz Legea privind CNPF: CNPF ţine registrul de stat al valorilor mobiliare, are dreptul să califice
valorile mobiliare conform legislaţiei privind valorile mobiliare.

În mod similar se procedează şi cu valorile mobiliare de stat sau alte titluri de valoare emise de alte state.

Pe cale de consecinţă, nu pot avea calitatea de valori mobiliare de stat, nici de alte titluri de valoare: poliţele
de asigurare; testamentele; tichetele de călătorie în transport; biletele de concert; biletele de loterie; etc.

1.2. Argumentați dacă este posibil sau nu concursul ideal2 dintre infracțiunile prevăzute la art.190 și 236
CP RM. (5 puncte)

2
Articolul 33. Concursul de infracţiuni
(1) Se consideră concurs de infracţiuni săvîrşirea de către o persoană a două sau mai multor infracţiuni dacă persoana
nu a fost condamnată definitiv pentru vreuna din ele şi dacă nu a expirat termenul de prescripţie de tragere la răspundere
Art. 190 –Escrocheria

NU. Art.236 a fost conceput de către legiuitor în calitate de normă specială în raport cu art.190. în principal,
calităţile specifice ale obiectului material/produsului infracţiunilor prevăzute la art. 236 sunt cele care au
cotribuit la o atare defalcare a componenţei speciale de fabricare sau punere în circulaţie a semnelor
băneşti false sau a titlurilor de valoare false din componenţa generală de escrocherie.tocmai de acest
calităţi sunt cele care condiţionează atingerea adusă relaţiilor sociale cu privire la economia naţională, nu
relaţiilor sociale cu privire la patrimoniu.

1.3. Considerați oare oportune amendamentele operate în art.236 CP RM prin Legea nr.33 din
06.05.2012? (7 puncte)

Conform art. XXX din Legea nr. 33, se modifică şi completează CP, inclusiv şi prevederile art. 236: Articolul
236:
“ în titlul articolului, textul „banilor falşi” se înlocuieşte cu textul „semnelor băneşti false”;
la alineatul (1), textul „biletelor Băncii Naţionale a Moldovei, a monedelor, a valutei străine” se înlocuieşte
cu textul „semnelor băneşti (bancnotelor şi monedelor metalice, inclusiv a celor jubiliare şi comemorative,
emise de Banca Naţională a Moldovei sau de organul autorizat al unui stat străin sau al unei uniuni
monetare de state străine)”.”

Eu idee nu am dacă e oportun sau nu. Deja vedeţi şi voi cu vă vine apăşoara.

Subiectul II: Apelului şi recursul împotriva sentinţelor

2.1. Definiţi particularităţile apelului penal. (3 puncte)

1. de apel pot profita toate partile, cit si unele pers cu interese legitime;
2. apelul poate fi exercitat de acelasi titular doar o sg data;

penală, cu excepţia cazurilor cînd săvîrşirea a două sau mai multor infracţiuni este prevăzută în articolele părţii speciale
a prezentului cod în calitate de circumstanţă care agravează pedeapsa.
(2) Concursul de infracţiuni poate fi real şi ideal.
(3) Concursul real există atunci cînd persoana, prin două sau mai multe acţiuni (inacţiuni), săvîrşeşte două sau mai
multe infracţiuni.
(4) Concursul ideal există atunci cînd persoana săvîrşeşte o acţiune (inacţiune) care întruneşte elemente a mai multor
infracţiuni.
3. apelul este o cale de atac si de drept si de fapt, deoarece odata fiind declarat, obliga instanta
superioara sa examineze cauza sub toate aspectele de fapt si de drept.
4. apelul este o cale de atac ordinara;
5. apelul poate fi folosit impotriva hot pronuntate de o inst inferioara.
6. apelul este o cale de reformare, odata ce e admis, pt motive prev de lege, impiedica raminerea
definitiva a hot atacate.
7. Apelul este o cale de atac suspensiva si devolutiva- Apelul declarat în termen este suspensiv de
executare atît în ce priveşte latura penală, cît şi latura civilă, în afară de cazul cînd legea dispune
altfel. Instanţa de apel judecă apelul numai cu privire la persoana care l-a declarat şi la persoana la
care se referă declaraţia de apel şi numai în raport cu calitatea pe care apelantul o are în proces. În
limitele prevederilor arătate în alin.(1), instanţa de apel este obligată ca, în afară de temeiurile
invocate şi cererile formulate de apelant, să examineze aspectele de fapt şi de drept ale cauzei, însă
fără a înrăutăţi situaţia apelantului.

2.2. Comparaţi condiţiile de fond şi formă ale apelului cu recursul împotriva hotărîrilor nesupuse
apelului. (5 puncte)

Apel Recurs sentinta

Ob-sentintele in general, cu exceptia sentinţele pronunţate de judecătorii privind
sentinţelor pronunţate de către instanţele infracţiunile uşoare pentru săvîrşirea cărora
judecătoreşti privind infracţiunile pentru a legea prevede în exclusivitate pedeapsa
căror săvîrşire legea prevede exclusiv pedeapsă nonprivativă de libertate;
nonprivativă de libertate. Art 400 sentinţele pronunţate de Curtea Supremă de
Justiţie;
alte hotărîri penale pentru care legea prevede
această cale de atac. Art.437
Persoanele Persoanele prevazute la art 401 Aceleasi. Art.438
Procurorul-lat penala si civila
Inculpatul- lat. Penala si civila
Partea vatamata-lat penala
Partea civila si p. civilmente responsabila lat
civila
Martorul, expertul, interpretul, traducatorul si
aparatorul- cheltuielile judiciare
Orice pers ale carei interese legitime au fost
prejudiciate printr-o masura sau un act
alinstantei
Termenul de declarare 15 zile . art. 402 15 zile art. 439
Temeiuri de declarare- temeiuri generale, Temeiuri speciale prevazute de art.444 CPP
simplul dezacord cu hotarirea pronuntata
Admisibilitate- nu exista
Instanta competenta- instanta de apel(Curtea
de Apel)
Cererea de chemare in judecata art. 405
Cererea de apel trebuie să conţină:
1) denumirea instanţei la care se depune
apelul;
2) numele şi prenumele apelantului, calitatea
procesuală şi adresa lui;
3) denumirea instanţei care a pronunţat
sentinţa, data sentinţei, numele şi prenumele
inculpatului în privinţa căruia se atacă sentinţa;
4) conţinutul şi motivele cerinţelor
apelantului;
5) indicarea probelor şi mijloacelor cu
ajutorul cărora acestea pot fi administrate, dacă
se invocă necesitatea administrării de noi
probe. Poate invoca administrarea de noi probe
numai procurorul şi avocatul care nu au
participat la judecarea cauzei în primă instanţă.
Părţile care au participat la judecarea cauzei în
primă instanţă pot invoca administrarea de noi
probe numai dacă despre acestea nu au ştiut la
momentul judecării cauzei sau dacă instanţa de
fond a respins cererea de a le administra;
6) data declarării apelului şi semnătura
apelantului;
7) lista documentelor ce se anexează la
cererea de apel.
Nu exista
Instanta de recurs
Cererea de recurs trebuie să cuprindă: art. 445
1) denumirea instanţei la care se depune
recursul;
2) numele şi prenumele recurentului,
calitatea procesuală sau indicarea persoanei
interesele căreia le reprezintă şi adresa lui;
3) denumirea instanţei care a pronunţat
sentinţa, data pronunţării sentinţei, numele şi
prenumele inculpatului în privinţa căruia se
atacă hotărîrea judecătorească, fapta constatată,
dispozitivul sentinţei şi indicarea persoanei
care a declarat recurs;
4) conţinutul şi motivele recursului cu
argumentarea ilegalităţii hotărîrii atacate şi
solicitările recurentului, cu indicarea
temeiurilor prevăzute în art.444 invocate în
recurs şi formularea propunerilor asupra
hotărîrii solicitate;
5) data declarării recursului şi semnătura
recurentului.

2.3. Proiectaţi o decizie de respingere a recursului împotriva hotărîri nesupuse apelului. (7 puncte)

Articolul 449. Decizia instanţei de recurs

(1)Judecînd recursul, instanţa adoptă una din următoarele decizii:
1) respinge recursul, menţinînd hotărîrea atacată, dacă:
a) recursul este nefondat;
b) recursul este depus peste termen;
c) recursul este inadmisibil;
2) admite recursul, casînd hotărîrea, parţial sau integral, şi ia una din următoarele soluţii:
a) dispune achitarea persoanei sau încetarea procesului penal în cazurile prevăzute de prezentul cod;
 b) rejudecă cauza cu adoptarea unei noi hotărîri;
c) dispune rejudecarea cauzei de către instanţa de fond dacă este necesară administrarea de probe
suplimentare.
(2) Adoptarea deciziei şi întocmirea acesteia se efectuează în conformitate cu prevederile art.417 şi 418,
care se aplică în mod corespunzător.

Articolul 417. Conţinutul deciziei instanţei de apel

(1) Decizia instanţei de apel trebuie să cuprindă:
1) data şi locul pronunţării deciziei;
2) denumirea instanţei de apel;
3) numele şi prenumele judecătorilor completului de judecată, procurorului, grefierului, precum şi ale
apărătorului, interpretului şi traducătorului, dacă aceştia participă la şedinţă;
4) numele şi prenumele apelantului, cu indicarea calităţii lui procesuale;
5) datele privind identitatea persoanei condamnate sau achitate de către prima instanţă, prevăzute în
art.358 alin.(1);
51) datele referitoare la termenul de examinare a cauzei;
6) fapta constatată de primă instanţă şi conţinutul dispozitivului sentinţei;
7) fondul apelului;
8) temeiurile de fapt şi de drept care au dus, după caz, la respingerea sau admiterea apelului, precum şi
motivele adoptării soluţiei date;
9) una din soluţiile prevăzute în art.415;
91) menţiunea cu privire la ultimul act procedural rămas valabil de la care procesul trebuie să-şi reia
cursul. În caz contrar, toate actele procedurale sînt desfiinţate de drept;
10) menţiunea că decizia este executorie, dar poate fi supusă recursului, şi termenul prevăzut pentru
această cale de atac.

Test 27

Subiectul I: Răspunderea penală

1.1. Relataţi despre noţiunea şi principiile răspunderii penale. (3 puncte)

Conform CP raspunderea reprezinta condamnarea publica, in numele legii a faptelor infractionale si a

persoanelor care le-au savirsit, condamnare ce poate fi precedata de masurile de constringere prevazute
de lege.

Raspunderea penala este o institutie juridica fundamentala a dreptului penal, care reprezinta
componentele de baza ale intregului sistem de drept. Raspunderea penala poate fi interpretata in doua
sensuri si anume: in sens lar si restrins.
In sens larg prin raspundere se intelege insasi raportul juridic penal de constringere, nascut ca urmare a
savirsirii infractiunii intre stat, pe de o parte si infractor pe de alta parte.

In sens restrins prin raspundere se intelege obligatia unei persoane de a suporta o sanctiune penala
datorita faptului ca a savirsit o infractiune.

Principiile raspunderii penale reprezinta acele idei calauzitoare care , care se regasesc in normele de
reglementare a raspunderii. Se considera principii fundamentale a raspunderii urmatoarele principii:

Principiul legalităţii – art. 3

Articolul 3. Principiul legalităţii

(1) Nimeni nu poate fi declarat vinovat de săvîrşirea unei infracţiuni nici supus unei pedepse penale, decît
în baza unei hotărîri a instanţei de judecată şi în strictă conformitate cu legea penală.
(2) Interpretarea extensivă defavorabilă şi aplicarea prin analogie a legii penale sînt interzise.

În domeniul răspunderii penale, principiul legalităţii presupune că apariţia, desfășurarea și soluţionarea

răspunderii penale are loc pe baza legii și în strictă conformitate cu aceasta8 . Legalitatea răspunderii
penale este realizată, în primul rând, prin legalitatea incriminării, care presupune prevederea în lege a
tuturor condiţiilor în care o faptă constituie infracţiune. Nerealizarea acestor condiţii duce la inexistenţa
infracţiunii și, prin urmare, la inexistenţa temeiului real al răspunderii penale. În al doilea rând, legalitatea
răspunderii penale se realizează prin legalitatea sancţiunilor de drept penal, care presupune prevederea în
lege a categoriilor și cuantumului pedepsei penale, a măsurilor de siguranţă, precum și a condiţiilor de
stabilire și aplicare a acestora în cadrul fiecărui raport juridic de răspundere penală. Aplicarea prin analogie
a legii penale este interzisă (alin. (2) al art. 3 din CP al RM). Așadar, realizarea prin constrângere a ordinii de
drept penal are loc pe baza legii și în strictă conformitate cu aceasta, limitând posibilitatea unor abuzuri în
activitatea de aplicare a legii penale.

principiul umanismului – art. 4

Articolul 4. Principiul umanismului

(1) Întreaga reglementare juridică are menirea să apere, în mod prioritar, persoana ca valoare supremă a
societăţii, drepturile şi libertăţile acesteia.
(2) Legea penală nu urmăreşte scopul de a cauza suferinţe fizice sau de a leza demnitatea omului. Nimeni
nu poate fi supus la torturi, nici la pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante.

Umanismul ca principiu fundamental al dreptului penal își găsește expresia în condiţiile și în conţinutul
constrângerii juridice ce trebuie să intervină atunci când se încalcă obligaţia de conformare și se săvârșește
o infracţiune. Răspunderea penală apare astfel, în sistemul dreptului nostru penal, ca o instituţie cu
caracter democratic și umanist, care ţine seama de condiţia umană, de determinantele conduitei sociale a
omului și de posibilitatea lui de a-și dirija în mod liber voinţa . Totodată, răspunderea penală utilizează
instrumente care prin natura și conţinutul lor nu duc la umilirea și degradarea fiinţei umane, ci, dimpotrivă,
preconizează căi, metode, mijloace care să conducă la resocializarea infractorului. Nimeni nu poate fi supus
la torturi, nici la pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante.

principiul democratismului – art 5

Articolul 5. Principiul democratismului

(1) Persoanele care au săvîrşit infracţiuni sînt egale în faţa legii şi sînt supuse răspunderii penale fără
deosebire de sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau
socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie.
(2) Apărarea drepturilor şi intereselor unei persoane nu poate fi realizată prin încălcarea drepturilor şi
intereselor altei persoane sau a unei colectivităţi.

principiul caracterului personal al RP – art 6

Articolul 6. Principiul caracterului personal al răspunderii penale

(1) Persoana este supusă răspunderii penale şi pedepsei penale numai pentru fapte săvîrşite cu vinovăţie.
(2) Răspunderii penale şi pedepsei penale este supusă numai persoana care a săvîrşit cu intenţie sau din
imprudenţă o faptă prevăzută de legea penală.

Principiul răspunderii penale personale este consacrat în art. 6 din CP al RM și presupune că răspunderea
penală revine numai persoanei care a săvârșit în mod direct, nemijlocit infracţiunea ca autor al acesteia,
sau a participat indirect la săvârșirea ei, în calitate de organizator, instigator sau complice. Este inadmisibilă
răspunderea pentru fapta altuia și răspunderea colectivă, adică răspunderea de grup a persoanelor legate
între ele prin raporturi personale (de familie, naţionale, religioase etc.) pentru infracţiunea săvârșită de
către unul (sau unii) dintre membrii acestora. În cazul tragerii la răspundere penală a mai multe persoane
care au săvâr- șit o infracţiune în grup, trebuie stabilită vina fiecărui membru al grupului pentru săvârșirea
acestei infracţiuni și rolul fiecăruia în realizarea laturii obiective a infracţiunii concrete.

principiul individualizării RP şi a pedepsei penale – art. 7

Articolul 7. Principiul individualizării răspunderii penale şi pedepsei penale

(1) La aplicarea legii penale se ţine cont de caracterul şi gradul prejudiciabil al infracţiunii săvîrşite, de
persoana celui vinovat şi de circumstanţele cauzei care atenuează ori agravează răspunderea penală.

Principiul individualizării răspunderii penale este consacrat expres în dispoziţia alin. (1) al art. 7 din CP al
RM. Potrivit acestui principiu, răspunderea penală trebuie să fie diferenţiată în funcţie de caracterul și de
gradul prejudiciabil al infracţiunii săvârșite, de persoana celui vinovat și de circumstanţele cauzei care
 atenuează sau agravează răspunderea penală. Individualizarea răspunderii penale este efectuată pentru a
asigura atât sanc- ţionarea corectă a infractorului, cât și realizarea prevenţiei generale și speciale.
Individualizarea răspunderii penale are loc în conformitate cu legea penală care consacră dispoziţii speciale
cu privire la individualizarea pedepsei (Capitolul VIII din CP al RM), care constituie obiectul răspunderii
penale. Astfel, conform prevederilor art. 75 din CP al RM, care stipulează criteriile generale de
individualizare a pedepsei, “persoanei recunoscute vinovate de săvârșirea unei infracţiuni i se aplică o
pedeapsă echitabilă în limitele fixate în Partea specială a CP și în strictă conformitate cu dispoziţiile Părţii
generale a CP...” Individualizarea răspunderii penale se realizează în mai multe etape: a) Individualizarea
legală este realizată de legiuitor prin fixarea unor categorii de pedepse diferite ca natură și mărime în
raport cu gradul de pericol pe care-l prezintă fiecare tip de infracţiune. b) Individualizarea judiciară este
realizată de către instanţele de judecată prin stabilirea sancţiunii în limitele fixate de lege, ținând seama de
pericolul social al faptei și de persoana infractorului. c) Individualizarea administrativă se realizează în
cursul executării pedepsei și presupune diferenţieri în ceea ce privește regimul de executare a pedepselor
și a altor măsuri de natură juridico-penală. O justă individualizare a răspunderii penale în toate etapele
menţionate constituie o premisă importantă în lupta contra criminalităţii.

- principiul unicitatii raspunderii penale – art.7

Articolul 7. Principiul individualizării răspunderii penale şi pedepsei penale

(2) Nimeni nu poate fi supus de două ori urmăririi penale şi pedepsei penale pentru una şi aceeaşi faptă.

În conformitate cu acest principiu, persoana care a săvârșit infracţiunea nu poate fi trasă la răspundere
penală decât o singură dată. De aceea stingerea raportului juridic de răspundere penală în modurile
prevăzute de lege face ca răspunderea penală să nu mai poată acţiona în viitor. Cu alte cuvinte, pentru o
singură infracţiune există o singură răspundere penală. Legislaţia penală a RM consacră acest principiu în
dispoziţiile alin. (2) al art. 7 din CP al RM, stipulând că: “Nimeni nu poate fi supus de două ori urmăririi
penale și pedepsei penale pentru una și aceeași faptă”. Unicitatea răspunderii penale nu exclude
pluralitatea de sancţiuni penale pe care le atrage în condiţiile legii. În sistemul dreptului nostru penal nu
este posibilă cumularea a două pedepse principale pentru o singură infracţiune. Este însă posibilă aplicarea
pedepselor principale însoţite de pedepse complementare sau asocierea unor măsuri de siguranţă, dar
această pluralitate nu influenţează unicitatea răspunderii penale. Răspunderea penală poate coexista cu
alte forme de răspundere juridică, precum răspunderea civilă, cea disciplinară etc.

- principiul prescriptibilitatii raspunderii penale.

Potrivit acestui principiu, răspunderea penală este înlăturată prin prescripţie, adică prin trecerea unui
anumit interval de timp prevăzut de lege de la săvârșirea infracţiunii, fără ca infractorul să fi fost tras la
răspundere penală sau fără ca această răspundere să fi fost definitiv stabilită.

Prin prescripţie are loc stingerea dreptului statului de a pedepsi și a obligaţiunii infractorului de a suporta
consecinţele faptei sale.
În legislaţia penală a RM sunt prevăzute dispoziţii prin care este stabilită prescripţia răspunderii penale
pentru aproape toate categoriile de infracţiuni (art. 60 din CP al RM), făcând excepţie doar infracţiunile
contra păcii și securităţii omenirii, infracţiunile de război sau alte infracţiuni prevăzute de tratatele
internaţionale la care Republica Moldova este parte (alin. (8) al art. 60 din CP al RM).

Prescriptibilitatea răspunderii penale se întemeiază pe raţiuni de politică penală. Răspunderea penală, ca

mijloc de realizare a ordinii de drept prin constrângere, trebuie să intervină cât mai curând după săvârșirea
infracţiunii. Sancţionarea imediată și fermă a infractorului sporește eficienţa constrângerii, întărește
autoritatea legii, contribuie la realizarea prevenţiei generale și speciale. Dimpotrivă, cu cât răspunderea
penală intervine mai târziu după săvârșirea infracţiunii, cu atât eficienţa ei se reduce, rezonanţa socială a
infracţiunii se stinge treptat și sancţionarea sa nu mai apare necesară. Pe lângă aceste aspecte nu trebuie
neglijată nici starea de incertitudine a infractorului, care în tot acest interval de timp s-a aflat sub
ameninţarea răspunderii penale și s-a putut corecta.

În temeiul acestor argumente este justificată limitarea în timp a răspunderii penale prin prescripţie.

1.2. Stabiliți diferențele dintre prescripția tragerii la răspundere penală și prescripția executării
sentinței de condamnare. (5 puncte)

Articolul 60. Prescripţia tragerii la răspundere penală

(1) Persoana se liberează de răspundere penală dacă din ziua săvîrşirii infracţiunii au expirat următoarele
termene:
a) 2 ani de la săvîrşirea unei infracţiuni uşoare;
b) 5 ani de la săvîrşirea unei infracţiuni mai puţin grave;
c) 15 ani de la săvîrşirea unei infracţiuni grave;
d) 20 de ani de la săvîrşirea unei infracţiuni deosebit de grave;
e) 25 de ani de la săvîrşirea unei infracţiuni excepţional de grave.
(2) Prescripţia curge din ziua săvîrşirii infracţiunii şi pînă la data rămînerii definitive a hotărîrii instanţei de
judecată.
(3) În cazul săvîrşirii de către persoană a unei noi infracţiuni, prescripţia se calculează pentru fiecare
infracţiune separat.
(4) Prescripţia se va întrerupe dacă, pînă la expirarea termenelor prevăzute la alin.(1), persoana va săvîrşi o
infracţiune pentru care, conform prezentului cod, poate fi aplicată pedeapsa cu închisoare pe un termen mai
mare de 2 ani. Calcularea prescripţiei în acest caz începe din momentul săvîrşirii unei infracţiuni noi.
(5) Curgerea prescripţiei se suspendă dacă persoana care a săvîrşit infracţiunea se sustrage de la urmărirea
penală sau de la judecată. În aceste cazuri, curgerea prescripţiei se reia din momentul reţinerii persoanei sau
din momentul autodenunţării. Însă persoana nu poate fi trasă la răspundere penală dacă de la data săvîrşirii
infracţiunii au trecut 25 de ani şi prescripţia nu a fost întreruptă prin săvîrşirea unei noi infracţiuni.
(6) Aplicarea prescripţiei faţă de persoana care a săvîrşit o infracţiune excepţional de gravă se decide de
către instanţa de judecată. Dacă instanţa nu va găsi posibilă aplicarea prescripţiei şi liberarea de răspundere
penală, detenţiunea pe viaţă se va înlocui cu închisoare pe 30 de ani.
(7) Termenele prescripţiei de tragere la răspundere penală se reduc pe jumătate pentru persoanele care la
data săvîrşirii infracţiunii erau minori.
(8) Prescripţia nu se aplică persoanelor care au săvîrşit infracţiuni contra păcii şi securităţii omenirii,
infracţiuni de război, infracţiuni de tortură, tratament inuman sau degradant sau alte infracţiuni prevăzute
de tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte, indiferent de data la care au fost săvîrşite.

Articolul 97. Prescripţia executării sentinţei de condamnare

(1) Sentinţa de condamnare nu se pune în executare dacă acest lucru nu a fost făcut în următoarele termene,
calculate din ziua în care aceasta a rămas definitivă:
a) 2 ani, în caz de condamnare pentru o infracţiune uşoară;
b) 6 ani, în caz de condamnare pentru o infracţiune mai puţin gravă;
c) 10 ani, în caz de condamnare pentru o infracţiune gravă;
d) 15 ani, în caz de condamnare pentru o infracţiune deosebit de gravă;
e) 20 de ani, în caz de condamnare pentru o infracţiune excepţional de gravă.
(2) Termenele de prescripţie a executării pedepsei se reduc pe jumătate pentru persoanele care, la data
săvîrşirii infracţiunii, erau minori.
(3) Curgerea prescripţiei se întrerupe dacă persoana se sustrage de la executarea pedepsei sau dacă, pînă la
expirarea termenelor prevăzute la alin.(1) şi (2), săvîrşeşte cu intenţie o nouă infracţiune. În cazul eschivării
de la executarea pedepsei, curgerea termenului de prescripţie începe din momentul prezentării persoanei
pentru executarea pedepsei sau din momentul reţinerii acesteia, iar în caz de comitere a unei noi infracţiuni –
din momentul săvîrşirii ei.
(4) Prescripţia nu înlătură executarea pedepselor principale stabilite pentru infracţiunile contra păcii şi
securităţii omenirii sau pentru infracţiunile de război, prevăzute la art.135-137, 139 şi 143.

În cazul prescripţiei tragerii la RP – persoana nu a fost trasă la RP, în cazul prescripţiei executării sentinţei de
condamnare - persoana a fost condamnată, dar nu a executat pedeapsa.

Termenele sunt diferite.

În cazul primei – are loc fie întrerupere – daca săvîrşeşte o nouă infracţiune..., sau suspendare – dacă
persoana se sustrage de la u/p sau de la judecată

În cazul celei de a două – are loc doar întreruperea – pentru eschivarea de la executarea pedepsei sau dacă
săvîrşeşte orice tip de infracţiune.

1.3. Proiectați o speță în care ar fi posibilă liberarea de răspundere penală în legătură cu schimbarea
situației. (7 puncte)

Schimbarea situaţiei trebuie să fie atât de esenţială, încât sub influenţa ei își pierde pericolul social nu doar
fapta concretă, ci toate infracţiunile de acest tip. Spre exemplu, schimbarea banilor, revocarea stării
excepţionale, reorganizarea sau lichidarea unei întreprinderi.

Uneori schimbarea situaţiei în sensul art. 58 din CP al RM se poate exprima prin dispariţia condiţiilor de timp
sau de loc, când doar în prezenţa lor fapta poate fi calificată drept infracţiune, de exemplu, vânatul ilegal pe
teritoriul rezervaţiei naturale, dacă peste un interval de timp din anumite motive vânatul a fost permis
oficial (în urma creșterii excesive a numărului unui anumit tip de animale).

Pierderea pericolului social al persoanei care a săvârșit infracţiunea datorită schimbării situaţiei are un
caracter mai restrâns, întrucât se referă la condiţiile de viaţă și activitate ale persoanei la momentul
săvârșirii infracţiunii. Caracterul modificărilor ce se produc în ambianţa în care se află persoana poate fi
diferit, în orice caz, ele trebuie să rupă cumulul de cauze și de condiţii ce au preconizat comiterea
infracţiunii și să excludă posibilitatea comiterii pe viitor de către această persoană a unor noi infracţiuni.
Astfel de schimbări pot consta, de exemplu, în eliberarea din funcţie a vinovatului, care a comis infracţiunea,
folosindu-se de funcție; înrolarea în forţele armate și ruperea legăturilor criminale sub a căror influenţă s-a
comis infracţiunea; ruperea relaţiilor familiale a căror înrăutăţire a constituit o cauză psihologică a comiterii
infracţiunii; îmbolnăvirea de o boală gravă sau paralizia persoanei, care îl lipsesc de posibilitatea reală de a
mai comite infracţiuni ș.a

Subiectul II: Efectele apelului şi efectele recursului împotriva deciziei în apel

2.1. Relataţi despre efectul devolutiv al apelului şi limitele lui. (3 puncte)

Prin efect devolutiv se promovează o verificare a modului cum s-a desfăşurat judecata şi cu
pronunţarea unei soluţii fără a desfiinţa prealabil hotărârea examinată. Potrivit art. 409 instanţa de
apel judecă apelul numai cu privire la persoana care l-a declarat şi la persoana la care se referă
declaraţia de apel şi numai în raport cu calitatea pe care apelantul o are în proces. Însă, în cadrul
acestor limite instanţa este obligată ca în afară de temeiurile invocate şi cererile formulate de
apelant, să examineze aspectele de fapt şi de drept ale cauzei, însă fără a înrăutăţi situaţia
apelantului.
1. Prin declararea apelului nu se provoacă o reluare a judecăţii care s-a încheiat prin pronunţarea hotărârii,
ci prin o verificare multilaterală în fapt şi în drept a sentinţei, verificare care se efectuează în măsura în
care hotărârea a fost atacată, măsura ce constituie conţinutul expresiei „efect devolutiv”.
2. Instanţa de apel este sesizată cu fapta în care a fost învinuită persoana, neputând judeca decât în
limitele sentinţei de care a fost legată având dreptul de a schimba calificarea faptei, de a examina probe
noi, instanţa nu se poate pronunţa asupra altor fapte sau a altor persoane decât şi asupra celor care au
constituit obiectul examinării în primă instanţă. Dar dacă prima instanţă nu s-a pronunţat asupra unor
fapte sau persoane incluse în rechizitoriu şi susţinute de procuror în cadrul judecăţii, instanţa de apel va
avea dreptul de a se pronunţa asupra lor.
3. Instanţa nu poate modifica calitatea procesuală a persoanei în sensul agravării situaţiei. Efectul
devolutiv al apelului nu este limitat de motivele invocate de apelant. Adică, simpla declarare a apelului
este suficientă pentru ca instanţa de apel să examineze cauza sub toate aspectele în limitele în care
apelantul doreşte. Apelul trebuie să fie admis indiferent de faptul dacă instanţa de apel judecând cauza
a depistat unele erori în hotărârea primei instanţe în urma examinării motivelor expuse în cererea de
apel, sau din oficiu instanţa a ridicat şi alte motive ce lipseau în cerere.
4. Apelul titularilor devoluează cauza în dependenţă de calitatea procesuală a lor.
Apelul procurorului devoluează atât latura penală, cât şi latura civilă. În cazul când apelul procurorului este
declarat fără a arăta expres persoana la care se referă acest apel, are efect devolutiv integral, instanţa de
apel punând în discuţie toate faptele şi situaţia tuturor persoanelor. În cazul declarării apelului de către
procuror în defavoare efectul devolutiv este limitat la inculpatul sau inculpaţii la care se referă apelul. Apelul
declarat de procuror are efect devolutiv atât în sensul atenuării situaţiei părţilor, iar în sensul agravării
numai în cazul când el solicită aceasta privitor la partea concretă (Hotărârea nr. 26).

5. În apelul declarat de inculpat instanţa de apel casând sentinţa atenuează situaţia prin pronunţarea unei
hotărâri sau trimiţând cauza la o nouă judecare. Instanţa de apel poate confirma justeţea soluţiei
pronunţate de prima instanţă prin respingerea apelului. În baza efectului devolutiv instanţa nu se poate
pronunţa şi asupra situaţiei altor persoane deoarece acestea este obiectul efectului extensiv. În apelul
inculpatului ce vizează numai latura penală instanţa de apel are dreptul de a examina şi alte motive,
inclusiv a scuti inculpatul de repararea prejudiciului material.
6. Efectul devolutiv al apelului părţii vătămate este limitat doar la latura penală şi doar în cazul în care
procesul penal se porneşte la plângerea prealabilă. În cadrul limitelor laturii penale în cazurile
menţionate mai sus instanţa de apel va avea dreptul de a modifica hotărârea în sensul agravării situaţiei
inculpatului, sau a menţine hotărârea dată de prima instanţă. Nu există o practică unică dacă instanţa
de apel va avea dreptul să atenueze situaţia inculpatului, în rezultat a admiterii apelului părţii vătămate
care cere agravarea acesteia.
7. Apelul părţii civile devoluează numai latura civilă. În cadrul acestor limite instanţa de apel va examina
însă şi latura penală în ce priveşte existenţa faptului infracţiunii elementelor constitutive ale infracţiunii
dacă însăşi fapta dată a produs prejudicii materiale. În ce priveşte decizia instanţei de apel, aceasta va fi
limitată doar la latura civilă, cu condiţia că există doar apelul părţii civile. În cazul când partea civilă
atacă sentinţa de achitare pentru inexistenţa faptului, (sentinţă prin care se respinge acţiunea civilă),
instanţa de apel va avea dreptul să se pronunţe doar asupra laturii civile, situaţia inculpatului rămânând
neschimbată. Instanţa de apel nu va putea să îl condamne pe inculpat ca rezultat al apelului părţii civile,
chiar dacă au fost descoperite unele vicii ale sentinţei primei instanţe vizând latura penală, care au dus
la achitarea nelegală şi neîntemeiată a inculpatului. În acelaşi moment, instanţa nu va putea reduce
volumul despăgubirilor materiale ca rezultat a admiterii apelului părţii civile, deoarece aceasta va fi o
agravare a situaţiei în propriul apel. În situaţia când într-o cauză penală sunt mai multe părţi civile,
efectul devolutiv al apelului se va limita numai la fapta, în urma căreia s-au cauzat prejudicii materiale
părţii care a atacat sentinţa. Apelul părţii civilmente responsabile devoluează numai latura civilă şi
numai în limitele intereselor acestei părţi.
8. Apelul altor subiecţi, cum ar fi martorii sau ceilalţi subiecţi auxiliari care vin pe cheltuielile cuvenite
acestora nu devoluează fondul cauzei, ci doar chestiuni auxiliare.
În cazul în care martorul a înaintat apel împotriva laturii penale, apelul urmează a fi respins ca
inadmisibil, deoarece martorul nu este parte, în legătură cu fondul cauzei el poate ataca numai chestiunea
cheltuielilor judiciare

2.2. Comparaţi efectul devolutiv al apelului cu efectul devolutiv al recursului împotriva deciziei în apel.
(5 puncte)
 Articolul 409. Efectul devolutiv al apelului şi limitele lui
(1) Instanţa de apel judecă apelul numai cu privire la persoana care l-a declarat şi la persoana la
care se referă declaraţia de apel şi numai în raport cu calitatea pe care apelantul o are în proces.
(2) În limitele prevederilor arătate în alin.(1), instanţa de apel este obligată ca, în afară de
temeiurile invocate şi cererile formulate de apelant, să examineze aspectele de fapt şi de drept ale
cauzei, însă fără a înrăutăţi situaţia apelantului.

Articolul 424. Efectul devolutiv al recursului şi limitele lui

(1) Instanţa de recurs judecă recursul numai cu privire la persoana la care se referă declaraţia de
recurs şi numai în raport cu calitatea pe care aceasta o are în proces.
(2) Instanţa de recurs examinează cauza numai în limitele temeiurilor prevăzute în art.427, fiind în
drept să judece şi în baza temeiurilor neinvocate, fără a agrava situaţia condamnaţilor.

Diferenţa observăm în prima parte a alin. 2 art. 424 – „Instanţa de recurs examinează cauza numai în
limitele temeiurilor prevăzute în art.427, fiind în drept să judece şi în baza temeiurilor neinvocate,”

2.3. Proiectaţi o decizie în care se va aplica efectul devolutiv al recursului împotriva deciziei în apel. (7
puncte)

Temeiul recursului – şedinţa din cadrul apelului nu a fost publică. Art.427, alin1, pct.3.

Articolul 417. Conţinutul deciziei instanţei de apel

(1) Decizia instanţei de apel trebuie să cuprindă:
1) data şi locul pronunţării deciziei;
2) denumirea instanţei de apel;
3) numele şi prenumele judecătorilor completului de judecată, procurorului, grefierului, precum şi ale
apărătorului, interpretului şi traducătorului, dacă aceştia participă la şedinţă;
4) numele şi prenumele apelantului, cu indicarea calităţii lui procesuale;
5) datele privind identitatea persoanei condamnate sau achitate de către prima instanţă, prevăzute în
art.358 alin.(1);
51) datele referitoare la termenul de examinare a cauzei;
6) fapta constatată de primă instanţă şi conţinutul dispozitivului sentinţei;
7) fondul apelului;
8) temeiurile de fapt şi de drept care au dus, după caz, la respingerea sau admiterea apelului, precum şi
motivele adoptării soluţiei date;
9) una din soluţiile prevăzute în art.415;
91) menţiunea cu privire la ultimul act procedural rămas valabil de la care procesul trebuie să-şi reia
cursul. În caz contrar, toate actele procedurale sînt desfiinţate de drept;
10) menţiunea că decizia este executorie, dar poate fi supusă recursului, şi termenul prevăzut pentru
această cale de atac.
 Test 28

Subiectul I: Abuzul de serviciu

1.1. Relatați despre motivele infracțiunilor prevăzute la art.335 CP RM. (3 puncte)

Motivul are un caracter special, în acest caz. După caz, acesta se exprimă în interesul material, alte interese
persoanale, sau interesul terţilor, direct sau indirect

Interesul material constituie motivul general de necesitatea făptuitorului de a-şi spori activul patrimonial
sau de a-şi micşora pasivul patrimonial. Din formulare, reiese că interesul material poate fi doar personal.
Aceasta înseamnă că, pentru calificarea faptei în baza alin.1, interesul material trebuie să fie generat de
necesitatea făptuitorului: 1. De a obţine un cîştig material pentru sine; 2. De a-şi reţine un cîştig material; 3.
De a se elibera de cheltuieli materiale. Dacă interesul material este generat de necesitatea lui de a asigura
un cîştig material unor terţi, nu se aplică alin. 1.

Alte interese personale – conf art. 2 al Legii cu privire la conflictul de interese, interesul personal constituie
orice interes, material sau nematerial, al persoanelor specificate la art. 33 din lege, care rezultă din
necesităţile sau intenţiile personale ale acestora, din activităţi care altfel pot fi legitime în calitate de
persoană privată, din relaţiile lor cu persoane apropiate sau persoane juridice, indiferent de tipul de
proprietate, din relaţiile sau afiliaţiile personale cu partide politice, cu organizaţii necomerciale şi cu
organizaţii internaţionale, precum şi care rezultă din preferinţele sau angajamentele acestora.

3
Articolul 3. Subiecţii declarării intereselor personale
(1) Subiecţi ai declarării intereselor personale sînt:
a) persoanele care deţin funcţii de demnitate publică prevăzute în anexa la Legea nr. 199 din 16 iulie 2010 cu privire
la statutul persoanelor cu funcţii de demnitate publică;
b) membrii Consiliului de observatori al Instituţiei Publice Naţionale a Audiovizualului Compania „Teleradio-
Moldova”; deputaţii în Adunarea Populară a unităţii teritoriale autonome Găgăuzia; directorul general adjunct al
Companiei Naţionale de Asigurări în Medicină;
c) conducătorii şi adjuncţii acestora din cadrul autorităţii administrative (instituţiei publice) subordonate organului
central de specialitate, din cadrul întreprinderii de stat sau municipale, societăţii comerciale cu capital de stat majoritar,
instituţiei financiare cu capital de stat total sau majoritar;
d) persoanele cu funcţii de conducere şi de control în instituţiile din cadrul sistemului de învăţămînt de stat şi
sistemului de sănătate publică;
e) personalul din cabinetul persoanelor cu funcţii de demnitate publică;
f) funcţionarii publici, inclusiv cei cu statut special.
Această noţiune necesită o adaptare, pentru ca să corespundă formatului infracţiunii. Drept urmare, în
contextual dat, “alte interese personale” – interesele nemateriale ale făptuitorului, care rezultă din
necesităţile sau intenţiile persoanle ale acestuia.

Interesul terţilor trebuie deosebit de cel al făptuitorului. El este interesul acelor persoane în a căror favoare
făptuitorul comite infracţiunea.

1.2. Determinați deosebirile dintre infracțiunile specificate la art.333 și 335 CP RM. (5 puncte)
Articolul 333. Luarea de mită
(1) Pretinderea, acceptarea sau primirea, personal sau prin mijlocitor, de către un arbitru ales sau numit
să soluţioneze prin arbitraj un litigiu, de către o persoană care gestionează o organizaţie comercială,
obştească ori o altă organizaţie nestatală sau de către o persoană care lucrează pentru o astfel de
organizaţie, de către un participant la un eveniment sportiv sau la un eveniment de pariat de bunuri,
servicii, privilegii sau avantaje sub orice formă, ce nu i se cuvin, pentru sine sau pentru o altă persoană, sau
acceptarea unor oferte ori promisiuni din partea acestora pentru a îndeplini sau nu, pentru a întîrzia sau a
grăbi îndeplinirea unei acţiuni fiind în exerciţiul funcţiei sale sau contrar acesteia fie în cadrul unui
eveniment sportiv sau al unui eveniment de pariat,
se pedepseşte cu amendă în mărime de la 1000 la 3000 unităţi convenţionale sau cu închisoare de pînă la
3 ani, în ambele cazuri cu privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită
activitate pe un termen de la 2 la 5 ani.
(2) Aceleaşi acţiuni săvîrşite:
b) de două sau mai multe persoane;
c) cu extorcarea mitei;
d) în proporţii mari
se pedepsesc cu amendă în mărime de la 2000 la 4000 unităţi convenţionale sau cu închisoare de la 2 la 7
ani, în ambele cazuri cu privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită
activitate pe un termen de la 5 la 7 ani.
(3) Acţiunile prevăzute la alin.(1) sau (2), săvîrşite:
a) în proporţii deosebit de mari;
b) în interesul unui grup criminal organizat sau al unei organizaţii criminale,
se pedepsesc cu amendă în mărime de la 4000 la 6000 unităţi convenţionale sau cu închisoare de la 3 la
10 ani, în ambele cazuri cu privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită
activitate pe un termen de la 5 la 7 ani.
(4) Acţiunile prevăzute la alin. (1), săvîrşite în proporţii care nu depăşesc 100 unităţi convenţionale,
se pedepsesc cu amendă în mărime de la 500 la 1500 unităţi convenţionale cu privarea de dreptul de a
ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate pe un termen de pînă la 3 ani.

Articolul 335. Abuzul de serviciu

(1) Folosirea intenţionată de către o persoană care gestionează o organizaţie comercială, obştească sau o
altă organizaţie nestatală ori care lucrează pentru o astfel de organizaţie a situaţiei de serviciu, a bunurilor
organizaţiei în interes material, în alte interese personale sau în interesul terţilor, direct ori indirect, dacă
aceasta a cauzat daune în proporţii considerabile intereselor publice sau drepturilor şi intereselor ocrotite
de lege ale persoanelor fizice sau juridice,
 se pedepseşte cu amendă în mărime de la 300 la 800 unităţi convenţionale sau cu închisoare de pînă la 3
ani, în ambele cazuri cu privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită
activitate pe un termen de la 2 la 5 ani.
(11) Acţiunile prevăzute la alin. (1), soldate cu urmări grave,
se pedepsesc cu amendă în mărime de la 1000 la 2000 unităţi convenţionale sau cu închisoare de la 2 la 6
ani, în ambele cazuri cu privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită
activitate pe un termen de la 2 la 5 ani.
(3) Acţiunile prevăzute la alin. (1), săvîrşite în interesul unui grup criminal organizat sau al unei organizaţii
criminale ori săvîrşite de către administratorul unei bănci,
se pedepsesc cu închisoare de la 3 la 7 ani cu privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a
exercita o anumită activitate pe un termen de la 10 la 15 ani.

Normele care stabilesc răspunderea pentru infracţiunea prevăzută la art. 333 sunt norme speciale în raport
cu cele care stabilesc răspunderea pentru infracţiunile specificare la art. 335. Astfel în aşa caz aplicîndu-se
art. 333.

Acest lucru nu înseamnă că oricare dintre infracţiunile art.333 nu pot forma concurd real cu orice din cele de
la art. 335. Or, infracţiunile art. 333 se consideră consumate din momentul pretindeii, acceptării sau primirii
remuneraţiei ilicte. Astfel, faptele care sunt săvîrşite ulterior rămîn în afara sferei de aplicare a art.333. în
acest caz, există concurs real dintre 333 si 335, impunîndu-se necesitatea calificării faătelor persoanei care
gestionează o organizaşie comercială, obştească sau o altă organizaţie nestatală ori ale persoanei care
lucrează pentru o astfel de organizaţie ca una dintre infracţiunile prev la art. 333, cu invocarea obligatorie şi
a normei care stabileşte răspunderea pentru infr. reprezentînd cealaltă componentă a concursului real de
infr.

1.3. Estimaţi care sunt efectele pozitive și/sau cele negative ale amendamentelor operate în dispoziția
art.335 CP RM prin Legea nr.180 din 25.07.2014. (7 puncte)

Art. III –

Pct. 10. Articolul 335:

la alineatul (1), după cuvintele „situaţiei de serviciu,” se completează cu cuvintele „a bunurilor
organizaţiei”, iar cuvintele „în interes material ori în alte interese personale” se substituie cu cuvintele „în
interes material, în alte interese personale sau în interesul terţilor, direct ori indirect”;
dispoziţia alineatului (3) se completează în final cu cuvintele „ori săvîrşite de către administratorul unei
bănci”.

Mai sus am scris despre diferenţierea dintre tipurile de motive.

Subiectul II: Efectul extensiv al apelului

2.1. Definiţi noţiunea de efect extensiv al apelului. (3 puncte)

Articolul 411. Efectul extensiv al apelului

Instanţa de apel examinează cauza prin extindere cu privire la părţile care nu au declarat apel sau la care
acesta nu se referă, avînd dreptul de a hotărî şi în privinţa lor, fără să creeze acestor părţi o situaţie mai
gravă.

Prin extindere se înţelege fenomenul care are capacitatea de a-şi lărgi sfera de acţiune. Efectul extensiv dă
posibilitatea ca instanţa de apel să examineze şi situaţia altor părţi faţă de care hotărârea a rămas definitivă
prin neatacare. Instanţa are dreptul şi nu este obligată de a examina situaţia altor părţi.

Efectul extensiv este caracteristic numai căilor ordinare de atac şi se aplică în situaţia când există o
solidaritate procesuală, adică există mai mulţi inculpaţi, sau există mai multe părţi vătămate, sau mai multe
părţi civile care au interese comune în proces.

Esenţa efectului extensiv este de a asigura drepturile persoanei din acelaşi grup procesual, de a se bucura de
modificarea hotărârii în favoarea sa în caz când el însuşi nu a atacat-o, dar în urma atacării de către un alt
subiect din acelaşi grup procesual s-au depistat erori în ce priveşte toţi subiecţii procesuali din acelaşi grup.
În cazul când nu ar exista efect extensiv, ar putea exista situaţia când un inculpat atacând hotărârea obţine
modificarea ei, iar alt inculpat din aceeaşi cauză neatacând-o rămâne la situaţia stabilită de instanţa de fond,
chiar dacă prima instanţă a comis anumite erori de fapt sau de drept ce vizau ambii inculpaţi.

Efectul extensiv se va realiza cu respectarea anumitor condiţii:

- existenţa unui apel declarat de o persoană care este în drept de a-l înainta;
- părţile care au declarat apel să aibă aceiaşi calitate în proces;
- apelul declarat să creeze o situaţie mai bună părţilor care nu au declarat apel sau părţilor la care
acesta nu se referă (Hotărârea nr. 26).
Din prevederile art. 111 reiese că instanţa de apel este obligată să examineze cauza prin extindere şi cu
privire la părţile care nu au declarat apel, sau la care acestea nu se referă, dar instanţa nu este obligată să ia
hotărârea şi în privinţa lor, ci este în drept, adică chiar dacă instanţa va examina situaţia altor persoane din
acelaşi grup procesual, ea nu în toate cazurile va decide şi asupra lor. Pentru a decide şi asupra altor
persoane din acelaşi grup procesual sunt necesare anumite condiţii. Aceste condiţii sunt determinate de
particularităţile cauzei penale examinate. De exemplu: în cazul admiterii apelului unui inculpat şi reducerii
pedepsei instanţa poate reduce şi pedeapsa aplicată inculpatului condamnat pentru aceeaşi faptă, care nu
au utilizat calea de atac, dacă situaţia lor este similară din punct de vedere a circumstanţelor reale şi datelor
personale. Aceeaşi situaţia poate exista şi în cazul în care instanţa achită un inculpat şi constată că situaţia
altor inculpaţi este identică.
Art. 411 cere ca extinderea efectului apelului să nu agraveze situaţia părţilor care nu au declarat apel, sau la
care acesta nu se referă

2.2. Comparaţi efectul extensiv cu efectul devolutiv al apelului. (5 puncte)

Prin Efectul devolutiv, avind dreptul de a schimba calificarea faptei, de a examina probe noi,
instanta nu se poate pronunta asupra altor fapte sau altor personae decit asupra celor care au
constiutuit obiectul examinarii in prima instant

Nu se poate transmite de la instant de fond sau de apel la cea de recurs ceea ce na fost supus
judecatii instantei anterioare

Efectul devolutiv al recursului este limitat la vointa recurentului si la persoana acestuia, precum si
la calitate a acestuia in proces.

Totusi efectul extensive presupune o derogare de la aceste reguli generale: daca prima instant nu
s-a pronuntat asupra unor fapte sau personae incluse in rechizitoriu si sustinute de procurer in cadrul
dezbaterilor, instant de apel va avea dreptul de a se pronunta si asupra lor

instant de apel examineaza cauza cu extindere si cu privire la partile care nu au declarat apel sau
la care acesta nu se refera, avind dreptul de a hotari in privinta lor, fara sa creeze acestor parti o situatie
mai grea

Se poate intimpla ca un inculpate, (sau reprez acestuia) atacind hotarirea, sa obtina modificarea
ei, iar alt inculpate din aceeasi cauza penala nu a atacat-o, situatia lui raminind neschimbata, chiar daca
prima instanta a comis erori de fapt sau de drept, ce vizau ambii inculpate. Astfel apare pericolul de a fi
pronuntate doua hotariri contradictorii in aceeasi cauza. Garantia excluderii acestui pericol o constiuie
efectul extensive.

2.3. Proiectaţi o decizie prin care se va aplica efectul extensiv al apelului. (7 puncte)

Condţiile le vedeţi în celălalt bilet de mai sus

 Test 29

Pentru examenul de licenţă ladisciplinele: DREPT PENAL şi DREPT PROCESUAL PENAL

Subiectul I: Legitima apărare

1.1. Reproduceţi noţiunea legală a legitimei apărări. (3 puncte)

Articolul 36. Legitima apărare
(1) Nu constituie infracţiune fapta, prevăzută de legea penală, săvîrşită în stare de legitimă apărare.
(2) Este în stare de legitimă apărare persoana care săvîrşeşte fapta pentru a respinge un atac direct,
imediat, material şi real, îndreptat împotriva sa, a altei persoane sau împotriva unui interes public şi care
pune în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul public.
(3) Este în legitimă apărare şi persoana care săvîrşeşte fapta, prevăzută la alin.(2), pentru a împiedica
pătrunderea, însoţită de violenţă periculoasă pentru viaţa sau sănătatea persoanei ori de ameninţarea cu
aplicarea unei asemenea violenţe, într-un spaţiu de locuit sau într-o altă încăpere.

1.2. Elucidaţi condiţiile legitimei apărări. (5 puncte)

în literatura de specialitate Conditiile legitimei aparari sunt clasificate în 3 categorii si anume:

a) Conditiile legitimii aparari ce se refera la valorile aparate.
b) Conditiile legitimii aparari ce se refera la atac.
c) Conditiile legitimii aparari ce se refera la aparare.

a) Conditiile legitimii aparari ce se refera la valorile aparate cuprind referinte împotriva cui este
îndreptat atacul si cine poate fi aparat. Aici putem mentiona urmatoarele conditii:

- Atacul se va considera periculos daca este îndreptat împotriva drepturilor unei persoane.
- Atacul se va considera periculos daca este pus în pericol interesul public.
- Atacul se va considera periculos, daca este îndreptat împotriva inviolabilitatii domiciliului.
Nu constituie legitima aparare fapta savîîrsita împotriva actiunilor legale, sau împotriva persoanelor
responsabile de stat.
De asemenea nu constituie legitima aparare fapta savîrsita avînd însa posibilitatea evitarii acestei
actiuni prin alte actiuni mai putin periculoase.
Aici umreaza de mentionat ca dauna cauzata prin aparare este legata de valorile dreptului aparat.

b) Conditiile legitimii aparari referitoare la atac:

Legitima aparare presupune un atac, o actiune agresiva. Prin atac se întelege o actiune agresiva savîrsita
cu intentia de a vatama grav valorile sociale, aparate de legea penala.
Reiesind din art. 36 CP, în doctrina penala au fost concretizate urmatoarele conditii pe care trebuie sa le
prezinte atacul, ca persoana sa recurga la legitima aparare:
- Atacul trebuie sa fie savîrsit de o persoana fizica.
- Atacul trebuie sa fie direct, material, imediat, si real.
Atacul este direct cînd între actiunile agresorului si victima exista un contact fizic. Este atac direct si în
cazul cînd nu exista un contact direct, însa în felul cum actioneaza agresorul, partea vatamata este pusa
în pericol grav.

În practica judiciara s-a decis ca nu exista atacul direct, cînd între agresor si partea vatamata a
existat o piedica.
În literatura de specialitate este mentionat la fel, ca va exista atacul direct, în cazul cînd agresorul
foloseste o arma de foc în vederea savîrsirii infractiunii..
Atacul material este atunci cînd acesta se realizeaza prin fapte de natura sa provoace modificari
materiale, fizice asupra valorilor împotriva carora se întdreapta. Atacul este recunoscut material nu
numai cînd pentru realizarea lui se foloseste forta fizica, ci si în cazul cînd acesta din urma se asociaza cu
diferite instrumente, mijloace care sunt în masura sa provoace o modificare fizica valorilor ocrotite de
legea penala.
Atacul imediat este atunci cînd actiunea de agresiune ameninta cu certitudine înfaptuirea atacului.
Atacul pe viitor nu da dreptul persoanei de a se apara.
Atacul real este atunci cînd se afla în curs de desfasurare. Actiunile savîrsite dupa realizarea atacului nu
constituie legitima aparare.
- Atacul trebuie sa fie îndreptat împotriva persoanei, a drepturilor acestora sau împotriva interesului
public.
- Atacul treubuie sa puna în pericol grav drepturile persoanei si interesul public.
- Atacul trebuie sa fie îndreptat împotriva unei persoane sau a unui interes public.
- Atacul trebuie sa puna în pericol grav persoana, drepturile si interesele acesteia.
Caracterul grav al atacului rezulta din urmarile grave care puteau sa intervina în urma savîrsirii
infractiunii.

c) Conditiile legitimii aparari referitoare la aparare:

Legitima aparare presupune prin concept existenta unei aparari împotriva agresiunii care sa se
concretizeze în savîrsirea unei fapte prevazute de legea penala.
Prin aparare, în sensul dreptului penal, se întelege actul prin care cel atacat sau persoana care îi vine în
ajutor încearca sa înlature atacul cu caracteristicile prevazute de lege.
Apararea , la rîndul ei, trebuie sa îndeplineasca urmatoarele conditii:
a) Apararea este admisa pentru a respinge un atac îndreptat împotriva unei persoane sau a unui interes
public.
b) Apararea sa se realizeze printro fapta prevazuta de legea penala.
c) Apararea sa fie îndreptata împotriva atacantului.
 d) Apararea sa fie concomitenta cu atacul.
e) Apararea sa fie proportionala cu gravitatea atacului.
La aprecierea proportionalitatii în practica judiciara se iau în consideratie urmatoarele împrejurari:
- intensitatea atacului
- valoarea social - prejudiciabila
- mijloacele folosite de agresor
- modul de folosire a mijloacelor
- forta si posibilitatile agresorului
- timpul si locul unde a avut loc atacul.

Ce e subliniat e de bază

1.3. Argumentaţi pro sau contra includerii în legea penală a noţiunii de „depăşire a limitelor legitimei
apărări”. (7 puncte)

Consideram oportun deoarece persoana urmează sa constientizeze particularitatile sau conditiile

legitmiei aparari, altfel oricare persoana ar invoca legitima aparare.

Legitima aparare presupune prin concept existenta unei aparari împotriva agresiunii care sa se concretizeze
în savîrsirea unei fapte prevazute de legea penala.

Prin aparare, în sensul dreptului penal, se întelege actul prin care cel atacat sau persoana care îi vine în
ajutor încearca sa înlature atacul cu caracteristicile prevazute de lege.

Apararea , la rîndul ei, trebuie sa îndeplineasca urmatoarele conditii:

a) Apararea este admisa pentru a respinge un atac îndreptat împotriva unei persoane sau a
unui interes public.

b) Apararea sa se realizeze printro fapta prevazuta de legea penala.

c) Apararea sa fie îndreptata împotriva atacantului.

d) Apararea sa fie concomitenta cu atacul.

e) Apararea sa fie proportionala cu gravitatea atacului.

La aprecierea proportionalitatii în practica judiciara se iau în consideratie urmatoarele

împrejurari:

- intensitatea atacului

- valoarea social - prejudiciabila

 - mijloacele folosite de agresor

- modul de folosire a mijloacelor

- forta si posibilitatile agresorului

- timpul si locul unde a avut loc atacul.

Subiectul II: Efectul neagravării situaţiei în propria cale de atac

2.1. Definiţi noţiunea de efect al neagravării situaţieie în propria cale de atac. (3 puncte)

Articolul 410. Neagravarea situaţiei în propriul apel

(1) Instanţa de apel, soluţionînd cauza, nu poate crea o situaţie mai gravă pentru persoana care a declarat
apel.
(2) În apelul declarat de procuror în favoarea unei părţi, instanţa de apel nu poate agrava situaţia
acesteia.

Neagravarea situatiei in propria cale de atac- situatia cind instanţa de apel soluţionând cauza nu poate crea
o situaţie mai gravă pentru persoana care a declarat apel.

În practica judecătorească este posibilă situaţia cînd instanţa a fost sesizată cu declaraţia de
recurs să constate că soluţia pronunţată de instanţa desesizată constituie unele vicii şi necesită a fi
reformată în defavoarea părţii care a utilizat calea de atac. Această situaţie ar impune stingherirea
părţilor de a ataca hotărîrile judecătoreşti şi nerealizarea drepturilor sale în procesul penal.

Graţie acestui fapt, Codul de procedură penală art.425 expres revede că instanţa de recurs
soluţionînd cauza nu poate crea o situaţie mai gravă pentru persoana în favoarea căreia a fost declarat
recurs Deci, pe baza căii de atac utilizată de titular, hotărîrea poate fi reformată numai în favoarea lui.
Efectul neagravării situaţiei în propria cale de atac

Conform acestui efect, instanţa de control judiciar nu poate crea o situaţie mai grea decât cea
hotărât de prima instanţă, pentru cel care a declarat apel ori recurs sau în favoarea căruia a fost
declarat apelul ori recursul.

Efectul se produce nu numai la judecarea cauzei în apel sau în recurs ci şi la rejudecarea cauzei ca
urmare a desfiinţării hotărârii în apel cu trimitere sau a casării în recurscu trimitere şi la reluarea
urmăririi penale ca urmare a restituirii cauzeila procuror de către instanţa de apel ori de cea de recurs.
 1. Esenţa şi importanţa acestui principiu constă în faptul de a asigura şi a garanta libertatea folosirii
căii de atac de către părţi fără teama că o dată exercitată calea de atac le poate înrăutăţi situaţia.
2. În sfera de aplicare, acest principiu este supus anumitor reguli. În primul rând, se cere de menţionat
că acest principiu este limitat în folosirea căii proprii de atac. Este imposibilă agravarea situaţiei
părţii numai în cazul când există un singur apel al său sau mai multe apeluri dar între părţi nu există
interese contrarii. De exemplu, apelul declarat de mai mulţi inculpaţi sau de mai multe părţi
civilmente responsabile.
3. Dacă în cauză există un apel al altei părţi opuse, situaţia părţii care a declarat apel poate fi
înrăutăţită ca rezultat al admiterii apelului părţii opuse. De pildă există apelul inculpatului şi apelul
în defavoare al procurorului. În asemenea situaţii o dată cu admiterea apelului procurorului şi
agravarea situaţiei inculpatului nu se va considera că este o încălcare a acestei reguli.
4. Regula neagravării situaţiei se aplică tuturor titularilor dreptului de apel, cu excepţia procurorului.
Aceasta însemnă că odată ce procurorul a atacat hotărârea în defavoarea inculpatului, instanţa de
apel având dreptul de a-i agrava situaţia în orice sens, va putea lua şi o hotărâre care să atenueze
situaţia inculpatului, însă în cazul când apelul procurorului a fost declarat în favoarea unei părţi,
instanţa de apel nu va avea dreptul să agraveze situaţia ei.
5. Instanţa nu va putea recunoaşte starea de recidivă a inculpatului ca urmare a admiterii apelului
acestuia, chiar dacă prima instanţă în mod greşit nu a recunoscut-o. Instanţa nu poate recunoaşte
alte circumstanţe agravante, sau nu poate înlătura alte circumstanţe atenuante ca rezultat al
admiterii apelului inculpatului, chiar dacă prima instanţă a comis o eroare în acest sens.
6. Se va considera agravare a situaţiei dacă se va schimba încadrarea juridică a faptei într-o infracţiune
mai grea în urma apelului declarat de inculpat, chiar dacă durata pedepsei nu se va majora.
7. Partea civilă atacând hotărârea pe motivul că de prima instanţă a fost respinsă sau nesoluţionată
acţiunea civilă sau au fost acordate despăgubiri civile într-o sumă mai inferioară decât cea la care s-
a pretins nu poate obţine în urma examinării în apel, ca rezultat al admiterii apelului acestuia o
micşorare a despăgubirilor. Va fi o agravare a situaţiei părţii civile înlăturarea solidarităţii
inculpaţilor de la plata despăgubirilor civile.
8. Apelul părţii civilmente responsabile poate viza obligarea greşită la despăgubirile materiale. În
asemenea situaţii va fi o încălcare a principiului neagravării situaţiei şi majorarea despăgubirilor
acordate părţii civile, ca rezultat al admiterii apelului părţii civilmente responsabile.
9. Regula neagravării situaţiei, se aplică şi la alţi subiecţi procesuali, martorul, expertul, interpretul,
traducătorul şi apărătorul care au atacat hotărârea cu privire la cheltuielile judiciare ce li se cuvin. În
acest sens se interzice de a reduce cheltuielile ce s-au acordat de prima instanţă acestor subiecţi,
dacă în urma apelului lor instanţa superioară va considera că au fost nejustificat majorate.

2.2. Comparaţi efectul neagravării situaţiei cu efectul extensiv. (5 puncte)

Articolul 411. Efectul extensiv al apelului

Instanţa de apel examinează cauza prin extindere cu privire la părţile care nu au declarat apel sau la care
acesta nu se referă, avînd dreptul de a hotărî şi în privinţa lor, fără să creeze acestor părţi o situaţie mai
gravă.
 Efectul extensiv al căilor de atac ordinare obligăinstanţa de control judiciar să examineze cauza, prin
extindere,şi cu privire la persoanele care nu au uzat de calea de atac sau la care aceasta nu se refer ă,
putând hotărî şi în privinţa acestora f ăr ă însă a le putea crea o situaţie mai grea.Extinderea examinării nu
poate avea loc decât faţă de persoanele din acelaşi grup procesual cu cel care a declarat apelul ori recursul
sau la carese refer ă declaraţia de apel ori recurs.

Noţiunea de „extensiv” se defineşte ca un fenomen ce are capacitatea de a se extinde, adică a-şi lărgi
sfera de acţiune. Din prevederile art.426 CPP RM se subînţelege că instanţa de recurs este obligată să
examineze cauza prin extindere cu privire la persoanele în privinţa cărora nu s-a declarat recurs sau la care
acesta nu se referă. Din acelaşi articol reiese, de asemenea, că instanţa nu este obligată să ia hotărîrea şi în
privinţa lor, ci este în drept. adică chiar dacă instanţa va examina cauza în privinţa altor persoane din acelaşi
grup procesual, ea nu va decide întotdeauna şi asupra lor. Pentru a decide şi asupra altor persoane din
acelaşi grup procesual sunt necesare anumite condiţii:

Extinderea efectului căilor de atac să nu agraveze situaţia părţilor, dacă acestea nu au declarat recurs
sau la care acesta nu se referă dacă s-a decis admisibilitatea recursului.

În cazul admiterii recursului unui inculpat şi reducerii pedepsei, instanţa poate reduce şi pedeapsa
aplicată coinculpatului condamnat pentru aceeaşi faptă, care nu a utilizat calea de atac, dacă situaţia lor
este similară din punct de vedere al circumstanţelor reale şi datelor personale.

De asemenea, instanţa de control judiciar trebuie să achite şi pe inculpatul care nu a utilizat calea de
atac, dacă situaţia lui este identică inculpaţilor recurenţi achitaţi. Legea (art.426 CPP RM)

Aşadar, de calea de atac declarată de o parte, profită şi celelalte părţi din acelaşi grup procesual,
chiar dacă acestea nu au declarat-o. ele vor profita şi în situaţia cînd pentru cel care a atacat hotărîrea, calea
de atac este nefondată, neputîndu-se subordona situaţia părţilor care nu au declarat-o, temeiniciei
recursului părţii care a utilizat calea de atac.

Asemanari:

Sunt ambele efecte ale declararii apelului sau recursului

2.3. Proiectaţi o decizie în care instanţa de apel a încălcat efectul neagravării situaţiei.(7 puncte)

Test 30

Pentru examenul de licenţă ladisciplinele: DREPT PENAL şi DREPT PROCESUAL PENAL

Subiectul I: Tâlhăria

1.1. Stabiliți conținutul noțiunii „atac”, utilizate la art.188 CP RM. (3 puncte)

Prin „atac” – acţiunea agresivă a făptuitorului, surprinzătoare pentru victimă, care este însoţită de violenţă
periculoasă pentri viaţa sau sănătatea persoanei agresate ori de ameninţarea cu aplicarea unei asemenea
violenţe. Aşadar, atacul în acest context, presupune confruntarea persoanală a făptuitorului fie cu persoana
care posedă, gestionează sau păzeşte bunurile proprietarului, fie cu alte persoane, prin a căror agresare
făptuitorul tinde să-şi atingă scopul.

Infracţiunea dată presupune nu oricare violenţă periculoasă pentru viaţa sau sănătatea persoanei agresate
(nu oricare ameninţare), dar numai violenţa care este legată de atacul asupra unei persoane.

În doctrina penala rusa, sunt formulate urmatoarele puncte de vedere cu privire la continutul notiunii de

atac: atacul este o actiune de violenta (de amenintarecu violenta), surprinzatoare, când faptuitorul se
repedeasupra victimei; nu oricare violenta (amenintare cu violenta) îmbraca forma atacului, ci doar acea
careeste legata de o actiune rapida si impetuoasa prin„atac” se are în vedere influentarea violenta,
agresivasi impetuoasa asupra victimei Opinii similare aufost exprimate de alti autori

Nu difera cu mult pozitiile exprimate în doctrinapenala autohtona: „Atacul reprezinta o actiune fulminanta
de deplasare a corpului (a partilor corpului) faptuitorului, presupunând o apropiere amenintatoare decorpul
victimei” ; „O aseme nea forma de violentafizica ca influentarea, pe ascuns sau prin înselaciune, asupra
organelor interne ale victimei, în scopul de a o aduce în stare de neputinta si de a-i sustrage bunurile, nu
poate forma latura obiectiva a tâlhariei, adicanu poate fi calificata ca atac, chiar daca respectivele substante
chimice prezentau pericol pentru viata sausanatatea acesteia... Atacul în cadrul tâlhariei presupune
ciocnirea personala a faptuitorului cu persoana care poseda, gestioneaza sau pazeste bunurile
proprietarului, Fie cu alte persoane, prin a caror agresare faptuitorul tinde sa-si atinga scopul.

În cazul tâlhariei, victim constientizeaza, de regula, caracterul illicit al actiunilor faptuitorului, însa, în
virtutea violentei (amenintarii)aplicate asupra ei, este lipsita de libertatea de actiune, uneori fiind
constrânsa sa transmita chiar ea însasi bunurile catre faptuitor... Asadar, profitarea de starea de neputinta a
victimei nu poate fi în niciun caz considerata ca forma a violentei fizice, cu atât mai mult – ca atac în cadrul
tâlhariei. O asemenea interpretare nu si-a gasit vali dare nici pe planul dreptului comparat. În legea penala a
României, Poloniei, Olandei, Suediei si a altor state, aducerea victimei în stare de inconstienta sau de
neputinta de a se apara este privita ca moda litate de realizare a actiunii adiacente în cadrul tâlhariei,
alaturi de întrebuintarea de violenta”

1.2. Demonstrați dacă este corect a se afirma că scopul acaparator reprezintă scopul infracțiunilor
 prevăzute la art.188 CP RM. (5 puncte)

1. În proiectul Hotarârii nr.12/2014, la pct.1, s-a propus: „În punctul 2: 1. Prima propozitie, cuvântul

,,acaparator” se substituie cu sintagma ,,de cupiditate a bunurilor mobile”. Din pacate, aceasta initiative nu
si-a gasit implementare în textul final al Hotarârii nr.12/2014. În continuare, vom veni cu argument în
sprijinul oportunitatii substituirii, în alin.1 pct.2 al Hotarârii nr.23/2004, a cuvântului „acaparator” prin
sintagma ,,de cupiditate a bunurilor mobile”. Ne vom pronunta pe rând asupra avantajelor pe care le-ar
presupune utilizarea în definitia de la alin.1 pct.2 al Hotarârii nr.23/2004 a

expresiilor: a) „de cupiditate”; b) „a bunurilor mobile”:

a) Еste adevarat ca în normele privind sustragerile scopul de cupiditate nu este mentionat expres. În

aceasta privinta, are dreptate A.G. Bezverhov atunci când afirma: „Pentru infractiunile patrimoniale
savârsite cu intentie directa este caracteristica o anumita reprezentare a faptuitorului cu privire la rezultatul
scontat...

În cazurile în care legiuitorul nu circumstantiaza expres aceasta reprezentare, ea rezulta tacit din sensul

legii”.

În alin.1 pct.2 al Hotarârii nr.23/2004 este confirmata justetea acestui postulat. Totusi, pentru a desemna

anticiparea mintala a rezultatului spre care este orientata actiunea de sustragere, Plenul Curtii Supreme de
Justitie recurge la expresia „în scop acaparator”. Exprimându-ne dezacordul cu o asemenea abordare,
consideram ca notiunile „scop de cupiditate” si „scop acaparator” nu sunt echipolente. Ele nu exprima

în forme diferite acelasi continut. În legatura cu notiunea „scop acaparator”, în doctrina penala autohtona
se folosesc urmatoarele sinonime: „scop de profit”; „scop hraparet”; „scopul de a obtine avantaje
materiale” . Pornind de la aceasta premisa, enuntam ca este posibil ca scopul infractiunii sa fie de

cupiditate, însa nu acaparator. La o asemenea posibilitate indica A.V. Sulga si R.U. Ahmedov, prezentând
ca exemplu ipoteza în care faptuitorul sustrage bunul altuia pentru a-l distruge în scurt timp

dupa aceasta, fara a-l folosi . În respective ipoteza, faptuitorul se comporta în raport cu bunul victimei ca si
cum ar fi proprietarul acestuia si ar exercita atributul de dispozitie (jus abudendi sau jus disponendi).
Cunoastem ca dispozitia materiala asupra bunului poate presupune, printre altele, posibilitatea de a-l
distruge. Totusi, în ipoteza examinata, nu putem sustine ca faptuitorul urmareste sa obtina profit, sa fie

hraparet (adica, sa încerce sa se îmbogateasca) ori sa obtina avantaje materiale. Dupa ce am stabilit ca
notiunile „scop de cupidi- tate” si „scop acaparator” nu sunt echipolente, vom mentiona ca – sub aspect
teoretic, dar si practic – problema privind scopul infractiunii este una de semnificatie cardinala în cazul
infractiunilor savârsite prin sustragere. Tocmai de rezolvarea acestei probleme depinde delimitarea

exacta a respectivelor infractiuni de faptele adiacente.

De altfel, chiar în pct.2 al Hotarârii nr.23/2004 se arata: „Nu formeaza componenta de sustragere faptele
ilegale care sunt îndreptate nu spre însusirea, ci spre folosinta temporara a bunurilor. Folosinta temporara

a bunurilor o va aprecia instanta de judecata, tinând seama ca faptuitorul nu urmareste scopul de cupiditate
, deoarece nu doreste sa treaca bunurile în stapânirea lui definitiva.

În functie de circumstantele cauzei, asemenea fapte pot fi calificate conform art.196, 192 1 , 192 , 238 etc.
din Codul penal”. Din perspectiva acestei explicatii, constatam ca, în primul rând, folosirea în textul
Hotarârii nr.23/2004 atât a sintagmei „scop acaparator”, cât si a sintagmei „scop de cupiditate” nu poate
avea decât un efect derutant asupra practicii judiciare. Inevitabil, utilizarea paralela a ambelor sintagme
suscita întrebarea privind semantismul lor: Este acesta identic sau diferit?

În al doilea rând, scopul folosintei temporare presupune si el acapararea, chiar daca aceasta este de

Scurta durata. Or, în DEX gasim urmatoarele denotatii: acaparator – care pune stapânire (în mod

silnic, necinstit) pe... stapânire – proprietate, posesiune . În acest registru, îsi pastreaza actualitatea opinia
care, acum aproximativ un secol, a fost exprimata de catre I.I. Foinitki: „Este prea larga interpretarea scopu-
lui sustragerii ca «dorinta a faptuitorului de a acapara bunurile straine». O astfel de interpretare ar viza nu
doar ipoteza de trecere a bunurilor straine în stapânirea definitiva a faptuitorului, ci si ipoteza de trecere a
acestor bunuri în folosinta lui temporara. Ea ar fi potrivita pentru a ilustra nu semnificatia moderna a
notiunii de sustragere, dar cea care a fost specifica pentru dreptul roman” .

În concluzie, sintagma „în scop acaparator” poate desemna, printre altele, dorinta faptuitorului de a poseda
temporar bunul altuia. Din acest punct de vedere, nu ar fi posibila delimitarea infractiunilor

Savârsite prin sustragere (daca acestea ar presupune un scop acaparator) de infractiunile savârsite În scopul
folosintei temporare.

Fiind generatoare de confuzii, sintagma „în scop acaparator”, utilizata la alin.1 pct.2 al Hotarârii

nr.23/2004, trebuie sa cedeze locul sintagmei adecvate „în scop de cupiditate”. Necesitatea unei asemenea
remanieri transpare si în lumina explicatiei formulate în pct.3 al Hotarârii Plenului Curtii Supreme de Justitie
„Cu privire la aplicarea în practica judiciara a principiului individualizarii pedepsei penale”, nr.16

din 31.05.2004: „În conformitate cu principiul individualizarii pedepsei, instanta de judecata aplica
pedeapsa luând în consideratie caracterul si gravitatea infractiunii savârsite, motivul si scopul celor comise,
personalitatea vinovatului, caracterul prejudiciabil si marimea daunei cauzate,

circumstantele ce atenueaza sau agraveaza raspunderea, tinându-se cont de influenta pedepsei aplicate
asupra corectarii vinovatului, precum si de conditiile de viata ale familiei lui”. Or, caracterul

impropriu al sintagmei „în scop acaparator”, folosite la alin.1 pct.2 al Hotarârii nr.23/2004, poate avea

repercusiuni nefaste asupra individualizarii corecte a pedepselor stabilite pentru infractiunile savârsite prin
sustragere.

1.3. Evaluați corectitudinea următoarei formulări din pct.9 al Hotărârii Plenului Curţii Supreme de Justiţie,
 nr.23 din 28.06.2004 „Cu privire la practica judiciară în procesele penale despre sustragerea
bunurilor”: „La calificarea acţiunilor făptuitorului în baza lit.d) alin.(3) art.188 CP RM urmează a se
ţine seama că prin „deosebită cruzime” se va înţelege acţiunea sau inacţiunea intenţionată a
făptuitorului care are drept scop de a provoca victimei sau apropiaţilor acesteia o suferinţă
suplimentară, de natură fizică sau psihică, mai gravă decât suferinţa ce ar deriva din violenţa primară
prin care s-a consumat iniţial infracţiunea”. (7 puncte)

3. În Hotarârea nr.12/2004, la pct.8, se prevede: „Punctul 9 va avea urmatorul continut: «La calificarea

actiunilor faptuitorului în baza lit.d) alin.(3) art.188 CP RM, urmeaza a se tine seama ca prin «deosebita
cruzime» se va întelege actiunea sau inactiunea intentionata a faptuitorului care are drept scop de a
provoca victimei sau apropiatilor acesteia o suferinta suplimentara, de natura fizica sau psihica, mai

grava decât suferinta ce ar deriva din violenta primara prin care s-a consumat initial infractiunea”.

În opinia noastra, aceasta interpretare depaseste cadrul normei interpretate. Or, la lit.d) alin.(3) art.188

CP RM este utilizata sintagma „cu deosebita cruzime”, fara a se preciza cine anume suporta deosebita
cruzime a faptuitorului. Aceeasi sintagma se foloseste la lit.j) alin.(2) art.145 CP RM. Cu toate acestea, la
pct.5.9 al Hotarârii Plenului Curtii Supreme de Justitie ,,Cu privire la practica judiciara în cauzele penale
referitoare la infractiunile savârsite prin omor (art.145-148 CP RM)”, nr.11 din 24.12.2012, se explica: „În
cazul cândla suferintele victimei asista alte persoane, deosebita cruzime se manifesta în raport cu victima
infractiunii, nu în raport cu persoanele care asista la suferintele victimei. Manifestarea cruzimii deosebite
fata de asemenea persoane nu este cuprinsa de componenta de infractiune prevazuta la lit.j) alin.(2) art.145
CP RM. De aceea, numai atunci poate fi aplicata raspunderea agravata în baza acestei prevederi normative,
când victima sufera intens, prelungit si inutil, întrucât constientizeaza ca avârsirea infractiunii afecteaza
substantial persoanele apropiate care asista la suferintele victimei”.

Din nou, suntem nevoiti sa întrebam: De ce instant suprema trateaza diferit situatii similare?

Suntem de parere ca persoanele apropiate victimei nu pot fi considerate victime ale infractiunii prevazute

la lit.d) alin.(3) art.188 CP RM. Nu ele sunt atacate în scopul sustragerii bunurilor. Persoanele apropiate

victimei nu suporta violenta periculoasa pentru viata sau sanatate, nici nu sunt amenintate cu aplicarea

unei asemenea violente. Nu sunt clare circumstantele în care ele ar fi supuse cruzimii deosebite în
contextual infractiunii prevazute la lit.d) alin.(3) art.188 CP RM. Drept urmare, manifestarea cruzimii
deosebite în raport cu persoanele apropiate victimei tâlhariei exceed limitele prevederii de la lit.d) alin.(3)
art.188 CP RM. O asemenea fapta necesita calificare aparte. În concluzie, recomandam reformularea
explicatiei de la pct.9 al Hotarârii nr.23/2004. Consideram ca aceasta ar trebui sa aiba un alt continut: „La
calificarea actiunilor faptuitorului în baza lit.d) alin.(3) art.188 CP RM, urmeaza a se lua în considerare ca
deosebita cruzime demonstreaza intentia faptuitorului de a-i cauza victimei suferinte – de ordin fizic sau
psihic – care sunt intense si inutile. În cele mai frecvente cazuri, cruzimea deosebita o demonstreaza: 1)
metoda de savârsire a infractiunii (de exemplu: cauzarea unor plagi multiple (când exista probe suficiente
care dovedesc intentia de a comite tâlharia cu deosebita cruzime); provocarea arsurilor cu ajutorul unor
obiecte incandescente; utilizarea curentului electric etc.); 2) ambianta infractiunii (de exemplu, atacarea
victimei în prezenta

persoanelor apropiate acesteia, când victima sufera intens si inutil, întrucât constientizeaza ca savârsi- rea
infractiunii afecteaza substantial persoanele apropiate care asista la suferintele victimei); 3) alte
circumstante de natura obiectiva si subiectiva care trebuie apreciate cumulativ”.

O asemenea explicatie ar contribui mai eficient la aplicarea corecta si uniforma a lit.d) alin.(3) art.188

CP RM.

Subiectul II:Apelul penal

2.1. Definiţi noţiunea de tardivitate a apelului. (3 puncte)

Tardivitatea apelului presupune depunerea tardiva a unei cereri, incalcarea unor norme privind
conditiile de indeplinire a unor acte procedurale: nelegala citare, lipsa de citare, exceptia nulitatii
cererii de chemare in judecata.

2.2. Comparaţi tardivitatea cu inadmisibilitatea apelului. (5 puncte)

Inadmisibilitatea presupune inexistenţa unei posibilităţi legale de a invoca protecţia unui drept.
Soluţia de inadmisibilitate propusă încalcă grav principiul liberului acces la instanţă pentru că exclude
verificarea în fond a cererii de strămutare, instanţa pronunţându-se doar pe excepţie. De altfel,
soluţia propusă nu are nici o utilitate practică, din moment ce în situaţiile indicate prin propunere,
instanţa verifică realizarea condiţiilor cerute de dispoziţiile legii, pronunţând, în caz de nerealizarea
lor, soluţia de respingere a cererii, în toată gama de manifestare a împrejurărilor alegate (rămasă fără
obiect, lipsită de interes, lipsă calitate procesuală activă sau pasivă ş.a.m.d.). Prin urmare, obligarea
instanţei la pronunţarea soluţiei inadmisibilităţii creează confuzii grave, între examinarea pe fond a
cererii sau/şi neexaminarea ei, în ambele situaţii instanţa fiind obligată a verifica realizarea aceloraşi
condiţii. Curtea Europeană a DO.

Respingerea apelului are loc în trei cazuri. Respingerea apelului ca tardiv este atunci când a fost declarat
după expirarea termenului prevăzut de art. 402, excepţie fac cazurile când apelul este repus în termen, sau
recunoscut ca apel peste termen (art. 403 – 404). În situaţia recunoaşterii apelului ca tardiv instanţa nu mai
examinează legalitatea şi temeinicia apelului, adică nu poate fi vorba despre o examinare în fapt şi în drept a
hotărârii atacate, ceea ce înseamnă că nu se verifică fondul cauzei. În cazul respingerii apelului ca tardiv
sentinţa rămâne definitivă la data expirării termenului de apel.

1. Apelul este inadmisibil în situaţia când legea nu admite o asemenea cale de atac. Spre exemplu apelul
declarat într-o cauză care potrivit legii se judecă în primă şi în ultimă instanţă, sau privind infracţiuni
pentru care legea prevede pedeapsă non-privativă de libertate, apelul asupra sentinţelor pronunţate
de curţile de apel sau de Curtea Supremă de Justiţie, apelul declarat separat împotriva unei încheieri
care nu este susceptibilă apelului.
2. Un alt caz de respingere a apelului ca inadmisibil este faptul că persoana care a declarat apelul nu este
titular al dreptului de apel, spre exemplu, apelul făcut de partea civilă asupra laturii penale, sau a unei
persoane care nu s-a constituit ca parte vătămată ş.a. Se va considera de asemenea inadmisibil apelul
inculpatului asupra unei hotărâri de achitare asupra inexistenţei faptului infracţiunii. Va fi inadmisibil
apelul declarat împotriva unei hotărâri pe care aceiaşi parte o atacase anterior printr-un alt apel care
fusese soluţionat în fond.

2.3. Proiectaţi o decizie prin care apelul este admis cu rejudecarea cauza de instanţa de apel. (7 puncte)

Inadmisibilitatea ca sancţiune procesual penală, constă în lipsireade efecte a unui act procedural pe
care legea nu îl prevede sau îl exclude, precum şi a unui act prin care a fost exercitat sau se încearcă
exercitareaunui drept procesual exercitat şi epuizat anterior. Ea operează automat şiinevitabil, ori de câte
ori un act procesual este lipsit de bază legală.

În materia apelului, inadmisibilitatea intervine, în principal, îndouă situaţii: când apelul este îndreptat
împotriva unei hotărârinesusceptibile de apel şi când a fost declarat de o persoană care nu arecalitatea
procesuală de a apela. Acestora li se adaugă şi cazurile în caretitularul dreptului de apel depăşeşte limitele
în care i se recunoaşteledreptul său de apel, precum şi cele în care se declară apel împotriva uneihotărâri pe
care aceeaşi parte o atacase anterior printr-un alt apel.

În prima situaţie de respingere a apelului ca inadmisibil, apelul nueste obiectiv încuviinţat de lege,
hotărârea atacată făcând parte din celecare, potrivit legii, nu pot fi atacate cu apel sau nu sunt supuse nici
uneicăi de atac.

apelul va fi respins ca inadmisibil numai dacă sentinţaîmpotriva căreia se îndreaptă nu este supusă
nici unei căi de atac, cumeste cazul sentinţei de declinare a competenţei (art.42 alin.4 C.pr.pen.) oria
sentinţei prin care a fost soluţionată o cerere în materia Legii

nr.290/2004 privind cazierul judiciar (art.23 alin.1 şi 2).

 Test 31

Subiectul I: Subiectul infracţiunii

1.1. Caracterizaţi responsabilitatea şi iresponsabilitatea. (3 puncte)

Responsabilitatea în doctrina penală apare definită ca fiind aptitudinea persoanei de a-şi da

seama de faptele sale, astfel că responsabilitatea se apreciază prin intermediul factorului intelectiv care
presupune capacitatea persoanei de a înţelege semnificaţia acţiunilor şi inacţiunilor sale, şi prin
intermediul factorului volitiv ce presupune capacitatea persoanei de a fi stăpână pe acţiunile sau
inacţiunile sale. Responsabilitatea este premisa necesara pentru constituirea subiectului infractiunii pers
fiz, precum si pentru stabilirea vinovatiei sale, tragerea la rasp pen si pedeapsa.

Art.22 Responsabilitatea este starea psihologică a persoanei care are capacitatea de a înţelege
caracterul prejudiciabil al faptei, precum şi capacitatea de a-şi manifesta voinţa şi a-şi dirija acţiunile.

Iresponsabilitatea art.23
(1) Nu este pasibilă de răspundere penală persoana care, în timpul săvîrşirii unei fapte prejudiciabile,
se afla în stare de iresponsabilitate, adică nu putea să-şi dea seama de acţiunile ori inacţiunile sale sau
nu putea să le dirijeze din cauza unei boli psihice cronice, a unei tulburări psihice temporare sau a altei
stări patologice. Faţă de o asemenea persoană, în baza hotărîrii instanţei de judecată, pot fi aplicate
măsuri de constrîngere cu caracter medical, prevăzute de prezentul cod.
(2) Nu este pasibilă de pedeapsă persoana care, deşi a săvîrşit infracţiunea în stare de
responsabilitate, înainte de pronunţarea sentinţei de către instanţa de judecată s-a îmbolnăvit de o
boală psihică care a lipsit-o de posibilitatea de a-şi da seama de acţiunile ori inacţiunile sale sau de a le
dirija. Faţă de o asemenea persoană, în baza hotărîrii instanţei de judecată, pot fi aplicate măsuri de
constrîngere cu caracter medical, iar după însănătoşire – ea poate fi supusă pedepsei.

1.2. Descrieţi condiţiile în care este posibilă tragerea la răspundere penală a persoanei juridice.(5 puncte)

Persoana juridica care desfasoara activitate de intreprinzator este pasibila de raspundere penala
pentru o fapta prevazuta de legea penala daca exista una din urmatoarele conditii : art. 21 (3)

-p.j. este vinovata de neindeplinirea sau indeplinirea necorespunzatoare a dispozitiilor directe ale
legii, ce stabilesc indatoriri sau interdictii p/u efectuarea unei anumite activitati;
 -p.j. este vinovata de efectuarea unei activitati ce nu corespunde actelor de constituire sau scopurilor
declarate;

-fapta care cauzeaza sau creeaza pericolul cauzarii de daune in proportii considerabile persoanei,
societatii sau statului a fost savirsita in ineresul acestei p.j. sau a fost admisa , sanctionata, aprobata,
utilizata de organul sau persoana imputernicita cu functii de conducere a p.j. respective. Calitatea de
personalitate juridica se obtine din momentul inregistrarii de stat si dispare odata cu radierea acesteia din
registrul respectiv.

Astfel norma legala citata pune in evidenta semnele acestui subiect al infractiunii- (1) calitatea de p.j.,
si desfasurarea activitatii de intreprinzator. Lipsa unuia dintre aceste semne va semnifica si absenta
subiectului infractiunii respective.

1.4. Alcătuiţi o speţă în care infracțiunea este comisă de o persoană cu responsabilitate redusă.
(7 puncte)

Articolul 231. Responsabilitatea redusă

(1) Persoana care a săvîrşit o infracţiune ca urmare a unei tulburări psihice, constatată prin expertiza
medicală efectuată în modul stabilit, din cauza căreia nu-şi putea da seama pe deplin de caracterul şi
legalitatea faptelor sale sau nu le putea dirija pe deplin este pasibilă de responsabilitate penală redusă.
(2) Instanţa de judecată, la stabilirea pedepsei sau a măsurilor de siguranţă, ţine cont de tulburarea psihică
existentă, care însă nu exclude răspunderea penală.

Subiectul II:Recursul ordinar împotriva deciziei înstanţei de apel

2.1. Relataţi despre condiţiile de fod şi formă a recursului ordinar împotriva deciziei înstanţei de apel. (3
puncte)

1) Cond de forma: Recursul se depune, de persoanele menţionate în art.421 şi trebuie să fie

motivat. Cererea de recurs se depune la instanţa de recurs cu atîtea copii cîţi participanţi la proces sînt.
Ob- deciziile pronuntate de curtile de apel ca instanta de apel

Încheierile instanţei de apel pot fi atacate cu recurs numai o dată cu decizia recurată, cu excepţia cazurilor
cînd, potrivit legii, pot fi atacate separat cu recurs.
Recursul declarat împotriva deciziei instanţei de apel se consideră făcut şi împotriva încheierilor acesteia,
chiar dacă acestea au fost date după pronunţarea hotărîrii recurate.
Nu pot fi atacate cu recurs sentinţele în privinţa cărora persoanele indicate în art.401 nu au folosit calea
apelului ori au retras apelul, dacă legea prevede această cale de atac. Persoana care nu a folosit apelul
poate ataca cu recurs decizia instanţei de apel prin care i s-a înrăutăţit situaţia. Procurorul care nu a folosit
apelul poate ataca cu recurs decizia prin care a fost admis apelul declarat din partea apărării.

Participanti:

Procurorul-lat penala si civila

Inculpatul- lat. Penala si civila. Temeiurile de achitare si incetare a pr. Penal(sentintele de achitare
sau incetare)
Partea vatamata-lat penala
Partea civila si p. civilmente responsabila lat civila
Martorul, expertul, interpretul, traducatorul si aparatorul- cheltuielile judiciare
Orice pers ale carei interese legitime au fost prejudiciate printr-o masura sau un act alinstantei

Cererea de recurs trebuie să conţină:

1) denumirea instanţei la care se depune recursul;
2) numele şi prenumele recurentului, calitatea procesuală sau menţiune cu privire la persoana interesele
căreia le reprezintă şi adresa ei;
3) denumirea instanţei care a pronunţat sentinţa, data pronunţării sentinţei, numele şi prenumele
inculpatului în privinţa căruia se atacă hotărîrea judecătorească, fapta constatată şi dispozitivul sentinţei,
indicarea persoanei care a declarat apel şi motivele invocate în apel;
4) denumirea instanţei care a adoptat decizia în apel, data pronunţării deciziei de apel, dispozitivul
deciziei în apel şi argumentele admiterii sau respingerii apelului;
5) conţinutul şi motivele recursului cu argumentarea ilegalităţii hotărîrii atacate şi solicitările recurentului,
cu indicarea temeiurilor prevăzute în art.427 invocate în recurs şi în ce constă problema de drept de
importanţă generală abordată în cauza dată;
6) formularea propunerilor privind hotărîrea solicitată. Deşi formularea acestor propuneri este obligatorie
pentru recurent, ele nu influenţează hotărîrea Curţii Supreme de Justiţie;
7) data declarării recursului şi semnătura recurentului.

Termenul de declarare: 30 zile

Cond de fond:

Temeiurile pentru recurs: art. 427

Hotărîrile instanţei de apel pot fi supuse recursului pentru a repara erorile de drept comise de instanţele de
fond şi de apel în următoarele temeiuri:
1) nu au fost respectate dispoziţiile privind competenţa după calitatea persoanei;
2) instanţa nu a fost compusă potrivit legii ori au fost încălcate prevederile art.30, 31 şi 33;
3) şedinţa de judecată nu a fost publică, în afară de cazurile cînd legea prevede altfel;
4) judecata a avut loc fără participarea procurorului, inculpatului, precum şi a apărătorului, interpretului şi
traducătorului, cînd participarea lor era obligatorie potrivit legii;
5) cauza a fost judecată în primă instanţă sau în apel fără citarea legală a unei părţi sau care, legal citată, a
fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa instanţa despre această imposibilitate;
6) instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra tuturor motivelor invocate în apel sau hotărîrea atacată nu
cuprinde motivele pe care se întemeiază soluţia ori motivarea soluţiei contrazice dispozitivul hotărîrii sau
acesta este expus neclar, sau instanţa a admis o eroare gravă de fapt, care a afectat soluţia instanţei;
7) instanţa a admis o cale de atac neprevăzută de lege sau apelul a fost introdus tardiv;
8) nu au fost întrunite elementele infracţiunii sau instanţa a pronunţat o hotărîre de condamnare pentru
o altă faptă decît cea pentru care condamnatul a fost pus sub învinuire, cu excepţia cazurilor reîncadrării
juridice a acţiunilor lui în baza unei legi mai blînde;
9) inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală;
10) s-au aplicat pedepse individualizate contrar prevederilor legale;
11) persoana condamnată a fost judecată anterior în mod definitiv pentru aceeaşi faptă sau există o cauză
de înlăturare a răspunderii penale, sau aplicarea pedepsei a fost înlăturată de o nouă lege sau anulată de un
act de amnistie, a intervenit decesul inculpatului ori a intervenit împăcarea părţilor în cazul prevăzut de
lege;
12) faptei săvîrşite i s-a dat o încadrare juridică greşită;
13) a intervenit o lege penală mai favorabilă condamnatului;
14) Curtea Constituţională a recunoscut neconstituţională prevederea legii aplicate în cauza respectivă;
15) instanţa de judecată internaţională, prin hotărîre pe un alt caz, a constatat o încălcare la nivel naţional
a drepturilor şi libertăţilor omului care poate fi reparată şi în această cauză;
16) norma de drept aplicată în hotărîrea atacată contravine unei hotărîri de aplicare a aceleiaşi norme
date anterior de către Curtea Supremă de Justiţie.
(2) Temeiurile menţionate la alin.(1) pot fi invocate în recurs doar în cazul în care au fost invocate în apel
sau încălcarea a avut loc în instanţa de apel.

Admisibilitatea:Instanţa de recurs examinează admisibilitatea în principiu a recursului declarat împotriva

hotărîrii instanţei de apel, fără citarea părţilor, în camera de consiliu în baza materialelor din dosar.
(2) Un complet format din 3 judecători, prin decizie motivată, va decide în unanimitate asupra
inadmisibilităţii recursului înaintat în cazul în care se constată că: 1) recursul nu îndeplineşte cerinţele de
formă şi de conţinut, prevăzute în art.429 şi 430;
2) recursul este declarat peste termen;
3) temeiurile invocate de recurent nu se încadrează în cele prevăzute la art.427;
4) recursul este vădit neîntemeiat;
5) recursul nu abordează probleme de drept de importanţă generală pentru jurisprudenţă.
(3) Decizia privind inadmisibilitatea recursului este irevocabilă şi se comunică părţilor.
(4) Dacă recursul îndeplineşte cerinţele de formă şi conţinut, iar temeiurile invocate se încadrează în cele
prescrise de lege, din care se întrevede încălcarea gravă a drepturilor persoanei, şi cauza prezintă un interes
deosebit pentru jurisprudenţă, precum şi în cazul în care unul din judecătorii din complet nu este de acord
cu inadmisibilitatea, completul din 3 judecători va trimite, prin încheiere, recursul pentru judecare
Colegiului lărgit al Curţii Supreme de Justiţie constituit din 5 judecători
(5) Preşedintele Colegiului lărgit va fixa termenul de judecată a recursului şi va dispune să se comunice
părţilor la proces despre aceasta, precum şi despre esenţa recursului. O dată cu citarea procurorului şi
avocaţilor, acestora li se va expedia copia de pe recurs.

Instanta competenta sa examineze:Colegiul Penal al Curtii Supreme de Justitie

2.2. Caracterizaţi şi clasificaţi temeiurile recursului împotriva deciziei înstanţei de apel. (5 puncte)
2) Temeiurile de sus
Clasificarea temeiurilor: temeiuri procesual-penale(pct. 1-7), temeiuri material-penale(pct. 8-13) , Hotaririle
Curtii Constitutionale(pct. 14-15), precedentul judiciar(pct. 16)

Astfel, hotărîrile judecătoreşti sunt supuse casării în următoarele temeiuri:

1. Nu au fost respectate dispoziţiile privind competenţa după calitatea persoanei.

Nerespectarea competenţei personale a instanţelor de fond conduce la nulitatea absolută a
hotărîrii pronunţate.
Prin competenţă după calitatea persoanei se are în vedere că instanţa a încălcat prevederile legale
potrivit cărora instanţele judecătoreşti au competenţa de a examina cauzele penale în raport cu
calitatea făptuitorului implicat în cauza respectivă, şi anume:
- competenţa Judecătoriei Militare (art.37 CPP RM);
- competenţa curţilor de apel (art.38 CPP RM);
- competenţa Curţii Supreme de Justiţie (art.39 CPP RM).
2. Instanţa nu a fost compusă potrivit legii ori au fost încălcate prevederile articolelor 30, 31 şi 33 CPP
RM.
Acest caz se referă la următoarele circumstanţe şi confirmă încălcarea de către instanţa de fond a
regulilor privind compunerea instanţei de judecată (art.30 CPP RM). Aceasta are în vedere atît
aspectul constitutiv, cît şi cel funcţional al noţiunii de compunere. Compunerea instanţei fiind o
condiţie esenţială a judecăţii, neregularitatea ei conduce la casarea deciziei.
Drept motiv de casare serveşte şi existenţa împrejurărilor care exclud participarea judecătorului la
judecarea cauzei penale.
Casarea pentru acest motiv, după cum arată practica, are drept consecinţă casarea nu numai a
hotărîrii, dar şi a tuturor actelor procesuale cum sunt soluţionarea unor cereri ale părţilor,
efectuată în prima instanţă.
Legea stabileşte că încheierea instanţei de judecată asupra recuzării nu este susceptibilă de atac
(art.35 al.3 CPP RM). În cazul cînd partea consideră că au fost încălcate prevederile art.33 CPP
RM, aceasta atacă întreaga hotărîre, motivul fiind cel expus în art.427 pct.2 CPP RM.
3.Şedinţade judecată nu a fost publică, în afară de cazurile cînd legea prevede altfel.

Publicitatea şedinţei de judecată este reglementată sub sancţiunea nulităţii

absolute. Lipsa publicităţii nu va constitui motiv de casare atunci cînd legea permite acest lucru.
Nepretinzînd de a fi exhaustivi, putem considera ca motiv de casare în acest aspect următoarele
situaţii:
- judecarea cauzei în şedinţa închisă cînd nu există cazurile prevăzute de art.18 CPP RM,
- hotărîrea nemotivată a instanţei de judecată de a judeca cauza în şedinţă închisă,
- nerespectarea regulilor procedurii judiciare în timpul judecării cauzei în şedinţă închisă,
- pronunţarea deciziei în şedinţă închisă.
 Nu se poate considera ca motiv de casare faptul că inculpatul a fost îndepărtat
printr-o încheiere din sala de şedinţă pentru tulburarea ordinii conform art.334 CPP RM. Însă
faptul că decizia nu s-a pronunţat în prezenţa lui sau nu i s-a adus la cunoştinţă imediat după
pronunţare, conform aceloraşi prevederi, va fi motiv de casare.
4.Judecataa avut loc fără participarea procurorului, inculpatului, precum şi a apărătorului, interpretului şi
traducătorului, cînd participarea lor era obligatorie potrivit legii.

 În conformitate cu prevederile cuprinse în art.320 CPP RM, procurorul prezintă învinuirea în

toate cauzele penale în numele statului, participarea procurorului la şedinţa de judecată în toate cauzele
este obligatorie. Potrivit al.7 art.412 CPP RM, participarea procurorului la judecarea apelului, este de
asemenea obligatorie.
Încălcarea acestor prevederi conduce la casarea totală a hotărîrilor instanţelor.
 Potrivit art.321 CPP RM, judecarea cauzei în primă instanţă şi în instanţa de apel are loc cu
participarea inculpatului, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege.
Judecarea cauzei în lipsa inculpatului poate avea loc în cazul:

- cînd inculpatul se ascunde de la prezentarea în instanţă;

- cînd inculpatul, fiind în stare de arest, refuză să fie adus în instanţă pentru judecarea
cauzei şi refuzul lui este confirmat şi de apărătorul lui;
- examinării unor cauze privitor la săvîrşirea unor infracţiuni uşoare cînd inculpatul solicită
judecarea cauzei în lipsa sa.
În cazul judecării cauzei în lipsa inculpatului, participarea apărătorului şi, după caz, a
reprezentantului lui legal este obligatorie.
În virtutea al.5 art.412 CPP RM, se poate afirma cu certitudine că neprezentarea inculpatului care
nu se află în stare de arest şi e legal citat în instanţa de apel, nu poate conduce la casarea hotărîrii
acestei instanţe.
 Participarea apărătorului la judecarea cauzei şi efectuarea neprezentării lui necesită de
verificat, reieşind din prevederile art. 322 CPP.
Necesită de reţinut, că la judecarea apelului participarea avocatului este obligatorie, dacă
interesele justiţiei o cer (alin. 7 art. 412 CPP).
 Încălcarea prevederilor art.16 CPP RM ce stabilesc drepturile persoanelor care participă la
proces şi nu cunosc limba în care se desfăşoare procesul judiciar de a beneficia de serviciile
interpretului, conduce la casarea hotărîrilor judecătoreşti.
5. Cauza a fost judecată în primă instanţă sau în apel fără citarea legală a unei părţi sau care, legal
citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa despre această imposibilitate.
În conformitate cu prevederile art. 351 CPP la numirea cauzei spre judecare instanţa de judecată dispune
citirea persoanelor necesare pentru examinarea cauzei. Citarea părţilor la judecată se efectuează în
conformitate cu prevederile art. 319 CPP. La soluţionarea chestiunii judecării cauzei în lipsa vre-uneia din
părţi sau a altor persoane citate instanţa decide în modul prevăzut de dispoziţiile respective ale capitolului I
titlului II CPP (art. 362 CPP). Judecarea apelului, potrivit al.3 art.412 CPP RM se face cu citarea părţilor.
Instanţa de apel este în drept de a examina cauza în lipsa unei părţi legal citate (al.5 art.412 CPP RM), dacă
sunt prezentate date ce confirmă cu certitudine că citaţia a fost înmînată acestei persoane.

Nerespectarea acestor cerinţe conduce la casarea deciziei judecătoreşti.

Pentru a casa decizia este necesară respectarea a două condiţii:

- persoana nu a avut posibilitatea de a se prezenta,

- nu a avut posibilitatea de a anunţa instanţa despre această imposibilitate.
Probarea acestor circumstanţe e pusă în seama părţii care a atacat hotărîrea şi lipsa uneia din condiţii duce
la respingerea recursului ca nefondat. Persoana care era în imposibilitate de a se prezenta conform citării,
are obligaţiunea de a confirma şi imposibilitatea de a anunţa instanţa respectivă despre imposibilitatea de a
se prezenta.

6. Hotărîrea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază soluţia ori motivarea soluţiei
contrazice dispozitivul hotărîrii sau aceasta este expus neclar, sau dispozitivul hotărîrii redactate nu
corespunde cu dispozitivul pronunţat după deliberare.
 Acest temei de casare poate fi aplicat în cazul cînd nu s-a motivat întemeiat hotărîrea
judecătorească. Este necesar ca hotărîrile pronunţate să fie motivate atît în fapt, cît şi în drept.
Obligaţia motivării hotărîrilor judecătoreşti este cuprinsă în dispoziţiile articolelor respective
art. art. 385-388, 394; 415-417 CPP).
Motivarea deciziei permite instanţelor superioare de a verifica corespunderea hotărărîrii
pronunţate cu legea. Necesită de avut în vedere, că nu numai nemotivarea hotărîrii, dar şi motivarea
insuficientă sau motivarea în termeni generali, vagi, reprezintă motiv de casare. Nemotivarea ca o omisiune
esenţială, apare astfel ca un viciu de procedură.

 Dispozitivul hotărîrii se întocmeşte în conformitate cu prevederile art. art. 395, 398, 417 CPP.
Dispozitivul este o parte esenţială a hotărîrii, reprezentînd ceea ce instanţa a hotărît. De aceea el
trebuie să fie concis, explicit şi categoric. Ca hotărîrea să fie legală, se cere ca părţile constitutive ale
infracţiunii expuse în decizie să se afle într-o corelaţie respectivă. Dispozitivul, fiind o parte esenţială a
hotărîrii şi reprezentînd soluţia aleasă de instanţă, trebuie să coreleze cu motivarea unei asemenea soluţii.
În sens contrar hotărîrea nu va putea vi executată. Ea nu va putea fi executată nici în cazul cînd dispozitivul
va fi lipsit de claritate, de sens etc.

7. Instanţa admis o cale de atac neprevăzută de lege sau apelul a fost introdus tardiv.

Acest motiv de casare se referă la situaţiile cînd, de exemplu, instanţa a examinat apelul
asupra deciziei instanţei de apel, sau în cazul cînd partea a atacat hotărîrea după expirarea
termenului, iar instanţa a examinat calea de atac, chiar dacă ulterior apelul a fost respins în fond.
8. Nu au fost întrunite elementele infracţiunii sau instanţa a pronunţat o hotărîre de condamnare pentru o
altă faptă decît cea pentru care condamnatul a fost pus sub învinuire, cu excepţia cazurilor reîncadrării
juridice a acţiunilor lui în baza unei legi mai blînde.

În această categorie se includ cazurile:

 - cînd nu a fost stabilită fapta care corespunde elementelor constitutive ale infracţiunii, nici mijloacele
de probă prin intermediul cărora s-au constatat elementele constitutive, ori cînd nu au fost stabilite faptele
care invocă circumstanţele atenuante şi agravante ale infracţiunii,

- cînd instanţa nu este în drept să se pronunţe asupra altei fapte decît cea care a constituit obiectul
învinuirii formulate. În acest caz este permisă numai reîncadrarea aceleiaşi fapte în baza unei legi mai
blînde.

9. Inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.
Condiţia esenţială pentru tragerea persoanei la răspundere penală constă în aceea că fapta imputată să fie
prevăzută de legea penală ca infracţiune. Acest motiv de casare se va aplica şi în cazul cînd la momentul
săvîrşirii fapta a fost prevăzută de lege ca infracţiune, însă la momentul examinării în recurs a încetat a mai
fi considerată ca infracţiune, fiind exclusă din Codul Penal.

În această situaţie s-a încălcat principiul nula poena sine lege, fiindcă nu se poate dispune condamnarea
pentru o faptă neîncriminată de lege şi nu poate exista pedeapsă fără infracţiune.

10. S-a aplicat pedepse în alte limite decît cele prevăzute de lege.
Sistemul dreptului penal stabileşte pedepse relativ determinate, de aceste limite trebuie să se
conducă instanţa la aplicarea pedepsei. Aceste limite sunt: minimum şi maximum general şi
minimum şi maximum special prevăzut pentru fiecare infracţiune în textul incriminator.
Depăşirea minimului sau maximului pedepsei, adică aplicarea eronată a legii în ceea ce priveşte
stabilirea unei pedepse inexistente serveşte ca motiv de casare.
Ca motiv de casare serveşte şi încălcarea esenţială a prevederilor art. 7, 75- 78 CP RM, care stipulează
principiile generale ale individualizării pedepsei.

11. Persoana condamnată a fost judecată anterior în mod definitiv pentru aceeaşi faptă sau există
o cauză de înlăturare a răspunderii penale, sau aplicarea pedepsei a fost înlăturată de o nouă lege
sau anulată de un act de amnistie, a intervenit decesul inculpatului ori a intervenit împăcarea
părţilor în cazul prevăzut de lege.
 O persoană faţă de care s-a pronunţat o hotărîre definitivă de condamnare, de achitare sau de
încetare a procesului penal nu mai poate fi urmărită şi judecată pentru aceeaşi faptă, nici chiar
sub o încadrare juridică diferită. Acest motiv de casare constă în violarea autorităţii de lucru
judecat.
 În acest sens se ţine cont în mod obligatoriu de aceea că, în cazurile cînd a expirat
termenul de prescripţie sau a fost adoptat un act de amnistie, sau persoana a fost
graţiată, sau lipseşte plîngerea părţii vătămate în cazuri stabilite de lege, hotărîrea se
casează.
 Răspunderea penală, fiind o răspundere personală şi individualizată, face ca în caz de deces al
persoanei învinuite să fie firesc înlăturată.
12. Faptei săvîrşite i s-a dat o încadrare juridică greşită.
În cazul dat instanţa de recurs supune controlului chestiunea dacă faptelor stabilite de către instanţele de
fond şi de apel li s-a dat o încadrare juridică corectă. Încadrarea juridică este o chestiune de drept.
schimbarea încadrării juridice atrage întotdeauna casarea hotărîrii instanţei de fond, indiferent de
modificarea pedepsei pronunţate anterior.

Însă, legea nu prevede drept temei de recurs „comiterea unei erori grave de fapt”. Legea nu deţine nici
această noţiune. Literatura de specialitate susţine că aceasta poate fi constatarea faptelor neconforme cu
realitatea, deci contrar legilor naturii ori ale firii omului. O hotărîre întemeiată pe o apreciere a probelor, pe
constatări de fapte denaturate şi neconforme cu realitatea evidentă, este lipsită de bază legală. De exemplu,
eroarea gravă de fapt este evaluarea greşită a probelor, avînd ca urmare neaplicarea prevederilor art.146
CP RM cînd din conţinutul întregului material probator rezultă că inculpatul trimis în judecată pentru
săvîrşirea unui omor se afla în stare de afect cauzată de provocarea din partea victimei sau viceversa, cînd
instanţa de apel, contrar materialului probator incontestabil, administrat de urmărirea penală şi de instanţa
de fond a reîncadrat eronat acţiunile de omor premeditat în acţiuni de omor săvîrşit în stare de afect.

Eroarea gravă de fapt, pentru a constitui drept motiv de casare, trebuie să fie:

 esenţială, adică să aibă o influenţă hotărîtoare asupra soluţiei cauzei;

 evidenţă, adică să fie vădită şi contrară probelor existente la dosar;
 preexistentă verificării instanţei de recurs, deci să aparţină instanţelor de fond;
 de natură a influenţa soluţia procesului, adică datorită eronatei stări de fapt reţinute să se fi
ajuns la pronunţarea unei soluţii greşite de condamnare, achitare sau încetare a procesului
penal.
În acest sens necesită de completat art.427 CPP RM cu acest temei pentru recurs.

13. A intervenit o lege penală mai favorabilă condamnatului.

În opinia unor savanţi acest motiv de casare se bazează pe regula melior lex din dreptul penal, conform
căreia în materia aplicării în timp a legii penale, adică, dacă în intervalul de timp cuprins între momentul
săvîrşirii infracţiunii şi judecarea definitivă a inculpatului a intervenit una sau mai multe legi penale se aplică
legea mai favorabilă. Prin hotărîre definitivă nu se înţelege hotărîrea dată în ultimă instanţă, ci hotărîrea
care nu mai este susceptibilă de vreo cale ordinară de atac. Retroactivitatea legii penale mai blînde are o
referinţă şi la motivele de recurs. Dacă pînă la pronunţarea hotărîrii definitive a intervenit o lege mai
favorabilă, de această lege va profita condamnatul.

Aceste dispoziţii se cuprind în articolul 10 din noul Cod penal, care prevede o retroactivitate a legii
penale nu doar la caracterul infracţional al faptei, care uşurează pedeapsa, ci şi în alt mod,
ameliorează situaţia persoanei care a comis infracţiunea.
La momentul actual, în baza art.10 CP RM şi art.427 p.13 CPP RM sunt înaintate un număr impunător de
recursuri în favoarea inculpaţilor.

14. Curtea Constituţională a recunoscut neconstituţională prevederea legii aplicate în cauza respectivă.

În acest caz se aplică în direct prevederile constituţionale, Vezi hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie
nr. 2 din 30.01.1996 (Culegere de hotărîri explicative, Chişinău, 2002).
În toate cazurile însă necesită abrogarea sau modificarea legii.

15. Instanţa de judecată internaţională, prin hotărîre pe un alt caz, a constatat o încălcare la nivel
naţional a drepturilor şi libertăţilor omului care poate fi reparată şi în această cauză.
Este necesară în fiecare caz hotărîrea instanţei internaţionale respective.

16. Norma de drept aplicată în hotărîrea atacată contravine unei hotărîri de aplicare a aceleiaşi
norme date anterior de către Curtea Supremă de Justiţie.
Acest temei este îndreptat spre unificarea practicii judiciare, dacă nu necesită ca Curtea Supremă de Justiţie
să o revadă.

2.3. Apeciaţi importanţa verificării admisibilităţii recursului împotriva deciziei înstanţei de apel. (7
puncte)

Articolul 432. Admisibilitatea în principiu a recursului

(1) Instanţa de recurs examinează admisibilitatea în principiu a recursului declarat împotriva hotărîrii
instanţei de apel, fără citarea părţilor, în camera de consiliu în baza materialelor din dosar.
(2) Un complet format din 3 judecători, prin decizie motivată, va decide în unanimitate asupra
inadmisibilităţii recursului înaintat în cazul în care se constată că:
1) recursul nu îndeplineşte cerinţele de formă şi de conţinut, prevăzute în art.429 şi 430;
2) recursul este declarat peste termen;
3) temeiurile invocate de recurent nu se încadrează în cele prevăzute la art.427;
4) recursul este vădit neîntemeiat;

5) recursul nu abordează probleme de drept de importanţă generală pentru jurisprudenţă.

(3) Decizia privind inadmisibilitatea recursului este irevocabilă şi se comunică părţilor.

(4) Dacă recursul îndeplineşte cerinţele de formă şi conţinut, iar temeiurile invocate se încadrează în cele
prescrise de lege, din care se întrevede încălcarea gravă a drepturilor persoanei, şi cauza prezintă un interes
deosebit pentru jurisprudenţă, precum şi în cazul în care unul din judecătorii din complet nu este de acord
cu inadmisibilitatea, completul din 3 judecători va trimite, prin încheiere, recursul pentru judecare
Colegiului lărgit al Curţii Supreme de Justiţie constituit din 5 judecători.
(5) Preşedintele Colegiului lărgit va fixa termenul de judecată a recursului şi va dispune să se comunice
părţilor la proces despre aceasta, precum şi despre esenţa recursului. O dată cu citarea procurorului şi
avocaţilor, acestora li se va expedia copia de pe recurs.

După cum s-a menţionat, în Raportul de sinteză în cadrul Reuniunii a 7-a a Preşedinţilor Curţilor Supreme
Europene de Justiţie care şi-a ţinut lucrările între 15-17 aprilie 2002 la Tbilisi cu genericul „Casaţia - cîmpul
de aplicare, natura şi gestionarea fluxului de recursuri”, rolul jurisdicţiilor naţionale în reducerea numărului
crescînd de recursuri în faţa Curţii Europene pentru Drepturile Omului este de a întreprinde măsuri în
vederea ameliorării funcţionării sistemelor şi procedurilor de recursuri în casaţie.
Totodată, conform Recomandării № R(95) Comitetului de miniştri al Consiliului Europei, sistemele naţionale
de justiţie necesită să întreprindă un şir de măsuri referitor la reducerea numărului de dosare susceptibile
pentru casare. Printre ele pot fi identificate :

-simplificarea legislaţiei;

- întărirea autorităţii jurisdicţiei de fond;

- întocmirea recursului de un avocat specializat, însoţită de asistenţă juridică adecvată pentru a asigura
egalitatea justiţiabililor;

- stabilirea regulilor stricte de procedură pentru introducerea recursului;

- atribuirea diferitor sancţiuni contra recursurilor abuzive;

- introducerea unor proceduri de selectare a recursurilor în faţa Curţii de Casaţie.

La elaborarea noului Cod de Procedură Penală al RM, în special ce se referă la recursul împotriva hotărîrilor
instanţelor de apel (art.420-436), în mare măsură au fost luate în consideraţie concluziile şi recomandările
Consiliului Europei.

Avînd în vedere, că recursul împotriva hotărîrilor instanţelor de apel constituie al treilea grad de jurisdicţie,
sînt aplicabile şi unele restricţii, cum ar fi procedura admisibilităţii.

Aceasta derivă şi din prevederile Protocolului al 14-lea adiţional la CEDO, precum şi din Recomandarea
Rec.(2004) Comitetului Miniştrilor către Statele Membre cu privire la perfecţionarea mijloacelor interne de
apărare juridică din 12 mai 2004.

Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei.

Dispoziţiile art. 432 CPP reglementează procedura de admisibilitate în principiu a recursului, temeiurile de
inadmisibilitate şi modul de adoptare a deciziilor respective.

Test 32

Subiectul I: Falsul în acte publice. Confecţionarea, deţinerea, vânzarea sau folosirea documentelor
oficiale, a imprimatelor, ştampilelor sau sigiliilor false

1.1.Relataţi despre conținutul noțiunii „document oficial”, utilizate la art.332 și 361 CP RM.
(3 puncte)
În general prin „document”- se are în vedere entitatea care se particularizează prin următoarele
caracteristici:

1. Formează un tot unitar între suportul material sau electronic şi informaţia fixată în el;
2. Informaţia pe care o poartă documentul se exprimă sub formă de text, înregistrare audio,
imagine sau oricare altă formă care permite perceperea şi identificarea univocă a informaţiei
în mod direct sau cu ajutorul unor mijloace tehnico-instrumentale ori programate;
3. Destinaţia lui este de a fi transmis în timp şi spaţiu;
4. Funcţia lui este de a informa şi a proba;
5. Este întocmit de subiecţi competenţi;
6. Este dotat cu menţiuni de formă şi format determinate.
Totodată, prin „document oficial” trebuie de înţeles documentul care:

1. Conţine informaţii care au fost elaborate, selectate, prelucrate, sistematizate şi/sau adoptate de
organe ori persoane oficiale sau puse la dispoziţia lot în condiţiile legii de către alţi subiecţi
de drept;
2. Atestă fapte avînd relevanţă juridică;
3. Circulă în cadrul unui sistem de înregistrare, evidenţă strictă şi control al circulaţiei.

Astfel, se evidentiaza concluzia ca documentul oficial este acel document care emana de la o autoritate
publica de orice nivel sau care provine de la un tert, darprimit de o autoritate.

Deci, notiunea „document oficial” se refera nu doar la „documentele eliberatede autoritatile publice”, dar si
la „documentele prezentate autoritatilor publice”.

În aceasta ordine de idei, luînd în considerare continutul art. 6 al Legii RMprivind accesul la informatie,
documentul oficial poate sa apara si sub formadocumentului privat, pus la dispozitia organelor sau
persoanelor oficiale înconditiile legii de catre alti subiecti de drept.

În dependenta de autorul documentului privat, ele pot fi documente privateîntocmite de persoane fizice sau
documente private întocmite de persoane juridicede drept privat.

Trebuie de mentionat ca, în primul rând, documentele care emana de laparticulari se considera documente
oficiale atunci când asemenea documente suntsupuse procedurii publice de autentificare a documentelor
create. Tocmai aceastaprocedura confera documentului un caracter oficial, adica un caracter de
dreptpublic. În al doilea rând, documentele care emana de la particulari se consideradocumente oficiale
atunci când asemenea documente sunt primite oficial depersoana juridica de drept public, dupa care se afla
la dispozitia acestei persoane în

legatura cu solutionarea problemei reprezentând obiectul de referinta aldocumentelor primite.

Deci, documentelor private li se recunoaste posibilitatea de a devein documente oficiale. Momentul

convertirii documentelor private în documenteoficiale este desemnat prin punerea acestuia la dispozitia
organelor sau apersoanelor oficiale în conditiile legii.

În concluzie - momentul înregistrarii documentului privat de catre organul saupersoana oficiala este
momentul convertirii documentului privat în documentoficial.
Asadar, punerea la dispozitia organelor sau persoanelor oficiale adocumentelor private în cazul în care sunt
îndeplinite conditiile legii, conferaacestor documente aptitudinea de a evalua în obiect material (produs)
alinfractiunilor prevazute de art. 332 Cod penal, falsul în acte publice si art. 361 Codpenal, confecționarea,
deținerea, vînzarea sau folosirea documentelor oficiale.

În acest context apare necesitatea evidențierii faptului ca notiunea „documentoficial" din art. 332 Cod penal
are o întindere mai mare decât notiunea „documentoficial care acorda drepturi sau elibereaza de obligatii"
din art. 361 Cod penal.Aceasta pentru ca prima notiune nu e restrânsa prin adaosul „care acorda
drepturisau elibereaza de obligatii". De aceea, nu oricare document oficial acorda drepturisau elibereaza de
obligatii. În art. 332 Cod penal, prin „document oficial" se au învedere si acele documente oficiale care nu
acorda drepturi, nici nu elibereaza deobligatii. O cerinta obligatorie, în sensul alin. (1) al art. 361 Cod penal,
este ca

confectionarea, detinerea, vînzarea sau folosirea documentelor oficiale falsetrebuie neaparat sa acorde
drepturi sau sa elibereze de obligatii.

Prin „document oficial” trebuie să se înţeleagă, inclusiv, documentul electronic purtător de informaţii
oficiale; în cazul falsificării documentului electronic oficial este posibilă aplicare art.332 CP

Documente oficiale sunt considerate: paşaportul, alte acte de identitate; permisul de conducere a
mijlocului de transport; livretul militar; paşaportul tehnic asupra mijlocului de transport; poliţa de
asigurare medicală; legitimaţia de pensionare; legitimaţia de veteran; carnetul de muncă; diploma de
absolvire a unei instituţii de învăţămînt; titlul executoriu etc

Recomandarea Rec(2002) Comitetului Ministrilor a Consiliului Europei,catre Statele membre, privind accesul
la documentele publice, din 21.02.2002,stipuleaza ca „documentele publice” semnifica: - toate informatiile
înregistrate înorice forma, elaborate, primite sau detinute de autoritatile publice si care aulegatura cu
functia administrativa, exceptie facînd documentele care sunt în curs depregatire.

Termenul de „documente publice” reprezinta în sensul prezentei recomandari,toate informatiile fixate pe

orice suport fizic într-o forma recuperabila (texte scrise,înregistrate pe banda sonora sau audiovizuala,
fotografii, email -uri, informatiistocate pe suport electronic cum ar fi bazele de date electronice etc.).
Atîtdocumentele produse de o autoritate, cît si documentele ce provin de la terti si careau fost primite de o
autoritate publica sunt acoperite de definitie.

1.2.Determinaţi deosebirile dintre infracţiunile prevăzute la art.332 și 361 CP RM. (5 puncte)

Articolul 332. Falsul în acte publice
(1) Înscrierea de către o persoană publică, în documentele oficiale a unor date vădit false, precum şi
falsificarea unor astfel de documente, dacă aceste acţiuni au fost săvîrşite din interes material sau din alte
interese personale,
se pedepsesc cu amendă în mărime de la 500 la 1000 unităţi convenţionale sau cu închisoare de pînă la 2
ani, în ambele cazuri cu privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită
activitate pe un termen de la 2 la 5 ani.
(2) Aceleaşi acţiuni săvîrşite:
b) de o persoană cu funcţie de demnitate publică;
c) în interesul unui grup criminal organizat sau al unei organizaţii criminale
se pedepsesc cu amendă în mărime de la 1000 la 2000 unităţi convenţionale sau cu închisoare de la 1 la 6
ani, în ambele cazuri cu privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită
activitate pe un termen de la 5 la 10 ani.

Articolul 361. Confecţionarea, deţinerea, vînzarea sau folosirea documentelor oficiale,

a imprimatelor, ştampilelor sau sigiliilor false
(1) Confecţionarea, deţinerea, vînzarea sau folosirea documentelor oficiale false, care acordă drepturi sau
eliberează de obligaţii, confecţionarea sau vînzarea imprimatelor, ştampilelor sau a sigiliilor false ale unor
întreprinderi, instituţii, organizaţii, indiferent de tipul de proprietate şi forma juridică de organizare,
se pedepseşte cu amendă în mărime de pînă la 300 unităţi convenţionale sau cu muncă neremunerată în
folosul comunităţii de la 150 la 200 de ore, sau cu închisoare de pînă la 2 ani.
(2) Aceleaşi acţiuni:
b) săvîrşite de două sau mai multe persoane;
c) săvîrşite referitor la un document de importanţă deosebită;
d) soldate cu daune în proporţii mari intereselor publice sau drepturilor şi intereselor ocrotite de lege ale
persoanelor fizice sau juridice
se pedepsesc cu amendă în mărime de la 200 la 600 unităţi convenţionale sau cu muncă neremunerată în
folosul comunităţii de la 180 la 240 de ore, sau cu închisoare de pînă la 5 ani.

D1 –obiectul juridic generic : 332 – relaţiile sociale cu privire la BUNa DESFĂŞURĂRe

A ACTIVITĂŢII ÎN SFERA PUBLICĂ

361-relaţiile sociale cu privire la AUTORITĂŢILE PUBLICE ŞI A SECURITĂŢII DE STAT

D2 – obiectul juridic special – 332 –relaţiile sociale cu privire la buna desfăşurare a activităţii de serviciu în
sfera public, ce e condiţionată de încrederea public în autenticitatea doc oficiale.

361 – rel sociale cu privire la circulaţia legală a doc oficiale,c are acordă drepturi sau eliberează de obligaţii,
precum şi a imprimantelor, ştampilelor sau a sigiliilor aparţinînd unor întreprinderi, instituţii, organizaţii,
indiferent de tipul de proprietate şi forma juridică de organizare.

D3 obiectul material/imaterial – 332 – doc oficial autetntic( în ipoteza înscrierii în doc oficiale a unor date
vădit false sau în ipoteza falsificării doc oficiale, presupunînd modificarea conţinutului unor doc oficiale
autentice, nu însă introducerea în asemenea doc a constatărilor sau menţiunilor false) sau materia primă
utilizată.

361 – doc oficiale false care acordă dr sau eliberează de obligaţii ori imprimantele, ştampilele sau sigiliile
false aparţinînd unor întreprinderi, instituţii sau organizaţii (în ipoteza deţinerii, vinzării sau folosirii)
D4 produsul - 332 – doc oficial fals

361 - în cazul confecţionării – doc oficiale false care acordă dr sau eliberează de obligaţii ori imprimantele,
ştampilelel sau sigiliile false aparţinînd unor întreprinderi, instituţii sau organizaţii, iar în cazul agravantei de
la lit. c alin2 – doc de importanţă deosebită fals, obiectul material aici constînd din materia primă sau
materialele din care s-a confecţionat.

D5 lat. Ob – 332 – fapta prejudiciabilă exprimată în acţiunea de înscrierea în doc oficiale a unor date vădit
false ori de falsificare a unor astfel de de doc. Modalităţile normative cu caracter alternativ ale faptei
prejudiciabile:

1. Înscrierea în doc oficiale a unor date vîdit false şi 2. Falsificarea doc oficiale
361 – fapta prejudiciabilă care se concretizează în acţiunea de confecţionare, deţinere, vînzare sau folosire a
doc oficial false, care acordă dr sau eliberează de obligaţii ori imprimantele, ştampilele sau sigiliile false
aparţinînd unor întreprinderi, instituţii sau organizaţii. Modalităţile normative cu caracter alternativ ale
faptei prejudiciabile:

1. Confecţionarea 2. Deţinerea 3. Vînzarea 4. Folosirea doc oficiale false care acordă dr sau
eliberează de obligaţii 5 confecţionarea 6 vînzarea imprimantelor, ştampilelor sau sigiliilor
false aparţinînd unor întreprinderi, instituţii sau organizaţii
D6 – motivele – 332 trebuie să fie din interes material sau din alte interese personale sau la agravanta lit. c
alin 2 în interesul unui grup criminal organizat sau unei oganizaţii criminale

D7 – subiectul-332 trebuie să fie numaidecît o persoană publică, sau în cazul agravantei lit.b alin 2 să fie cu
funcţie de demnitate publică.

D8- agravante-deja va uitati mai sus

1.3. Evaluați corectitudinea următoarei recomandări din pct.15 al Hotărârii Plenului Curţii Supreme de
Justiţie, nr.23 din 28.06.2004 „Cu privire la practica judiciară în procesele penale despre sustragerea
bunurilor”: „Dobândirea ilicită a bunurilor în rezultatul folosirii de către făptuitor a unui document,
falsificat anterior de o altă persoană urmează a fi calificată doar conform art.190 CP RM. În acest
caz, nu este necesară calificarea suplimentară conform art.361 CP RM, deoarece, reieşind din
prevederile art.118 CP RM, prezentarea unor asemenea documente apare ca varietate a
înşelăciunii, deci şi a componenţei de escrocherie. În acelaşi timp, falsificarea unor astfel de
documente, urmată de folosirea lor de către falsificator în vederea sustragerii bunurilor trebuie
calificată conform art.190 şi art.361 CP RM”. (7 puncte)

Art. 361 este aplcaibil în orice caz de folosire a doc. Oficiale care acordă dr sau eliberează de obligaţii. Cu
excepţia cazurilor cînd folosirea unor asemenea doc este realizată ca aacţiune adiacentă, alături de
dobîndirea ilicită a bunurilor altei persoane. Mai mult, dacă folosirea doc oficiale false, care acordă dr sau
eliberează de obligaţii, nu a fost realizată alături de dobîndirea ilicită a bunurilor altei persoane, dar a avut
ca scop o asemena dobîndirea, nu înseamnă că este temei de aplicare a 361.

Falsificarea doc oficiale, care acordă dr sau eliberează de obligaţii nu poate fi suficientă pentru a constitui o
parte a infracşiunii 190. Nu poate fi inşelată victima, daca doc doc false rămîn la făptuitor, nefiind folosite de
acesta. Diferit e cazul cînd falsificarea lor constituie prima etapa infracţioanală a art. 190.

În cazul infr 190 - -preuspunind folosirea unui doc fals nu e necesară aplicarea suplimentară a lin 1 art 361, .
în aşa cazuri apare concurenţa dintre 190 – normă specială şi 361 alin 1 -normă generală.

Astfel, dacă făptuitorul confeţionaează/deţine un doc oficial fals care acordă dr sau aliberează de obligaţii,
în scopul dobîndirii ilicite ulterioare a bunurilor altei persoane, vom fi în rezenta infr 190. 361 alin 1 –
inaplicabil;

Dacă făptuitorul confecţionează/deţine un doc oficial fals care acordă dr sau aliberează de obligaţii, după
care dobîndeşte ilicit bunurile altuia – infr consumată prevăzuta la 190, 361 alin 1 – inaplicabil;

Dacă persoana numai confecţionează/deţine un doc oficial fals care acordă dr sau aliberează de obligaţii,
după care îl transmite unei alte persoane, pentru ca aceasta să dobîndească ilict bunurile altei persoane –
prima pers va fi complice la una dintre infr art 190. Art .361 alin 1 nu va putea fi reţinut la calificare

Nesocotirea acestor reguli ar însemna încălcarea prevederilor art. 118 4şi ar veni în contradicţie cu principiul
neadmiterii sancţionării duble

Subiectul II:Recursul împotriva hotărîrilor nesupuse apelului

2.1. Relataţi despre recursul împotriva sentinţelor şi a recursului separat împotriva încheierilor. (3
puncte)
Pentru fiecare categorie de hotărîri există limitări şi un regim juridic de atacare corespunzător. Pentru
hotărîrile care nu sunt susceptibile pentru a fi atacate cu apel, recursul este destinat şi erorilor de fapt. În
acest fel recursul are loc împotriva hotărîrilor pronunţate în prima instanţă, care nu sunt supuse potrivit
legii, apelului.

În aceste cazuri, recursul este singura cale ordinară de atac, care constituie al doilea grad de jurisdicţie.

4
Articolul 118. Calificarea infracţiunilor în cazul concurenţei dintre o parte şi un întreg
(1) Concurenţa dintre o parte şi un întreg reprezintă existenţa a două sau mai multor norme penale, una din ele
cuprinzînd fapta prejudiciabilă în întregime, iar celelalte – numai unele părţi ale ei.
(2) Calificarea infracţiunilor în cazul concurenţei dintre o parte şi un întreg se efectuează în baza normei care cuprinde
în întregime toate semnele faptei prejudiciabile săvîrşite.
Pot fi atacate cu recurs: hotărîrile judecătoreşti, pentru care nu este prevăzută calea de atac apelul,
enumerate în prezentul articol.( sentinţele pronunţate de judecătorii privind infracţiunile uşoare pentru
săvîrşirea cărora legea prevede în exclusivitate pedeapsa nonprivativă de libertate;
sentinţele pronunţate de Curtea Supremă de Justiţie; alte hotărîri penale pentru care legea prevede această
cale de atac.)

Drept instanţe de recurs în aceste cazuri sunt Curtea Supremă de Justiţie şi curţile de apel. Procedura de
examinare este analogică procedurii existente pînă la adoptarea noului cod de procedură penală.

Încheierile pot fi atacate cu recurs numai o dată cu sentinţa, cu excepţia cazurilor cînd, potrivit legii, pot fi
atacate separat cu recurs.
Recursul declarat împotriva sentinţei se consideră făcut şi împotriva încheierilor, chiar dacă acestea au fost
date după pronunţarea hotărîrii recurate.

Persoanele care pot depunde recurs sunt cele prevazute de art. 401 CPP

Termenul de recurs este de 15 zile. Recursul este declarat tardiv(depus peste termen) daca a fost depus
dupa expirarea termenului prevazut de lege.

Recursul declarat după expirarea termenului prevăzut de lege este considerat ca fiind făcut în termen dacă
instanţa de apel constată că întîrzierea a fost determinată de motive întemeiate, iar apelul a fost declarat în
cel mult 15 zile de la începerea executării pedepsei sau încasării despăgubirilor materiale.
Pînă la soluţionarea repunerii în termen, instanţa de recurs poate suspenda executarea hotărîrii.
Participantul la proces care a lipsit atît la judecarea, cît şi la pronunţarea sentinţei şi nu a fost informat
despre adoptarea sentinţei poate declara recurs şi peste termen, dar nu mai tîrziu de 15 zile de la data
începerii executării pedepsei sau încasării despăgubirilor materiale.
Recursul declarat peste termen nu suspendă executarea sentinţei. Instanţa de recurs poate suspenda
executarea sentinţei atacate.

Recursurile declarate în termen împotriva hotărîrilor judecătoreşti pentru care nu este prevăzută calea de
atac apelul sînt suspensive de executare atît în ce priveşte latura penală, cît şi latura civilă, în afară de cazul
cînd legea dispune altfel.
Instanţa de recurs judecă recursul numai cu privire la persoana la care se referă declaraţia de recurs şi
numai în raport cu calitatea pe care aceasta o are în proces.
Instanţa de recurs examinează cauza în limitele temeiurilor prevăzute în art.444, însă ea este obligată ca, în
afara temeiurilor invocate şi cererilor formulate de recurent, să examineze întreaga cauză sub toate
aspectele, dar fără a agrava situaţia părţii în favoarea căreia s-a declarat recurs.
Instanţa de recurs, soluţionînd cauza, nu poate crea o situaţie mai gravă pentru persoana în favoarea căreia
a fost declarat recurs.

Instanţa de recurs examinează cauza prin extindere şi cu privire la persoanele în privinţa cărora nu s-a
declarat recurs sau la care acesta nu se referă, avînd dreptul de a hotărî şi în privinţa lor, fără a crea acestora
o situaţie mai gravă.

Temeiurile de declarare a recursului sunt prevazute de art. 444 CPP.

Hotărîrile judecătoreşti pot fi supuse recursului pentru a repara erorile de drept comise de instanţele de
fond în cazurile în care:
1) nu au fost respectate dispoziţiile privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei;
2) instanţa nu a fost compusă potrivit legii ori au fost încălcate prevederile art.30, 31 şi 33;
3) şedinţa de judecată nu a fost publică, în afară de cazurile cînd legea prevede altfel;
4) judecata a avut loc fără participarea procurorului, inculpatului, precum şi apărătorului, interpretului şi
traducătorului, cînd participarea lor era obligatorie potrivit legii;
5) cauza a fost judecată în primă instanţă fără citarea legală a unei părţi sau care, legal citată, a fost în
imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa instanţa despre această imposibilitate;
6) hotărîrea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază soluţia ori motivarea soluţiei contrazice
dispozitivul hotărîrii sau acesta este expus neclar, sau dispozitivul hotărîrii redactate nu corespunde cu
dispozitivul pronunţat după deliberare;
7) nu au fost întrunite elementele infracţiunii sau instanţa a pronunţat o hotărîre de condamnare pentru
o altă faptă decît cea pentru care condamnatul a fost pus sub învinuire, cu excepţia cazurilor reîncadrării
juridice a acţiunilor lui în baza unei legi mai blînde;
8) inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală;
9) s-au aplicat pedepse în alte limite decît cele prevăzute de lege sau greşit individualizate în raport cu
prevederile capitolului VII din Partea generală a Codului penal;
10) persoana condamnată a fost judecată anterior în mod definitiv pentru aceeaşi faptă sau există o cauză
de înlăturare a răspunderii penale, sau aplicarea pedepsei a fost înlăturată de o nouă lege sau anulată de un
act de amnistie, a intervenit decesul inculpatului ori a intervenit împăcarea părţilor în cazul prevăzut de
lege;
11) inculpatul a fost achitat greşit pentru motivul că fapta săvîrşită de el nu este prevăzută de legea
penală sau cînd procesul penal a fost încetat greşit din motivul că exista o hotărîre judecătorească definitivă
în privinţa aceleiaşi fapte sau că există o cauză de înlăturare a răspunderii penale, sau aplicarea pedepsei a
fost înlăturată de o lege nouă sau anulată de un act de amnistie ori că a intervenit decesul inculpatului;
12) faptei săvîrşite i s-a dat o încadrare juridică greşită;
13) a intervenit o lege penală mai favorabilă condamnatului;
14) Curtea Constituţională a recunoscut neconstituţională prevederea legii aplicate în cauza respectivă;
15) instanţa de judecată internaţională, prin hotărîre pe un alt caz, a constatat o încălcare la nivel naţional
a drepturilor şi libertăţilor omului, care poate fi reparată şi în această cauză.

Cazurile prevăzute la pct.1)-4), 8), 9), 13)-15) se iau în considerare întotdeauna şi din oficiu, iar cazurile
prevăzute la pct.5)-7), 10), 12) se iau în considerare din oficiu numai cînd au influenţat asupra hotărîrii în
defavoarea inculpatului.
În cazul în care instanţa ia în considerare temeiurile de casare din oficiu, aceasta este obligată să le pună în
discuţia părţilor.

2.2. Caracterizaţi şi clasificaţi temeiurile recursului împotriva sentinţelor. (5 puncte)

Temeiuri procesual-penale- 1-6, temeiuri material- penale- 7-13, hot CC-14, precedent-15

Art. 444 CPP RM prevede expres care sunt cazurile cînd hotărîrile juecătoreşti sunt supuse casării:

1. nu au fost respectate dispoziţiile privind competenţa după materie, sau după calitatea persoanei;
2. instanţa nu a fost compusă potrivit legii ori au fost încălcate prevederile art. 30. 31 şi 33 Codul de
Procedură Penală.
Acest motiv se referă la următoarele.

a. reaua compunere a instanţei. Aceasta are în vedere atît aspectul constitutiv cît şi cel funcţional al noţiunii
de compunere. Compunerea instanţei fiind o condiţie esenţială a judecăţii;

b. încălcarea principiului continuităţii completului de judecată. Dacă hotărîrea s-a dat de alţi judecători decît
de cei care au luat parte la dezbaterea cauzei în fond. Această vedere a legii trebuie să rezulte din însăşi
hotărîrea care se atacă cu recurs.

2. Şedinţa de judecată nu a fost publică în afară de cazurile cînd legea prevede altfel.
Lipsa publicităţii nu va constitui motiv de casare decît atunci cînd legea prevede acest lucru.
3. Judecata a avut loc fără participarea procurorului, inculpatului precum şi a apărătorului, interpretului şi
traducătorului, cînd aceasta e obligatoriu potrivit legii.

Textul legal nu poate fi extins şi la situaţiile de neparticipare la judecată a altor persoane a căror
prezenţă este obligatorie ori cu privire la care n-a fost îndeplinită procedura de citare, deoarece
pentru aceste cazuri este motiv de casare distinct. În vederea garantării dreptului de apărare al
inculpatului, absenţa acestuia de la judecată, cînd prezenţa lui este obligatorie, constituie motivul de
casare. Apărarea e una din activităţile procesuale şi este garantată de lege. De aceea, lipsa
apărătorului cînd apărarea este obligatorie constituie un astfel de motiv.
4. Cauza a fost judecată în prima instanţă fără citarea legală a unei părţi sau care, legal citată, a fost în
imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa instanţa despre această imposibilitate.

5. Hotărîrea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază soluţia ori motivarea soluţiei contrazice
dispozitivul hotărîrii ori acesta este expus neclar sau dispozitivul hotărîrii redactate nu corespunde cu
dispozitivul pronunţat după deliberare.

Acest motiv cuprinde în realitate două cazuri:

- nemotivarea hotărîrii judecătoreşti.

În practică, obligaţia prescrisă de lege pentru instanţe de a-şi motiva hotărîrile lor permite instanţelor de
control de a le controla. De aceea, în cazul lipsei insuficienţei sau obscurităţii motivelor, instanţa de recurs
anulează hotărîrea, fiindcă în aceste condiţii misiunea sa esenţială de a controla hotărîrea primei instanţe
devine imposibilă de realizat.

Nemotivarea ca o omisiune esenţială, apare ca un viciu de procedură (formal) întrucît se materializează în

însuşi sentinţă sau decizia atacată apărînd ca rezultat al unei redactări greşite din partea judecătorilor.
- contrazicerea motivării cu dispozitivul hotărîrii sau neînţelegerea acesteia.

Dispozitivul – o parte esenţială a hotărîrii, reprezentînd ceea ce instanţa a hotărît. De aceea el trebuie să fie
concis, explicit şi categoric. Dacă motivarea soluţiei contrazice dispozitivul hotărîrii sau acesta nu se înţelege
fiind neprecis, vag, confuz ori fără sens, instanţa de recurs va casa hotărîrea instanţei de fond.

6. Nu au fost întrunite elementele infracţiunii sau instanţa a pronunţat o hotărîre de condamnare

pentru o altă faptă decît cea pentru care condamnatul a fost pus sub învinuire, cu excepţia cazurilor
reîncadrării juridice a acţiunilor lui în baza unei legi mai blînde.
Acest motiv cuprinde două cazuri:

- cînd nu sunt întrunite elementele constitutive ale unei infracţiuni. Este vorba de cazul în care, în hotărîre
se face referire la infracţiune nu au fost stabilite faptele sau împrejurările de fapt care corespund
elementelor constitutive ale circumstanţelor agravante sau atenuante ale infracţiunii respective. Instanţa de
fond este obligată să arate care anume fapte corespund diferitelor elemente constitutive ale infracţiunii de
probă cu care le-a constatat.

- cînd instanţa a pronunţat o hotărîre de condamnare pentru o altă faptă decît cea pentru care condamnatul
a fost trimis în judecată. Legea are în vedere o altă faptă nu o altă încadrare juridică, decît aceea rezultată
din actul de sesizare.

7. Inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

Este vorba de lipsa unei trăsături esenţiale a infracţiunii, şi anume predarea faptei de legea penală.
Nu se poate dispune condamnarea pentru o faptă neîncriminată de lege şi nu poate exista pedeapsă
fără infracţiune.
8. S-au aplicat pedepse în alte limite decît cele prevăzute de lege sau freşi individualizate în prevederile
capitolului VII din Partea generală a Codului Penal.

În acest caz instanţa de fond a făcut o greşită individualizare a pedepsei sau nu a respectat limitele
legale ale pedepsei.
În sistemul nostru de drept penal cu pedepse relativ determinate, pedeapsa se aplică de judecată în limitele
fixate de lege.

Aceste limite sunt:

- minimul şi maximul general;

- minimul şi maximul special prevăzut pentru fiecare infracţiune în textul încriminator.

9. Persoana condamnată a fost judecată anterior în mod definitiv pentru aceeaşi faptă sau există o cauză de
înlăturare a răspunderii penale, sau aplicarea pedepsei a fost înlăturată de o nouă lege sau anulată de un act
de amnistie, a intervenit decesul inculpatului ori a intervenit împăcarea părţilor în cazul prevăzut de lege.

Acest motiv de casare constă în redarea autorităţii de lucru judecat. Astfel, o persoană faţă de care s-
a pronunţat o hotărîre definitivă de condamnare, de achitare sau de încetare a procesului penal, nu
mai poate fi urmărită şi judecată pentru această faptă nici chiar sub o încadrare juridică diferită. Este
vorba atît de cazurile generale prevăzute în art. (amnistia, prescripţia, lipsa plîngerii prealabile şi
împăcarea părţilor în cazurile prevăzute de lege) precum şi de cele speciale cunoscute sub denumirea
de cazuri de nepedepsire (tăinuirea, favorizarea sau omisiunea de a denunţa pentru unele infracţiuni
săvîrşite de soţ sau de o rudă apropiată etc.)
Toate aceste cazuri au ca efect stingerea acţiunii penale şi reclamă o soluţie de încetare a procesului penal.

Intervenirea amnistiei constituie motiv de casare, întrucît aceasta are ca efect înlăturarea în total sau în
parte a executării pedepsei ori computarea acesteia în alta mai uşoară. Decesul inculpatului conduce la
casarea hotărîrii de condamnare, întrucît are ca efect înlăturarea pe cale naturală a răspunderii penale.

10. Inculpatul a fost achitat greşit pentru motivul că fapta săvîrşită de el nu este prevăzută de legea penală
sau procesul penal a fost încetat greşit din motivul că există o hotărîre judecătorească definitivă în privinţa
aceleiaşi fapte sau că există o cauză de înlăturare a răspunderii penale sau aplicarea pedepsei a fost
înlăturată de o lege nouă sau anulată de un act de amnistie ori că a intervenit decesul inculpatului.

Aşa cum condamnarea greşită constituie aşa cum am văzut, motiv de casare, aşa şi eroarea în
achitare ori încetarea procesului penal conduce la anularea hotărîrii pentru o cauză legal inexistentă.
11. Faptei săvîrşite i s-a dat o încadrare juridică greşită.

Încadrarea juridică este o chestiune de drept, prin urmare supusă controlului instanţei de recurs. Prin
aceasta nu se atinge fondul întrucît chestiunea de fond constă în constatarea existenţei sau
inexistenţei faptei imputate inculpatului, precum şi toate împrejurările de fapt. Aprecierea dacă fapta
constituie infracţiune şi anume ce infracţiune, este o chestiune de drept. dacă instanţa de fond a
încadrat fapta constatată într-o formulă juridică alta decît cea justă, înseamnă că a dat faptei o
încadrare juridică greşită.
Aşacums-aadmis înliteratură, noţiuneade „încadrarejuridică”
includetoatetextelelegalelacaresefacereferireatuncicîndseprocedează la încadrareafaptei într-oformulă
juridică, adică nunumaitexteleprincipale (normede încriminare), ci
şitexteleadiacenteprivitoarelastarearecidivă (concursuldeinfracţiuni), pentrucă numai înacestcazserealizează
ocaracterizarecompletă dinpunctdevederejuridicainfracţiunii. Faptanusepoatemodifica, dar
încadrareajuridică - da. Faptasaufapteletrebuiesă fieprimitedeinstanţaderecursaşacumaufoststabilite
înmodsuverandecătreinstanţeledefond, însă încadrareajuridică fiindochestiunededrept, estesupusă
cenzuriiinstanţeidecontrol şipoatefimodificată deaceasta. Schimbarea încadrării juridice atrage întotdeauna
casarea instanţei de fond.

12. A intervenit o lege penală mai favorabilă condamnatului.

În materia aplicării în timp a legii penale dacă în intervalul de timp cuprins între momentul infracţiunii şi
momentul judecării definitive a inculpatului au intervenit două sau mai multe legi penale, se aplică legea
mai blîndă.

13. Curtea Constituţională a recunoscut neconstituţională prevederea legii aplicate în cauza respectivă.
14. Instanţa de judecată internaţională, prin hotărîre pe un alt caz, a constatat o încălcare la nivel naţional a
drepturilor şi libertăţilor omului care poate fi reparată şi în această cauză.

Cazurile prevăzute la pct.1)-4), 8), 9), 13)-15) se iau în considerare întotdeauna din oficiu, iar cazurile
prevăzute la pct.5)-7), 10),12) se iau în considerare din oficiu numai cînd au influenţat asupra hotărîrii în
defavoarea inculpatului.

În cazul în care instanţa ia în considerare temeiurile de casare din oficiu, aceasta este obligată să le
pună în discuţia părţilor.

2.3. Proiectaţi o decizie de respingere a recursului separat împotriva încheierii emise conform art.469
alin.(1) pct.14 şi art .471/1 CPP(liberarea de pedeasă în temeiul adoptării unei legi cu efect
retroactiv). (7 puncte)
Articolul 469. Chestiunile care urmează să fie soluţionate
de către instanţă la executarea pedepsei
(1) La executarea pedepsei, instanţa de judecată soluţionează chestiunile cu privire la schimbările în
executarea unor hotărîri, şi anume:

14) liberarea de pedeapsă sau uşurarea pedepsei în temeiul adoptării unei legi care are efect retroactiv ori
ameliorarea, în alt mod, a situaţiei (art. 10 şi 101 din Codul penal), precum şi excluderii din hotărîrea de
condamnare a unor capete de acuzare dacă persoana condamnată a fost extrădată;

Articolul 4711. Încheierea adoptată în cazurile prevăzute

la art. 469 alin. (1) pct. 11) şi 14)
(1) În cazul soluţionării chestiunilor prevăzute la art. 469 alin. (1) pct. 11) şi 14), instanţa adoptă încheiere.
(2) Partea introductivă a încheierii se întocmeşte în conformitate cu prevederile art. 393, care se aplică în
modul corespunzător.
(3) Partea descriptivă a încheierii trebuie să conţină:
a) date despre toate hotărîrile judecătoreşti adoptate în cauza penală respectivă, cu indicarea soluţiei
adoptate;
b) argumentele părţilor în susţinerea poziţiei procesuale;
c) referiri la legea penală nouă care are efect retroactiv asupra situaţiei persoanei condamnate;
d) motivele aplicării (sau neaplicării) prevederilor legii penale noi cu efect retroactiv;
e) pedeapsa stabilită persoanei condamnate în urma aplicării retroactivităţii legii penale noi;
f) alte chestiuni ce au importanţă pentru executarea pedepsei.
(4) Dispozitivul încheierii trebuie să conţină soluţia adoptată în temeiul art.10 şi 101 din Codul penal, cu
indicarea măsurii de pedeapsă ce urmează a fi executată, alte chestiuni ce au importanţă pentru executarea
pedepsei, fără a fi casate hotărîrile irevocabile, precum şi modul şi termenul de atac al încheierii.

Test 33
1.1. Caracterizaţi conceptul şi formele vinovăţiei. (3 puncte)

Vinovăţia-atitudinea psihică (conştientă şi volitivă) a persoanei faţă de fapta prejudiciabilă săvîrşită

şi urmările prejudiciabile ale acesteia, ce se manifestă sub formă de intenţie sau imprudenţă. Ea
constă în săvârşirea cu voinţa liberă a faptei. În prevederea condiţiilor ei de comitere, precum şi a
urmărilor ei periculoase faţă de care adoptă o anumită poziţie, iar în cazul neprevederii urmării,
vinovăţia constă în neglijenţa făptuitorului faţă de posibilitatea reprezentării lor. În conţinutul
vinovăţiei se constată existenţa a doi factori: intelectiv (de conştiinţă) volitiv (de voinţă) Factorul
intelectiv constă în reprezentarea conţinutului obiectiv al infracţiunii. Factorul volitiv reprezintă
capacitatea subiectului care are reprezentarea faptei sale de a-şi dirija în mod liber voinţa de a fi
stapân pe acţiunile sale.
Formele vinovăţiei sunt: intenţia şi imprudenţa. Intenţia poate fi directă şi indirectă. Potrivit art. 17
Cod penal intenţia directă se caracterizează prin aceea că făptuitorul prevede rezultatul faptei sale şi
urmăreşte producerea lui prin săvârşirea acţiunii sau inacţiunii incriminate. Prin prevederea
rezultatului se înţelege reprezentarea urmărilor pe care le produce acţiunea sa, adică lezarea
obiectului sau punerea în pericol a acestuia.
Intenţia indirectă-această formă a vinovăţiei este a doua modalitate a intenţiei şi există atunci când
făptuitorul prevede rezultatul faptei sale şi deşi nu-l urmăreşte acceptă posibilitatea producerii lui.
Intenţia indirectă caracterizează în general acţiunile sale, care datorită modului ori împrejurărilor în
care sunt săvârşite pot produce două sau mai multe rezultate: Unul a cărui producere este certă şi
urmărită de făptuitor faţă de care se va reţine intenţia directă şi altele a căror producere este posibilă
şi acceptată de făptuitor în raport cu care se reţine intenţia indirectă.
Se consideră că infracţiunea a fost săvîrşită din imprudenţă dacă persoana care a săvîrşit-o îşi dădea
seama de caracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale, a prevăzut urmările ei prejudiciabile,
dar considera în mod uşuratic că ele vor putea fi evitate (încrederea exagerată) ori nu îşi dădea
seama de caracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale, nu a prevăzut posibilitatea survenirii
urmărilor ei prejudiciabile, deşi trebuia şi putea să le prevadă (neglijenţa)
1.2. Analizaţi fapta săvîrşită cu două forme de vinovăţie şi fapta săvîrşită fără vinovăţie. (5 puncte)

De regulă, infracţiunile se săvârşesc cu intenţie sau din imprudenţă. Însă unele infracţiuni, după
construcţia lor, se caracterizează sub aspectul laturii subiective prin reunirea cumulativă a intenţiei şi
imprudenţei. Astfel de infracţiuni în art.19 CP sunt definite ca infracţiuni săvârşite cu două forme
de vinovăţie. Sub aspect obiectiv infracţiunile cu două forme de vinovăţie constau dintr-o faptă
iniţială, al cărei rezultat se amplifică, conducând la o consecinţă mai gravă. Sub aspect subiectiv,
aceste infracţiuni se caracterizează prin intenţie, ce stă la baza acţiunii iniţiale, şi imprudenţă faţă de
urmarea mai gravă. Urmarea mai gravă provocată din imprudenţă prin fapta săvârşită cu intenţie
apare astfel drept circumstanţă agravantă la infracţiunile săvârşite cu intenţie. Dacă CP nu ar fi
incriminat infracţiunile săvârşite cu două forme de vinovăţie în partea specială a CP ca infracţiuni
distincte, în practica judiciară la încadrarea juridică a unor asemenea fapte s-ar fi impus aplicarea
regulilor concursului de infracţiuni, realizându-se un concurs ideal: infracţiunea iniţială comisă cu
intenţie şi alta din imprudenţă. În partea specială a CP infracţiunile cu două forme de vinovăţie după

construcţia lor sunt incriminate sub forme de infracţiuni materiale agravate şi infracţiuni formale
agravate.La infracţiunile materiale agravate săvârşite cu două forme de vinovăţie se referă:
vătămarea intenţionat gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii, care a provocat decesul victimei
(alin.4 art.151 CP); provocarea ilegală a avortului care a cauzat din imprudenţă o vătămare gravă ori
medie a integrităţii corporale sau a sănătăţii, precum şi decesul victimei (alin.2 art.159 CP),
terorismul soldat cu decesul unei persoane din imprudenţă (alin.3 art.278 CP) etc.Ca exemple de
infracţiuni formale agravate care pot fi săvârşite cu două forme de vinovăţie sunt: internarea ilegală
într-o instituţie psihiatrică, care a cauzat din imprudenţă vătămarea gravă a integrităţii corporale sau
a sănătăţii, ori decesul victimei (alin.2 art.169 CP); lăsarea în primejdie, care a provocat din
imprudenţă decesul victimei (alin.2 art.163 CP); luarea de ostatici care a dus la decesul victimei din
imprudenţă (alin.3 art.280 CP) etc.
Fapta se consideră săvârşită fără vinovăţie dacă persoana care a comis-o nu îşi dădea seama de
caracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale, nu a prevăzut posibilitatea survenirii urmărilor
ei prejudiciabile şi, conform circumstanţelor cauzei, nici nu trebuia sau nu putea să le prevadă.Din
dispoziţiile art.20 CP rezultă două situaţii în care între acţiunea (inacţiunea) şi urmarea
prejudiciabilă survenită există legătură cauzală, însă fapta se consideră săvârşită fără vinovăţie.În
prima situaţie persoana care a comis fapta nu îşi dă seama şi, conform circumstanţelor cauzei, nici
nu putea să înţeleagă caracterul prejudiciabil al acţiunilor (inacţiunilor) sale. La această situaţie se
referă, în primul rând, legitima apărare aparentă (putativă sau imperfectă), când o persoană este
convinsă, în baza unor date obiective şi a unor condiţii subiective, că se află în faţa unui atac. În
asemenea cazuri trebuie să existe împrejurări reale care să creeze făptuitorului certitudinea că se află
în faţa unui atac. Dacă se va stabili că persoana care se crede cu bună-credinţă atacată şi
circumstanţele concrete ale cauzei, inclusiv comportamentul părţii vătămate, îi dădeau temeiuri de a
aprecia acţiunile părţii vătămate ca atac ce-i dă dreptul de a se apăra, fapta se consideră săvârşită
fără vinovăţie. Or, persoana nu-şi dădea seama şi, conform circumstanţelor cauzei, nici nu putea să
înţeleagă caracterul prejudiciabil al acţiunilor (inacţiunilor) sale.În cazul infracţiunilor cu
componenţe formale, dacă persoana nu îşi dădea seama sau nu trebuia şi nici nu putea să înţeleagă
caracterul prejudiciabil al acţiunilor (inacţiunilor) sale, ele, de asemenea, se consideră săvârşite fără
vinovăţie. De exemplu, declaraţiile necorespunzătoare adevărului, în situaţia în care martorul este de
bunăcredinţă, că ele sunt adevărate, nu întrunesc componenţa infracţiunii de mărturie mincinoasă,
prevăzută de art.312 CP.A doua situaţie, în care fapta se săvârşeşte fără vinovăţie, este aceea în care
persoana nu îşi dă seama de caracterul prejudiciabil al faptei sale, nu prevede posibilitatea survenirii
urmării ei şi, conform circumstanţelor cauzei, nici nu trebuia şi nici nu putea să le prevadă.Pentru
existenţa acestei situaţii este necesar a stabili dacă fapta săvârşită îndeplineşte următoarele condiţii
ce se desprind din reglementarea menţionată:Rezultatul acţiunii (inacţiunii) persoanei trebuie să se
datoreze unor împrejurări obiective, neprevăzute de conştiinţa şi voinţa făptuitorului. Împrejurările
imprevizibile pot fi: naturale (cutremur, furtună, trăsnet etc.), diferite instalaţii sau mecanisme
(scurtcircuit, ruperea unei piese la o maşină etc.), o stare fiziologică (leşin, atac de cord etc.). Cauza
imprevizibilă se poate datora şi imprudenţei victimei (apare brusc în faţa automobilului în viteză)
sau comportării unor vieţuitoare (o viespe îl înţeapă în ochi pe conducătorul unui automobil în timp
ce se află la volan, din care cauză comite un accident de circulaţie, etc.).
1.3. Construiţi mecanismul psihologic al vinovăţiei. (7 puncte)

Formele Elementele factorului intelectiv Elementele factorului volitiv

vinovăţiei
Intenţia directă -constientizarea prejudiciabilitatii faptei Dorinţa survenirii consecintelor
-prevede caracterul prejudiciabil al faptei

Intenţia -constientizarea prejudiciabilitatii faptei Admiterea survenirii consecintelor

indirectă -prevede posibilitatea reala de survenire a
consecintelor

Neglijenţa Neconstientizarea prejudiciabilitatii faptei şi o Lipsa eforturilor in vederea in vederea

posibila survenire a consecintelor inlaturarii urmarilor prejudiciabile
Încrederea Constientizarea prejudiciabilitatii faptei şi Încrederea fara temeiuri eficiente in
exagerată previziunii posibilitatii de survenire a posibilitatea evitarii survenirii consecintelor
consecintelor prejudiciabile

Criteriile neglijentei
Criteriul obiectiv-obligatia de a prevedea urmarile prejudiciabile

Criteriul subiectiv-posibilitatea previziunii urmarilor prejudiciabile

2.1 Relataţi despre condiţiile şi temeiurile recursului în anulare. (3 puncte)

În reglementarea actuală a CPP, recursul în anulare este o cale de atac în afara gradelor de jurisdicţie
prin care se realizează o procedură extraordinară de judecare. Esenţa acesteia constă în remedierea
erorilor pe care le conţin hotărîrile irevocabile. Scopul pentru care este exercitat recursul în anulare
reprezintă repararea erorilor de drept comise la judecarea cauzei, în cazul în care un viciu
fundamental în cadrul procedurii precedente a afectat hotărîrea atacată, inclusiv cînd Curtea
Europeană a Drepturilor Omului informează Guvernul Republicii Moldova despre depunerea cererii.

Potrivit art.6 pct. 44) CPP categoria “viciu fundamental în cadrul procedurii precedente, care a
afectat hotărîrea pronunţată” este înțeleasă în sensul de încălcare esenţială a drepturilor şi libertăţilor
garantate de Convenţia pentru apărarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale ale omului, de alte
tratate internaţionale, de Constituţia Republicii Moldova şi de alte legi naţionale.
Temeiurile pentru recurs în anulare (1) Hotărîrile irevocabile pot fi atacate cu recurs în anulare în
scopul reparării erorilor de drept comise la judecarea cauzei, în cazul în care un viciu fundamental în
cadrul procedurii precedente a afectat hotărîrea atacată, inclusiv cînd Curtea Europeană a
Drepturilor Omului informează Guvernul Republicii Moldova despre depunerea cererii. Noţiunea
“viciu fundamental în cadrul procedurii precedente care a afectat hotărîrea pronunţată” este definită
în Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie “Privind aplicarea în practica judiciară de către
instanţele judecătoreşti a unor prevederi ale Convenţiei pentru apărarea drepturilor şi a libertăţilor
fundamentale ale omului”, nr.17 din 19.06.2000, conform căreia “încălcarea esenţială a drepturilor
şi libertăţilor garantate de Convenţia pentru apărarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale ale
omului şi reglementate de legislaţia naţională prin lege procesuală sau prin lege materială”
Condiţiile:
-hotărîrea contestată să fie irevocabilă
-să fie epuizate toate căile de atac
2.2. Analizaţi procedura examinării recursului în anulare şi a recursului în interesul legii. (5
puncte)
Recursul în anulare
Procedura de soluționare a recursului în anulare
implică o suită de măsuri, printre care și cele de
ordin preparator, similare ca și conținut și
finalitate recursului ordinar. Astfel, art.456 alin.
(1) CPP actele procedurale preparatorii ale
instanţei de recurs în anulare şi procedura de
admisibilitate a recursului în anulare se
efectuează în conformitate cu prevederile art.431
şi 432, care se aplică în mod corespunzător.
Admisibilitatea în principiu a recursului în
anulare declarat împotriva deciziei Colegiului
penal al Curţii Supreme de Justiţie o va decide un
complet format din 5 judecători, fără citarea
părţilor, în camera de consiliu, în baza
materialelor din dosar. În cazul constatării
motivelor prevăzute la art.432 alin. (2),
Recursul în interesul legii
Judecarea recursului în interesul legii are loc în
Colegiul Penal al Curții Supreme de Justiție
potrivit procedurii stabilite în art. 465/3 CPP.
Pentru judecarea cauzei sub toate aspectele,
Preşedintele Curţii Supreme de Justiţie poate
suplini completul de judecată cu trei judecători
din alt colegiu al Curţii Supreme de Justiţie.
După sesizare, preşedintele Curţii Supreme de
Justiţie, mai întîi de toate, desemnează în mod
aleatoriu trei judecători din Colegiul penal al
Curţii Supreme de Justiţie pentru a întocmi un
raport asupra recursului în interesul legii.
Pentru a asigura o abordate multilaterală, sub
toate aspectele, inclusiv și din perspectivă
doctrinară, preşedintele completului de judecată
poate solicita opinia scrisă a unor specialişti
completul format din 5 judecători va decide
asupra inadmisibilităţii recursului înaintat prin
decizie motivată adoptată în unanimitate, iar în
cazul constatării condiţiilor prevăzute la alin.(4)
al art. menţionat, completul va trimite prin raport
recursul în anulare pentru judecare Colegiului
penal al Curţii Supreme de Justiţie. Recursul în
anulare admis în principiu se judecă de către
Colegiul lărgit sau, după caz, de Colegiul penal
al Curţii Supreme de Justiţie. La judecarea
recursului în anulare participă Procurorul
General sau procurorii învestiţi de el şi
apărătorul părţii care a declarat recurs în anulare
sau în privinţa căreia acesta a fost declarat. În
cazul în care partea în privinţa căreia a fost
declarat recurs în anulare nu are apărător ales,
Curtea Supremă de Justiţie solicită
coordonatorului oficiului teritorial al Consiliului
Naţional pentru Asistenţă Juridică Garantată de
Stat desemnarea unui avocat care acordă
asistenţă juridică garantată de stat. Obiectul
judecării recursul în anulare va cuprinde
legalitatea hotărîrii atacate pe baza materialelor
din dosarul cauzei. Instanța Supremă are
obligația de a se pronunța privitor la toate
motivele invocate in recursul în anulare. La
adoptarea deciziei, instanța poate opta pentru una
din soluțiile prevăzute în art.435 CPP aplicat în
mod corespunzător. Procedura de rejudecare a
recursului în anulare și limitele acesteia sunt
similare procedurii stabilite în art. 436 CPP
pentru recursul împotriva hotărîrilor instanței de
apel.
recunoscuţi în domeniu asupra chestiunilor de
drept soluţionate diferit. Activitatea
premergătoare judecării finalizează cu
întocmirea unui raport în care se vor cuprinde
soluţiile diferite date problemei de drept şi
motivarea pe care acestea se fundamentează,
jurisprudenţa relevantă a Curţii Constituţionale,
a Curţii Europene a Drepturilor Omului, opiniile
exprimate în doctrină relevante în domeniu,
precum şi opinia specialiştilor 431 consultaţi.
Judecătorii raportori întocmesc şi motivează
proiectul soluţiei ce se propune a fi dată
recursului în interesul legii. Preşedintele Curţii
Supreme de Justiţie fixează termenul de judecare
a recursului în interesul legii. Şedinţa Colegiului
penal al Curţii Supreme de Justiţie se convoacă
de preşedintele instanţei cu cel puţin 20 de zile
înainte de desfăşurarea acesteia. La convocare
fiecare judecător primeşte o copie de pe raportul
cu soluţia propusă. La şedinţă participă toţi
judecătorii în funcţie care fac parte din Colegiul
penal al Cur- ţii Supreme de Justiţie, cu excepţia
celor care din motive obiective nu pot participa.
Şedinţa de judecată va fi deliberativă cu prezenţa
a cel puţin 2/3 din numărul judecătorilor în
funcţie. La judecarea recursului în interesul legii
şedinţa Colegiului penal al Curţii Supreme de
Justiţie va fi prezidată de Președintele Curții
Supreme de Justiție. Potrivit art. 464/3 alin. (7)
CPP recursul în interesul legii va fi susţinut în
faţa Plenului Colegiului penal al Curţii Supreme
de Justiţie de către titularul căii exercitate. Prin
urmare, acesta poate fi Procurorul General,
preşedintele Uniunii Avocaţilor sau judecătorul
desemnat de preşedintele Curţii Supreme de
Justiţie. Termenul de judecare a recursului în
interesul legii este de cel mult 3 luni de la data
sesizării instanţei. Asupra cererii de recurs în
interesul legii Plenul Colegiului Penal al Curții
Supreme de Justiție, cu votul majorității
judecătorilor prezenți, se pronunţă prin decizie.
Ca și în orice altă situație de deliberare și în
cazul respectiv judecătorii nu se pot abține de la vot. Decizia pronunţată în interesul legii este
obligatorie din ziua pronunţării şi nu are efect asupra cauzelor deja soluţionate printr-o hotărîre
judecătorească irevocabilă. Astfel, aplicarea deciziei adoptate în urma judecării recursului în
interesul legii prin caracterul ei obligatoriu este supusă principiul neretroactivităţii. Decizia motivată
se publică.

2.3. Apreciaţi importanţa recursului în anulare şi a recursului în interesul legii. (7 puncte)

Raţiunea includerii căii de atac recursul în interesul legii estre asigurarea rolului decisiv al Curţii
Supreme de Justiţie în menţinerea respectului faţă de lege, asigurarea interpretării uniforme a legilor
dar și, nu în ultimul rînd, - impunerea unității de jurisprudenţă. De altfel, revenirea la această
instituție care a existat pînă la adoptarea actualului CPP sub denumirea de Demers în interesul legii,
este determinată și de existenţa mai multor hotărîri contradictorii adoptate în cauze similare. O
noutate absolută este caracterul obligatoriu al deciziei pronunțate ca urmare a judecării recursului în
interesul legii. Deși în acest sens nu există nici o prevedere în materie cu privire la obligativitatea
hotărîrilor Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie în interpretarea generală a legii, totuși
soluţionînd recursul în interesul legii, Curtea Supremă de Justiţie desfăşoară o activitate care este
parte integrantă a procesului de aplicare a legii.
Importanţa recursului în anulare a devenit vitală, odată cu intensificarea sporită a numărului de
cereri depuse la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. În anumite circumstanţe, angajamentul faţă
de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, poate implica şi adoptarea altor măsuri, în afara
satisfacţia echitabilă acordată de către Curte în temeiul art. 41 din Convenţie şi/sau măsuri cu
caracter general, în scopul repunerii părţii lezate, în măsura posibilităţii, în situaţia în care se află
pînă la încălcarea Convenţiei. Părţile contractate sunt încurajate să-şi examineze sistemele juridice
naţionale pentru a se asigura că există posibilităţi corespunzătoare pentru reexaminarea unui caz,
inclusiv redeschiderea unui proces, în cazurile în care Curtea a constatat o încălcare a Convenţiei.
Luînd în considerare necesitatea şi importanţa unui asemenea mecanism, Comitetul de Miniştri al
Consiliului Europei a adoptat Recomandarea nr. R (2000) 2 cu privire la reexaminarea şi
redeschiderea unor cazuri la nivel intern în urma hotărîrilor Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Potrivit acestei Recomandări, părţile contractante urmează să se asigure că la nivel intern există
posibilităţi adecvate de a realiza, în măsura posibilităţii, restitutio in integrum.
Test 34

1.1. Relatați despre calitățile speciale ale subiectului infracțiunilor prevăzute la lit.e)
alin.(2) art.165 și lit.d) alin.(2) art.220 CP RM. (3 puncte)

Sunt comune ambelor componenţe:trafic de fiinţe umane şi proxenetism

Prin persoană cu funcţie de răspundere se înţelege persoana căreia, într-o întreprindere, instituţie,
organizaţie de stat sau a administraţiei publice locale ori într-o subdiviziune a lor, i se acordă,
permanent sau provizoriu, prin stipularea legii, prin numire, alegere sau în virtutea unei însărcinări,
anumite drepturi şi obligaţii în vederea exercitării funcţiilor autorităţii publice sau a acţiunilor
administrative de dispoziţie ori organizatorico-economice. Prin persoană publică se înţelege:
funcţionarul public, inclusiv funcţionarul public cu statut special (colaboratorul serviciului
diplomatic, al serviciului vamal, al organelor apărării, securităţii naţionale şi ordinii publice, altă
persoană care deţine grade speciale sau militare); angajatul autorităţilor publice autonome sau de
reglementare, al întreprinderilor de stat sau municipale, al altor persoane juridice de drept public;
angajatul din cabinetul persoanelor cu funcţii de demnitate publică; persoana autorizată sau învestită
de stat să presteze în numele acestuia servicii publice sau să îndeplinească activităţi de interes
public.
Prin persoană cu funcţie de demnitate publică se înţelege: persoana al cărei mod de numire sau de
alegere este reglementat de Constituţia Republicii Moldova sau care este învestită în funcţie, prin
numire sau prin alegere, de către Parlament, Preşedintele Republicii Moldova sau Guvern, în
condiţiile legii; persoana căreia persoana cu funcţie de demnitate publică i-a delegat împuternicirile
sale.
Prin persoană publică străină se înţelege: orice persoană, numită sau aleasă, care deţine un mandat
legislativ, executiv, administrativ sau judiciar al unui stat străin; persoana care exercită o funcţie
publică pentru un stat străin, inclusiv pentru un organ public sau o întreprindere publică străină;
persoana care exercită funcţia de jurat în cadrul sistemului judiciar al unui stat străin.
Prin funcţionar internaţional se înţelege: funcţionarul unei organizaţii publice internaţionale ori
supranaţionale sau orice persoană autorizată de o astfel de organizaţie să acţioneze în numele ei;
membrul unei adunări parlamentare a unei organizaţii internaţionale ori supranaţionale; orice
persoană care exercită funcţii judiciare în cadrul unei curţi internaţionale, inclusiv persoana cu
atribuţii de grefă.
1.2.Determinaţi deosebirile dintre infracţiunile prevăzute la art.165 și 220 CP RM. (5 puncte)

Art.165 Art.220
Obiectul juridic special cu caracter Obiectul juridic special – relațiile sociale cu privire la
multiplu: moralitatea și neaservirea actelor sexuale. Obiectul
-principal:relatiile sociale cu privire la secundar – rel sociale cu privire la integritatea
libertatea fizică a persoanei corporală sau libertatea psihică a persoanei.
-secundar: relațiile sociale cu privire la
libertatea psihică, integritatea corporală,
sănătatea, libertatea și inviolabilitatea
sexuală, viața

persoanei și alte posibile valori sociale.

Infracțiunea are obiect material doar
atunci când presupune o influențare
directă asupra corpului victimei.
Victima infracțiunii poate fi doar
persoana care la momentul comiterii
faptei are împliniți 18 ani.
Are obiect material atunci când presupune o influențare
directă asupra corpului victimei.
Victima poate fi oricare persoană de sex feminin sau
masculin. Vârsta victimei poate fi luată în considerație
la individualizarea pedepsei. Răspunderea se agravează
conform lit b (2) art 220 dacă victima este femeia
gravidă.
Latura obiectivă constă în fapta
prejudiciabilă alcătuită din acţiunea
principală și acţiunea adiacentă.
Acţiunea principală se exprimă în :
- recrutarea,
- transportarea,
- transferul,
- Adăpostirea
- primirea victimei.
La rândul său, acţiunea adiacentă cunoaște
urm modalități normative alternative:
1. Ameninţarea cu aplicarea sau aplicarea
violenţei nepericuloase pentru viaţa și
sănătatea
2. Răpirea victimei
3. Confiscarea documentelor victimei
4. Deţinerea victimei în servitute
5. Ameninţarea victimei cu divulgarea
informaţiilor confidenţiale familiei acesteia
sau altor persoane fizice ori juridice
6. Înșelăciune
7. Abuzul de poziţia de vulnerabilitate a
victimei
8. Abuzul de putere
9. Darea sau primirea unor plăţi ori beneficii
Latura obiectivă – fapta prejudiciabiă exprimată în acţiune.
Modalităţile normative alternative:
- Îndemnul la prostituţie - se are în vedere stimularea
interesului unei alte persoane pentru ca aceasta să practice
prostituţia. Îndemnul trebuie să se adreseze unei sau mai
multor persoane concrete. De ex se promite o viaţă ușoară,
distracţii. Nu e valabil ca îndemn dacă se adresează unui cer
nedeterminat de persoane – de ex prin mijloace de
publicaţie în masă.
- Determinarea la prostituţie – întreprinderea unor eforturi
de natură a influenţa o persoană să practice prostituţia. Nu
are importanţă dacă ideea de practicare a prostituţiei a fost
sugerată victimei de către făptuitor sau dacă această idee
apăruse mai înainte în conștiinţa victimei. Important este ca
făptuitorul prin activitatea sa să fi făcut ca victima să ia
decizia de a practica prostituţia. Nu contează metodele prin
care se realizează determinarea la prostituţie. Dacă victima
nu a avut libertatea să ia hotărârea de a practica prostituţia
fapta nu poate fi calificată conform art 220. Aceasta pt că
proxenetismul nu poate presupune constrângerea la
prostituţie. De aceea în cazul constrângerii la prostituţie
răspunderea se va aplica conform art 151, 152, 155, 165,
171, 172, sau altele din cp.

Cât privește modalitățile acțiunii principale,

prin recrutarea victimei se înţelege
atragerea, angajarea, racolarea acesteia,
presupunând ofertarea victimei să-și dea
consimţământul la realizarea asupra ei a unei
tranzacţii cu caracter patrimonial.
Transportarea victimei presupune deplasarea
ei peste frontiera de stat a rm sau în
interiorul teritoriului rm cu ajutorul unui
vehicul sau cu concursul nemijlocit al
făptuitorului – caz care exclude însoțirea
victimei pe jos de către făptuitor.
Transferul victimei reprezintă transmiterea
acesteia
de la un traficant către altul prin vânzare-cumpărare,
schimb, dare în chirie și alte asemena tranzacţii
ilegale. Transferul victimei are întotdeauna un
caracter bilateral pentru că primirea victimei este
corelativă cu transferul acesteia.
Adăpostirea victimei este plasarea acesteia într-un
adăpost pt a nu fi descoperită de reprezentanţii
organelor de drept sau de persoanel care pot denunţa
făptuitorul
Primirea victimei presupune activitatea corelativă
trasnferului victimei care presupune luarea victimei în
custodie de la un traficant de către altul.
Acțiunea principală, în oricare din modalitățile
menționate mai sus trebuie să fie însoțită de
acțiunea adiacentă care se înfățișează în oricare
din modalitățile prevăzute la literele a-c (1) art
165 CP.
a) ameninţare cu aplicarea sau aplicarea violenţei
fizice sau psihice nepericuloase pentru viaţa şi
sănătatea persoanei, inclusiv prin răpire, prin
confiscare a documentelor şi prin servitute, în
scopul întoarcerii unei datorii a cărei mărime nu
este stabilită în mod rezonabil, precum şi prin
ameninţare cu divulgarea informaţiilor
confidenţiale familiei victimei sau altor persoane
atît fizice, cît şi juridice;
b) înşelăciune;
c) abuz de poziţie de vulnerabilitate sau abuz de
putere, dare sau primire a unor plăţi sau beneficii
pentru a obţine consimţămîntul unei persoane care
deţine controlul asupra unei alte persoane
Latura subiectivă se caracterizează prn intenție
directă. În cele mai frecvente cazuri motivul
infracțiunii este interesul material.
Scopil infracțiunii este unul special și apare sub
următoarele forme alternative:
- Scopul exploatării sexuale, comerciale sau
necomerciale
- Scopul exploatării prin muncă sau servicii forțate
- Exploatării prin cerșetorie
- Exploatării în sclavie sau în condiții similare sclaviei
- Înlesnirea practicării postituţiei – ajutorul acordat
unei persoane să practice prostituţia. De ex
punerea la dispoziţie a locuinţei , finanţarea
organizării unui local în care se va practica
prostituţia etc.
- Tragerea de foloase de pe urma practicării
prostituţiei de către o altă persoană – obţinerea de
foloase patrimoniale de orice fel (bunuri, drepturi
patrimoniale, avantaje patrimoniale etc) din
practicarea prostituţiei de către o altă persoană
decât făptuitorul.
Infracțiune formală. Consumată din momentul
săvârșirii acțiunii prejudiciabile în oricare din
modalitățile sale :
- În cazul îndemnului – din momentul îndemnului
indiferent dacă pers a luat sau nu decizia
- La determinare – din momentul în care victima a
luat hotărârea, indiferent dacă a fost sau nu realizată
- La înlesnire – se consumă dacă prin ajutorul
acordat s-a înlesnit practicarea
- La tragerea de foloase – din momentul obțineri de
către făptuitor chiar și o dată a foloaselor
patrimoniale
Latura subiectivă – intenție directă . de regulă
motivul se exprimă în interes material. Semnul
secundar: scopul infracțunii de proxenetism
este scopul practicării prostituției de către
victimă. Această infracțiune nu poate avea
scopul exploatării sexuale a victimei (prin asta
se diferențiază de traficul de ființe umane).
Subiectul - pers fiz respo 16 ani. Pers juridică
nu poate fi subiect al infracțiunii (dar de facto
ar putea fi).
Răspunderea se agravează conform lit d (2) art
220 dacă subiectul este persoana publică , cu
funcție de răspundere, cu funcție de demnitate
 publică, pers publică străină sau
- Folosirii victimei în conflicte armate funcționarul internațional ( a se
- Folosirii victimei în activități criminale vedea art. 123 și 123 1 )
- Prelevarea organelor sau țesuturilor victimei.

Subiectul este în primul rând pers fizică responsabilă care la

momentul comiterii faptei are 16 ani. În al doilea rând –
persoana juridică, cu excepția autorităților publice.

1.3.Evaluați corectitudinea următoarei formulări din pct.5.3 al Hotărârii Plenului Curţii Supreme de
Justiţie, nr.37 din 22.11.2004 „Cu privire la practica aplicării legislaţiei în cauzele despre traficul de
fiinţe umane şi traficul de copii”: „Prin violenţa periculoasă pentru viaţă şi sănătatea fizică sau
psihică a persoanei se înţelege vătămarea intenţionată gravă, medie ori uşoară, prevăzută de art.151
sau 152 CP RM ori de alin.(3) art.78 din Codul contravenţional”. (7 puncte)

Este icorectă această formulare,deoarece prin violenţă periculoasă pentru viaţa şi sănătatea fizică sau
psihică a persoanei se înţelege, se are în vedere acel tip de influenţă soldată cu cu vătămarea medie
sau uşoară a integrităţii corporale sau a sănătăţii, ori care deşi nu a cauzat astfel de urmări,comportă
la momentul aplicării ei,datorită metodei de operare, un pericol real pentru victimă. Exemple de
astfel de violenţă sunt:compresia gîtului cu mîinile sau un şnur, îmbrăcarea pe capul victimei a unei
sacoşe de polietilenă,etc.
2.1. Descrieţi cazurile revizuirii. (3 puncte)
(3) Revizuirea poate fi cerută în cazurile în care:
1) s-a constatat, prin sentinţă penală irevocabilă, comiterea unei infracţiuni în timpul urmăririi
penale sau în legătură cu judecarea cauzei;
2) s-au stabilit alte circumstanţe de care instanţa nu a avut cunoştinţă la emiterea hotărîrii şi care,
independent sau împreună cu circumstanţele stabilite anterior, dovedesc că cel condamnat este
nevinovat ori a săvîrşit o infracţiune mai puţin gravă sau mai gravă decît cea pentru care a fost
condamnat sau dovedesc că cel achitat sau persoana cu privire la care s-a dispus încetarea procesului
penal este vinovat/vinovată;
3) două sau mai multe hotărîri judecătoreşti irevocabile nu se pot concilia;
4) Curtea Constituţională a recunoscut drept neconstituţională prevederea legii aplicată în cauza
respectivă.
Primul caz presupune ipoteza comiterii unei fapte ilicite la etapa iniţială a procesului penal
(urmărirea penală) sau la faza judecăţii. Respectiv vom putea atribui acestui caz, ca exemplu
mărturiile false ale martorilor, concluziile false ale expertului, falsitatea corpurilor delicte sau a
actelor îndeplinite de organele de urmărire penală. Relevant pentru acest caz este anume

repercusiunea pe care o va avea asupra cauzei. Aceste fapte ilicite trebuie să ducă la pronunţarea
unei hotărîrineîntemeiate sau nelegale.
Al doilea caz se referă la situaţiile în care ies la iveală fapte sau împrejurări care nu făceau parte din
materialul probator. Astfel nu este important ca partea în favoarea căreia este descoperirea să fi
cunoscut despre ea, relevant este ca această descoperire să ducă la o hotărîre diametral opusă,decît
cea supusă revizuirii.
Al treilea caz are la bază două hotărîri,în ipoteza în care fie ambele sînt greşite,fie doar una.
Hotărîrile se consideră incompatibile dacă se exclud reciproc (exemplu, doi inculpaţi pe aceeaşi
cauză şi în condiţii egale primesc pedepse diferite)
Al patrulea caz prevede cazul cînd CC declară neconstituţională o prevedere, astfel ea îşi încetează
efectele pentru viitor, iar Parlamentul este obligat să supună controlului actul în care se conţinea
prevederea.
2.1 Comparaţi procedura de deschidere şi judecare a revizuirii cu procedura revizurii cauzei în
urma pronunţării hotărîrii de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului. (5 puncte)

Revizuirea Revizuirea cauzei în urma pronunţării hotărîrii de

Procedura de revizuire se deschide în baza
cererii adresate procurorului de nivelul
instanţei care a judecat cauza în fond. În cazul
temeiurilor prevăzute la art. 458 alin. (3) pct. 3) fundamentale ale omului ori a dispus scoaterea
şi 4), procedura de revizuire se deschide în
baza cererii adresate instanţei de judecată care
a judecat cauza în primă instanţă.
(2) Cerere de revizuire poate declara:
1) oricare parte din proces, în limitele calităţii drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi
sale procesuale;
2) soţul şi rudele apropiate ale condamnatului,
chiar şi după decesul acestuia.
(3) Cererea de revizuire se face în scris, cu
arătarea motivului de revizuire pe care se
întemeiază şi a mijloacelor de probă în
dovedirea acestuia.
(4) Organele de conducere sau conducătorii
persoanelor juridice care au cunoştinţă despre
vreo faptă sau circumstanţele ce ar motiva
către Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Hotărîrile irevocabile pronunţate în cauzele în care
Curtea Europeana a Drepturilor Omului a
constatat o încălcare a drepturilor sau a libertăţilor
cauzei de pe rol ca urmare a soluţionării amiabile
a litigiului dintre stat şi reclamanţi pot fi supuse
revizuirii dacă cel puţin una dintre consecinţele
grave ale încălcării Convenţiei pentru apărarea
a protocoalelor adiţionale la aceasta continuă să se
producă şi nu poate fi remediată decît prin
revizuirea hotărîrii pronunţate.
(2) Pot cere revizuirea:
a) persoana al cărei drept a fost încălcat;
b) rudele condamnatului, chiar după moartea
acestuia, numai dacă cererea este formulată în
favoarea condamnatului;
c) procurorul.
revizuirea sînt obligate să sesizeze procurorul
sau, după caz, instanţa de judecată.
(5) Procurorul poate din oficiu să iniţieze
procedura revizuirii.
(6) Dacă există vreunul din temeiurile
prevăzute în art. 458 alin. (3) pct. 1)–3),
procurorul, în limitele competenţei sale, dă o
ordonanţă de deschidere a procedurii de
revizuire şi efectuează cercetarea
circumstanţelor sau dă o însărcinare în acest
scop ofiţerului de urmărire penală. În cursul
cercetării circumstanţelor noi descoperite se
pot efectua, cu respectarea dispoziţiilor
prezentului cod, audieri, cercetări la faţa
locului, expertize, ridicări de obiecte sau
documente şi alte acţiuni de urmărire penală
care vor fi necesare.
(61) Dacă se constată existenţa temeiului
prevăzut la art. 458 alin. (3) pct. 4), instanţa de
judecată admite prin încheiere cererea şi
rejudecă cauza.
(7) Dacă lipsesc temeiurile prevăzute la
art.458, procurorul emite o ordonanţă de refuz
în deschiderea procedurii de revizuire,
ordonanţă care este susceptibilă de a fi atacată
în modul prevăzut la art.313.
(8) În tot timpul efectuării cercetării
circumstanţelor noi descoperite, Procurorul
General este în drept de a înainta demers de
suspendare a executării hotărîrii în limitele
cererii de revizuire.
După terminarea cercetării circumstanţelor noi, procurorul înaintează toate materialele, împreună cu
concluziile sale, instanţei care a judecat cauza în fond, iar dacă temeiul cererii de revizuire constă în
existenţa unor hotărîri judecătoreşti ce nu se pot concilia, materialele se înaintează la instanţa
competentă
Cererea de revizuire se depune la Curtea Supremă
de Justiţie, care judecă cererea în complet format
din 5 judecători.Cererea de revizuire se face în
termen de un an de la data publicării hotărîrii
Curţii Europene a Drepturilor Omului în
Monitorul Oficial al Republicii Moldova.După
sesizare, instanţa poate dispune, din oficiu, la
propunerea procurorului sau la cererea părţii,
suspendarea executării hotărîrii
atacate.Participarea procurorului la examinarea
cauzei este obligatorie.La judecarea cererii de
revizuire, părţile se citează. Părţii aflate în detenţie
i se asigură prezenţa la judecată.Dacă părţile sînt
prezente la judecarea cererii de revizuire, instanţa
ascultă şi mărturiile acestora.Instanţa examinează
cererea în baza actelor cauzei penale şi se pronunţă
prin decizie.Instanţa respinge cererea în cazul în
care constată că este tardivă sau neîntemeiată.
Dacă constată că cererea este întemeiată, instanţa:
1) desfiinţează, în parte, hotărîrea atacată sub
aspectul dreptului încălcat şi rejudecă cauza
potrivit dispoziţiilor art. 434–436, care se aplică în
mod corespunzător;
2) dispune, în cazul în care este necesară
administrarea de probe, rejudecarea în ordine de
revizuire la instanţa de judecată în faţa căreia s-a
produs încălcarea dreptului.
Examinarea cauzei se efectuează conform
procedurii de revizuire.
După primirea materialelor trimise de procuror, preşedintele instanţei le repartizează, conform
prevederilor art.344, pentru examinare. Judecătorul care a primit materialele fixează termen pentru
examinarea cererii de revizuire în vederea admiterii revizuirii, cu citarea părţilor interesate.Cînd
persoana în favoarea sau defavoarea căreia s-a cerut revizuirea se află în stare de arest, chiar într-o
altă cauză, preşedintele şedinţei de judecată dispune aducerea ei la judecată şi solicită
coordonatorului oficiului teritorial al Consiliului Naţional pentru Asistenţă Juridică Garantată de
Stat desemnarea unui avocat care acordă asistenţă juridică garantată de stat dacă aceasta nu are
apărător.La termenul fixat, instanţa, ascultînd părţile prezente, examinează chestiunea dacă cererea
de revizuire a fost făcută în condiţiile prevăzute de lege şi dacă din probele administrate în cursul
cercetării efectuate rezultă date suficiente pentru admiterea revizuirii. Instanţa poate verifica oricare
din probele pe care se întemeiază cererea sau poate, cînd este necesar, să administreze probe noi la
cererea părţilor. Persoanele prevăzute în art.458 alin.(3) pct.1)-3) nu pot fi audiate ca martori în
cauza supusă revizuirii.Instanţa, în baza celor constatate, dispune, prin încheiere, admiterea cererii
de revizuire sau, prin sentinţă, respingerea acesteia.O dată cu admiterea cererii de revizuire, precum
şi în tot cursul judecării din nou a cauzei, instanţa poate menţine suspendarea executării ori poate
suspenda motivat, în tot sau în parte, executarea hotărîrii supuse revizuirii.În cazul admiterii cererii
de revizuire din cauza că există cîteva hotărîri ce nu se pot concilia, cauzele în care aceste hotărîri au
fost pronunţate se conexează pentru rejudecare.

2.3 Proiectaţi o hotărîre de admitere a revizuirii în cazul constatării existenţei a două sau mai multor
hotărîri judecătoreşti irevocabile ce nu se pot concilia. (7 puncte)
X şi Z au fost traşi la răspundere în baza al.1,art.190 CP. Instanţa nefondat a aplicat faţă de X-
pedeapsa de 2 ani, iar faţă de Y-muncă neremunerată (140 de ore). Ambii au avut acelaşi aport la
comiterea faptei.
Test 35
1.1. Caracterizați pregătirea de infracțiune

Noțiunea pregătirii de infracțiune este reglementată la articolul 26 al CPRM. Din conținutul acestei
norme, reies anumite semne obiective și subiective care caracterizează pregătirea de infracțiune:
- semnele obiective se referă crearea de împrejurări favorabile comiterii infracțiunii și întreruperea
acestor acte din cauze independente de voința făptuitorului
- semnele subiective prevăd caracterul intenționat al actelor de pregătire.

Nu orice pregătire de infracțiune este incriminată de legea penală: numai infracțiunile grave,
deosebit de grave și excepțional de rave sunt pasibile de răspundere și pedeapsă penală.
Din felul în care se manifestă actele de pregătire, ele pot fi de natură intelectuală ori materială. Un
act de pregătire de natură intelectuală poate fi înţelegerea prealabilă de a săvârşi o infracţiune.
Actele de pregătire de natură materială constau din procurarea, fabricarea sau adaptarea mijloacelor
ori a instrumentelor în vederea săvârşirii infracţiunii. Alin.1 art.26 CP nu a enumerat în mod
exhaustiv toate actele posibile de pregătire de infracţiune. Prin expresia sau crearea intenţionată, pe
altă cale, de condiţii pentru săvârşirea ei legiuitorul a recunoscut că orice acte de pregătire efectuate
cu scopul săvârşirii infracţiunii cad sub incidenţa alin.1 art.26 CP.
Din punct de vedere al laturii obiective, pregătirea de infracțiune are anumite particularități:
- Actele de pregătire nu fac parte din latura obiectivă a infracţiunii ce se pregăteşte şi sunt exterioare
acesteia. Ele numai creează condiţii pentru săvârşirea infracţiunii
- Actele de pregătire nu lezează nemijlocit obiectul infracţiunii zămislite. În cazul actelor de
pregătire, de exemplu, a furtului, patrimoniul victimei presupuse nu este lezat, însă se creează o stare
de pericol potenţială pentru această valoare socială
- Actele de pregătire, nefiind obligatorii, sunt posibile la toate infracţiunile intenţionate
- Actele de pregătire trebuie să fie săvârşite numai de persoana care are nemijlocit intenţia de a
săvârşi infracţiunea ca autor sau coautor al ei. Atunci când ele sunt înfăptuite de altă persoană, decât
autorul sau coautorii, constituie acte de complicitate

Actele de pregătire pot fi pedepsite numai în cazul în care "din cauze independente de voinţa
făptuitorului, infracţiunea nu şi-a produs efectul.
Latura subiectivă a pregătirii de infracţiune constă în caracterul ei intenţionat. Mai mult, în cazul
pregătirii de infracţiune făptuitorul acţionează cu intenţie directă. El îşi dă seama de caracterul
prejudiciabil al acţiunilor de pregătire a infracţiunii, prevede posibilitatea survenirii urmărilor
prejudiciabile de pe urma infracţiunii pe care o pregăteşte şi doreşte să săvârşească această

infracţiune. Infracţiunile din imprudenţă nu pot să apară sub formă de acte de pregătire.
Răspunderea penală a făptuitorului în cazul pregătirii de infracţiune se stabileşte conform articolului
corespunzător din partea specială a CP, ca pentru infracţiune consumată, cu trimitere la art.26.
1.2.
Analizaţi trăsăturile şi modalităţile tentativei de infracţiune
Se considera tentativa de infractiune actiunea sau inactiunea intentionata indreptata nemijlocit spre
savirsirea unei infractiuni daca, din cauze independente de vointa faptuitorului, acestea nu si-a
produs efectul.
Trasaturile tentativei:
- actiunea faptuitorului este indreptata nemijlocit spre savirsirea unei infractiuni concrete;
- actiunea ,inactiunea a carei executare a inceput nu si-a produs efectul;
- producerea efectului infractiunii este impiedicata de cause independente de vointa faptuitorului;
- este intotdeauna intentionata.

Modalitatile tentative de infractiune pot fi clasificate conform anumitor criterii:

Dupa principiul realizarii sau nerealizarii tuturor actiunilor infractionale si al apropierii survenirii
rezultatului infractional:
a) Tentativa neterminata(intrerupta) atunci cind executarea faptei a fost impiedicata sa se desfasoare
pina la capat, din cause independente de vointa faptuitorului. Subiectul nu realizeaza complet
actiunea tipica descrisa in norma de incriminare.
b) Tentativa terminata(fara efect) are loc atunci cind sunt savirsite toate actiunile pe care persoana
le-a considerat necesare si care in realitate au fost necesare pentru savirsirea infractiunii, dar, din
cauze independente de vointa faptuitorului, rezultatul cerut de norma de incriminare nu s-a produs.

Iar după criteriul cauzal, există:

a) Tentativa la un obiect impropriu(nul) are loc atunci cind persoana atenteaza asupra valorii sociale
ocrotite de legea penala, care exista in realitate, dar actiunile comise nu creeaza pericol real si nu pot
pricinui vreo dauna din cauza erorii faptuitorului – obiectul material lipsea la momentul atentatului
sau poseda astfel de calitati, intit prin actiunile intreprinse nu putea fi vatamat.
b) Tentativa cu mijloace improprii(nule) are loc atunci cind subiectul foloseste pentru atingerea
rezultatului infractional mijloace inapte, dupa calitatile lor fizice, obiective, sa provoace survenirea
rezultatului dorit. In acest caz, consumarea infractiunii nu a fost posibila din cauza insuficientei sau
defectuozitatii mijloacelor folosite.

Cu privire la modalitățile de realizare, în doctrină sunt expuse opinii diferite, precum că tentativa
poate fi comisă numai prin acțiune. Pe de altă parte, cei care opiniază pentru exitența unei tentative
prin inacțiune, oferă drept exemplu inacțiunea mamei, care în scopul de a-și ucide copilul, nu îl
hrănește.
1.3 Proiectaţi o speţă în care să fie prezentă infracțiunea progresivă.

Pentru a oferi un exemplu practic unde se întâlnește infracțiunea progresivă, este necesar întâi de
definit conceptul acesteia. În CPRM nu este definită expres acest tip de infracțiune, astfel ea reiese
în mod secundar din comiterea unor fapte și poate fi observată la incriminarea unor componențe de
infracțiune.
Pentru definirea conceptului, vine în ajutor doctrina. Astfel, infractiunea progresiva este definita ca
fiind acea infractiune a carei latura obiectiva, dupa ce a atins momentul consumativ corespunzator
unei anumite infractiuni, se amplifica succesiv, fara interventia faptuitorului, fie prin agravarea
urmarii produse, fie prin producerea de noi urmari vatamatoare, corespunzatoare unei infractiuni
mai grave.
Elementul material al infractiunii progresive este identic cu acela al infractiunii de baza, constand in
actiunea sau inactiunea constitutiva a acesteia.
De mentionat ca amplificarea rezultatului constituie caracteristica esentiala a infractiunii progresive.
Pentru ca amplificarea rezultatului sa dea nastere infractiunii progresive este necesar, pe de o parte,
ca posibilitatea amplificarii urmarilor sa rezulte din cuprinsul textului de incriminare si, pe de alta
parte, ca rezultatul amplificat sa atribuie faptei care l-a produs o incadrare juridica deosebita, mai
grea decat aceea pe care i-o conferea rezultatul initial.
Producerea rezultatului amplificat poate sa urmeze imediat ori, dupa o perioada relativ scurta de la
savarsirea actiunii sau inactiunii, dar el poate surveni si mai tarziu, uneori chiar dupa trecerea unui
mare interval de timp de la comiterea infractiunii de baza.
De exemplu, autorul accidentează un pieton, a cărui vătămare corporală iniţială s-a agravat ducând
la decesul victimei. Este posibil ca acțiunea să se fi produs cu intenție, autorul având motive de a
speria persoana, de a-i cauza vătămări corporale, de a o împiedica să comită pe viitor o anumită
acțiune, sau să ajungă undeva. El nu a lovit victima în mod deosebit de violent, cu scopul de a o
ucide, dar din cauza unor circumstanțe ulterioare, care deja nu au depins de autor (acțiunile altor
persoane, un lanț de alte accidente comise în mod brusc, precum și neacordarea de ajutor victimei),
starea victimei s-a înrăutățit și aceasta a decedat. În circumstanță concretă, acțiunile autorului ar
putea fi calificate în baza art 264 CPRM (Încălcarea regulilor de securitate a circulaţiei sau de
exploatare a mijloacelor de transport de către persoana care conduce mijlocul de transport), .
Componența de bază incriminează încălcarea reguilor de securitate care au cauzat vătămarea medie
a integrității coporale sau a sănătății, iar agravanta de la al. (3) prevede survenirea decesului victimei
drept consecință.
2.1. Relataţi despre avantajele aplicării instituţiei acordului de recunoaştere a vinovăţiei. (3 puncte)

Procedura privind acordul de recunoaştere a vinovăţiei stabileşte o formă simplificată de examinare

a cauzelor penale în instanță. De aceea cauzele penale în procedura acordului de recunoaştere a
vinovăţiei se examinează cu respectarea condiţiilor generale ale judecării cauzelor penale, cu
excepţiile stabilite de lege. Această procedură la fel oferă posibilitatea examinării de urgenţă a
cauzelor. Dacă dosarul a parvenit în instanţa de judecată cu acord de recunoaştere a vinovăţiei, de

regulă, judecătorul urmează să pună cauza pe rol fără a ţine şedinţa preliminară şi să ia măsurile
necesare pentru pregătirea şi desfăşurarea şedinţei de judecare a cauzei ca aceasta să nu fie amînată.
Un avantaj evident este faptul că învinuitul obţine o pedeapsă mai blândă decât ar fi obţinut în urma
unui proces judiciar tradiţional. La prima vedere, legislaţia nu oferă certitudinea reducerii pedepsei,
în sensul că inculpatul niciodată nu va şti dacă pedeapsa stabilită în urma acordului este substanţial
diferită de cea care ar fi obţinut-o în cadrul unui proces judiciar deplin (mai ales în cazul
infracţiunilor mai puţin grave). Cu toate că nu sunt efectuate studii în această privinţă, în baza unor
observaţii, se poate de afirmat că acordul de recunoaştere a vinovăţiei într-adevăr ajută persoanele
acuzate să obţină o pedeapsă mai mică. Învinuitul, iar uneori şi familia lui, beneficiază de o protecţie
a reputaţiei sale datorită anonimatului relativ al procesului în cadrul acordului de recunoaştere a
vinovăţiei. Acest fapt este valabil deoarece judecarea acordului are loc, de obicei, fără participarea
părţii vătămate, fără participarea martorilor etc. Teoretic, acordul de recunoaştere a vinovăţiei are
potenţialul de a diminua problemele pe care le are modelul tradiţional în ceea ce priveşte
responsabilizarea persoanei acuzate. Învinuitul are oportunitatea de a negocia cu procurorul un
aranjament mai puţin tehnic şi legalizat, condiţiile acordului său şi, în aşa fel, să devină o persoană
ce participă la procesul de luare a deciziei în cadrul stabilirii pedepsei. O aşa participare nu numai că
promovează demnitatea individului, dar, de asemenea, are şi o valoare instrumentală. Deoarece
învinuitul poate să se simtă moral obligat să onoreze compromisul la care s-a ajuns – adică să
respecte produsul procesului la care el a participat – este mult mai probabil ca el să se simtă
reconciliat cu pedeapsa impusă. În cazul persoanelor arestate durata mare de timp care se scurge
până la ajungerea cazului la faza judecăţii presupune că aceste persoane se vor afla o perioadă relativ
lungă în stare de arest. Majoritatea persoanelor care au trecut mai înainte prin sistemul judiciar ar
prefera să fie deţinute într-un penitenciar decât să se afle în izolator. În aşa fel, atunci când pedeapsa
este foarte probabilă, o soluţionare rapidă a cazului prin intermediul pledării vinovat oferă
posibilitatea unui transfer rapid într-un penitenciar care, de obicei, este mai confortabil, mai curat,
mai sigur şi sunt mai multe şanse de a avea o ocupaţie. Această accelerare duce la faptul că se
micşorează şi perioada în care învinuiţii eliberaţi pe cauţiune pot comite o nouă infracţiune în
aşteptarea procesului şi că sancţionarea are loc mai aproape de momentul în care a fost comisă
infracţiunea. Deşi majoritatea inculpaţilor sunt interesaţi, în primul rând, de reducerea pedepsei, ei
sunt de acord să negocieze şi pentru a reduce din neliniştea lor prin asigurarea unei certitudini în
dispunerea cazului lor. Deci, în mare măsură, clientul poate beneficia în urma unui acord deoarece
obţine o pedeapsă mai blândă şi beneficiază de un proces mai rapid. Mai mult ca atât, încheierea
acordul de recunoaştere a vinovăţiei exclude audierea părţiii vătămate, fapt care poate avea un
impact negativ la stabilirea pedepsei. De asemenea, încheierea acordul de recunoaştere a vinovăţiei
ar putea exclude un eventual apel sau recurs
2.2. Comparaţi procedura acordului de recunoaştere a vinovăţiei cu procedura judecării pe baza
probelor administrate la faza de urmărire penală. (5 puncte)
Deosebiri
Art. 364 1 Acordul
O particularitate definitorie a prezentei proceduri Acordul de recunoaştere a vinovăţiei se

este aplicabilitatea în procesele penale privind toate întocmeşte în scris, cu participarea

categoriile de infracţiuni, inclusiv cele pentru
săvîrșirea cărora este prevăzută detenţiunea pe viaţă.
Legea prevede că pînă la începerea cercetării
judecătoreşti, inculpatul poate declara, personal prin
înscris autentic, că recunoaşte săvîrşirea faptelor indicate
în rechizitoriu şi solicită ca judecata să se facă pe baza
probelor administrate în faza de urmărire penală.
obligatorie a apărătorului, învinuitului sau
inculpatului în cazul infracţiunilor uşoare,
mai puţin grave şi grave.
Acordul se încheie în scris, nu înainte ca
învinuitul să facă cunoştinţă cu drepturile
şi obligaţiile care decurg din acest acord

Poate fi iniţiat doar de partea învinuită, chiar dacă a fost Poate fi iniţiat şi de procuror
informată de instanţă
Se verifică doar acordul părţii exprimat prin înscris, care nu
trebuie să fie rezultatul unei presiuni sau promisiuni
Se verifică condiţiile de valabilitate ale
acordului
Instanţa trebuie să constate, consemnînd în
procesul-verbal al şedinţei, pe lîngă datele
prevăzute în art.336 care se aplică în mod
corespunzător, şi următoarele:
1) dacă există declaraţia apărătorului cu privire
la dorinţa învinuitului, inculpatului de a încheia
acord de recunoaştere a vinovăţiei;
2) dacă poziţia apărătorului corespunde cu
poziţia învinuitului, inculpatului;
3) faptul că instanţa solicită inculpatului să
depună în scris jurămîntul, în condiţiile art.108,
precum şi că el va face declaraţii, dacă acceptă
să depună jurămînt;
4) inculpatul este chestionat sub jurămînt în
următoarele privinţe:
a) dacă înţelege că se află sub jurămînt şi că
dacă depune declaraţii false, acestea pot fi
ulterior folosite într-un alt proces împotriva lui
pentru depunere de declaraţii false;
b) numele, prenumele, data, luna, anul şi locul
naşterii, domiciliul, starea familială şi alte date
de anchetă prevăzute în art.358;
c) dacă a fost recent supus unui tratament
pentru vreo afecţiune mintală sau de
dependenţă de droguri sau de alcool. În cazul
în care răspunsul este afirmativ, se
concretizează, întrebîndu-i pe apărător
şi inculpat dacă inculpatul este capabil de a-şi expune şi adopta poziţia sa;
d) dacă nu se află în prezent sub influenţa drogurilor, medicamentelor sau băuturilor alcoolice de orice natură.
În cazul în care răspunsul este afirmativ, se procedează după cum e prevăzut la lit.c);
e) dacă a primit ordonanţa de punere sub învinuire şi rechizitoriul şi dacă le-a discutat cu apărătorul său;
f) dacă este satisfăcut de calitatea asistenţei juridice acordate de apărătorul său;
g) dacă, în urma discuţiilor lui cu apărătorul, inculpatul doreşte să se accepte acordul de recunoaştere a
vinovăţiei;
5) la examinarea acordului de recunoaştere a vinovăţiei, instanţa, de asemenea, constată:
a) dacă învinuitul, inculpatul a avut posibilitatea de a citi şi discuta cu avocatul său acordul privitor la poziţia
sa pînă la semnarea acestuia;
b) dacă acest acord reprezintă o expresie integrală a înţelegerii inculpatului cu statul;
c) dacă inculpatul înţelege condiţiile acordului cu privire la poziţia sa;
d) dacă nu i-a făcut cineva învinuitului, inculpatului alte promisiuni sau asigurări de altă natură pentru a-l
influenţa de a adopta poziţia de recunoaştere a vinovăţiei în cauza respectivă;
e) dacă nu a încercat cineva să-l forţeze pe învinuit, inculpat, sub orice formă, pentru a adopta poziţia de
recunoaştere a vinovăţiei în cauza respectivă;
f) dacă inculpatul recunoaşte vinovăţia din dorinţă proprie, întrucît el este vinovat;
g) dacă în cazul în care acordul încheiat se referă la o infracţiune gravă, inculpatul înţelege că recunoaşte
învinuirea de comitere a unei infracţiuni grave;
h) dacă a luat cunoştinţă de materialele şi probele administrate în cauză;
6) instanţa urmează să informeze inculpatul şi cu privire la următoarele:
a) sancţiunea maximă posibilă prevăzută de lege şi orice sancţiune minimă obligatorie pentru infracţiunea
respectivă;
b) dacă îi va fi aplicată o pedeapsă condiţionată şi va încălca condiţiile respective, el va executa pedeapsa
reală;
c) instanţa este în drept să hotărască ca inculpatul să compenseze părţii vătămate prejudiciul cauzat, precum şi
cheltuielile judiciare;
d) dacă acordul va fi acceptat, inculpatul va putea ataca sentinţa numai privitor la pedeapsa fixată şi la
încălcările procedurale;
e) faptul că, prin încheierea acordului de recunoaştere a vinovăţiei, inculpatul se privează de dreptul la
judecată în procedura deplină, cu respectarea prezumţiei nevinovăţiei, drept prevăzut în art.66.

-se studiază doar probele de -se studiază întreg materialul probator, însă are drept scop doar
urmărirea penală demonstrarea corectitudinii acordului încheiat

Asemănări:
-ambele sunt proceduri simplificate
-în ambele cazuri se vor respecta normele aplicabile judecăţii în procedură generală
2.2 Apreciaţi dreptul instanţei de judecată de a refuza acceptarea acordului de recunoaştere a
vinovăţiei. (7 puncte)

Incontestabil instanta de judecata are dreptul opozabil partilor la process de a refuza judecarea
cauzei in procedura speciala de recunoastere a vinovatiei in situatiile in care aceasta atesta anumite
vicii in ce tine de modalitatea obtinerii recunoasterii vinovatii, si ma ales in situatia kind exista
probabilitatea sporita ca inculpatul fiind nevinovat sa doreasca sa accepte incheierea acordului de
recunoastere a vinovatiei in urma abuzurilor de drept comise din partea procurorului sau in urma
exercitarii incompetente a atributiilor sale de catre avocat , la fel cum si in cazul in care instanta
constata ca inculpatul nu constientizeaza la justa valoare toate partile positive si negative ale
incheierii acordului de recunoastere a vinovatiei si deci acest fapt ar

putea duce la solutionarea gresita a cauzei . La fel instanta este obligate sa aprecieze daca acest
accord a fost incheiat in conditiile legii , benevol si daca exista suficiente probe care confirma
condamnarea déjà in dependent de acesti factori instanta este in drept sa accepte sau sa refuse
incheierea lui. La examinarea acestuia instanta va mai tsine cont si de urmatoarele fapte :
a) dacă învinuitul, inculpatul a avut posibilitatea de a citi şi discuta cu avocatul său acordul privitor
la poziţia sa pînă la semnarea acestuia; b) dacă acest acord reprezintă o expresie integrală a
înţelegerii inculpatului cu statul; c) dacă inculpatul înţelege condiţiile acordului cu privire la poziţia
sa; d) dacă nu i-a făcut cineva învinuitului, inculpatului alte promisiuni sau asigurări de altă natură
pentru a-l influenţa de a adopta poziţia de recunoaştere a vinovăţiei în cauza respectivă; e) dacă nu a
încercat cineva să-l forţeze pe învinuit, inculpat, sub orice formă, pentru a adopta poziţia de
recunoaştere a vinovăţiei în cauza respectivă; f) dacă inculpatul recunoaşte vinovăţia din dorinţă
proprie, întrucît el este vinovat; g) dacă în cazul în care acordul încheiat se referă la o infracţiune
gravă, inculpatul înţelege că recunoaşte învinuirea de comitere a unei infracţiuni grave; h) dacă a
luat cunoştinţă de materialele şi probele administrate în cauză;
Instanţa urmează să informeze inculpatul şi cu privire la următoarele: despre sancţiunea maximă
posibilă prevăzută de lege şi orice sancţiune minimă obligatorie pentru infracţiunea respectivă; dacă
îi va fi aplicată o pedeapsă condiţionată şi va încălca condiţiile respective, el va executa pedeapsa
reală; instanţa este în drept să hotărască ca inculpatul să compenseze părţii vătămate prejudiciul
cauzat, precum şi cheltuielile judiciare dacă acordul va fi acceptat, inculpatul va putea ataca sentinţa
numai privitor la pedeapsa fixată şi la încălcările procedurale; faptul că, prin încheierea acordului de
recunoaştere a vinovăţiei, inculpatul se privează de dreptul la judecată în procedura deplină, cu
respectarea prezumţiei nevinovăţiei Instanţa întreabă inculpatul dacă susţine sau nu poziţia sa
privitor la acordul de recunoaştere a vinovăţiei. În cazul în care inculpatul susţine acordul de
recunoaştere a vinovăţiei, el face declaraţii în instanţă despre ceea ce a săvîrşit în legătură cu
învinuirea ce i se incriminează şi atitudinea sa faţă de probele anexate la dosar. Atunci cînd
inculpatul nu susţine acordul de recunoaştere a vinovăţiei, el are dreptul de a renunţa la declaraţia sa
privitor la infracţiunea pusă sub învinuire. În acest caz, instanţa dispune judecarea cauzei în
procedură deplină.
Test 36
1.1. Relatați despre rolul juridic al organizatorului în contextul infracţiunilor prevăzute la art.283 și 284 CP
RM. (3 puncte)

Se consideră organizator persoana care a organizat săvîrşirea unei infracţiuni sau a dirijat realizarea ei,
precum şi persoana care a creat un grup criminal organizat sau o organizaţie criminală ori a dirijat activitatea
acestora.
Este cel care creează grupul criminal organizat, selectionind participantii. El distribuie rolurile între
ei, stabilind disciplina. El asigură activitatea concertată, planificată şi direcţionată atît a grupului în
ansamblu, cît şi a fiecărui membru a lui în parte.
1.2 Determinaţi deosebirile dintre infracţiunile specificate la art.283 și 284 CP RM. (5 puncte)

Art. 283 Banditismul Art. 284 Crearea sau conducerea unei

organizaţii criminale
Obiect juridic special multiplu: Obiect juridic special (al.1): relaţiile sociale
-principal:relaţiile sociale cu privire la securitatea cu privire la neadmiterea creării sau
publică apărate de banditism conducerii unei organizaţii criminale
-secundar:relaţiile sociale cu privire la una din
valorile sociale: integritatea corporală,sănătatea sau
libertatea psihică a persoanei,etc.
Obiect material:corpul persoanei sau bunurile
mobile ori imobile
Latura obiectivă:fapta prejudiciabilă prin acţiune.
Acţiunea are 3 modalităţi normative:
-organizarea unei bande armate
(recrutarea,elaborarea planurilor,împărţirea
rolurilor,darea de ordine şi indicaţii)
-participarea la activitatea bandei armate (mijlocită
sau nemijocită)
-participarea la atacurile săvîrşite de banda aramată
(o persoană terţă participă la comitere împreună cu
banda)
Infracţiune formală-se consideră consumată:
-prima modalitate: din momentul organizării bandei
-a doua si a treia:din momentul participarii
Latura subiectivă:intenţie directă.
Motive generale:răzbunare,interes material,etc.
Scopul special:atacarea persoanei fizice sau juridice
Subiect:p.f,virsta de 14 ani
Nu are obiect material sau victimă
Latura obiectivă:fapta prejudiciabilă prin
acţiunea de creare sau conducere a unei
organizaţii criminale
8 modalităţi alternative:
- întemeierea unei astfel de organizaţii
-organizarea activităţii acesteia
-căutarea si angajarea de membri
-ţinerea de adunări
-crearea de fonduri băneşti şi de altă natură
pentru susţinerea membrilor
-înzestrarea cu instrumente
-organizarea culegerii de informaţii despre
victimă
-coordonarea planurilor şi acţiunilor cu alte
organizaţii
Infracţiune formală-se consideră consumată
din momentul comiterii acţiunii prejudiciabile
în oricare din cele 8 modalităţi normative
Latura subiectivă:intenţie directă
Motive generale
Subiectul: p.f,virsta de 14 ani
Al.2
Obiect juridic special: relaţiile sociale cu privire la neadmiterea creării sau conducerii unei
organizaţii criminale cu scopul comiterii unei infracţiuni cu caracter terorist
Nu are victimpă sau obiect material
Latura obiectivă: f.prej. exprimată în 2 modalităţi normative cu caracter alternativ:
-crearea unei organizaţii criminale sau a unui grup criminal organizat
-conducerea unei organizaţii criminale sau a unui grup criminal organizat
Infracţiune formală-se consideră consumată din momentul comiterii acţiunii prejudiciabile în oricare
din cele 2 modalităţi normative
Latura subiectivă:intenţie directă
Motive generale
Scopul special:de a comite una sau mai multe infracţiuni cu caracter terorist
Subiectul: p.f,virsta de 14 ani

1.3 Estimaţi care sunt efectele pozitive și/sau cele negative ale amendamentelor operate în
dispoziția art.284 CP RM prin Legea nr.119 din 23.05.2013. (7 puncte)

Prin intermediul Legii nr. 119 din 23.05.2013 a fost modificată sancţiunea: „de la 10 la 20 de ani” se
înlocuieşte cu textul „de la 15 la 20 de ani”. Această agravare a sacţiunii la al.2, vine în contextul
gradului sporit de periculozitate al componenţei de la al.2. astfel acestă sancţiune face parte din
politica de prevenţie nu doar a actelor de organizare şi activitatea a organizaţiei criminale,ci mai ales
a actelor teroriste comise de acestea.
Incriminarea şi mai ales sancţionarea corectă a acestora face parte din politica de stat în lupta contra
terorismului,care are următoarele obiective:

a) protecţia persoanei, societăţii şi statului împotriva terorismului;

b) prevenirea, depistarea, curmarea activităţii teroriste şi atenuarea urmărilor acesteia;
c) depistarea şi eliminarea cauzelor şi condiţiilor de desfăşurare a activităţii teroriste.
Astfel consider oportune şi pozitive aceste modificări, pentru ca prevenţia generală să dea roade în
contracararea actelor teroriste.
2.1. Definiţi şi caracterizaţi diferite categorii de termene în procesul penal. (3 puncte)

Potrivit art.230 alin.1 CPP, termene în procesul penal sînt intervale de timp în cadrul cărora sau
după expirarea cărora pot fi efectuate acţiuni procesuale. După cum s-a menţionat în literatura de
specialitate,1 termenul este o limitare de ordin cronologic în îndeplinirea unor acte procesuale sau în
efectuare unor acte procedurale. Limitarea se realizează prin fixarea de către lege a unui interval, a
unei durate de timp, înăuntrul căruia actul să se efectueze sau a unui moment procesual, după
atingerea căruia să se poată îndeplini actul. Termenul operează deci asupra unui drept, facultăţi sau
îndatoriri a subiecţilor procesuali pe care aceştea le au în desfăşurarea procesului penal.
Termenele stabilite de lege se numesc termen legale, iar cele fixate de organe poartă denumirea de
termen judiciare. În raport cu efectele pe care le produc, termenele se împart în termene dilatorii,
peremptorii şi orînduitorii. Termenele dilatorii (de la latinescul „dilator”, care înseamnă „care
amînă”) sunt acele termene înăuntrul cărora este oprită îndeplinirea anumitor activităţi procesuale.
Deci termenul dilatoriu repzerintă un impediment pentru efectuarea unui act sau pentru îndeplinirea
unei activităţi procesuale înăuntrul lui, respectiv înainte de expirarea lui. El amînă efectuarea actului
pînă după expirarea termenului. În acest fel termenele dilatorii au menirea de a asigura părţii timp
suficient pentru o anumită activitate procesuală prin oprirea organelor judiciare sau a celeilalte părţi
de a îndeplini înăuntrul lor anumite acte.Sînt termene dilatorii, de exemplu, termenele prevăzute de
art..466 CPP după expirarea cărora hotărîrile se pun în executare, termenul de 1 an prevăzut de
art.511 CPP, după care procurorul înaintează demers judecătorului de instrucţie cu propunerea de a
libera persoana de răspundere penală. Termenele dilatorii se mai numesc şi prohibitive, întrucît ele
apar ca obstacole în calea îndeplinirii unor acte procesuale sau procedurale. Termenele peremptorii
sunt cele înăuntrul duratei cărora trebuie să fie îndeplinit sau efectuat un act. Termenul peremptoriu
(de la latinescul „peremptorius, a, um” care înseamnă „definit, anulator, hotărîror”) obligă la
îndeplinirea anumitor acte mai înainte de expirarea lui. Neîndeplinirea actului înăuntrul termenului
prevăzut de lege conduce la decăderea din exerciţiul dreptului. Din această cauză, termenele
peremptorii se mai numesc şi termene imperative.10 Sînt termene peremptorii, de pildă termenele de
3, 5, 10, 15 zile sau 2 luni ale atacării cu recurs, termenul de 15 zile al atacării cu apel, durata
măsurilor procesuale de constrîngere, durata sechestrării corespondenţei sau durata interceptării
comunicărilor. Termenele orînduitorii sunt cele care fixează o perioadă de timp înăuntrul căreia se
recomandă să fie efectuat un act procesual sau procedural determinat. Astfel în opinia noastră
constituie termene orînduitorii, termenele: de 24 de ore pentru confirmarea actului de începere a
urmăririi penale conform art.274 alin.3 CPP; de 48 de ore pentru înaintarea acuzării conform art.282

CPP; de 3-10 zile pentru întocmirea rechizitoriului conform art.296 CPP. După modul de exprimare
sînt termene cu determinare relativă şi determinarea absolută. Limitele determinate relativ în timp
nu sînt termene în sens tehnic, întrucît nu sînt predeterminate de lege, în mod precis, ele fiind lăsate
la aprecierea organului judiciar.12 Astfel de limitări se exprimă prin formulele: „imediat” art.11,
295 CPP; „fără întîrziere” art.308 CPP; „rezonabil” art.19, 20, 135, 259 CPP; „de urgenţă” art.20,
290 CPP. Prin aceste expresii se impune accelerarea ritmului procesual.13 Termenele cu
determinarea absolută sînt termene cu indicaţii cronometrice (pe ore, zile, luni sau pe ani) ori
determinate prin anumite formule cum sînt: „pînă la terminarea cercetării judiciare în prima
instanţă” art.309 CPP; „de la pornirea procesului penal pînă la terminarea cercetării judecătoreşti”
art.221 alin.1 CPP; „pînă la începerea cercetării judecătoreşti” art.504 alin.6 CPP. După interesul
ocrotit şi finalitatea pentru care au fost impuse termenele pot fi: a) substanţiale; b) procedurale. 14
Termenele procedurale sînt impuse de interese pur procedurale, fiind necesare pentru
sistematizarea şi disciplinarea activităţilor procesuale, pe cînd termenele substanţiale privesc
proteguirea unor drepturi sau interese expraprocesuale, în situaţiile care atrag restrîngerea sau
privarea de acele drepturi ori îngrădirea unor interese.15 De regulă termenele substanţiale
(materiale) sînt prevăzute de Codul penal (termenele prescripţiei tragerii la răspundere penală art.60,
termenele liberării condiţionate de pedeapsă înainte de termen art.91; termenele prescripţiei
executării sentinţei de condamnare art.97 şi altele) dar în mod excepţional Codul de procedură
penală prevede anumite termene substanţiale (termenele măsurilor preventive, termenul reţinerii).
2.2 Analizaţi constatările CtEDO în cauza Holomiov vs Moldova. (5 puncte)
3 Holomiov c moldova

Mai întîi, Guvernul a susţinut că dosarul penal la origine era de o anumită complexitate, care a fost parţial cauza
duratei procesului. Totuşi, în ciuda acelui fapt, durata totală a procesului nu a fost excesivă.
1. Guvernul a susţinut că, pe durata ultimilor trei ani, reclamantul a pretins în mod fals că suferea de hipertensiune
arterială şi alte probleme de sănătate şi că a refuzat să participe la şedinţele instanţelor de judecată. A fost stabilit de
către două comisii medicale că starea sa de sănătate era satisfăcătoare.
2. Şedinţele judecătoreşti au fost amînate de mai multe ori la cererea reclamantului pe pretinse motive de
sănătate. De exemplu, la 24 octombrie 2002, reclamantul a refuzat să meargă la audieri din cauza problemelor
sale de sănătate, însă în acelaşi timp, el a refuzat tratamentul medical propus. La 20 noiembrie 2002, 12
decembrie 2002, 10 iunie 2003, 18 decembrie 2003 reclamantul a simulat probleme de sănătate şi aceasta a
avut drept efect prelungirea duratei procesului. La 4 şi 17 mai 2005, la 8 august şi 25 noiembrie 2005,
reclamantul a fost examinat de medici care au conchis că starea sa de sănătate era satisfăcătoare şi că el era
capabil să asiste la şedinţele de judecată.
3. Reclamantul a susţinut că examinarea fondului cauzei sale penale a început doar după doi ani de la
trimiterea dosarului de către procuror în instanţa de judecată competentă. El, de asemenea, a susţinut că
termenul de două luni între şedinţele de judecată a fost excesiv.
4. Curtea notează că procesele penale împotriva reclamantului au început la 24 ianuarie 2002 şi că
deocamdată ele se află în faţa primei instanţe de judecată. Astfel, perioada pentru a fi luată în consideraţie
este de 4 ani, 9 luni şi 14 zile.
5. Curtea reiterează că rezonabilitatea duratei procesului trebuie evaluată în lumina circumstanţelor cauzei şi
cu referire la criteriile stabilite în jurisprudenţa sa, particularitatea complexităţii cauzei, conduita

reclamantului şi a autorităţilor în cauză, şi care a fost interesul reclamantului în dispută (a se vedea, printre
altele, Frydlender contra Franţei [MC], nr. 30979/96, § 43, CEDO 2000-VII).
6. Referitor la complexitatea cauzei, Curtea notează că procesul la origine avea în vedere mai multe episoade
de fraudă şi acuzaţii de dare de mită şi a necesitat interogarea victimelor şi a martorilor. Mai mult decît atît, în
proces era şi un alt coinculpat care a fost acuzat împreună cu reclamantul de dare de mită. Ea observă, totuşi,
că pe durata parcursului procesului în instanţa de judecată, între 23 mai 2002 şi 11 ianuarie 2006 (dată la care
Guvernul a trimis Curţii o copie a dosarului penal), au fost interogate doar patru persoane. De asemenea, este
de notat că, Curtea Supremă de Justiţie şi Consiliul Superior al Magistraturii au solicitat instanţei de judecată
să grăbească procesul (a se vedea paragrafele supra).
7. Cît priveşte conduita reclamantului, Curtea notează că pe tot parcursul procesului intern reclamantul a
depus mai multe cereri în legătură cu cauza sa, privind asistenţa medicală, de habeas corpus şi de recuzare a
judecătorilor. El, de asemenea, şi-a schimbat avocaţii de cel puţin cinci ori. Procesul s-a desfăşurat în faţa
Tribunalului Chişinău pînă la 23 iunie 2003 şi ulterior în faţa Judecătoriei Centru. Pe durata primei părţi a
procesului au avut loc douăzeci şi una de şedinţe judecătoreşti dintre care unsprezece au fost amînate din
cauza stării de sănătate a reclamantului sau a schimbării avocaţilor. Pe durata a doua a procesului, pînă la 11
ianuarie 2006, au avut loc douăzeci şi trei de şedinţe judecătoreşti dintre care patru au fost amînate din cauza
stării de sănătate a reclamantului sau deciziei sale de a schimba avocaţii.
8. Cererile reclamantului au fost considerate de două ori de către instanţa de judecată ca fiind o împiedicare a
examinării cauzei sale. Totuşi, nu există nici un indiciu că pe durata altor perioade ale procesului
comportamentul reclamantului ar putea fi considerat oarecum obstrucţionist.
9. Referitor la susţinerile Guvernului precum că la 24 octombrie 2002 reclamantul a refuzat să participe la
şedinţa de judecată, Curtea notează că din certificatul medical prezentat de Guvern rezultă clar că reclamantul
nu a simulat simptoamele sale. Faptul că el a refuzat tratamentul medical care i s-a oferit nu pare să fi avut
vreun impact negativ asupra duratei procesului.
10. Referitor la susţinerile Guvernului, precum că la 20 noiembrie 2002, 12 decembrie 2002, 10 iunie 2003 şi
18 decembrie 2003, reclamantul a simulat probleme de sănătate contribuind în felul acesta la durata
procesului (a se vedea paragraful 2 supra), Curtea poate nota doar că dosarul penal prezentat Curţii de către
Guvern nu conţine informaţie despre nici o şedinţă de judecată fixată pentru acele zile.
11. Curtea reiterează că articolul 6 nu cere persoanei acuzate de comiterea unei infracţiuni să coopereze activ
cu autorităţile judecătoreşti (a se vedea, de exemplu, Dobbertin contra Franţei, hotărîrea din 25 februarie
1993, Seria A nr. 256-D, p. 117, § 43) şi că un reclamant nu poate fi blamat pentru că a fi profitat în
întregime de posibilităţile oferite de dreptul intern în apărarea intereselor sale (a se vedea, mutatis mutandis,
Yağcı şi Sargın contra Turciei, hotărîrea din 8 iunie 1995, Seria A nr. 319-A, § 66).
12. În concluzie, Curtea consideră că, în timp ce reclamantul poate fi considerat responsabil pentru perioadele
semnificative de amînare pe durata primei părţi a procesului (înainte de 23 iunie 2003), conduita sa după acea
dată se pare că nu a contribuit substanţial la durata procesului.
13. Referitor la conduita autorităţilor naţionale, Curtea notează că acţiunile lor sau mai curînd omisiunile lor
de a acţiona au contribuit la multe amînări, îndeosebi în partea a doua a procesului (după 23 iunie 2003). În
legătură cu aceasta, ea notează că şedinţe de judecată nu au avut loc timp de aproximativ cinci luni de zile
între lunile iunie şi noiembrie 2003 din cauza unui conflict de competenţă între Tribunalul Chişinău şi
Judecătoria Centru. După ce acesta a fost soluţionat, şedinţele au fost amînate de mai multe ori din cauza
absenţei judecătorului sau procurorului. Mai mult decît atît, şedinţele de judecată au fost adesea fixate la
intervale lungi de timp.
14. În sfîrşit, Curtea observă că pe tot parcursul procesului, reclamantul, care indubitabil a suferit de
probleme de sănătate, a fost ţinut în arest fără asistenţă medicală corespunzătoare – fapt ce a necesitat o

diligenţă particulară din partea instanţelor de judecată, care au judecat cauza, de a înfăptui cu promptitudine
actul de justiţie.
15. Examinînd consideraţiunile de mai sus, Curtea consideră că durata procesului nu întruneşte cerinţa
„termenului rezonabil”. În consecinţă, a avut loc o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenţie.
2.3 Modelaţi o situaţie de încălcare a termenelor rezonabile. (7 puncte)

De exemplu un proces împotriva unui minor pe o infracţiunea uşoară (art.157 de exemplu) a durat 5 ani.
Test 37
1.1. Relatați despre semnificația principiului „in dubio pro reo” în contextul calificării faptei
conform lit.e) alin.(2) art.187 CP RM. (3 puncte)

Pe motiv că uneori din acţiunile făptuitorul, în cazul sustragerii, nu pot duce la demonstrarea veridică a
ameninţării cu violenţa, acest lucru va duce la calificarea nu conform art.188 CP, ci conform art.187 (2) CP,
în virtutea principiului in dubio pro reo.
Acest postulat latin semnifică faptul că toate îndoielile sau dubiile vor fi interpretate în favoarea
bănuitului/învinuitului. Respectiv el este o emanaţie a prezumţiei nevinovăţiei, deoarece prezenţa unor dubii
şi interpretarea lor echivocă poate duce la o acuzaţie şi condamnare nefondată.
1.2Demonstrați dacă este corect a se afirma că art.179 CP RM reprezintă o parte (în sensul art.118
CP RM) față de lit.c) alin.(2) art.186 și lit.d) alin.(2) art.187 CP RM. (5 puncte)
Pentru a stabili dacă este sau nu corectă calificarea este necesră analiza a două ipoteze:
-victima infracţiunii de sustragere este şi proprietarul domiciliul violat
-victimele sint distincte
În primul caz, am fi în prezenţa unui concurs între parte şi întreg, iar conform Art. 118: „Calificarea
infracţiunilor în cazul concurenţei dintre o parte şi un întreg se efectuează în baza normei care cuprinde în
întregime toate semnele faptei prejudiciabile săvîrşite”, respectiv în această ipoteză nu va fi necesară
calificarea conform art.179, fiind suficientă doar aplicarea normelor de la art.186,187 sau 188 cu alineatele
relevante.
În al doilea caz, nu va fi exclus concursul dacă una din victime este de exemplu poprietarul imobilului de
unde s-au sustras bunuri, iar o altă victimă deţine un drept real derivat asupra bunurilor. Aici calificarea
menţionată în item va fi oportună şi corectă, în caz contrar încălcîndu-se principiul legalităţii.
1.3Evaluați corectitudinea următoarei formulări din pct.10 al Hotărârii Plenului Curţii Supreme de
Justiţie, nr.23 din 28.06.2004 „Cu privire la practica judiciară în procesele penale despre
sustragerea bunurilor”: „În cazurile când, în scopul sustragerii bunurilor altei persoane, victimei i-
au fost administrate împotriva voinţei ei ori prin înşelăciune substanţe cu efecte puternice, toxice
sau euforizante periculoase pentru viaţă sau sănătate, cu intenţia de a aduce victima într-o stare de
neputinţă, aceste acţiuni urmează a fi calificate ca tâlhărie. Dacă cu acelaşi scop în organismul
victimei s-au introdus substanţe care nu prezintă pericol pentru viaţă ori sănătate, faptele, în
dependenţă de consecinţe, urmează a fi calificate ca jaf, cu aplicarea violenţei”. (7 puncte)
Nu putem susţine asemenea explicaţii. În ipotezele descrise la alin.4 pct.10 al Hotărârii nr.23/2004,
răspunderea nu poate fi aplicată nici conform lit.e) alin. (2) art.187 CP RM, nici art.188 CP RM.
Considerăm inadmisibilă confundarea atacului, a violenţei sau a ameninţării cu violenţa, pe de o

parte, cu punerea victimei în stare de neputinţă, pe de altă parte. În continuare, vom prezenta
argumentele necesare. În dispoziţiile de la lit.e) alin.(2) art.187 şi art.188 CP RM, influenţarea
exercitată asupra victimei este desemnată, respectiv, prin sintagmele „aplicarea violenţei
nepericuloase pentru viaţa sau sănătatea persoanei ori ameninţarea aplicării unei asemenea violenţe”
şi „atacul... însoţit de violenţă periculoasă pentru viaţa sau sănătatea persoanei agresate ori de
ameninţarea cu aplicarea unei asemenea violenţe”. După M.Florea, în general, noţiunea de
„violenţă” se referă la un act agresiv care în desfăşurare îmbracă forma utilizării forţei, a
constrângerii fizice, ea reprezentând una din formele majore de manifestare a agresivităţii. Are
dreptate V.Manea când afirmă: „Atacul, care nu implică violenţa – fizică sau psihică – este un
nonsens”.Viziuni asemănătoare sunt exprimate în doctrina penală rusă: „Introducerea în organismul
victimei a substanţelor cu efecte puternice, toxice sau euforizante, care sunt periculoase pentru viaţă
sau sănătate, în scopul aducerii victimei în stare de neputinţă şi al sustragerii bunurilor acesteia, nu
formează conţinutul noţiunii de atac. Este greu de imaginat că o asemenea faptă ar putea fi comisă
pe neaşteptate şi într-o manieră agresivă. Ea este săvârşită clandestin, pe calea înşelăciunii”
Influenţarea ascunsă sau prin înşelăciune asupra organismului victimei nu poate reprezenta atacul în
contextul tâlhăriei, chiar dacă preparatele chimice administrate victimei ar fi periculoase pentru viaţă
sau sănătate. Din analiza pe care am efectuat-o supra, reiese că aducerea victimei în stare de
neputinţă nu intră nici sub incidenţa sintagmei „aplicarea violenţei nepericuloase pentru viaţa sau
sănătatea persoanei ori cu ameninţarea aplicării unei asemenea violenţe” în sensul lit.e) alin.(2)
art.187 CP RM, nici sub incidenţa sintagmei „atacul ..., însoţit de violenţă periculoasă pentru via- ţa
sau sănătatea persoanei agresate ori de ameninţarea cu aplicarea unei asemenea violenţe” în sensul
art.188 CP RM. În astfel de cazuri, nu există o persoană care este, după caz: supusă violenţei sau
ameninţată (cerin- ţă definitorie pentru caracterizarea victimei în cazul infracţiunii prevăzute la lit.e)
alin.(2) art.187 CP RM); agresată (cerinţă definitorie pentru caracterizarea victimei în cazul
tâlhăriei). În astfel de situaţii, există o persoană adusă în stare de neputinţă.
2.1. Definiţi şi caracterizaţi erorile materiale şi omisurile vădite. (3 puncte)
Erori materiale sînt simple greşeli scriptice asupra numelui sau prenumelui, unor date
calendaristice la care se referă actul, asupra unor indicaţii numerice şi altele, cu excepţia erorilor de
conţinut.
Erorile materiale trebuie să fie evidente, adică corectarea lor nu provoacă dubii. Astfel instanţa de
judecată este în drept să corecteze greşelile comise la scrierea numelui şi prenumelui şi a altor date
biografice ale condamnatului, precum şi a greşelilor în scris şi aritmetice, precum şi să corecteze
tipul coloniei de corectare prin muncă a persoanelor care au fost condamnate la privaţiune de
libertate, dacă în sentinţă a fost indicat incomplet sau a fost numit cu un sinonim neprevăzut de lege
(Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr.14 din 20.XII.1993 cu modificările introduse prin
hotărîrea Plenului nr.38 din 20.XII.1999 “Cu privire la unele chestiuni de procedură care a apărut în
cadrul executării sentinţelor”). Corectarea erorilor materiale se face atunci cînd aceste erori apar cu
ocazia redactării unor acte procedurale.
Omisiunea vădită constă în absenţa unor menţiuni pe care trebuie să le cuprindă actul procedural în
mod obligatoriu, menţiuni care trebuie soluţionate odată cu fondul cauzei. Înlăturarea omisiunilor
vădite de către procuror se face cu întocmirea procesului verbal, iar instanţa de judecată prin
încheiere, care se anexează la hotărîrile respective, fiind înmînate totodată în copie părţilor
interesate.
La înlăturarea omisiunilor vădite părţile pot fi chemate spre a da explicaţii.

Pentru înlăturarea omisiunilor privind anumite chestiuni complementare, părţile şi alte persoane
interesate pot folosi calea apelului sau după caz a recursului în condiţiile prezentului Cod, fapt care
nu împiedică în termenul prevăzut de articolul 402 instanţa de fond să înlăture omisiunile vădite
potrivit procedurii stabilite de articolul comentat.
2.2. Delimitaţi particularităţile înlăturării erorilor materiale de erorilor de conţinut. (5 puncte)
Cum am menţionat anterior, erorile materiale sunt simple greşeli scriptice asupra numelui sau
prenumelui, unor date calendaristice la care se referă actul, asupra unor indicaţii numerice şi altele,
cu excepţia erorilor de conţinut.
În ceea ce priveşte erorile de conţinut, ele reprezintă acele greşeli care pot duce la luarea unei
hotărîri sau decizii greşite,adică pot duce la un rezultat greşit. De aceea legiuitorul a stabilit
corectarea acestora prin intermediul căilor de atac. La apel vor fi corectate erorile atît de fapt, cît şi
de drept, pe cînd la recursul împotriva hotărîrilor din apel, doar celor de drept. Astfel dacă erorile
materiale sunt rezultatul unor greşeli tehnice şi pot fi corectate prin simple acte de dispoziţie ale
instanţei, cele de conţinut vor fi considerate corectate doar prin o decizie a instanţei de apel/recurs.
Codul de procedura penală prevede în art.427 (cele care se corectează în recurs ordinar), pe cînd la
apel se face o nouă judecată, respectiv pentru a corecta erorile de drept şi fapt comise în fond.
O altă particularitate pe care aş putea să o sesizez este durata efectuării procedurii de corectare,
respectiv în cazul erorilor materiale observăm termene mici:de exemplu „În termen de 3 zile
lucrătoare de la data anunţării semnării procesului-verbal, participanţii la proces au dreptul să
formuleze obiecţii asupra lui, indicînd inexactităţile şi motivele pentru care îl consideră incomplet”-
art.336 (6) CPP. Pe cînd în cazul erorilor de conţinut suntem de facto limitaţi de termenul rezonabil
al căilor de atac.

Test 38
1.1. Relataţi despre momentul de consumare a infracţiunilor prevăzute la art.278 și 343 CP RM. (3
puncte)

Art.278

Al.1:
-infractiune formal-materială-în ipoteza de provocare a unei explozii ori a unui incendiu sau de
săvîrsire a altei fapte-se consideră consumată din momentul apariţiei pericolului real pentru viaţa,
sănătate, proprietate,mediu sau alte valori sociale
- infractiune formală- în ipoteza ameninţării cu provocarea unei explozii ori a unui incendiu sau de
săvîrsire a altei fapte-se consideră consumată din momentul expunerii ameninţării
Al.2,lit.d:
-infracţiune materială-se consideră consumată din momentul producerii vătămarii grave sau medii a
integrităţii corporale sau a sănătăţii
Al.4:
-infracţiune materială-se consideră consumată din momentul producerii morţii cerebrale a unei sau
mai multe persoane. Nu se va consuma dacă nu va fi rezultatul urmărit,adică moartea unui număr
anumit de persoane.
Art.343
-infractiune formală-se consumă din momentul săvîrşirii unei explozii, incendieri
Sau
-infracţiune materială-din momentul provocării unor otrăviri sau al răspîndirii unor epidemii sau
epizotii
1.2Determinaţi deosebirile dintre infracțiunile specificate la art.278 și 343 CP RM. (5 puncte)
Art. 278 – actul terrorist Art. 343. Diversiunea
Incriminarea legală: Incriminarea legală:
provocarea unei explozii, a unui incendiu sau Săvîrşirea, în scopul slăbirii bazei economice şi a
săvîrşirea altei fapte care creează pericolul de a capacităţii de apărare a ţării, a unor explozii,
cauza moartea ori vătămarea integrităţii corporale incendieri sau a altor acţiuni îndreptate spre
sau a sănătăţii, daune esenţiale proprietăţii sau exterminarea în masă a oamenilor, spre vătămarea
mediului ori alte urmări grave, dacă această faptă integrităţii corporale sau a sănătăţii mai multor
este săvîrşită în scopul de a intimida populaţia ori o persoane, spre distrugerea sau deteriorarea
parte din ea, de a atrage atenţia societăţii asupra întreprinderilor, clădirilor, căilor şi mijloacelor de
ideilor politice, religioase ori de altă natură ale comunicaţie, a mijloacelor de telecomunicaţii ori a
făptuitorului sau de a sili statul, organizaţia altor bunuri de stat sau obşteşti, precum şi
internaţională, persoana juridică sau fizică să provocarea, în aceleaşi scopuri, a unor otrăviri sau
săvîrşească sau să se abţină de la săvîrşirea vreunei răspîndirea unor epidemii sau epizootii,
acţiuni, precum şi ameninţarea de a săvîrşi astfel de
fapte în aceleaşi scopuri

Componenţe de infracţiune identificate: o variantă O singură componenţă de infracţiune

tip (al .(1)), o variantă specială a infracţiunii(al. (4)
care presupune actul terorist săvîrşit prin omorul
unei sau mai multor persoane în scopurile
prevăzute la alin. (1))
și 2 variante agravante (al. (2), al. (3))

Obiectul juridic special : relaţiile sociale cu privire Obiectul juridic special:relaţiile sociale cu privire la
la securitatea publică, apărate împotriva actului securitatea de stat privită din perspectiva consolidării
terorist bazei economice și a capacităţii de apărare a ţării
Obiectul juridic secundar : relaţiile sociale privind
una din următoarele valori : viaţa, sănătatea sau
libertatea psihică a persoanei, integritatea,
substanţa sau potenţialul de utilizare a bunurilor,
ntegritatea mediului, funcţionarea normală a
autorităţilor publice
Obiectul material : corpul persoanei ori bunurile
mobile/imobile
Latura obiectivă : acţiune. 2 modalităţi alternative :
- Provocarea unei explozii, incendiu
- Ameninţarea cu provocarea unei explozii sau
incendiu ori alte asemenea fapte.
Tipul infracţiunii. Formal materială(pentru prima
modalitate a laturii obiective) sau formală( pentru
a doua modalitate – ameninţarea)
Infracţiune materială în cazul variantei speciale de
la al. (4)
Latura subiectivă – intenţie directă.
Motivele – răzbunare, interes material, ura socială,
naţională, religioasă, motive de
origine politică
Este prezent scopul special la al. (4)
Subiectul infracţiunii – pers fizică responsabilă care
a atins 16 ani la momentul comiterii faptei
Subiecţi speciali – grupul criminal sau organizaţia
criminală în variantele agravante
Obiectul juridic secundar : relaţiile sociale cu privire la
viaţa, sănătatea persoanelor, integritatea , substanţa
și potenţialul de utilizare a întreprinderilor, clădirilor,
căilor și mijloacelor de telecomunicaţii, ori a altor
bunuri de stat sau obștești, sănătatea publică.
Obiectul material : corpul persoanei, bunurile
menţionate mai sus
Latura obiectivă – acţiune. Modalităţi alternative :
- Explozii
- Incendieri
- Alte activităţi
- Otrăviri
- Răspândirea unor epidemii
- Răspândirea unor epizotii
Tipul infracţiunii – formală (consumată din momentul
săvârșirii unei explozii) sau materială(consumată din
momentul provocării unor epidemii sau otrăviri).
Latura subiectivă – intenţie directă
Infracţiunea presupune 2 scopuri independente :
slăbirea bazei economice și a capacităţii de apărare a
ţării (scop principal)
și scopul exterminării în masă a oamenilor, vătămării
integrităţii corporale sau a sănătăţii mai multor
persoane, distrugerea sau deteriorarea
întreprinderilor, clădirilor etc (scop subsidiar).
Realizarea acestor scopuri solicită calificare
suplimentară confiorm art respective din CP – 145,
151, 197 etc
Motivele: năzuinţa de a îndeplini obligaţiile
profesionale, răzbunare, ură diferită,
Subiectul – persoana fizică responsabilă care are 16
ani la momentul comiterii faptei.
Nu contează dacă pers face parte dintr-o anumită
organizaţie, dar acest fapt se poate lua în
consideraţia la individualizare.
Posibilitatea liberării de răspundere penală :da Nu este prevăzută posibilitate specială de eliberare
(6) Persoana care a participat la pregătirea actului de răspundere penală
de terorism se liberează de răspundere penală dacă
ea, prin anunțarea la timp a autorităților sau prin
alt mijloc, a contribuit la preîntîmpinarea realizării
actului de terorism şi dacă acțiunile ei nu conțin o
altă componență de infracțiune.

Legătura dintre infracțiuni – fapta va cădea sub incidența art 278 dacă se exprimă în provocarea unei
explozii , incendii sau alte acțiuni dacă acestea au scopul special de a intimida populația, ori o parte
dine a, de a atrage atenția societății asupra ideilor politice, religioase ori de altă natură ale
făptuitorului orid e a sili statul sau pers fizică să săvârșească sau să se abțină de la săvârșirea
anumitor acțiuni; + amenințarea de a recurge la aceste acțiuni periculoase.
1.3 Estimaţi care sunt efectele pozitive și/sau cele negative ale amendamentelor operate în
dispoziția art.278 CP RM prin Legea nr.136 din 19.06.2008. (7 puncte)

Consider oportună această modificare pentru că se oferă o anumită claritate normei. Prin legea
menţionată s-a înlocuit titlul art.278 din „Terorism” în „Act terorist”, această concretizare vine să
clarifice anumite confuziuni, pentru că tot aceeaşi lege dă o explicaţie sintagmelor:
“terorism - ideologia violenţei şi practica de a influenţa prin violenţă luarea unor decizii de către
autorităţile publice sau organizaţiile internaţionale, însoţite de intimidarea populaţiei şi/sau de alte
acţiuni violente ilegale; “

“act terorist - provocarea unei explozii, a unui incendiu sau săvîrşirea altei fapte care creează
pericolul de a cauza moartea ori vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii, daune esenţiale
proprietăţii sau mediului ori alte urmări grave, dacă această faptă este săvîrşită în scopul de a
intimida populaţia ori o parte din ea, de a atrage atenţia societăţii asupra ideilor politice, religioase
ori de altă natură ale făptuitorului sau de a sili statul, organizaţia internaţională, persoana juridică
sau fizică să săvîrşească sau să se abţină de la săvîrşirea vreunei acţiuni, precum şi ameninţarea de a
săvîrşi astfel de fapte în aceleaşi scopuri;”
Respectiv observăm că se încearcă sancţionarea sau incriminarea anume acţiunii şi nu a ideologiei,
deoarece atîta vreme cît curentul ideologic rămîne fără rezultat, am putea sancţiona doar actele
preparatorii. Un element pozitiv al acestor modificări este şi exemplificarea care se conţine în
cuprinsul dispoziţiei: „Actul terorist, adică provocarea unei explozii, a unui incendiu sau săvîrşirea
altei fapte care creează pericolul de a cauza moartea ori vătămarea integrităţii corporale sau a
sănătăţii, daune esenţiale proprietăţii sau mediului ori alte urmări grave, dacă această faptă este
săvîrşită în scopul de a intimida populaţia ori o parte din ea, de a atrage atenţia societăţii asupra
ideilor politice, religioase ori de altă natură ale făptuitorului sau de a sili statul, organizaţia
internaţională, persoana juridică sau fizică să săvîrşească sau să se abţină de la săvîrşirea vreunei
acţiuni, precum şi ameninţarea de a săvîrşi astfel de fapte în aceleaşi scopuri”. Care este menirea
acesteia? Anume de a releva corect conţinutul laturii obiective, prin stabilirea concretă a
modalităţilor normative cu caracter alternativ.
2.1. Relataţi despre procedura refuzului începerii urmăririi penale. (3 puncte)
Conform art.275 CPP urmărirea penală nu poate fi pornită, iar dacă a fost pornită, nu poate fi
efectuată, şi va fi încetată în cazurile în care:
1) nu există faptul infracţiunii;
2) fapta nu este prevăzută de legea penală ca infracţiune;
3) fapta nu întruneşte elementele infracţiunii, cu excepţia cazurilor cînd infracţiunea a fost săvîrşită
de o persoană juridică;
4) a intervenit termenul de prescripţie sau amnistia;
5) a intervenit decesul făptuitorului;
6) lipseşte plîngerea victimei în cazurile în care urmărirea penală începe, conform art.276, numai în
baza plîngerii acesteia sau plîngerea prealabilă a fost retrasă;
7) în privinţa unei persoane există o hotărîre judecătorească definitivă în legătură cu aceeaşi acuzaţie
sau prin care s-a constatat imposibilitatea urmăririi penale pe aceleaşi temeiuri;
8) în privinţa unei persoane există o hotărîre neanulată de neîncepere a urmăririi penale sau de
încetare a urmăririi penale pe aceleaşi acuzaţii;

9) există alte circumstanţe prevăzute de lege care condiţionează excluderea sau, după caz, exclud
urmărirea penală.
. La alte circumstanţe prevăzute de lege care condiţionează excluderea sau, după caz, exclud
urmărirea penală se pot atribui următoarele situaţii:
a. există cel puţin una din cazurile, prevăzute în articolul 35 din Codul penal care înlătură caracterul
penal al faptei (legitima apărare; reţinerea infractorului; starea de extremă necesitatea; constrângerea
fizică sau psihică, riscul întemeiat);
b. renunţarea de bună voie la săvîrşirea infracţiunii în condiţiile articolului 56 din Codul penal;
c. persoana nu a atins vîrsta la care poate fi trasă la răspundere penală conform articolului 21
aliniatele 1 şi 2 din Cod Penal;
d. persoana a săvîrşit o faptă prejudiciabilă în stare de iresponsabilitate şi nu este necesară aplicarea
măsurilor de constrîngere cu caracter medical;
e. în cazul pregătirii unei infracţiuni uşoare reieşind din interpetarea “per a contrario” a dispoziţiei
articolului 26 aliniatul 2 din Codul penal;
f. în cazurile prevăzute de partea specială a Codului penal, cînd în anumite condiţii făptuitorul este
liberat de răspundere penale (art.217 alin.4 predarea de bună voie a substanţelor narcotice,
psihotrope sau a precursorilor; art.278 alin.6, anunţarea la timp despre pregătirea actului de terorism;
art. 280 alin.4, eliberarea de bună voie a ostaticilor; art.282 alin.2, retragerea benevolă dintr-o
formaţiune paramilitară şi predarea armei; art.290 alin.3 predarea de bună voie a armelor sau
muniţiilor; art.312 alin.3 declararea în cadrul dezbaterilor judiciare despre declaraţii, concluzii sau
traduceri false; art.325 alin.4 autodenunţarea privind acte de corupere activă sau extoarcerea
bunurilor sau serviciilor; art.334 alin.3, autodenunţarea privind dare de mită sau extorcarea mitei;
art.337 alin.2 declararea benevolă despre legătura cu serviciul de spionaj străin; trecerea ilegală a
frontierei de stat în condiţiile prevăzute de art.362 alin.4; dizertarea pentru prima dată în condiţiile
prevăzute de art.371 alin.5);
g. în cazul cînd Parlamentul refuză să încuviinţeze începerea urmăririi penale sau trimiterea în
judecată a unui deputat potrivit legii cu privire la statutul deputatului în Parlament.

Refuzul de a începe urmărirea penală se face prin ordonanţă motivată de către procurorul care
dispune această soluţie. În cazul în care procurorul nu este de acord cu soluţia cerută de organul de
urmărire penală, poate să restituie dosarul şi materialele pentru continuarea urmăririi penale. Dacă
însă acceptă neînceperea urmăririi penale, ordonanţa pe care o eliberează trebuie să conţină:
-data,locul întocmirii, numele/prenumele şi calitatea persoanei care o întocmeşte
-descrierea împrejurărilor privind obiectul sesizării şi rezultatele verificării acesteia
-dispoziţia de neincepere a urmăririi penale cu indicarea motivelor si temeiurile prevazute de lege
Ordonanţa poate fi contestată în instanta de judecată de nivelul procuraturii respective. Plîngerea se
înaintează de victimă sau de persoana care a făcut denunţul, în termen de 10 zile,

judecătorului de instrucţie, la locul aflării organului care a comis încălcarea. Hotărîrea de neîncepere
se consemnează în Registrul de evidenţă a materialelor de refuz în începerea urmăririi penale cu
atribuirea numărului de ordine. Se vor face şi menţiunile de rigoare în Registrul dat. Dacă ulterior
circumstanţa de refuz a dispărut, procurorul va anula ordonanţa de refuz şi va dispune începerea
urmăririi penale.
2.2 Clasificaţi temeiurile refuzului începerii urmăririi penale. (5 puncte)
Temeiuri care pot fi înlăturate prin acţiunile Temeiuri care împiedică definitiv pornirea urmăririi
persoanei care a făcut denunţul penale
6) lipseşte plîngerea victimei în cazurile în 1) nu există faptul infracţiunii;
care urmărirea penală începe, conform 2) fapta nu este prevăzută de legea penală ca
art.276, numai în baza plîngerii acesteia sau infracţiune;
plîngerea prealabilă a fost retrasă; 3) fapta nu întruneşte elementele infracţiunii, cu
excepţia cazurilor cînd infracţiunea a fost săvîrşită de
o persoană juridică;
4) a intervenit termenul de prescripţie sau amnistia;
5) a intervenit decesul făptuitorului;
7) în privinţa unei persoane există o hotărîre
judecătorească definitivă în legătură cu aceeaşi
acuzaţie sau prin care s-a constatat imposibilitatea
urmăririi penale pe aceleaşi temeiuri;
8) în privinţa unei persoane există o hotărîre
neanulată de neîncepere a urmăririi penale sau de
încetare a urmăririi penale pe aceleaşi acuzaţii;

Test 39
1.1. Reproduceți câte un exemplu pentru fiecare din modalitățile faptice ale infracțiunilor prevăzute
la art.328 CP RM. (3 puncte)
-săvîrşirea unei acţiuni care ţine de competenţa unei alte persoane cu funcţie de răspundere. Ex:
salariatul X a eliberat un extras din Registrul de arhivă, el neavînd o astfel de prerogativă.
Responsabil era Z,directorul departamentului Arhivă
-săvîrşirea unei acţiuni care putea fi comisă de către făptuitor numai în prezenţa unor circumstanţe
deosebite,indicate în lege sau alt act normativ. Ex.directorul-adjunct V l-a concediat pe salariatul
X,deşi această prerogativă el putea să o exercite doar în perioada de interimat al directorului
executiv,însă acesta era la locul de muncă.
-săvîrşirea unipersonală a unei acţiuni pe care o putea efectua exclusiv un organ colegial. Ex:
administratorul SRL, fără a convoca organul de conducere al persoanei juridice a modificat statutul
acesteia.
-săvîrşirea unei acţiuni pe care nimeni şi în nici un fel de circumstanţe nu este în drept să le
săvîrşească. Ex.: crearea unei autorităţi publice care va cenzura presa
Art 327. Abuzul de putere sau abuzul de serviciu Art 328 excesul de putere sau depășirea atribuţiilor
de serviciu
Incriminarea: Folosirea intenţionată de către o Incriminarea: Săvîrşirea de către o persoană publică
persoană publică a situaţiei de serviciu, în interes a unor acţiuni care depăşesc în mod vădit limitele
material ori în alte interese personale, dacă aceasta drepturilor şi atribuţiilor acordate prin lege, dacă
a cauzat daune în proporţii considerabile intereselor aceasta a cauzat daune în proporţii considerabile
publice sau drepturilor şi intereselor ocrotite de lege intereselor publice sau drepturilor şi intereselor
ale persoanelor fizice sau juridice, ocrotite de lege ale persoanelor fizice sau juridice,

Componenţa: o variantă tip și 2 variante agravante Componenţa: o variantă tip și 2 variante agravante

Obiectul juridic special: rel sociale cu privire la buna
desfășurare a activităţii de serviciu în sfera publică ,
care presupune îndeplinirea de către o pers publică
a obligaţiilor de serviciu în mod corect , fără abuzuri,
cu respectarea intereselor publice precum și a
drepturilor și intereselor ocrotite de lege ale
persoanelor fizice sau juridice.
Ob juridic special – rel sociale cu privire la buna
desfășurare a activităţii de serviciu în sfera publică,
care presupune îndeplinirea de către o persoană
publică a obligaţiilor de serviciu în mod corect, fără
excese , cu respectarea intereselor publice precum și
a drepturilor și intereselor ocrotite de lege ale
persoanelor fizice sau juridice

Obiectul material – corpul persoanei sau obiectul material – corpul pers ori bunurile

bunurile mobile sau imobile. mobile/imobile.

Victima infracţiunii este persoana fizică sau Victima infracţiunii – pers fizică sau juridică ale cărei
juridică ale cărei drepturi sau interese ocrotite de drepturi sau interese ocrotite de lege suferă daune în
lege suferă daune în proporţii considerabile. proporţii considerabile.
Latura obiectivă:
- Fapta prejudiciabilă care constă în acţiunea sau
inacţiunea de folosire a situaţiei de serviciu
- Urmările prejudiciabile – daunele în proporţii
considerabile cauzate intereselor publice sau
drepturilor și intereselor ocrotite de lege ale
persoanelor fizice sau juridice
- Legătura cauzală.
Infracţiune materială. Consumată din momentul
producerii daunelor în proporţii considerabile
intereselor publice sau drepturilor și intereselor
ocrotite de lege ale persoanelor fizice sau
juridice.
Latura subiectivă – intenţie directă sau
indirectă. Motivul infracţiunii are un caracter special
și cunoaște urm forme:
- interesul material
- alte interese personale – dorinţa de obţinere a unor
avantaje nepatrimoniale
Subiectul infracţiunii – pers fiz respo care la
momentul comiterii faptei a atins 16 ani. + calitatea
specială de pers publică.
1.3. Evaluați corectitudinea următoarei formulări din pct.5.4 al Hotărârii Plenului Curţii Supreme
de Justiţie, nr.11 din 22.12.2014 „Cu privire la aplicarea legislaţiei referitoare la răspunderea
penală pentru infracţiunile de corupţie”: „Între art.324 și 327 CP RM există o concurenţă dintre o
normă specială şi una generală, în sensul art.116 CP RM. Deci, la calificare se va reţine doar
Latura obiectivă:
- fapta prejudiciaiblă – acţiunea de depășire a limitelor ,
drepturilor și atribuţiilor acordate prin lege
- urmările prejudiciabile - daunele în proporţii
considerabile cauzate intereselor publice sau drepturilor
și intereselor ocrotite prin lege ale persoanelor fizice
sau juridice
- legătura cauzală
Acţiunea prejudiciabilă analizată cunoaște urm 4
modalități faptice:
- săvârșirea unei acţiuni care ţine de competenţa unei
alte persoane publice
- săvârșirea unei acţiuni care putea fi comisă de către
făptuitor numai în prezenţa unor circumstanţe
deosebite indicate în lege sau în alte acte normative
(circumstanţe care lipsesc la momentul săvârșirii de
către el a faptei)
- săvârșirea unipersonală a unei acţiuni care poate fi
efectuată exclusiv de un organ colegial
- săvârșirea unei acţiuni pe care nimeni și în niciun fel de
condiţii nu este în drept să o comită (stare de asediu,
război...)
Infracţiune materială. Consumată din momentul
producerii daunelor în proporţii considerabile
intereselor publice sau drepturilor și intereselor ocrotite
de lege ale persoanelor fizice sau juridice.
Latura subiectivă- intenţie directă sau
indirectă
Motivele infracţiunii: interesul material, dorinţa de
obţinere a unor avantaje nepatrimoniale,
răzbunare, gelozie etc.
Subiectul infracţiunii – pers fiz responsabilă 16 ani.
+ calitatea specială de persoană publică.
art.324 CP RM, nu însă un concurs de infracţiuni. Concursul de infracţiuni (real) dintre art.324 şi
327 CP RM va exista doar în ipoteza realizării efective a unuia dintre scopurile infracţiunii de
corupere pasivă. Aceasta întrucît, latura obiectivă a infracţiunii de corupere pasivă va fi depăşită şi
vom fi în prezenţa a două conţinuturi constitutive”. (7 puncte)
Deşi ar putea părea la prima vedere că între aceste norme care reprezintă raportul special-general nu
ar putea exista un concurs,acest fapt nu este corect. Infracţiunea de la art.324 se consideră
consumată din momentul pretinderii,acceptării sau primirii remuneraţiei ilicite. Astfel faptele
săvîrşite ulterior rămîn în afara sferei de aplicaţie a dispoziţiei sus-menţionate. Respectiv, vom fi în
faţa existenţei unui concurs real de infracţiuni,impunîndu-se necesitatea calificării faptelor persoanei
publice, persoanei publice străine,funcţionarului internaţional sau persoanei cu funcţie de demnitate
publică ca una dintre infracţiunile de la art.324+o infracţiune componentă a concursului real (de
exemplu, una de la art.327 CP).
(3) Concursul real există atunci cînd persoana, prin două sau mai multe acţiuni (inacţiuni), săvîrşeşte
două sau mai multe infracţiuni.
2.1. Relataţi despre soluţionarea cauzei prin mediere sau împăcare la punerea pe rol. (3 puncte)
Pentru a asigura o organizare mai eficientă a procesului de judecare a cauzei fără amînări
nejustificate a şedinţei de judecată, legislatorul a prevăzut procedura şedinţei preliminare a instanţei
de judecată în cadrul căreia vor fi soluţionate chestiunile privind cererile, demersurile şi recuzările,
dacă acestea au parvenit la această fază; chestiunea prezentării şi examinării listei probelor, precum
şi chestiunile privind trimiterea cauzei în instanţa de judecată competentă, suspendarea sau încetarea
procesului dacă este cazul ori numirea cauzei spre judecare şi referitor la măsurile preventive şi de
ocrotire.

În termen de cel mult 10 zile de la data la care cauza a fost repartizată de către preşedinte sau
vicepreşedinte, judecătorul sau, după caz, completului de judecată, studiază materialele dosarului şi
judecătorul sau preşedintele completului fixează termenul pentru şedinţa preliminară.
Şedinţa preliminară în cauzele în care sînt inculpaţi minori sau arestaţi se face de urgenţă şi cu
prioritate, astfel ca cauza să fie judecată pe cît este posibil mai repede.
Şedinţa preliminară constă în soluţionarea, cu participarea părţilor, a chestiunilor legate de punerea
pe rol a cauzei,printer care şi posibilitatea de mediere a conflictului şi/sau de împăcare a părţilor.
Împăcarea în cadrul procesului penal, constatată prin intermediul justiţiei restaurative, capătă
semnificaţie socială realizată prin instrumente juridice. În legislaţia penală 320 actuală, împăcarea de
asemenea capătă efect de instituţie a dreptului material, fiind prevăzută în art.109 CP. Art.109 CPP
prevede împăcarea ca un act de înlăturare a răspunderii penale pentru o infracţiune uşoară sau mai
puţin gravă. În cazul împăcării părţilor, conflictul se stinge nu ca urmare a unui act unilateral de
voinţă din partea persoanei vătămate, ci printr-un act bilateral prin voinţă comună a persoanei
vătămate şi a infractorului. Împăcarea părţilor se poate realiza doar în cazul infracţiunilor pentru
care legea prevede această modalitate de înlăturare a răspunderii penale. Împăcarea trebuie să se
facă între făptuitor şi partea vătămată. Ea trebuie să fie exprimată în mod clar, nu însă presupusă pe
baza anumitor situaţii sau împrejurări, părţile consimţind liber acest fapt, exprimîndu-şi în mod
benevol voinţa. Împăcarea este personală, totală, necondiţionată şi definitivă şi trebuie să intervină
pînă la rămînerea definitivă a hotărîrii instanţei de judecată. Codul de Procedură Penală utilizează
două noţiuni. Este vorba despre noţiunea de împăcare şi cea de retragere a plîngerii prealabile. Din
prevederile art.276 nu se poate constata că legiuitorul a făcut careva distincţie între aceste două
instituţii. Enumerînd cazurile de încetare a urmăririi penale, art.285 alin.(1) pct.1) CPP stabileşte că
încetarea urmăririi penale are loc în cazurile prevăzute în art.275 CPP, precum şi în cazul în care se
constată că plîngerea prealabilă a fost retrasă de către partea vătămată sau părţile s-au împăcat – în
cazurile în care urmărirea penală poate fi pornită numai în baza plîngerii prealabile sau legea penală
permite împăcarea. Art.276 alin.(1) CPP stabileşte un număr limitat de cazuri în care procedura
porneşte în urma plîngerii prealabile. În acelaşi timp, se menţionează că pornirea urmăririi penale în
baza plîngerii victimei poate avea loc şi în cazul furtului avutului proprietarului săvîrşit de soţ, rude,
în paguba tutorelui, ori de persoana care locuieşte împreună cu victima sau este găzduită de aceasta.
Ambele instituţii – „împăcarea” şi „retragerea plîngerii prealabile” – sunt aplicabile într-o cauză
penală şi nu se exclud reciproc. În aspect procesual, considerăm că dacă procesul penal a fost
declanşat în urma plîngerii prealabile încetarea acestuia trebuie să aibă loc prin retragerea plîngerii
prealabile. În cazul în care procesul a pornit din oficiu, încetarea poate avea loc prin împăcare.
Medierea va avea efecte mai pronunţate dacă va fi utilizată în faze incipiente ale procesului, cu
implicarea părţilor în acţiuni procesuale, evitînd astfel efectul psihologic negativ care îl lasă acestea
asupra persoanelor, îndeosebi asupra minorilor. De asemenea, restaurarea, pe cît se poate de urgent,
a unui drept încălcat este un obiectiv determinant în justiţia restaurativă, în aşa mod, cu cît mai
repede părţile vor găsi numitor comun, cu atît victima va obţine o reparaţie echitabilă. Importantă
este şi economia de resurse în cazul efectuării medierii pe cît se poate de urgent după producerea
conflictului penal. De remarcat că în procesul dat apare un nou subiect procesual - mediatorul, care
însă are atribuţii decizionale limitate, neavînd autoritatea de a lua o hotărîre, asigurînd doar un
dialog între părţi. Deci, decizia în toate cazurile aparţine părţilor. Prin eliberarea

părţilor, îndeosebi a părţii vătămate şi a părţii civile, de povara prezentării anumitor probe se
manifestă asigurarea drepturilor acestora în probatoriul penal. Este evident că victima care poate
deveni atît parte vătămată, cît şi civilă va avea sarcina de a proba elementele acţiunii civile,
îndeosebi ale prejudiciului moral. Prin obţinerea reparării dreptului prejudiciat se asigură o echitate,
administrarea probelor, în acest caz, devenind un proces inutil. Pînă la urmă, medierea vizează
drepturile părţilor care în primul rînd sunt perturbate de infracţiune, în comparaţie cu ordinea socială
stabilită. Pornind de la faptul că un proces echitabil presupune dreptul la un judecător independent şi
imparţial care decide în mod echitabil public şi într-un termen rezonabil în confor- 322 mitate cu
legea, în doctrină s-a analizat problema corespunderii instituţiei medierii cu rigorile unui proces
echitabil. S-a arătat că reuşita modurilor alternative pare că se ataşează substanţial excluderii din
sistemul juridic al unui proces echitabil. În acelaşi timp, însă, justiţia alternativă va trebui să
demareze un instrument contractual de regularizare care să nu fie în măsură să priveze definitiv
cetăţeanul de o recurgere la judecător. În acest sens remarcăm că medierea penală nu împiedică
persoana de a renunţa în orice moment la această procedură şi de a apela la justiţia tradiţională pînă
la emiterea de către procuror a ordonanţei de încetare a procesului, fie de către instanţă a sentinţei de
încetare. Din acest moment soluţia este guvernată de autoritatea de lucru judecat.
2.2. Analizaţi chestiunile soluţionate în cadrul şedinţei preliminare. (5 puncte)
Pentru aducerea cauzei în stare de judecată înaintea începerii judecăţii se desfăşoară o etapă
preliminară. Chestiunile care se soluţionează la această etapă sunt:
Trimiterea cauzei după competenţă sau, după caz, încetarea, totală sau parţială, a procesului penal:
Pentru a putea desfăşura activitatea procesuală, instanţa trebuie să aibă competenţa necesară. În
vederea respectării întocmai a normelor de competenţă, legea a prevăzut posibilitatea ca organul
care constată că este necompetent de a rezolva o cauză penală să o trimită organului judiciar
competent. Remediul prin care se rezolvă asemenea situaţii poartă denumirea de declinare de
competenţă. Declinarea de competenţă reprezintă o instituţie prin care se realizează autocontrolul
asupra competenţei instanţei de judecată, autocontrol care se efectuează din oficiu sau la cerere.
Instanţa de judecată care stabileşte că nu are competenţă trebuie să determine în acelaşi timp cui îi
revine aceasta.
Încetarea procesului penal: În cazul în care, pe parcursul judecării cauzei, se constată vreunul din
temeiurile prevăzute în art. 275 pct. 5)-9), 285 alin. (2), pct. 1), 2), 3) CPP, precum şi în cazurile
prevăzute în art. 53-60 C.pen., instanţa, prin sentinţă motivată, încetează procesul penal în cauza
respectivă. Dacă se va constata că fapta persoanei constituie o contravenţie, instanţa încetează
procesul penal, cu aplicarea sancţiunii contravenționale. Concomitent cu încetarea procesului penal,
instanţa ia măsurile respective prevăzute în art. 54 şi 55 C.pen., precum şi decide asupra chestiunilor
prevăzute în art. 285 alin. (6) CPP. Sentinţa de încetare a procesului penal adoptată în condiţiile art.
350 CPP poate fi atacată cu apel sau, după caz, cu recurs în instanţa ierarhic superioară. Copia de pe
sentinţă se înmînează părţilor şi persoanelor interesate, concomitent explicîndu-li-se modul şi
ordinea de atac. Pentru adoptarea sentinței de încetare a procesului penal pe temei că a intervenit
termenul de prescripție sau amnistia este necesar acordul inculpatului, în cazul în care acesta nu și-a
manifestat voința, procesul va continua în ordine generală.

Suspendarea procesului penal: În orice etapă s-ar găsi procesul penal, cînd se constată temeiul
prevăzut în art. 330 CPP instanța de judecată prin încheire motivată suspendă procesul penal, pînă
cînd va dispărea cauza care a determinat luarea aceste măsuri. Astfel, norma respectivă va fi
incidentă dacă se va constata că inculpatul suferă de o boală gravă care îi împiedică partciciparea la
judecarea cauzei. Suspendarea poate fi dispusă, oricare ar fi natura bolii grave (alienație mintală,
paralizie etc.) suficient că din cauza acestei maladii pacientul să nu se poată deplasa, fie să nu poată
268 participa la desfășurarea procesului sau să nu-i fie permisă participarea din cauza caracterului
contagios al bolii. Caracterul și natura bolii se va atesta printr-o concluzie medico-legală a unei
instituții medicale de stat. Dacă în aceeași cauză sunt mai mulți inculpați, iar boala gravă privește
doar pe unul dintre ei, procesul penal în privința acestuia se suspendă pînă la însănătoșire, iar în
privința celorlați cauza se judecă. Pentru a garanta respectarea drepturilor și a intereselor
inculpatului față de care procesul a fost suspendat, art. 330 alin. (2) CPP obligă participarea
apărătorului acestuia la judecarea cauzei în privința celorlalți inculpați, reprezentîndu-l dacă
infracțiunea a fost săvîrșită cu participație. Procesul penal suspendat se va relua printr-o încheire
motivată imediat ce a dispărut temeiul pentru care a fost dispusă măsura.
Fixarea termenului de judecată: Dacă nu au fost constatate temeiurile de suspendare, încetare a
procesului, fie de trimitere a cauzei în instanța de judecată competentă, în temeiul art.351 CPP va
avea loc numirea cauzei spre judecare. Această măsură marchează, în principiu, începerea activității
procesuale specifice rezolvării cauzei penale. De îndeplinirea acestui act depinde, într-o anumită
măsură, realizarea promtitudinii în soluționarea cauzei , determinînd efectuarea, înainte de ajungerea
la termenul de judecată, a tuturor actelor procesuale necesare pentru punerea cauzei în stare de
judecată.
Măsurile preventive şi de ocrotire: O importanță aparte prezintă rezolvarea chestiunilor privitoare la
menținerea, schimbarea, revocarea ori încetarea măsurilor preventive. Una dintre trăsăturile
definitorii ale măsurilor preventive este caracterul lor provizoriu, fiind luate în funcţie de anumite
împrejurări concrete legate de cauza penală şi de persoana celui acuzat. Prin urmare, acestea pot fi
înlocuite una cu alta în funcţie de schimbarea temeiurilor ce au contribuit la luarea măsurii
preventive iniţiale. Astfel, dacă în ședința preliminară se vor constata temeiurile din art. 195 alin.(1)
CPP, măsura preventivă aplicată poate fi înlocuită cu una mai aspră216, dacă necesitatea acesteia
este confirmată prin probe, sau cu una mai uşoară, dacă prin aplicarea ei se va asigura
comportamentul respectiv al inculpatului, în scopul desfăşurării normale a procesului penal şi al
asigurării executării sentinţei.
Numirea cauzei penale spre judecare: Dacă în urma studierii materialelor dosarului nu au fost
constatate temeiuri pentru necesitatea declinării de competenţă şi trimiterii cauzei în instanţa de
judecată competentă, a suspendării sau încetării procesului penal, instanţa va numi cauza spre
judecare (art. 351 CPP). Înainte de a numi cauza spre judecare instanţa, consultînd părţile, decide
asupra următoarelor chestiuni: locul, data şi ora la care se va judeca cauza, astfel ca toţi participanţii
să fie prezenţi şi să nu apară temei pentru a amîna şedinţa de judecată; procedura în care se va
judeca cauza – generală sau specială; lista persoanelor a căror prezenţă la judecarea cauzei va fi
asigurată de către părţi; judecarea cauzei în lipsa inculpatului, dacă legea permite aceasta; judecarea
cauzei în şedinţă publică sau închisă şi limba în care va avea loc judecarea cauzei; măsurile

preventive şi de ocrotire. Cu inculpatul şi, după caz, reprezentantul lui legal instanţa va consulta
chestiunea admiterii apărătorului ales de inculpat sau rudele acestuia, iar dacă inculpatul nu are
apărător ales, - desemnarea prin intermediul coordonatorului oficiului teritorial al Consiliului
Național pentru Asistență Juridică Garantată de Stat. Opiniile părţilor vizavi de aceste chestiuni sunt
fixate în procesul verbal al şedinţei preliminare. Numind cauza spre judecare, instanţa obligă părţile
să asigure la data stabilită, prezenţa în instanţă a persoanelor pe care le-au solicitat în listele
prezentate în şedinţa preliminară. Dacă una din părţi este în imposibilitate de a asigura prezenţa
vreunei persoane din lista înaintată, ea poate solicita, prin cerere, citarea acestor persoane de către
instanţa de judecată.
2.3. Apreciaţi importanţa numirii cauzei spre judecare. (7 puncte)
Numirea cauzei spre judecată este de fapt punctul de început al procedurii de judecată. In acest
moment subiecţii procesuali sunt complet individualizaţi, se transpun deja într-o altă etapă şi obţin
drepturi suplimentare. Din acest moment începe practic duelul judiciar,care se va finaliza cu
adoptarea unei sentinţe. Chestiunile care se soluţionează la această etapă sînt tehnice, dar de ele va
depinde succesul de mai departe al litigiului : citarea părţilor, lista persoanelor care vor fi asigurate
de părţi (adică cei care într-un final vor fi martori,specialişti sau experţi, şi de a căror
depoziţii/analize/rapoarte, va depinde clarificarea materialului probator).
Această etapă e de facto cea care va pune bazele exercitării mecanismelor şi garanţiilor
procesuale,începînd cu desemnarea apărătorului,fie ales,fie garantat de Stat. De aici începe procesul
de administrare a justiţiei,care va parcurge o durată rezonabilă pentru părţi şi va realiza într-un final
scopul primordial al politicii penale : apărarea împotriva infracţiunilor, persoana, drepturile şi
libertăţile acesteia, proprietatea, mediul înconjurător, orînduirea constituţională, suveranitatea,
independenţa şi integritatea teritorială a Republicii Moldova, pacea şi securitatea omenirii, precum
şi întreaga ordine de drept.

Test 40
1.1. Relatați despre semnele secundare ale infracțiunii prevăzute la art.362 CP RM. (3 puncte)
Metoda de săvîrşire presupune alternativ :
-eludarea controlului efectuat la trecerea frontierei de stat a RM-intrarea sau ieşirea din RM prin
aalte locuri decît cele stabilite

-sustragerea de la controlul la trecerea frontierei de stat a RM-presupune neprezentarea pentru

control
Metoda este indispensabilă pentru aplicarea răspunderii penale. Lipsa ei presupune imposibilitatea
tragerii la răspundere penală conform acestei norme.
Locul- Frontiera de stat a Republicii Moldova reprezintă linia naturală sau convenţională care
marchează limitele externe ale teritoriului asupra căruia Republica Moldova îşi exercită
suveranitatea exclusivă pe uscat, pe sectoarele acvatice, subterane, aeriene şi care trece, în linie
dreaptă, de la un semn de frontieră la altul ori, acolo unde frontiera de stat nu este marcată în teren
cu semne de frontieră, de la un punct de coordonate la altul. Pe fluvii şi pe celelalte ape curgătoare
frontiera de stat este cea stabilită prin tratatele încheiate de Republica Moldova cu statele vecine,
respectîndu-se principiul dreptului internaţional, conform căruia frontiera de stat trece pe mijlocul
şenalului navigabil principal, iar pe apele curgătoare nenavigabile, pe la mijlocul pînzei de арă.
1.2. Argumentaţi dacă invitația pentru străini poate să reprezinte sau nu obiectul material al
infracţiunii prevăzute la art.3621 CP RM. (5 puncte)
Invitaţia pentru străini : Invitaţia este un document oficial pe care autoritatea competentă pentru
străini o eliberează la cererea persoanei fizice cu domiciliu permanent sau temporar în Republica
Moldova sau demersul persoanei juridice şi care constituie una dintre condiţiile de obţinere a vizei
Republicii Moldova de către cetăţenii statelor menţionate în anexa nr.2 la prezenta Hotărîre.
Nu pot constitui obiect material al infracţiunii date,documentele utilizate în vederea obţinerii
paşapoartelor sau a documentelor de călătorie. Respectiv din definiţia enunţată mai sus,invitaţia doar
contribuie la eliberarea vizei,deci nu este un document de călătorie. Astfel, nu va fi obiect al
infracţiunii date.
1.3. Evaluați corectitudinea următoarei formulări din pct.16 al Hotărârii Plenului Curţii Supreme
de Justiţie, nr.37 din 22.11.2004 „Cu privire la practica aplicării legislaţiei în cauzele despre
traficul de fiinţe umane şi traficul de copii”: „Urmează de delimitat traficul de fiinţe umane de
contrabanda migratorilor. În cazul contrabandei migratorilor, un element determinant este trecerea
ilegală a frontierei. Această infracţiune face parte din categoria infracţiunilor contra statului, iar
traficul este o infracţiune contra persoanei”. (7 puncte)
Aceste fapte pot şi trebuie delimitate,însă asta nu înseamnă că între ele nu poate exista un concurs
real. Deşi fac parte din capitole diferite,şi anume art.165 din Capitolul III:INFRACŢIUNI CONTRA
LIBERTĂŢII,CINSTEI ŞI DEMNITĂŢII PERSOANEI,iar art.362 Capitolul XVII:INFRACŢIUNI
CONTRA AUTORITĂŢILOR PUBLICE ŞI A SECURITĂŢII DE STAT, ele pot fi aplicate în
egală măsură făptuitorului, dar cu o anumită condiţie. Trebuie să disociem 2 ipoteze:
- în cazul în care victima infracţiunilor de la art.165 sau 206 CP, a fost trecută legal peste frontiera
de stat, făptuitorului i se vor aplica doar aceste prevederi;

- în cazul în care victima este trecută ilicit peste frontieră,prin eludare sau sustragere de la controlul
la trecerea frontierei de stat, făptuitorului i se va aplica art.165 CP/206 CP + art.362, în caz contrar
riscăm să nu acoperăm toate acţiunile infracţionale.

Iată de ce consider oportună delimitarea faptelor,dar nu în baza elementului de trecere a

frontierei,care este comun pentru componenţele date, ci în baza factorului volitiv, care în cazul
victimelor traficului de fiinţe umane/de copiii lipseşte cu desăvîrşire.
2.1.Relataţi despre condiţiile de acceptare a acordului de recunoaştere de către instanţa de
judecată. (3 puncte)

Procedura privind acordul de recunoaştere a vinovăţiei stabileşte o formă simplificată de examinare

a cauzelor penale în instanță. De aceea cauzele penale în procedura acordului de recunoaştere a
vinovăţiei se examinează cu respectarea condiţiilor generale ale judecării cauzelor penale, cu
excepţiile stabilite de lege.
Pentru ca acordul să fie legal, el trebuie să întrunească anumite condiţii,care vor fi examinate de
instanţa de judecată. Iată care sunt aceste condiţii:
1. Respectarea formei scrise a acordului de recunoaştere. Acordul de recunoaştere a vinovăţiei
este o tranzacţie care urmează a fi întocmită în formă scrisă. Acordul de recunoaştere a vinovăţiei
trebuie să conţină răspuns la toate întrebările specificate la art. 505 1038 alin.(2), precum şi cele
enumerate la art.506 alin.(3). Răspunsurile sînt consemnate de învinuit, inculpat. Acordul de
recunoaştere a vinovăţiei este semnat de procuror, învinuit sau inculpat şi apărătorul acestuia astfel
ca semnăturile să fie pe fiecare pagină a acordului.
2. Participarea apărătorului.Apărătorul are un rol primordial în asigurarea condițiilor de validare a
acordului. Participarea apărătorului la încheierea acordului de recunoaștere a vinovăției este expres
stabilită de lege, iar acuzatul nu poate renunța la serviciile apărătorului în cadrul acestei proceduri.
3. Respectarea cerinţei privind infracţiunile în privinţa cărora este posibilă încheierea
acordului. Acordul de recunoaștere a vinovăției se acceptă numai dacă acesta este încheiat în
privința infracţiunilor uşoare, mai puţin grave sau grave. În cazul în care persoana este învinuită de
mai multe infracțiuni unele dintre care nu cad sub incidența acestei proceduri speciale, cauza
urmează a fi disjunsă în privința acestor infracțiuni care vor fi examinate în procedura obișnuită.
4. Examinarea respectării cerinței caracterului voluntar/benevol ale acordului: În sens obişnuit,
se spune că un act are un caracter voluntar sau benevol atunci cînd acesta este făcut de bunăvoie, din
proprie iniţiativă şi nesilit de nimeni. Cerinţa stabilirii caracterului benevol al recunoaşterii
vinovăţiei este vizată de mai multe prevederi legale, dar mai ales în mod exclusiv de prevederile
stabilite de art. 506 alin.3 pct.1 şi pct.5 lit. d, e, f. Necesitatea stabilirii acestei condiţii este
determinată de mai mulţi factori. Fiecare persoană are dreptul de a beneficia de un proces judiciar
deplin. Afară de aceasta, datorită faptului că încheind un acord învinuitul se obligă să facă declaraţii
care ar susţine recunoaşterea vinovăţiei deci

declaraţii care l-ar incrimina el în aşa fel renunţă la dreptul de a nu mărturisi împotriva sa. În acest
context, cerinţa caracterului voluntar denotă dreptul etic şi politic al unui învinuit de a cere ca
acuzarea să nu îl forţeze să contribuie la propria condamnare, dar să fie pregătit să demonstreze
vinovăţia sa prin probe obiective. Acordul de recunoaștere a vinovăției nu va fi considerat încheiat
benevol de către persoana acuzată dacă recunoașterea vinovăției a fost făcută de aceasta prin
aplicarea forței fizice, prin ameninţarea cauzării unui prejudiciu (sau prin promisiunea de a înceta un
comportament prejudiciabil persoanei acuzate), fie prin oferirea unei promisiuni de a obţine un
avantaj sau alte promisiuni care sunt prin natura lor improprii, deoarece nu au nici o legă- tură cu
competenţa procurorului.
5. Verificarea dacă acordul este încheiat/acceptat cu bună știință: Această condiţie cere ca
instanța să stabilească dacă inculpatul înțelege pe deplin specificul procedurii date și că este
conștient de consecințele încheierii acordului de recunoaștere a vinovăției. În primul rînd, instanța
trebuie să stabilească capacitatea intelectuală a inculpatului de a participa plenar la procedura de
acceptare a acordului și de a înțelege consecințele acesteia. În al doilea rînd, instanța trebuie să
constate dacă inculpatul a avut posibilitate de a face o decizie cu bună știință în privința
recunoașterii vinovăției. Aceasta depinde de 1041 cunoașterea circumstanțelor acuzării care îi este
aduse și cunoașterea consecințelor judecă- rii cauzei în procedura de recunoaștere a vinovăției.
6. Existenţa bazei faptice pentru acuzare (existenţa probelor suficiente ce confirmă condamnarea)
respectării condiţiilor legale stabilite faţă de acord: În pofida recunoaşterii benevole și cu bună
știință a vinovăţiei, instanţa nu trebuie să adopte o hotărîre de acceptare a acordului pînă cînd nu
efectuează o cercetare care ar convinge-o că există o 1042 bază faptică pentru o asemenea declaraţie.
Încheierea acordului de recunoaştere a vinovăţiei se admite doar cu condiţia că vinovăţia
învinuitului, inculpatului în săvîrşirea infracţiunii respective este dovedită prin probe pertinente,
concludente şi utile, administrate în conformitate cu legislaţia procesuală penală. În orice caz,
instanţa judecătorească este obligată să pună la baza sentinţei de condamnare, pe lîngă declaraţia de
recunoaştere a vinovăţiei, şi alte probe acceptate de inculpat. În sentință urmează a fi descrise
laconic probele învinuirii, care, în ansamblu, confirmă declaraţiile inculpatului. Baza faptică se
consideră a fi inadecvat stabilită cînd lipsesc probe pentru oricare dintre elementele constitutive ale
infracțiunii. Probele prezentate trebuie să dovedească în afara oricărui dubiu rezonabil faptul că
inculpatul a săvîrșit infracțiunea.

2.2. Stabiliţi deosebirile şi asemănările procedurii acordului de recunoaştere a vinovăţiei în raport

cu procedura prevăzută de art.364/1 CPP. (5 puncte)
Art.3641-Judecata pe baza probelor administrate Acordul de recunoaştere a vinovăţiei

în faza de urmărire penală

O particularitate definitorie a prezentei proceduri
este aplicabilitatea în procesele penale privind
toate categoriile de infracţiuni, inclusiv cele
pentru săvîrșirea cărora este prevăzută
detenţiunea pe viaţă.
Pînă la începerea cercetării judecătoreşti,
inculpatul poate declara, personal prin înscris
autentic, că recunoaşte săvîrşirea faptelor
indicate în rechizitoriu şi solicită ca judecata să
se facă pe baza probelor administrate în faza de
urmărire penală. Prin înscris autentic se va
înțelege înscrisul întocmit și semnat de inculpat,
necondiționat și definitiv, fără intervenția
vreunui organ de stat, exprimat în ședința de
judecată,
Legiutorul a condiționat judecata pe baza
probelor administrate în cadrul procedurii
prejudiciare prin: 284 1) recunoașterea de către
inculpat în totalitate a faptelor incriminate,
pentru săvîrșirea cărora a fost deferit justiției; 2)
nedorința de a fi administrate probe noi. Din
economia prevederilor alin.(3) desprindem că în
înscrisul autentic inculpatul trebuie să specifice
că probele sunt cunoscute, le înţelege conţinutul
şi asupra lor nu are careva obiecţii.
instanţa de judecată purcede la cercetarea
judecătorească, execută prevederile art.366 CPP,
după care audiază inculpatul potrivit regulilor de
audiere a martorului (art.105-110/1, 370 CPP).
În declaraţiile sale inculpatul poate şi este în
drept să nu fie de acord cu încadrarea juridică a
faptei (faptelor), așa cum a/au fost reţinută/
reţinute în rechizitoriu, putînd solicita
schimbarea încadrării juridice. Din acest moment
inculpatul nu mai poate renunţa pe parcursul
procesului penal asupra opţiunii sale de a fi
judecat potrivit procedurii simplificate. Dacă,
Acordul de recunoaștere a vinovăției se acceptă
numai dacă acesta este încheiat în privința
infracţiunilor uşoare, mai puţin grave sau grave.
În cazul iniţierii de către procuror, inculpat sau
apărător a acordului de recunoaştere a vinovăţiei
în şedinţa de judecată, pînă la începerea
cercetării judecătoreşti, instanţa judecătorească
este obligată să facă o întrerupere şi să le acorde
un termen pentru încheierea acordului în formă
scrisă, cu respectarea prevederilor art. 505 alin.
(2) şi art. 506 alin. (3) CPP RM. După
încheierea acordului de recunoaştere a
vinovăţiei, instanţa de judecată va prelungi
şedinţa, la care va accepta sau va refuza
acceptarea acordului respectiv.
Dacă, în timpul dezbaterilor judiciare sau
deliberării, au apărut circumstanţe care
impun reîncadrarea faptelor săvîrşite de inculpat
în baza unui articol care prevede o infracţiune
mai uşoară, achitarea sau încetarea procesului
penal (art. 275 CPP), instanţa de judecată
va relua examinarea cauzei şi, după audierea
participanţilor, va anula încheierea protocolară
privind acceptarea acordului şi va dispune
examinarea cauzei în procedură deplină.
Odată ce a acceptat acordul, instanţa procedează
la dezbaterile judiciare
privitor la măsura de pedeapsă. Dezbaterile
judiciare se compun din discursurile
procurorului,
apărătorului şi inculpatului care pot lua încă
odată cuvîntul în formă de replică. După
terminarea dezbaterilor judiciare, preşedintele
şedinţei acordă ultimul cuvînt inculpatului.
La examinarea cauzei în procedura acordului de
eventual, inculpatul ori apărătorul lui, după recunoaştere a vinovăţiei, instanţa de judecată se
adoptarea încheierii privind admiterea cererii de va pronunţa asupra acţiunii civile (inclusiv
judecare în ordinea art. 364/1 CPP, în timpul asupra prejudiciului moral) numai în cazul în
audierii ori după aceasta, renunţă la procedura care inculpatul o recunoaşte integral. Dacă
simplificată, instanţa, în baza art.230 CPP, prin inculpatul nu recunoaşte acţiunea civilă sau o
încheiere protocolară va statua că renunțarea nu recunoaşte parţial, instanţa va proceda în modul
poate fi admisă. După audierea inculpatului, prevăzut de art. 225 alin (3) CPP.
instanţa trece la dezbaterile judiciare care se Nu se va putea agrava fapta.
compun din discursurile procurorului,
apărătorului şi inculpatului, care, după caz, mai
pot lua încă odată cuvîntul în replică. Dacă în
şedinţă participă şi partea civilă cuvînt în
dezbateri i se oferă şi acesteia. Instanţa va
urmări ca în dezbateri şi partea civilmente
responsabilă să se expună asupra acţiunii civile
Instanța de judecată poate reîncadra fapta în La stabilirea pedepsei, individualizarea acesteia
condițiile generale prevăzute de art. 325 alin.(2) se efectuează reieşindu-se din limita maximă a
CPP. Acuzatorul de stat nu poate cere reîncadrarea celei mai aspre pedepse prevăzute de legea
juridică a faptei. Potrivit alin. (8) inculpatul care a penală pentru infracţiunea respectivă, reduse cu
recunoscut săvîrşirea faptelor imputate în o treime. Instanța urmează să stabilească
rechizitoriu şi a solicitat judecata pe baza probelor
pedeapsa din limitele obținute aplicînd
administrate în faza urmăririi penale beneficiază de
reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevederile art.75-79 din Codul penal.
prevăzute de lege în cazul pedepsei cu închisoare ori
cu muncă neremunerată în folosul comunităţii şi de
reducerea cu o pătrime a limitelor de pedeapsă
prevăzută de lege în cazul pedepsei cu amendă.

Asemănări:
-ambele sînt proceduri simplificate
-ambele la individualizarea pedepsei duc la o atenuare

2.3. Evaluaţi dreptul învinuitului de a ataca refuzul procurorului de a încheia acord de

recunoaştere a vinovăţiei. (7 puncte)
Consider oportun acest drept, deoarece încheierea acordului de recunoaştere a vinovăţiei,rămîne prin
natura sa prerogativa învinuitului, care astfel renunţă la efectele prezumţiei nevinovăţiei, pentru ca
examinarea cauzei să fie mai rapidă. Am putea distinge însă două ipoteze:
-cînd procurorul refuză pe motive legale încheierea acordului, de exemplu în ipoteza în care fapta
comisă nu permite încheierea unui asemenea acord

-cînd procurorul abuziv nu vrea să înceapă procedura acestui acord

În prima ipoteză,acţiunile procurorului vor fi licite, şi astfel făptuitorul nu se va putea eschiva de o
pedeapsă corectă în raport cu fapta comisă. De altfel, prezenţa unei infracţiuni deosebit de grave sau
exceptional de grave este un temei ca şi instanta ulterior să nu accepte acordul. În a doua ipoteză,
acţiunile procurorului vor putea fi contestate în faţa judecătorului de instrucţie,deoarece această
limitare îl poziţionează pe învinuit într-o situaţie nefavorabilă. Deci, contestarea refuzului
procurorului este o garanţie a unui proces echitabil, deoarece astfel se va reuşi o examinare cu
economie de timp, ţinîndu-se cont de termenul rezonabil şi de respectarea drepturilor învinuitului.
 Test 41

Subiectul I: Omorul intenţionat

1.1 Se aplica raspundere in baza art.27, lit.g aln.2, art 145 CP, in oricare din urmatoarele trei ipoteze,
presupunind intentia directa a faptuitorului in raport cu numarul de victime ale omoorului:
1)faptuitorul a incercat sa lipseasca din viata doua sau mai ulte persoane dar nu a decedat
niciuna;
2)faptuitorul a incercat sa lipseasca din viata doua sau mai multe persoane dar a decedat doar
una;
3) faptuitorul a incercat sa lipseasca din viata trei si mai multe persoane dar a decedat doar doua
dintre acestea.
Referitor la prima din ipotezele specificate, se sustine ca daca fapta a fost indreptata
nemijlocit spe savirsirea oorului asupra doua sau mai multe persoane, dar din cauze
independente de vointa faptuitorului se atesta nerealizare integrala a intentiei infractionale, adica
nu se produce oartea niciuneia dintre aceste persoane( nici vatamarea sanatatii si integritatii
corporale nu s-a produs )atunci calificam conf art 27 lit g aln2, art.145.
Daca in aceleasi imprejurari nu s-a produs moartea niciuneia din victime dar s-a produs o
vatamare ai ntegritatii corporale si a sanatatii, a cel putin uneia din ele stabilinduse ca faptuitorul
a manifestat intentie directa indeterminata calificare trebuie facuta in functie de rezultatul real
survenit ( art.151, 152 CP sau 78 Ccontrv.) In cazul in care faptuitorul manifesta intentie directa
determinata atunci calificarea se face conform art 27 litg) aln.2 art 145CP.
Referitor la adoua ipoteza consenata mai sus la fel se aplica raspunderea in baza art27 litg)
aln2 art145 Cp in cazul in care faptuitorul a incercat sa lipseasca de viata doua sau mai multe
persoane dar a decedat doar una. Nu se aplica aln(1) art.145 si art 27 si lit g aln 2 art 145 CP.
Or nu-i pute incrimina faptuitorului concursul de infractiuni atiunci cind acesta au urmarit sa
savirseasca o singura infractiune. Pluralitatea urmarilor prejudiciabile nu implica neaparat si
pluralitatea de infractiuni.este important a intelege ca in contextul infractiunii prev la litg, aln2
art145 urmarile prejudiciable constau nu pur si simplu in moarte persoanei. Ele constau in oartea
a doua sau mai ulte persoane.
Referitor la cea de-a treia ipoteza faptuitorul a incercat sa lipseasca din viata trei si mai multe
persoane dar a decedat doar doua dintre acestea(sau trei din patru, sau patru din cinci etc.)
raspunderea se aplica conf art27 si lit g aln 2 art145CP. Daca insa in situatia analizata
faptuitorul a anifestat intentie directa indeterinata, atesta savirsirea oorului asupra doua sau mai
multor persoane in forma consumata cind faptuitorul a incercat sa lipseasca din viata trei sau mai
multe persoane sau patru din cinci persoane etc.

1.2In acord cu litera f) aln2, art 145 CP oorul se considera savirsit cu rapirea sau luarea
persoanei in calitate de ostatic daca a fost comis:1)pina la rapirea sau pina la luarea persoanei in
calitate de ostatic; 2)in procesul rapirii sau luarii pers in calit de ostatic; 3) dupa rapir sau luarea
pers in calit de ostatic. Nu este greu de observat, ca in priele ipoteze faptuit incearca sa
inlesneasca pe cale aomorului savirsirea actiunii de rapire sau de luare a perso in calit de ostatic.
Sau pe aceeasi cale sa infringa rezistenta victimei rapirii sua luarii in calit de ostatic.In cea de-a
 treia ipoteza faptuit urmareste mai cu seama fie sa ascunda pe calea oorului rapirea sau luarea in
calit de ostatic fie sa se razbune pe aceasta calea pe rezistenta opusa de victima in timpul rapirii.
Consideram ca in ipotezele pe care le-am evidentiat mai sus nu este necesara calificarea
suplientara conform lit. k) aln.2 art145Cp. Va fi suficienta calificarea conform liter f) aln2,
art145 CP. Explicatia uneia asemenea calificari consta in aceea ca in contex infract prev la lit f
aln 2 145 Cp rapira sau luarea pers in calit de ostatic cons nu infractiuni dar parti componente
ale unei infract.In cazul infr prev la lit k) aln 2 145 Cp legiuitorul vorbeste despre scopul
ascunderii unei alte infract sau de a inlesni savirsirea ei. Legiuitorul nu vorb despre ascunderea
partilor coponente ale aceleasi infra unice sau de a inlesni savirsirea lor.Deci nu exista o relatie
d3e concurenta dintre infrac prev la lit f) si k) aln 2 art.145 Cp. Aplicarea raspunderii conf lit f)
exlude retinerea la calificare a lit k0 alin 2. Art 145 CP.
1.3Motivele huliganice ca motiv de savirsire a omorului au urmatoarele trasaturi:capacitatea de actualizare
fulminanta si spontana; usurinta cu care este savirsita infractiunea; reactia disproportionata a faptuitorului
fata de conduita victimei, faptuit ii aduce satisfactie insusi faptul comiterii infract; lipsa unui pretxt pentru
savirs infract sau prezent unui pretext nesemnificativ pentru a o savirsi.În Codul penal al Republicii Moldova
noţiunea „intenţii huliganice" este utilizată în art.145, 151 şi 152. Sub aspect semantic, această noţiune este
concepută inadecvat de către legiuitor. Ea are de fapt înţelesul de „motiv huliganic", întrucât desemnează
nu altceva decât un impuls lăuntric care îl determină pe făptuitor să ia o hotărâre infracţională şi să o
înfăptuiască. În afară de aceasta, o singură infracţiune nu poate avea la bază decât o singură intenţie
infracţională.De aceea, sintagma „intenţii huliganice" nu exprimă potrivit raportul „o singură infracţiune - o
singură intenţie".Desigur, noţiunile „motiv" şi „intenţie" sunt strâns legate.Însă ele nu trebuie
confundate.De exemplu, după N.I.Zagorodnikov. intenţiile huliganice sunt condiţionate de ştrengărie,
necuviinţă, gravă lipsă de respect faţă de societate, care cel mai adesea se exprimă sub formă de reacţie
neadecvată a făptuitorului (de exemplu, aplicarea unor lovituri mortale în legătură cu faptul că victima a
refuzat să ofere un foc).Pe cale de consecinţă, recomandăm legiuitorului să modifice textul Codului penal,
astfel încât - la lit.с) alin.(2) art.145, C. pen. RM - în locul expresiei „cu intenţii huliganice" să fie folosită
formula „din motiv huliganic". Până la această eventuală modificare, respectând voinţa legiuitorului şi având
scopul evitării producerii unor confuzii, suntem nevoiţi să utilizăm sintagma de lege lata „intenţii
huliganice". Argumentând potenţialitatea intenţiilor huliganice de a determina agravarea răspunderii penale
pentru unele infracţiuni, Subscriem acestui punct de vedere: legiuitorul a apreciat, pe bună dreptate, că
intenţiile huliganice sunt de natură să agraveze răspunderea pentru infracţiunile prevăzute ia art.145, C.
pen. RM. Desconsiderarea deplină a valorii vieţii sau sănătăţii persoanei o demonstrează dorinţa de a profita
de un pretext neînsemnat pentru răfuiala cu victima. În frecvente cazuri, pretextul pentru săvârşirea
infracţiunii din intenţii huliganice este, în genere, aproape imposibil de identificat. Aceasta deoarece un
astfel de pretext este în totală necorespundere cu fapta comisă şi cu urmările produse de aceasta.

În legătură cu aceasta, are dreptate A.V.Naumov când menţionează: „Spre deosebire de majoritatea
omorurilor intenţionate săvârşite din alte motive, intenţia în cadrul omorului intenţionat săvârşit din intenţii
huliganice este subită, şi nu premeditată. Aceasta vorbeşte o dată în plus despre faptul că simpla împărţire a
intenţiei în subită şi premeditata nu ne vorbeşte încă despre gradul prejudiciabil al infracţiunii. În special,
caracterul subit al intenţiei în cadrul omorului intenţionat săvârşit din intenţii huliganice mărturiseşte
despre pericolul social sporit al acestei infracţiuni, deoarece indică asupra uşurinţei cu care subiectul se
hotărăşte să comită omorul"6
 Într-o manieră asemănătoare noţiunea „intenţii huliganice" îşi găseşte interpretarea oficială în pct.11
al Hotărârii Plenului Judecătoriei Supreme a Republicii Moldova „Cu privire la practica judiciară în cauzele
despre omorul premeditat", nr.9 din 15.11.1993, potrivit căruia „omor săvârşit cu intenţii huliganice este
omorul săvârşit în baza lipsei evidente de respect faţă de societate şi de normele morale curente, dacă
comportamentul vinovatului este o provocare deschisă Ia încălcarea ordinii publice şi e determinată de
dorinţa de a se opune celor prezenţi, de a demonstra atitudinea dispreţuitoare faţă de ei".11 Aproximativ în
acelaşi mod noţiunea „intenţii huliganice" este interpretată în: pct.12 al Hotărârii Plenului Judecătoriei
Supreme a Federaţiei Ruse, „Cu privire la practica judiciară referitoare la cauzele legate de omor (art.105 al
Codului penal al Federaţiei Ruse)", nr.1 din 27.01.199912; pct.11 al Hotărârii Plenului Judecătoriei Supreme a
Ucrainei, „Cu privire la practica judiciară în cauzele privitoare la infracţiunile contra vieţii şi sănătăţii
persoanei", nr.2 din 07.02.200313; pct.15 al Hotărârii Plenului Judecătoriei Supreme a Republicii Uzbekistan
„Cu privire la practica judiciară referitoare la cauzele legate de omorul intenţionat", nr.40 din 20.12.199614
etc.

Subiectul II: Sentinţa de condamnare

2.1Articolul341. Felurile hotărîrilor instanţei de judecată

(1) Instanţa de judecată, la înfăptuirea justiţiei în cauzele penale, adoptă sentinţe, decizii, hotărîri şi
încheieri.
(2) Hotărîrea prin care cauza penală se soluţionează în fond de prima instanţă se numeşte sentinţă.
(3) Hotărîrea prin care instanţa se pronunţă asupra apelului, recursului, recursului în anulare, precum şi
hotărîrea pronunţată de instanţa de apel şi de recurs la rejudecarea cauzei, se numesc decizii. (5) Toate
celelalte hotărîri date de instanţe în cursul judecării cauzelor se numesc încheieri.

2.2 Sentinţa de condamnare

Partea descriptiva sau expunerea sau partea demonstrativa este miezul sentintei, deoarece contine
descrieri ample(dupa caz) despre faptapenala examinata, despre probele ce au fost appreciate in instant,
despre prezenta circumstantelor ce agraveaza sau atenuiaza raspunderea inculpatului, despre capul de
acuzare, despre incadrarea juridical a faptei, ect

Articolul 389(4) Sentinţa de condamnare se adoptă:

1) cu stabilirea pedepsei care urmează să fie executată;
2) cu stabilirea pedepsei şi cu liberarea de executarea ei în cazul amnistiei conform art.107 din Codul
penal şi în cazurile prevăzute în art.89 alin.(2) lit.a), b), c), e), f) şi g) din Codul penal;
3) fără stabilirea pedepsei, cu liberarea de răspundere penală în cazurile prevăzute în art.57 şi 58 din
Codul penal, cu liberarea de pedeapsă în cazul prevăzut în art.93 din Codul penal sau al expirării termenului
de prescripţie.

Articolul 394. Partea descriptivă a sentinţei

(1) Partea descriptivă a sentinţei de condamnare trebuie să cuprindă:
1) descrierea faptei criminale, considerată ca fiind dovedită, indicîndu-se locul, timpul, modul săvîrşirii ei,
forma şi gradul de vinovăţie, motivele şi consecinţele infracţiunii;
2) probele pe care se întemeiază concluziile instanţei de judecată şi motivele pentru care instanţa a
respins alte probe;
3) indicaţii asupra circumstanţelor care atenuează sau agravează răspunderea;
 4) în cazul cînd o parte a acuzaţiei este considerată neîntemeiată – temeiurile pentru aceasta;
5) încadrarea juridică a acţiunilor inculpatului, motivele pentru modificarea învinuirii dacă la judecată s-a
efectuat aşa ceva;
6)menţiunea referitor la recidivă.
(2) Instanţa de judecată este obligată, de asemenea, să motiveze:
1) stabilirea pedepsei cu închisoare, dacă sancţiunea legii penale prevede şi alte categorii de pedepse;
2) aplicarea unei pedepse mai uşoare decît cea prevăzută de lege;
3) aplicarea unei condamnări cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei;
4) rezolvarea chestiunilor legate de condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei sau
de aplicarea altor categorii de liberare de pedeapsa penală, prevăzute în art.89 din Codul penal.
Articolul 395. Dispozitivul sentinţei de condamnare
(1) În dispozitivul sentinţei de condamnare trebuie să fie arătate:
1) numele, prenumele şi patronimicul inculpatului;
2) constatarea că inculpatul este vinovat de săvîrşirea infracţiunii prevăzute de legea penală;
3) categoria şi mărimea pedepsei aplicate inculpatului pentru fiecare infracţiune constatată ca dovedită,
pedeapsa definitivă pe care urmează să o execute; categoria penitenciarului în care trebuie să execute
pedeapsa cel condamnat la închisoare; data de la care începe executarea pedepsei; durata termenului de
probă în cazul condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei şi cui îi revine obligaţia de a
supraveghea pe cel condamnat cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei. În caz dacă instanţa îl
găseşte pe inculpat vinovat, dar îl liberează de pedeapsă pe baza prevederilor respective ale Codului penal,
ea este datoare să menţioneze aceasta în dispozitivul sentinţei;
4) dispoziţia despre computarea reţinerii, arestării preventive sau arestării la domiciliu, dacă inculpatul
pînă la darea sentinţei se afla în stare de arest;
5) dispoziţia privitoare la măsura preventivă ce se va aplica inculpatului pînă cînd sentinţa va deveni
definitivă;
6) obligaţiile puse în seama condamnatului cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei.
(2) Dacă inculpatul este învinuit în baza mai multor articole ale legii penale, în dispozitivul sentinţei
trebuie să se indice precis în baza căror anume articole el a fost achitat şi în baza cărora a fost condamnat.
(3) În toate cazurile, pedeapsa trebuie să fie precizată astfel încît la executarea sentinţei să nu apară nici
un fel de îndoieli cu privire la categoria şi mărimea pedepsei stabilite de instanţa de judecată.
(4) În cazurile prevăzute în art.66 din Codul penal, dispozitivul sentinţei va cuprinde, de asemenea, şi
dispoziţia în vederea ridicării gradului militar, titlului special, gradului de calificare (clasificare) sau a
distincţiilor de stat ale inculpatului.
(5) În cazul condamnării unui cetăţean străin sau apatrid cu reşedinţă permanentă în alt stat, dispozitivul
sentinţei va cuprinde explicaţii privind dreptul de a cere transferarea condamnatului în ţara de reşedinţă.

2.3 Temeiuri: Sentinta de incetare a procesului penal

 a intervenit decesul făptuitorului;

 lipseşte plîngerea victimei în cazurile în care urmărirea penală începe, conform art.276, numai în baza
plîngerii acesteia sau plîngerea prealabilă a fost retrasă;
 în privinţa unei persoane există o hotărîre judecătorească definitivă în legătură cu aceeaşi acuzaţie
sau prin care s-a constatat imposibilitatea urmăririi penale pe aceleaşi temeiuri;
  în privinţa unei persoane există o hotărîre neanulată de neîncepere a urmăririi penale sau de încetare
a urmăririi penale pe aceleaşi acuzaţii;
 există alte circumstanţe prevăzute de lege care condiţionează excluderea sau, după caz, exclud
urmărirea penală.
 plîngerea prealabilă a fost retrasă de către partea vătămată în cazurile în care urmărirea penală
începe, conform art.276, numai în baza plîngerii acesteia;
 părţile s-au împăcat – în cazurile în care legea penală permite împăcarea;
 persoana nu a atins vîrsta la care poate fi trasă la răspundere penală;
 persoana a săvîrşit o faptă prejudiciabilă, fiind în stare de iresponsabilitate şi nu este necesară
aplicarea măsurilor de constrîngere cu caracter medical;
 există temeiuri de a libera persoana de răspundere penală în cazurile prevăzute de art. 53-60 Cod
penal (liberarea de răspundere penală a minorilor, liberarea de răspundere penală cu tragere la
răspundere contravenţională, liberarea în legătură cu renunţarea de bună voie la săvîrşirea
infracţiunii).
(1) Sentinţa de încetare a procesului penal se adoptă dacă:
1) lipseşte plîngerea părţii vătămate, plîngerea a fost retrasă sau părţile sau împăcat;
2) a intervenit decesul inculpatului;
3) persoana nu a atins vîrsta pentru tragere la răspundere penală;
4) există o hotărîre judecătorească definitivă asupra aceleiaşi persoane pentru aceeaşi faptă;
5) există o hotărîre a organului de urmărire penală asupra aceleiaşi persoane pentru aceeaşi faptă de
încetare a urmăririi penale, de scoatere a persoanei de sub urmărire penală sau de clasare a procesului
penal;
6) există alte circumstanţe care exclud sau condiţionează pornirea urmăririi penale şi tragerea la
răspundere penală; precum şi
7) În cazurile prevăzute în art.54-56 din Codul penal.
(2) În cazul prevăzut în art.332 alin.(2), instanţa încetează procesul penal, cu aplicarea sancţiunii
administrative prevăzute în Codul contravenţional.

Dispozitivul sentinţei de achitare sau de încetare a procesului penal trebuie să cuprindă:

1) numele, prenumele şi patronimicul inculpatului;
2) dispoziţia de achitare a inculpatului sau de încetare a procesului penal şi motivul pe care se întemeiază
achitarea sau încetarea procesului;
3) dispoziţia de revocare a măsurii preventive, dacă o astfel de măsură a fost aplicată;
4) dispoziţia de revocare a măsurilor de asigurare a acţiunii civile şi a eventualei confiscări speciale, dacă
astfel de măsuri au fost luate.

6) La adoptarea sentinţei de condamnare cu liberarea de pedeapsă sau, după caz, sentinţei de

condamnare fără stabilirea pedepsei, instanţa argumentează în baza căror temeiuri, prevăzute de Codul
penal, adoptă sentinţa dată.
Testul nr 42

Subiectul I: Utilizarea rezultatelor muncii sau serviciilor unei persoane care este victimă a traficului de
fiinţe umane

1.1 Obiectul material sau imaterial al infract prev la art 165’constituie produsele si/sau serviciile care
constitue rezultatul exploatarii victimei care a fost traficata in contextul uneia din infractiunile
prev la art 206 sau 165 CP prestate de catre o persoana despre care beneficiarul stie ca este
victima acestor infractiuni.Asfel de produse suntt specificate atit in Legea privind prev si cob
traf de fiinte umane cit si in prev art 165 si 206.Asfel produsele/ serviciile sunt:

-munca sau serv prestate ca urmare recurgeri la forta la amenintarea sau la alte mijl de constring, contrar
prev legale privind conditiile de munca salarizare etc.

-munca sau serv prest ca urmare tinerii in sclavie, aplicarii unor practici similare scalviei sau recurg la alte
procede pentru priv de libert;

-prostitutie, participarea la reprezent pornograf in vederea produc ,difuzarii sau punere in circulatie mater
ialelor pornograf;

-organele sau tesuturile prelevate pentru transplant sau alte parti ale corpului;

-Servicile prest ca urmare a folos a femeii in calit de mama-surogat, ori in scop de reproducere;

-servicile prest ca urmar a folosirii in conflicte armate sau in formatiuni militare ilegale;

-cersetorie

-servic prest ca urmare a folosirii in activ criminale.

12 Da este corect.Infract specif la art165’nu se confunda cu infrac specif la art 167 CP: in primul caz se are in
vedere fapta comisa de beneficiarul produselor/serviciilor care constituie rezultatul
exploatarii victimei care a fost traficata in contextul uneia din infract prev la art165 sau 206,
prestate de catre o persoana despre care se stie ca este victima acestor infractiuni; in cel de-
al doilea caz se are in vedere fapta savirsita de o alta persoana si anume de explotator.

Savirsirea infractiunii prev la art 165’este precedata de :1)savirsirea infract prev la art. 165sau 206CP care la
rindul ei este urmata de2)exploatarea victimei traficate. In aceste conditii se poate sustine ca
savirsirea infract prev la art. 165sau 206CP care la rindul ei este urmata de exploatarea
victimei traficate, reprezinta cauza necesara savirsirii infractiunii prev la art 165’ CP.

Utilizare produselor sau serviciilor ce constituie rezultatul exploatarii victimei care a fost trafficata in
contextul unora din infractiu prev la art 165 sau 206 Cp devine posibila ca urmare a cererii la
 respectivele produse sau servicii. In conditiile reliefate victima infractiunii specificate la art
165’ CP este persoana care reprezinta partea ofertei, subiectul infractiunii in cauza este
partea care reprezinta partea cererii.La rindul ei persoana care exploateaza victia apare in
calitate de itermediar sui generis.

In functie de prezenta sau lipsa promisiunii prealabile (a preordinarii) infractiunea specificata la art 165’ CP
poate fi considerata un caz special fie de complicitate la infractiunile prevazute la art 206 si
165/ sau la infractiunile care presupun exploatarea victemelor traficate( de exeplu infract
prev la art.167 sau 168 CP, fie de favorizare a infractiunilor in cauza.

1.3La 07.11.2013, Codul penal al Republicii

Moldova a fost supus unor amendamente

în urma adoptării de către Parlamentul RM a Legii

Republicii Moldova pentru completarea Codului penal

al Republicii Moldova nr.985-XV din 18 aprilie

2002. Ca rezultat al adoptării legii în cauză, printre

altele, Codul penal a fost completat cu două articole

noi: art.1651 ,,Utilizarea rezultatelor muncii sau serviciilor

unei persoane care este victimă a traficului

de ființe umane” și art.2131 ,,Publicitatea în scopul

obținerii ilegale de organe, țesuturi și celule umane

sau privind donarea ilicită a acestora”.

În studiul de față, ne propunem să efectuăm analiza

implicațiilor pe care le comportă completarea

respectivă.

Astfel, art.1651 CP RM are următorul conținut:

,,(1) Utilizarea produselor şi/sau serviciilor care

constituie rezultatul exploatării în infracţiunile de

trafic de fiinţe umane sau trafic de copii, prestate de

o persoană despre care beneficiarul ştie că este victima

acestor infracţiuni, dacă această faptă nu întruneşte

elementele traficului de fiinţe umane sau ale

traficului de copii, se pedepseşte cu închisoare de la

2 la 5 ani, cu amendă, aplicată persoanei juridice, în

mărime de la 1.000 la 3.000 de unităţi convenţionale

cu privarea de dreptul de a exercita o anumită activitate;

(2) Persoana care a săvârşit fapta prevăzută la

alin.(1) este liberată de răspundere penală în cazul

în care a declarat benevol despre comiterea de către

alte persoane a infracţiunilor de trafic de fiinţe umane

sau trafic de copii, a ajutat la descoperirea infracţiunilor

respective sau a contribuit activ la cercetarea

acestor cazuri”.

La rândul său, art.2131 CP RM are următorul

conținut: ,,Publicitatea în scopul obţinerii ilegale de

organe, ţesuturi şi/sau celule umane, precum şi publicitatea

sau mediatizarea unor anunţuri privind donarea

ilicită de organe, ţesuturi şi/sau celule umane

se pedepsesc cu amendă în mărime de la 100 la 300

de unităţi convenţionale sau cu muncă neremunerată

în folosul comunităţii de la 180 la 240 de ore, cu

amendă, aplicată persoanei juridice, în mărime de la

300 la 600 de unităţi convenţionale”.

În continuare, ne vom focusa atenția asupra

importanței incriminării faptelor sus-menționate în

legea penală a Republicii Moldova. Alin.(1) art.8 al

Constituției prevede: ,,Republica Moldova se obligă

să respecte Carta Organizației Națiunilor Unite și

tratatele la care este parte (subl. ne aparține), să-și

respecte relațiile cu alte state pe principiile și normele

unanim recunoscute ale dreptului internațional”.

În urma ratificării de către statul nostru a

Convenției Consiliului Europei privind lupta împotriva

traficului de ființe umane, a fost introdusă și

o incriminare nouă, folosirea serviciilor care fac

obiectul exploatării unei persoane traficate (incriminare

cerută de art.19 din Convenție). Potrivit textului

Convenției în cauză, răspunderea va fi aplicabilă

persoanei care acceptă să primească prin transplant

un organ, știind că este prelevat ilegal de la o victim

a traficului de persoane, sau al celui care acceptă să

folosească munca forțată impusă acestor victime.

Existenţa unei cereri pentru serviciile victimelor

constituie una dintre cauzele traficului de persoane.

Incriminarea folosirii serviciilor persoanelor exploatate

reprezintă, înainte de toate, o măsură de prevenţie.

Se pleacă de la premisa că, în ipoteza în care

traficanţii nu vor mai putea obţine beneficii de pe

urma serviciilor victimelor, aceştia nu vor mai avea

o motivaţie patrimonială pentru a le exploata.

Clienţii constituie pilonii veritabili ai sistemului de

prostituţie. Clientul de pe piaţa de prostituţie rămâne

în cea mai mare parte anonim sau invizibil, cu excepţia

cazurilor de abuz sexual asupra copiilor sau de viol.

Oricum, el joacă un rol important în materie de trafic

de persoane. Această evoluţie nu ar fi fost posibilă,

fără dezvoltarea reţelelor specifice care, în ce priveşte

exploatarea sexuală, răspundeau unei necesităţi.

Considerăm că anume existența unei cereri pe

piața interlopă de utilizare a unor asemenea servicii

îi motivează pe traficanții de persoane să practice

acest comerț ilicit.

Pornind de la prevederile art.8 al Constituției Republicii

Moldova, în acest context, conchidem că legiuitorul

național este obligat să implementeze mecanisme

juridice necesare și eficiente care ar garanta

respectarea relațiilor și valorilor sociale protejate de

dispozițiile art.1651 CP RM . În legătură cu aceasta,

ar putea să apară întrebarea: au survenit oare relațiile

și valorile sociale apărate de art.1651 CP RM înainte

de adoptarea acestui articol? Cu alte cuvinte, au fost

oare protejate relațiile și valorile respective prin intermediul

altor norme penale, înainte de adoptarea

art.1651 CP RM ?

Considerăm că fenomenul traficului de persoane

este o problemă care persistă de mult timp în Republica

Moldova. Și, bineînțeles, actele de utilizare

a rezultatului muncii sau serviciilor victimelor traficului

de persoane au fost prezente din momentul

apariției traficului de persoane în Republica Moldova.

De regulă, traficanții sunt interesați să obțină beneficii

de pe urma exploatării victimelor traficului de

persoane. De cele mai dese ori, aceste beneficii revin

persoanelor care cunosc cu certitudine proveniența

acestora. Însă nu a existat o normă penală care să

stabilească răspunderea pentru folosirea serviciilor

persoanelor exploatate. Reprezentând scopul traficului

de persoane, exploatarea victimei rămânea

în afara cadrului reglementar. Excepție constituiau

componențele de infracțiuni prevăzute la art.167 și

168 CP RM .

În multe state din lume, este incriminată fapta de

folosire a serviciilor persoanelor exploatate. În acest

sens, aducem ca exemplu infracțiunea prevăzută la

art.216 ,,Folosirea serviciilor unei persoane exploatate”

din Codul penal român din 2009.

Salutăm incriminarea la art.1651 CP RM a unei

asemenea fapte din următoarele două considerente:

În acest mod, se interzice consumarea serviciilor

sau rezultatului muncii persoanei care este victimă

a traficului de ființe umane. Acest instrument

juridic va permite organelor statale să asigure o combatere

și o prevenire mai eficientă, ceea ce ar conduce

la stabilirea unui grad mai sporit de siguranță în

societate.

Legislația națională atestă un nivel mai sporit

de armonizare cu dispozițiile actelor internaționale

în materie.

În art.1651 CP RM se menționează că, pentru a îndeplini

calitatea de subiect al infracțiunii, beneficiarul

trebuie să conștientizeze proveniența beneficiilor

folosite de acesta. Faptul dat conduce spre concluzia

că aceeași persoană nu poate cumula calitatea de

subiect al infracțiunii specificate la art.165 sau 206

CP RM și cea de subiect al infracțiunii prevăzute la

art.1651 CP RM . Or, în acest caz, ne-am afla în situaţia

de a incrimina o faptă de rezultat, care presupune

obţinerea unui folos. Aplicarea față de aceeași persoană

a răspunderii pentru infracțiunea specificată la

art.165 sau 206 CP RM și pentru infracțiunea prevăzută

la art.1651 CP RM ar presupune sancționarea ei

pentru faptul că nu a preîntâmpinat realizarea scopului

de exploatare a victimei traficate. Concluzia

care poate fi formulată este următoarea: în asemenea

situație, calificarea se va face fie în baza art.165 CP

RM sau, după caz, conform art.206 CP RM . În caz

contrar, făptuitorul va fi tras la răspundere pentru

una și aceeași faptă de două ori, iar această calificare

contravine principiului non-bis-in idem în sens

material.

Un alt aspect pe care-l considerăm important a fi

menționat este dacă infracțiunile de la art.165 și 1651

CP RM ar putea atesta vreo formă a concursului de

infracțiuni. Conchidem că aceste două infracțiuni pot

alcătui doar concursul real. Elementul comun definitoriu

pentru ambele infracțiuni este că infracțiunile

respective au în calitate de victimă aceeași persoană.

La fel, ținem să menționăm că dispozițiile art.1651 CP

RM se află într-o conexiune etiologică cu dispozițiile

art.165 și 206 CP RM . Cu alte cuvinte, aceasta ar însemna

că, în situația în care nu ar mai fi înregistrate

fapte de trafic de persoane, infracțiunea prevăzută la

art. 1651 CP RM ar fi una caducă.

Referitor la cel de-al doilea articol nou inclus în

Codul penal, avem a menționa următoarele aspecte.

Prin publicitate, conform art.1 al Legii nr.1227 din

1997 cu privire la publicitate, trebuie de înțeles acea

informație publică despre persoană sau mărfuri, idei

sau inițiative menite să suscite și să susțină interesul

public față de acestea, să contribuie la comercializarea

lor și să ridice prestigiul producătorului.

În final, concluzia pe care ne-o formăm este că

elementul de noutate inclus în Codul penal prin includerea

art.1651 și art.2131 constă în apărarea penală

a societății împotriva relațiilor sociale cu privire

la utilizarea rezultatelor sau serviciilor unei persoane

care este victimă a traficului de ființe umane sau,

după caz, a relațiilor de utilizare ilegală a organelor,

țesuturilor sau celulelor umane.

Subiectul II: Dezbaterile judiciare

2.1 Articolul 377. Anunţarea şi ordinea dezbaterilor judiciare

(1) După terminarea cercetării judecătoreşti, preşedintele şedinţei de judecată anunţă dezbaterile
judiciare.
(2) Dezbaterile judiciare constau din cuvîntările procurorului, părţii vătămate, părţii civile, părţii
civilmente responsabile, apărătorului şi inculpatului cînd apărătorul nu participă în cauza dată sau dacă
inculpatul cere cuvîntul. Dacă există mai mulţi reprezentanţi ai părţilor, ordinea cuvîntărilor lor o stabileşte
instanţa.
(3) În cazul în care cel puţin una din persoanele care participă la dezbateri cere termen pentru pregătirea
către dezbateri, preşedintele şedinţei de judecată anunţă întrerupere, cu indicarea duratei ei.

Ordinea dezbaterilor judiciare: discursul procurorului

1)Pledoaria aparatorului

2)Replica

3)Ultimul cuvint al inculpatului

In caz de pluralitate a reprezentantilor partilor, ordinea cuvintarilor este stabilita de instant.

2.2 Continutul discursului:

Introducerea(exordiul)-face cunoscut printr-o forma sintetica obiectul procesului, fixeaza atentia

judecatorului si creaza o atmosfera favorabila oratorului.Introducerea nu poate consta din fraze departe de
natura procesului.

Expunerea circumstantelor de fapt –naratiunea faptelor

Analiza si expunerea probelor administrate in cauza- fondul continutului discursului de acuzare

Analiza cauzelor si conditiilor ce au favorizat comiterea infractiunii

Argumentarea incadrarii juridice a faptelor

Caracteristica personalitatii inculpatului si aprecierea circumstantelor agravante sau atenuante

Consideratii privind eventual pedeapsa, actiunea civila si alte chestiuni.

Concluzie(peroratia)

Continutul pledoariei:

Structura pledoariei corespunde structurii discursului acuzatorului de stat, fiind un raspuns la pozitia
acuzarii.

Spre deosebire de acuzatorul de stat, care a re obligatia de a analiza sub toate aspectele, complet si
obiectiv, toate circumstantele cauzei, aparatorul este patruns in exclusivitate de scopul apararii intereselor
inculpatului si punerii lui intr-o lumina favorabila in fata instantei.

2.3 Dacă, în procesul judecării cauzei, ansamblul de probe cercetate de instanţa de judecată nu confirmă
învinuirea adusă inculpatului, procurorul este obligat să renunţe parţial sau integral la învinuire. Renunţarea
procurorului la învinuire se face prin ordonanţă motivată şi atrage adoptarea de către instanţa de judecată a
unei sentinţe de achitare sau de încetare a procesului penal. Deci pledoria procurorului reprezinta un
raspuns coplet si obiectiv despre toate circumstantele cauzei care denota renuntarea partial la invinuire.

Testul 43

Subiectul I: Delapidarea averii străine

1.1Prin administrator al bancii in sensul aln.(2’) art 191 CP RM este persona definita asfel confor legii
institutiilor financiare din 21 iulie 1995. Prin administrator se intelege –membrul consiliului al organului
executiv, al comisiei de cenzori, contabil-sef, conducatorul filialei persoanei,precu si alte persoane investite
prin lege sau statut sa-si asume obligatii de sinestatator sau impreuna cu altii in numele si in contul
peroanei.Banca-institut financiara care accepta de la persoane fizice si juridice depozite sau ecchivalente ale
acestora, transferabile prin diferite instrum de plata si care utiliz aceste ijloace total sau partial pentru a
acorda credite pe cont si risc propriu. Deducem ca administrator al bancii este fie membrul consiliului al
organului executiv, al comisiei de cenzori, contabil-sef, conducatorul filialei care accepta de la persoane
fizice si juridice depozite sau ecchivalente ale acestora, transferabile prin diferite instrum de plata si care
utiliz aceste mijloace total sau partial pentru a acorda credite pe cont si risc propriu.In corespundere cu
pct2 din anexa nr.1La hotarirea BNM privind aprobarea regulamentului la xigentele fata de administratorii
bancii nr.134 din 2010 administratori ai bancii sunt:1) membrii consiliului bancii;2)mebrii comisiei de cenzori
ai bancii 3) presedintele vice-presedintele, contabil –se, licchidatorul, administratorul special, alte persoane.

1.2Asa dar in ipoteza consemnata la litera d) aln.2 art 191 CP obiectul juridic secundar nu are un caracter
alternativ. Pentru aplicarea raspunderii in baza acestei norme este indespensbil ca in plan secundar sa se
aduca atingere atit relatiilor sociale cu privire la executarea corecta a atributiilor de administrare in privinta
bunurilor incredintate cit si relatiile sociale cu privire la desfasurarea normala a activitatii de serviciu. In
cazul in care nu se aduce atingere nici uneia din aceste valori va fi inaplicabil prevederea de la litd) alin.2 art
191CP.In ipoteza consemnata la lit d) aln 2 art 191 CP relatiile sociale cu privire la executarea corecta a
atributiilor de administrare in privinta bunurilor incredintate alaturi de relatiile sociale cu privire la
desfasurarea norala a activitatii de serviciu reprezinta cele doua valori( relatii sociale ) cu caracter
cumulativ.Asadar in toate cazurile fara exceptie obiectul juridic secundar al infractiunilor prev la art 191 CP
RM il foreaza relatiile sociale cu privire la executarea corecta a atributiilor de adfministrare in privinta
bunurilor incredintate doar in ipoteza consenata la lit d) aln2 art 191 CP, obiectul juridic secundar al acestor
infractiuni il constituie suplientar relatiile sociale cu privire la desfasurarea normala a ctivitatii de serviciu.

1.3Circumstanta analizata opereaza in oricare din urmatoarele trei ipoteze:1) savirsirea infractiunii in
coautorat;2) savirsirea infractiunii de catre o persoana care intruneste semnele infractiunii impreuna cu alte
persoane care nu intrunesc aceste semne. Participatia complexa atunci cind latura obiectiva este realizata
de catre un singur autor nu poate fi considerata sustragere savirsita de doua sau ai multe persoane. Chiar
daca de acest autor mai participa un organizator un instigator sau un complice acestia doar participa la
savirsirea sustragerii deci nu o savirsesc. In dispozitiilelit b) aln2 art 191 CP nu este indicata cerinta ca
infractiunea sa fie savirsita impreuna. De aceea comiterea unei fapte de catre o persoana care intruneste
semnele subiectului infractiunii prin intermediul unei persoane care nu intruneste aceste sene ( exempl nu a
atins virsta, iresponsab etc ) de asemenea intra sub incidenta circumstantei agravante de doua sau mai
multe persoane.

Subiectul II: Deliberarea şi adoptarea sentinţei

2.1 Stabiliţi corelaţia dintre legalitatea, temeinicia şi motivarea sentinţei.

Sentinta treb sa fie legala.Legalitatea sentintei consta in faptul ca ea trebuie sa respecte intru totul legea-
incepind de la ceea ca completul de judexcata care adopta sentinta, trebuie sa fie legal coinstituit si finisind
cu aceea ca structura si forma sentintei trebuie sa respecte prevederile legale. Asadar sentinta trebuie sa
corespunda normelor legale material si procedural sub a caror incidenta cade.
Sentinta trebuie sa fie intemeiata. Temeinicia sentintei prevede concludenta intre imprejurarile si probele
examinate la cercetarea judecatoreasca cu argumentele expusein sentinta. Instanta poate pune la baza doar
acele probe care au fost recunoscute ca fiind pertinente, concludente ,utile, admisibile , certe si suficiente.

Sentinta trebuie sa fie motivate. Motivarea sentintei inseamna ca fiecare concluzie din sentinta trebuie sa
fie argumentata, indicindu-se expres izvorul probant care confirma concluzia data. Motivarea sentintei
lipseste in instantele cu jurati, deoarece ei trebuie sa pronunte doar verdictul univoc pozitiv sau negative,
motivare ahotaririi fiind pusa in sarcina instantei clasice.

2.2Articolul 385. Chestiunile pe care trebuie să le soluţioneze instanţa de judecată la adoptarea sentinţei
(1) La adoptarea sentinţei, instanţa de judecată soluţionează următoarele chestiuni în următoarea
consecutivitate:
1) dacă a avut loc fapta de săvîrşirea căreia este învinuit inculpatul;
2) dacă această faptă a fost săvîrşită de inculpat;
3) dacă fapta întruneşte elementele infracţiunii şi de care anume lege penală este prevăzută ea;
4) dacă inculpatul este vinovat de săvîrşirea acestei infracţiuni;
5) dacă inculpatul trebuie să fie pedepsit pentru infracţiunea săvîrşită;
6) dacă există circumstanţe care atenuează sau agravează răspunderea inculpatului şi care anume;
7) ce măsură de pedeapsă urmează să fie stabilită inculpatului, luînd în considerare şi recomandările
serviciului de resocializare, dacă o asemenea anchetă a fost efectuată;
8) dacă măsura de pedeapsă stabilită inculpatului trebuie să fie executată de inculpat sau nu;
9) tipul penitenciarului în care urmează să execute pedeapsa închisorii;
10) dacă trebuie admisă acţiunea civilă, în folosul cui şi în ce sumă;
11) dacă trebuie reparată paguba materială atunci cînd nu a fost intentată acţiunea civilă;
12) dacă urmează să fie ridicat sechestrul asupra bunurilor;
13) ce trebuie să se facă cu corpurile delicte;
14) cine şi în ce proporţie trebuie obligat să plătească cheltuielile judiciare;
15) dacă urmează să fie revocată, înlocuită sau aplicată o măsură preventivă în privinţa inculpatului;
16) dacă în privinţa inculpatului recunoscut vinovat de comiterea infracţiunii urmează să fie aplicat
tratament medical forţat de alcoolism sau narcomanie.
(2) Dacă inculpatul este învinuit de săvîrşirea mai multor infracţiuni, instanţa soluţionează chestiunile
arătate în alin.(1) pct.1)-13) pentru fiecare infracţiune în parte.
(3) Dacă de săvîrşirea infracţiunii sînt învinuiţi mai mulţi inculpaţi, instanţa soluţionează chestiunile
prevăzute în alin.(1) referitor la fiecare inculpat în parte.
(4) Dacă, în cursul urmăririi penale sau judecării cauzei, s-au constatat încălcări ale drepturilor
inculpatului, precum şi s-a stabilit din vina cui au fost comise aceste încălcări, instanţa examinează
posibilitatea reducerii pedepsei inculpatului drept recompensă pentru aceste încălcări.
Clasificarea legala a sentintelor este una tripartite:

1sentinta de condamnare

2sentinta de achitare

3sentinta de incetare a procesului

2.3Articolul 391. Sentinţa de încetare a procesului penal
(1) Sentinţa de încetare a procesului penal se adoptă dacă:
1) lipseşte plîngerea părţii vătămate, plîngerea a fost retrasă sau părţile sau împăcat;
2) a intervenit decesul inculpatului;
3) persoana nu a atins vîrsta pentru tragere la răspundere penală;
4) există o hotărîre judecătorească definitivă asupra aceleiaşi persoane pentru aceeaşi faptă;
5) există o hotărîre a organului de urmărire penală asupra aceleiaşi persoane pentru aceeaşi faptă de
încetare a urmăririi penale, de scoatere a persoanei de sub urmărire penală sau de clasare a procesului
penal;
6) există alte circumstanţe care exclud sau condiţionează pornirea urmăririi penale şi tragerea la
răspundere penală; precum şi
7) În cazurile prevăzute în art.54-56 din Codul penal.
(2) În cazul prevăzut în art.332 alin.(2), instanţa încetează procesul penal, cu aplicarea sancţiunii
administrative prevăzute în Codul contravenţional

Testul nr 44

Subiectul I: Coruperea alegătorilor

1.1Victima-orice partid, alianta politica ori candidat carora prin coruperea alegatorilor li s-a lezat dreptul de
a fi ales prin diinuarea voturilor exprimate.Conform art 1 din Cod electoral concurenti electorali
sunt:candidatii independenti inregistrati la CEC, partidele alte organizatii social –politice, blocurile
electorale,peroana care candideaza la functia de primar sau consilier in consiliul local si care sunt
inregistarte la CE Circumscriptie-in cazul alegerilor locale.Deci victima este concurentul electoral in sen art 1
CE.In cazul referendumului victima este initiatorul referendumului.

1.2Consemnam, ca in conformitate cu art 1 CE campania electorala se considera perioada de activitate

care se desfasoara cu scopul de ai determina pe alegatori sa-si exprime voturile pentru alegere unuia sau
altui concurent electoral si care incepe pentru fiecare concurent electoral la data inregistrarii la CEC sau la
consiliul Elector de circumscrip si se incheie la data excluderii concurentului electoral di alegeri sau la ziua
votarii.Asadar infraactiunea prev la art 181’ poate fi savirsita atit pina la inceperea campaniei electorale cit
si in timpul campaniei electorale. Totodata consideram ca infractiunea exainata nu poate fi savirsita dupa
incheierea campaniei electorale.Aceasta o confirma forularea care vizeaza scopul infractiunii
bspecificate”scopul determinarii alegatorului sa isi exercite drepturile sale electorale intr-un anumit od in
cadrul alegerilor parlamentare, locale si in cadrul referendumului. Odata ce alegatorul isi exercita drepturile
sale electorale dispare posibilitaea comiterii infractiunii analizate.

1.3 incriminarea faptei de corupere a alegatorilor trebuie privita nu doar ca obiectiv al strategiei nationale
de prevenire si de combatere a coruptiei dar si ca expresie a amornizarii legislatiei Republicii Moldova cu
legislatia comunitara.

Coruperea alegatorului reprezinta o forma de abuz a participantului la procesul electoral de statutul pe care
il detine. Aceasta forma de abuz reprezinta o premisa a coruptibilitatii viitorilor reprezntanti ai autoritatilor
elective; cei care privesc votul alegatorului ca pe o marfa, odata alesi v-or fi tentati sa-si vinda in mod ilegal
atributiile sale unor persoane fizice sau juridice, unor grupuri sau organizatii criminale. Toate acestea vin sa
demonstreze insemnatatea protejarii ordinii de drept prin intermediul art.181’ CP RM.
Subiectul II: Terminarea urmăririi penale şi trimiterea cauzei în judecată

2.1 Constatind ca probele administrate sunt concludente si suficiente pentru a termina UP . OUP
inainteaza procurorului dosarul insotit cu un raport , in care consemneaza rezultatele UP si propunerea
solutii se UP

Raportul trebuie sa contina fapta care a sevit drept temei pentru pornirea UP , informatii cu privire la
invinuit , incadrarea juridica afaptei si probele administrate. In cazul cind in UP sint indicate mai multe
personae raportul va contine informatii despre fiecare

Raportul trebuie sa contina , corpurile delicate si masurile luate in privinta lor, masuri asiguratoare luate in
cursul urmarirei

procedura trimiterei cauzei in judecataCauza se trimite in judecata de procurer care a intocmit

rechizitoriul. Dupa inaintarea copiilor de pe rechizitoriu invinuitului si reprezentantului legal , procurorul
trimite cauza in judecata competenta fara intirziere prin intermediul cancelariei procuraturei respective

2.2(1) Cauza se trimite în judecată de către procurorul care a întocmit rechizitoriul.

(2) În cazul în care învinuitul se abţine de a se prezenta pentru a lua cunoştinţă de materialele
cauzei şi a primi rechizitoriul, procurorul trimite cauza în judecată fără efectuarea acestor acţiuni
procesuale, dar cu anexarea la dosar a probelor care confirmă abţinerea învinuitului, iar în cazul
sustragerii - şi a informaţiei despre măsurile luate pentru căutarea acestuia, dacă judecarea cauzei
este posibilă în lipsa învinuitului.
(3) În situaţia prevăzută în alin.(2), copia de pe rechizitoriu se înmînează, în mod obligatoriu,
apărătorului învinuitului şi reprezentantului lui legal, cărora li se prezintă şi materialele cauzei
pentru a lua cunoştinţă de ele.
(4) Toate cererile, plîngerile şi demersurile înaintate după trimiterea cauzei în judecată se
soluţionează de către instanţa care judecă cauza.
(5) În cazul în care inculpatul se află în stare de arest preventiv sau arest la domiciliu,
procurorul va trimite cauza în judecată cu cel puţin 10 zile pînă la expirarea termenului de arest
stabilit.
2.3
Rechizitoriul este actul procedural prin care se sesizeaza instanta de judecata care determina limitele
judecarii cauzei , prin care inst de fond se pronunta prin sentinta.

Rechizitoriul constituie totalitatea a tuturor materialilor UP privind toate faptele si episoadele

infractionale savirsite de toti invinuitii intr-o cauza penala Rechizitoriul este compus din 2 parti expunerea
care cuprinde informatii despre fapta si persoana in privinta careia sa efectuatUP , analiza probelor care
confirma vinovatia

Dispozitivul cuprinde date cu privire la persoana invinuita si formularea invinuirei cu incadrarea juridica a
actiunelor Rechizitoriul fiind format din 2 parti expunera si dispozitivul el cuprinde totalitatea informatii
despre UP . rechizitoriul se semneaza de procurorul care la intocmit , indicinduse locul si data semnarii

Formulrea invinuirei din dispozitioa rechizitoriului trebuie sa corespunda intocmai invinuirei prevazuta
de ordonanta se punere su invinuire , atit prin continutul ei faptic cit si incadrarea juridica .
Formare invinuirei din dispozitivul rechizitoriului consta in discrierea succinta a cauzei penale cu dispozitia
de invinuire a faptuitorului in comitrea infractiunei

Rechizitoriul se semneaza de procurorul care a efectuat UP , ELpregateste pentru fiecare invinuit si dupa
caz pentru fiecare reprezentant legal cite o copie de pe rechizitoriu, daca partile nu poseda limba el este
tradus .

Testul nr.45

Subiectul I: Escrocheria. Cauzarea de daune materiale prin înșelăciune sau abuz de încredere

1.1Circumstantele savirsirii infractiunii daca fapta nu constituie o insusire(adica fapta nu constituie o

sustragere).Aceste circumstante au un caracter secundar dar obligatoriu.Aceste circumstante
presupun ca fapta de cauzare de daune materiale prin inselaciune sau abuz de incredere nu constituie
o sustragere. Actiunea principala din cadrul infractiunii prevazute la art 196 Cp nu poate presupune
luarea din posesia victimei deoarece asfel ar nimeri sub incidenta art 190 Cp.

1.2Obiectul material al escrocheriei este format din bunurile care au o existenta materiala sunt create prin
munca omului, dispun de valoare materiala si cost deterinat, fiind bunuri obile si straine pentru
faptuitor. Sub aspect fizic bunurile obtinute prin sustragere trebuie sa fie bunuri mobile. Reprezentind
unul dintre senele constitutive ale notiunii de sustragere, calitatea de bun mobil permite diferentierea
infract savirsite prin sustragere de catre alte infractiuni exemp art 193 CP.

Pentru calificare nu este relevat daca bunurile sunt mobile prin natura lor sau prin anticipatie.
In acest context, un bun imobil nu poate constitui obiect al sustragerii deoarece realizarea actiunii de luare
e de neconceput: nu poti lua ceva ce este imutabil dupa destinatie. Bunurile imobile sunt bunuri
indivizibile.

1.3 b) În cele ce urmează, vom prezenta argumentele

care demonstrează oportunitatea utilizării sintagmei „a

bunurilor mobile” în definiţia noţiunii de sustragere de

la alin.1 pct.2 al Hotărârii nr.23/2004.

În acest scop, înainte de toate, vom reproduce

considerentele invocate de către Colegiul penal

lărgit al CSJ într-o speţă din practica judiciară: „Instanţa

de fond a indicat: «Sub aspect fizic privit, ca

obiect material al escrocheriei trebuie să fie bunuri

mobile ce acordă posibilitatea de trecere în folosinţa

făptuitorului». Sintagma «trecere în folosinţă» nu

se referă numai la starea fizică a obiectului material

care poate fi atât mobil, cât şi imobil, urmând

a se ţine cont şi de modul în care are loc trecerea.

Dobândirea ilicită a bunurilor în rezultatul folosirii

de către făptuitor a unui document falsificat urmează

a fi calificată conform art.190 CP RM [18]. Escrocheria

se consideră consumată din momentul în

care făptuitorul, intrând în posesia ilegală asupra

bunurilor altei persoane, obţine posibilitatea reală

de a se folosi şi a dispune de acestea la dorinţa sa.

În ipoteza infracţiunii prevăzute de art.196 CP RM,

urmările prejudiciabile se exprimă în forma venitului

ratat; în opoziţie, numai prejudiciul patrimonial

efectiv caracterizează urmările prejudiciabile produse

de infracţiunea de escrocherie. Acţiunea criminală

a inculpaţilor urmează a fi încadrată în limita

componenţei de infracţiune prevăzute de art.190 CP

RM, fapta acestora presupunând luarea bunului din

posesia victimei” .

Cu această ocazie, consemnăm că în lucrarea Manualul

judecătorului pentru cauze penale se menţionează:

„În ipoteza infracţiunii prevăzute la alin.(1)

art.196 CP RM, urmările prejudiciabile se exprimă

fie sub forma prejudiciului patrimonial efectiv, fie sub

forma venitului ratat (subl. ne aparţine). În opoziţie,

numai prejudiciul patrimonial efectiv caracterizează

urmările prejudiciabile produse de infracţiunile specificate

la art.190 CP RM”
În ce ne priveşte, considerăm că art.196 CP RM

este cel care trebuie aplicat în cazul dobândirii ilicite a

bunurilor imobile străine prin înşelăciune sau abuz de

încredere (în ipoteza în care daunele materiale cauzate

se cifrează în proporţii mari sau deosebit de mari).

Art.190 CP RM este inaplicabil în această ipoteză. În

acest fel, nu doar bunurile mobile, dar şi cele imobile

pot să reprezinte obiectul material al infracţiunilor prevăzute

la art.196 CP RM.
Din perspectiva dreptului comparat, consemnăm

că, dintre toate statele ex-sovietice, doar Republica

Moldova nu a stabilit în dispoziţia incriminatorie privind

escrocheria răspunderea pentru dobândirea prin

înşelăciune sau abuz de încredere a dreptului asupra

bunurilor străine. În toate celelalte 14 state ex-sovietice,

escrocheria cunoaşte două modalităţi normative:

1) sustragerea (sau, altfel spus, dobândirea ilicită a bunurilor

străine prin înşelăciune sau abuz de încredere);

2) dobândirea dreptului asupra bunurilor străine prin

înşelăciune sau abuz de încredere. Această diferenţiere

are la bază paradigma consacrată în art.244 „Escrocheria”

din Codul penal-model al CSI: „Escrocheria, adică

sustragerea bunurilor străine sau dobândirea dreptului

asupra bunurilor străine pe calea înşelăciunii ori

a abuzului de încredere”. Exercitându-şi suveranitatea

legislativă, Republica Moldova nu a acceptat această

paradigmă. Totuşi, unii se fac a nu observa acest amănunt

nelipsit de importanţă.

În concluzie la cele menţionate supra, venim cu recomandarea

de a fi reformulată explicaţia de la alin.1

pct.2 al Hotărârii nr.23/2004. Considerăm că această

explicaţie ar trebui să aibă următorul conţinut: „În

sensul legii, se consideră sustragere luarea ilegală şi

gratuită a bunurilor mobile din posesia altuia, care

a cauzat un prejudiciu patrimonial efectiv acestuia,

săvârşită în scop de cupiditate”.

În acest context, prezintă interes opiniile exprimate

în doctrina penală rusă cu privire la înţelesul noţiu

nii „dobândirea dreptului asupra bunurilor străine” şi

la relaţia acesteia cu noţiunea de sustragere: „De fapt,

art.159 din Codul penal al Federaţiei Ruse prevede nu

una, dar două componenţe de infracţiuni: 1) sustragerea

bunurilor străine; 2) dobândirea dreptului asupra

bunurilor străine” [70]; „Reieşind din interpretarea

literală a alin.(1) art.159 din Codul penal al Federaţiei

Ruse, această normă stabileşte răspunderea pentru

două infracţiuni: 1) sustragerea bunurilor străine;

2) dobândirea dreptului asupra bunurilor străine. Or,

aceste două varietăţi ale escrocheriei sunt separate

prin conjuncţia «sau». De aceea, dobândirea dreptului

asupra bunurilor străine trebuie privită ca alternativă

a sustragerii bunurilor străine. Noţiunea «dobândirea

dreptului asupra bunurilor străine» nu este

cuprinsă de noţiunea «sustragerea bunurilor străine»”

[71]; „În art.159 din Codul penal al Federaţiei Ruse

noţiunea de escrocherie este definită ca sustragere a

bunurilor străine sau dobândire a dreptului asupra bunurilor

străine prin înşelăciune sau abuz de încredere.

Din această definiţie rezultă: 1) în cazul escrocheriei,

dobândirea dreptului asupra bunurilor străine nu se

identifică cu sustragerea bunurilor străine; 2) escrocheria-

sustragere a bunurilor străine şi escrocheriadobândire

a dreptului asupra bunurilor străine sunt

două componenţe de infracţiuni de sine stătătoare”

[72]; „Punctul de plecare în analiza noţiunii de escrocherie

îl reprezintă definiţia noţiunii de sustragere de

la alin.(1) art.158 din Codul penal al Federaţiei Ruse.

Tocmai noţiunea de sustragere este cea care permite

delimitarea varietăţilor escrocheriei: escrocheria-sustragere

a bunurilor străine şi escrocheria-dobândire a

dreptului asupra bunurilor străine” [73]; „Legiuitorul

rus defineşte escrocheria ca «sustragere a bunurilor

străine sau dobândire a dreptului asupra bunurilor

străine prin înşelăciune sau abuz de încredere». În

acest mod, legiuitorul rus consideră că necesită incriminare

două varietăţi ale escrocheriei: 1) sustragerea;

2) o altă infracţiune contra proprietăţii, care nu este

sustragere” [74].

Aşadar, unde anume în art.190 CP RM Plenul Curţii

Supreme de Justiţie a remarcat prezenţa unei alte

infracţiuni contra proprietăţii, care nu este sustragere?

Fără a aştepta răspunsul la această interogaţie retorică,

vom consemna că ultimul punct de vedere din

cele reproduse supra suscită cel mai mare interes.

Înainte de a pune întrebarea pe care o generează acest

punct de vedere, vom specifica că la 22.12.2014 Plenul

Curţii Supreme de Justiţie a exclus pct. 12-14 din Hotărârea

nr.23/2004. Aceste puncte conţineau explicaţii

referitoare la interpretarea art.189 CP RM. Alături de

infracţiunile prevăzute la art.196 CP RM, cele prevăzute

la art.189 CP RM se referă la tipul infracţiunilor

săvârşite în scop de cupiditate, însă nu prin sustragere

[75]. Din explicaţiile de la alin.2 şi 3 pct.15 ale Hotărârii

nr.23/2004 reiese că Plenul CSJ nu consideră

că infracţiunile prevăzute la art.190 CP RM se referă

la tipul infracţiunilor săvârşite prin sustragere. De

ce atunci: 1) prin Hotărârea nr.12/2014, din Hotărârea

nr.23/2004 nu au fost excluse toate punctele care

conţin explicaţii referitoare la interpretarea art.190 CP

RM; 2) la 22.12.2014 nu a fost adoptată o hotărâre

aparte referitoare la practica judiciară în procesele penale

cu privire la infracţiunile prevăzute la art.190 CP

RM? Or, Hotărârea nr.23/2004 se numeşte „Cu privire

la practica judiciară în procesele penale despre sustragerea

bunurilor” (subl. ne aparţine). Oare pe nimeni

din autorii explicaţiilor de la alin.2 şi 3 pct.15 ale Hotărârii

nr.23/2004 nu pune în gardă această contradicţie

vădită?

Aşadar, chiar Plenul CSJ recunoaşte implicit că infracţiunile

prevăzute la art.190 CP RM sunt infracţiuni

săvârşite prin sustragere.

Ne raliem poziţiei exprimate de I.Botezatu: „Escrocheria

este o formă de sustragere. Iar dobândirea dreptului

asupra bunurilor străine nu rezultă din definiţia

noţiunii de sustragere, formulată în art.158 al Codului

penal al Federaţiei Ruse” [76]. Această opinie nu poate

fi ignorată, odată ce suportul normativ al explicaţiilor

de la alin.2 şi 3 pct.15 ale Hotărârii nr.23/2004 este

anume Codul penal al Federaţiei Ruse, nu Codul penal

al Republicii Moldova.
De menţionat că anume în doctrina penală rusă

au fost formulate următoarele puncte de vedere: „În

situaţia dobândirii dreptului asupra bunurilor străine,

aplicabilă este nu norma cu privire la escrocherie, dar

cea cu privire la cauzarea de daune materiale prin înşelăciune

sau abuz de încredere” [77]; „Privite ca obiect

material al sustragerii, bunurile reprezintă lucruri care

sunt create prin munca omului, se caracterizează prin

anumiţi parametri fizici, prezintă valoare materială şi

se află în posesia unei persoane. O astfel de definiţie

permite disocierea sustragerii de cauzarea de daune

materiale prin înşelăciune sau abuz de încredere, de

încălcarea dreptului de autor sau a drepturilor conexe

ori de alte asemenea infracţiuni” [78]; „Drepturile

patrimoniale pot avea calitatea de obiect imaterial al

infracţiunilor contra proprietăţii. Însă nu al sustragerilor,

ci al cauzării de daune materiale prin înşelăciune

sau abuz de încredere” [79]; „În viziunea legiuitorului

rus, obiectul material al escrocheriei-sustragere îl

pot reprezenta numai bunurile corporale, nu şi cele

incorporale... Nu este cu putinţă a sustrage un drept

asupra bunurilor. Această poziţie a legiuitorului rus se

concretizează în aceea că, pe lângă cele două varietăţi

ale escrocheriei, într-un articol aparte al legii penale se

incriminează fapta de cauzare de daune materiale prin

înşelăciune sau abuz de încredere” [80].

Considerăm că, în conjunctura dreptului penal al

Republicii Moldova, nu există niciun obstacol pentru

a considera că dobândirea ilicită a dreptului asupra

bunurilor străne constituie una din modalităţile

faptice ale infracţiunilor prevăzute la art.196 CP RM

[81]. Aceasta întrucât dreptul asupra bunurilor străine

poate să reprezinte obiectul imaterial al infracţiunilor

prevăzute la art.196 CP RM. În acest sens, suntem de

acord cu I.Botezatu care afirmă: „Cum în art.196 CP

RM nu se utilizează noţiunile «bun» şi «dreptul asupra

bunului», nu există piedici de ordin terminologic de a

susţine oportunitatea aplicării art.196 CP RM în ipoteza

dobândirii ilicite a dreptului asupra bunurilor altei

persoane prin înşelăciune sau abuz de încredere (desi gur, dacă prin aceasta vor fi cauzate daune materiale
în proporţii mari)”

Subiectul II: Proceduri speciale

2.1 CONDITIILE SUSPENDARIII CONDITONATE

Conditiile suspendarei conditionate pot fi clasificate in ‘

Conditii positive – in privinta personae puse sub invinuire pentru o inf. Usoara sau mai putin grava , care
isi recunoaste vinovatia , nu prezinta pericol social si poate fi reeducate fara pedeapsa, UP poate fi
suspendata cu liberarea ulterior de rapundere penala

Conditii negative pesona nu prezinta pericol social

Nu are antecedente penale , nu sint dependente de alcool, nu exista persona cu functie de raspundere care
a comis infractiunea

Conditii privind comportamentul post infractional

Sa nu paraseasca localitatea unde isi are domiciliu , sa comuniceOUP orce schimbare a doniciliului, sa nu
savirseasca infractiuni sau contraventii, sa continue lucrul sau studiile

2.2Constatarea infracţiunii
(1) În cazul infracţiunii flagrante, organul de urmărire penală întocmeşte un proces-verbal în
care consemnează cele constatate privitor la fapta săvîrşită, declaraţiile bănuitului, dacă acesta
acceptă să le facă, şi declaraţiile celorlalte persoane audiate. După caz, pot fi administrate şi alte
probe care se consemnează în procesul-verbal.
(2) Procesul-verbal se întocmeşte şi se aduce la cunoştinţă persoanelor audiate, conform
dispoziţiilor art.260 şi 261, şi împreună cu celelalte materiale se prezintă procurorului imediat, dar
nu mai tîrziu de 24 ore de la momentul întocmirii.
Verificarea materialelor de urmărire penală
(1) Procurorul, primind materialul de urmărire penală, verifică corespunderea acestuia
prevederilor legale şi, dacă sînt probe suficiente, pune făptuitorul sub învinuire, conform
dispoziţiilor art.281 şi 282, fără întocmirea rechizitoriului, dispunînd trimiterea cauzei în judecată.
(2) În cazul în care procurorul consideră că nu sînt suficiente probe de a pune persoana sub
învinuire, el dispune continuarea urmăririi penale, cu indicarea acţiunilor care urmează să fie
efectuate, şi fixează termene reduse necesare pentru aceasta, care nu vor depăşi 10 zile, cu excepţia
cazurilor în care efectuarea actelor de urmărire penală necesită un termen de executare mai mare.
(3) Dacă procurorul a dispus continuarea urmăririi penale şi făptuitorul este reţinut, procurorul
decide şi asupra aplicării măsurii preventive în condiţiile prezentului cod.

2.3Pentru respectarea prevederelor legii despre suspendarea conditionata a UP , PROCURORUL va anunta

partea vatamata , partea civila sau reprezentantii lor legali . concomitant , lor li se explica dr de a primi
gratuit, la solicitare, o copie de pe cerere de suspendare conditonata a UP ca si dr dea de a constata
aceasta hotarire.

Testul 46
Subiectul I: Tortura, tratamentul inuman sau degradant

1.1Subiectul este persoana fizica responsabila care la omentul savirsirii infractiunii a atins virsta
de 16 ani. In afara de aceasta subiectul trebuie sa indeplineasca una din calitatile
speciale:persona publica;2) persoana care de facto exercita atributiile unei autoritati publice; 3)
oricare alta persoana care actioneaza cu titlu oficial 4) oricare alta persoana care actioneaza cu
consimtamintul expres sau tacit al unei persoane care actioneaza cu titlu oficial.
- persoana publica- se intelege functionarul public, inclusiv functionarul public cu statut
special( coloboratorul serviciului diplomatic, vamal etc), angajatul autoritatilor publice
autonome sau de reglementare, al intreprinderilor de stat sau unicipale, a altor persoane juridice
de drept public.
-persoana cu functie de demnitate publica-persoana a carei mod de numire sau de alegere este
reglementat de Constitutia RM, sau care este investit in functie prin numire sau prin alegere de
catre parlament, Guvern , consilierul locall etc
-persoana cu functie de raspundere- persoana careia intr-o intreprindere institutie organizatie
se stat sau a dministratiei publice locale ori intr-o subdiviziune a lor li se acorda permanent sau
provizoriu prin stipularea legii prin numire alegere sau un virtutea unei insarcinari anumite
 drepturi si obligatii in vederea exercitarii functiilor autoritatii publice sau atributii
organizatorica- economice.
1.2 alin (3) art 166 Indici: Obiectul juridic principal il formeaza relatiile sociale cu privire la
demitatea persoanei, obiectul juridic secundar il constituie relatiile sociale cu privire la
integritatea fizica si psihica a persoanei.
Aln. (1) art166 Victima poate fi nu doar persoana care se afla sub arest sau care executa o
pedeapsa privativa de libertate. Aceasta calitate o poate avea si persoana retinuta,
perchezitionata, adusa fortat etc.
1.3In conformitate cu Legea nr.252 din 08 11 2012 legea penala a fost completata. In Nota
informativa aproiectului legii in cauza , proiectul propune completarea legii cu art 166’ Tortura ,
trataentul inuman si degradant. Insasi denumirea articolului spune ca aceste prevederi nu sunt o
inovatie ci presupune o transpunere a prevederilor art 309 Cp in capitolul III „Infractiuni contra
libertatii cinstei si demnitatii persoanei” din partea spec a CP. Includerea infractiunii de „ tortura”
in capit III se datoreaza faptului ca similar infractiun cum ar fi scalvia sau traf de fiint umane
care au ca scop degradarea pers, tortura contine cel mai direct atac la personalitatea
persoanei.Asfel introducerea acestui articol in Cp reprezinta cea mai potrivita plasare bazata pe
interpretarea sistemica a CP. Adoptarea art. 166’ care a succedat art 309’Cp a marcat realizarea
unuia dintre angajamentele RM care si le-a asumat pe plan international.

Subiectul II: Proceduri speciale

2.1Procedurra in cauzele privind minorii are specificul sau, determinat de particularitatile subiectului
infractiunii cit si a altor minori implicati in procesul penal, persoane care se considera insuficient dezvoltate
sub aspect psihologic.Starea de minoritatea atrage necesitataea unei reglementari deosebite si pe plan
procesual penal, procedura speciala instituita de lege tinind seama de toate particularitatile urmaririi sau
judecarii invinuitilor sau inculpatilor minori.

Articolul475. Circumstanţele care urmează a fi stabilite

în cauzele privind minorii
(1) În cadrul urmăririi penale şi judecării cauzei penale privind minorii, afară de circumstanţele prevăzute
în art.96, urmează a se stabili:
1) vîrsta minorului (ziua, luna, anul naşterii);
2) condiţiile în care trăieşte şi este educat minorul, gradul de dezvoltare intelectuală, volitivă şi
psihologică a lui, particularităţile caracterului şi temperamentului, interesele şi necesităţile lui;
3) influenţa adulţilor sau a altor minori asupra minorului;
4) cauzele şi condiţiile care au contribuit la săvîrşirea infracţiunii.
(2) În cazul cînd se constată că minorul suferă de debilitate mintală, care nu este legată de o boală psihică,
trebuie să se stabilească, de asemenea, dacă el a fost pe deplin conştient de săvîrşirea actului. Pentru a se
stabili aceste circumstanţe, vor fi ascultaţi părinţii minorului, învăţătorii, educatorii lui şi alte persoane care
ar putea comunica datele necesare, precum şi se va cere efectuarea unei anchete sociale, prezentarea
documentelor necesare şi se vor efectua alte acte de urmărire penală şi judiciare.
(3) Pentru circumstanţele prevăzute în prezentul articol organul de urmărire penală dispune întocmirea
referatului presentinţial de evaluare psihosocială a minorului.
2.2Articolul483. Încetarea procesului penal cu liberarea
de răspundere penală a minorului
(1) Dacă, la desfăşurarea urmăririi penale, în cazurile infracţiunilor uşoare sau mai puţin grave săvîrşite de
minor, se stabileşte că minorul pentru prima dată a săvîrşit o asemenea infracţiune şi corectarea lui poate fi
obţinută fără a-l trage la răspundere penală, organul de urmărire penală poate face propunere procurorului
de a înceta urmărirea penală în privinţa minorului şi de a-l libera de răspundere penală în temeiul prevăzut
în art.54 din Codul penal, cu aplicarea măsurilor de constrîngere cu caracter educativ conform prevederilor
art.104 din Codul penal.

(2) Demersul procurorului privind liberarea minorului de răspundere penală, cu internarea acestuia într-
o instituţie specială de învăţămînt şi de reeducare sau într-o instituţie curativă şi de reeducare, se
examinează de către judecătorul de instrucţie conform prevederilor art.308. În cazul în care judecătorul de
instrucţie respinge demersul despre liberarea minorului de răspundere penală, cu internarea acestuia într-o
instituţie specială de învăţămînt şi de reeducare sau într-o instituţie curativă şi de reeducare, procurorul
anulează ordonanţa de încetare a procesului penal şi trimite cauza în judecată, în mod obişnuit, cu
rechizitoriu.

(3) Controlul asupra executării de către minor a cerinţelor prevăzute de măsura cu caracter educativ se
efectuează de organul de stat specializat care asigură corectarea minorului.

(4) Încetarea procesului penal în temeiurile menţionate în alin.(1) nu se admite dacă minorul sau
reprezentantul lui legal este împotrivă.
(5) La judecarea cauzei penale în fond, instanţa este în drept să înceteze procesul penal în temeiurile
prevăzute în alin.(1) şi să aplice prevederile art.54 şi 104 din Codul penal.

2.3Articolul499. Sentinţa de aplicare a unor măsuri de

constrîngere cu caracter medical
(1) Dacă consideră dovedit faptul că persoana în cauză a săvîrşit o faptă prejudiciabilă, prevăzută de legea
penală, în stare de iresponsabilitate sau că această persoană, după ce a săvîrşit infracţiunea, s-a îmbolnăvit
de o boală psihică cronică, care o face să nu-şi dea seama de acţiunile sale sau să nu le poată dirija, instanţa
de judecată adoptă, conform art.23 din Codul penal, fie o sentinţă de absolvire a acestei persoane de
pedeapsă sau, după caz, de răspundere penală, fie de liberare de pedeapsă şi de aplicare faţă de ea a unor
măsuri de constrîngere cu caracter medical, indicînd care anume din ele trebuie aplicată, sau o sentinţă de
încetare a procesului şi de neaplicare a unor astfel de măsuri în cazurile cînd, prin caracterul faptei săvîrşite
şi starea sănătăţii sale, persoana nu prezintă pericol pentru societate şi nu are nevoie de tratament forţat. În
astfel de cazuri, instanţa anunţă despre bolnav organele de ocrotire a sănătăţii.

Daca prin caracterul faptei savirsite si starea sanatatii persoana nu prezinta pericol pentru societate si nu
necesita tratament fortat instant de judecata adopta sentinta de incetaree aprocesului penal, fara a fi
aplicate asurile prev de art 99 din CP.

Dacă găseşte că starea de iresponsabilitate a persoanei a cărei cauză se judecă nu a fost dovedită sau că
boala persoanei care a săvîrşit infracţiunea nu împiedică pedepsirea ei, instanţa, prin sentinţă, clasează
procedura privind aplicarea măsurilor de constrîngere cu caracter medical, restituind cauza procurorului
pentru urmărirea penală în procedură generală.
Pentru adoptarea unei asfel de solutii trebuie intrunite macar una din urmatoarele conditii:

1)nu s-a dovedit starea de iresponsabilitate deferite justitiei pentru a fi aplicate masuri de constringere cu
character medical;

2)boala persoanei care a savirsit fapta prevazuta de legea penala nu impiedica pedepsirea ei.

Instanţa de judecată soluţionează cauza prin sentinţă.

(2) La adoptarea sentinţei, instanţa trebuie să soluţioneze următoarele chestiuni:
1) dacă a avut loc fapta prejudiciabilă prevăzută de legea penală;
2) dacă fapta aceasta a fost săvîrşită de persoana cauza căreia se judecă;
3) dacă această persoană a săvîrşit fapta prejudiciabilă în stare de iresponsabilitate;
4) dacă, după săvîrşirea infracţiunii, această persoană s-a îmbolnăvit de o boală psihică, care o face să nu-
şi dea seama de acţiunile sale sau să nu le poată dirija, şi dacă această boală nu este o tulburare nervoasă
temporară care cere doar suspendarea procesului;
5) dacă trebuie aplicată vreo măsură de constrîngere cu caracter medical şi care anume.

Testul 47

Subiectul I: Contrabanda

1.1obiectul imaterial( material) il reprezinta marfurile , obiectele sau alte valori.

In cazul infractiunii specificate la aln 2) art.248 Cp obiectul material ( imaterial ) il reprezinta in mod
alternativ: 1Substantele narcotice, 2)subst. Psihotrope, 3) subst cu efect puternic, 4) subst otravitoare,
5) subst radioactive, subst explozive deseurile, produsele cu destinatie dubla. La calificare nu conteaza
valoarea exprimata a acestora nici cantitatea( numarul proportiile ) lor.

1.2
1.3

Subiectul II: Începerea procesului penal şi a începerii urmăririi penale

2.1 TEMEIURILEsi conditiile DE INCEPERE A UP

Inceperea UP constituie un fapt juridic important ce marcheaza declansarea unui proces penal si care
presupune ca organele competente de stat au cunostinta de savirsirea unei infractiuni si se intreprind toate
masurile prevazute de lege pentru constatarea acestei fapte prejudiciabile.

Pentru inceperea UP sunt necesare urmatoarele conditii:

1) din cuprinsul actului de sesizare sau al actelor de constatare trebuie sa rezulte o banuiala rezonabila ca a
fost savirsita o infractiune.Pentru inceperea UP nu se cer date privind cunoasterea tuturor elementelor
infractiunii, fiind suficiente informatiile ce caracterizeaza 2 elemente ale infractiunii si anume:obiectul si
latura obiectiva.Astfel, UP incepe in rem –in privinta faptei savirsite, numai dupa ce identitatea faptuitorului
se cunoaste cu precizie UP incepe in personam .

2)sa nu existe vreuna din circumstantele care exclude UP,in cazul cind se depisteaza vreo circumstanta ce
exclude UP,organul de UP inainteaza procurorului actele intocmite cu propunerea de a nu porni UP.Daca
procurorul considera ca nu sunt circumstante care impiedica UP, el restituie actele, cu ordonanta sa
oragnului mentionat pentr inceperea UP.

3) confiramarea actelor de incepere a UP de procuror

2.2 Organul de urmărire penală sau procurorul sesizat în modul prevăzut în art.262 şi 273 dispune în termen
de 30 de zile, prin ordonanţă, începerea urmăririi penale în cazul în care, din cuprinsul actului de sesizare
sau al actelor de constatare, rezultă o bănuială rezonabilă că a fost săvîrşită o infracţiune şi nu există vreuna
din circumstanţele care exclud urmărirea penală, informînd despre aceasta persoana care a înaintat
sesizarea sau organul respectiv.

În cazul în care organul de urmărire penală sau procurorul se autosesizează în privinţa începerii urmăririi
penale, el întocmeşte un proces-verbal în care consemnează cele constatate privitor la infracţiunea
depistată, apoi, prin ordonanţă, dispune începerea urmăririi penale.

Actiunile procesuale effectuate pina la inceperea urmaririi penale sunt necesare in vederea depistarii
prezentei sau lipsei infractiunii, daca fapta este prevăzută de legea penală ca infracţiune; fapta întruneşte
elementele infracţiunii, a intervenit termenele de prescriptie sau amnistia, a intervenit decesul faptuitorului,
7) în privinţa unei persoane există o hotărîre judecătorească definitivă în legătură cu aceeaşi acuzaţie sau
prin care s-a constatat imposibilitatea urmăririi penale pe aceleaşi temeiuri;
8) în privinţa unei persoane există o hotărîre neanulată de neîncepere a urmăririi penale sau de încetare a
urmăririi penale pe aceleaşi acuzaţii;
9) există alte circumstanţe prevăzute de lege care condiţionează excluderea sau, după caz, exclud
urmărirea penală.
 Organul de urmărire penală sau procurorul sesizat în modul prevăzut de art.262 este obligat să-şi verifice
competenţa.

Organele de constatare au dreptul, în condiţiile prezentului cod, să reţină făptuitorul, să ridice corpurile
delicte, să solicite informaţiile şi documentele necesare pentru constatarea infracţiunii, să citeze persoane şi
să obţină de la ele declaraţii, să procedeze la evaluarea pagubei şi să efectueze orice alte acţiuni care nu
suferă amînare, cu întocmirea proceselor-verbale în care se vor consemna acţiunile efectuate şi
circumstanţele constatate

2.3. Pornirea urmăririi penale în baza plîngerii

victimei
(1) Urmărirea penală se porneşte numai în baza plîngerii prealabile a victimei în cazul infracţiunilor
prevăzute în articolele: 152 alin.(1), 153, 155, 157, 161, 173, 177, 179 alin.(1) şi (2), 193, 194, 197 alin.(1),
198 alin.(1), 200, 202, 203, 204 alin.(1), 2461, 274 din Codul penal, precum şi al furtului avutului
proprietarului săvîrşit de minor, de soţ, rude, în paguba tutorelui, ori de persoana care locuieşte împreună
cu victima sau este găzduită de aceasta. La împăcarea părţii vătămate cu bănuitul, învinuitul, inculpatul în
cazurile menţionate în prezentul alineat, urmărirea penală încetează. Procedura în astfel de procese este
generală.

(11) Prin derogare de la prevederile alin. (1), în cazul în care organul de urmărire penală depistează
nemijlocit sau este sesizat despre săvîrşirea sau pregătirea pentru săvîrşirea unor infracţiuni prevăzute la
art. 1852, cu excepţia infracţiunilor prevăzute la alin. (23), şi la art. 1853 din Codul penal, acesta notifică
titularul de drepturi sau autoritatea abilitată conform legislaţiei privind protecţia indicaţiilor geografice,
denumirilor de origine şi specialităţilor tradiţionale garantate despre acestea. Dacă titularul de drepturi sau
autoritatea abilitată conform legislaţiei privind protecţia indicaţiilor geografice, denumirilor de origine şi
specialităţilor tradiţionale garantate, în termen de 15 zile lucrătoare de la data primirii notificării, nu depune
plîngerea prealabilă, organul de urmărire penală nu începe urmărirea penală în conformitate cu prevederile
prezentului cod.

(2) În cazul în care, în urma infracţiunii, au pătimit mai multe persoane, pornirea urmăririi penale se face
chiar dacă plîngerea prealabilă se înaintează doar de către una din victime.
(3) Dacă la comiterea unei infracţiuni au participat mai mulţi făptuitori, chiar dacă plîngerea prealabilă a
fost depusă numai în privinţa unuia din făptuitori, urmărirea penală se efectuează în privinţa tuturor
făptuitorilor.
(4) Dacă victima care figurează într-un proces privitor la o infracţiune prevăzută în alin.(1), din cauza
incapacităţii sau a capacităţii de exerciţiu limitate, a stării de neputinţă sau a dependenţei faţă de bănuit sau
din alte motive nu este în stare să-şi apere drepturile şi interesele legitime, procurorul porneşte urmărirea
penală chiar dacă victima nu a depus plîngere.
(5) La împăcarea părţii vătămate cu bănuitul, învinuitul, inculpatul în cazurile menţionate în alin.(1),
urmărirea penală încetează. Împăcarea este personală şi produce efecte doar dacă intervine pînă la
rămînerea definitivă a hotărîrii judecătoreşti. În cazurile de violenţă în familie, procurorul sau instanţa de
judecată va examina dacă voinţa de împăcare a victimei este liber exprimată, asigurîndu-se că victima a avut
acces real la asistenţă şi protecţie.
 (6) Pentru persoanele incapabile, împăcarea se poate face numai de reprezentanţii lor legali. Persoanele
cu capacitate de exerciţiu limitată se pot împăca cu încuviinţarea reprezentanţilor lor legali. împăcarea
poate avea loc şi în cazul în care urmărirea penală a fost pornită de către procuror din oficiu.

Testul 48

Subiectul I: Coruperea pasivă

1.1Persoana cu functie de demnitate publica- persoana a carei mod de numire sau de alegere este
reglementat de Constitutia RM, sau care este investit in functie prin numire sau prin alegere de catre
parlament, Guvern , consilierul local,deputatul in Adunarea Populara a Gagauziei, persona careia persoana
cu functie de denitate publica i-a delegat imputernicirile sale.

1.2 Primirea implica darea din partea corupatorului. Primirea trebuie sa fie spontana. Spontaneietatea
presupune o relativa concomitenta intre indreptarea propunerii si priire, sau, asfel spus inexistenta intre
aceste doua momente a unui interval de timp care sa permita acceptarii sa devina ea insasi relevanta juridic.
Asadar in cazul infractiunii prevazute la aln (1) art.324 savirsite prin primire – acceptarea si primirea nu se
pot produce decit in acelasi timp. In lipsa unei aseenea concomitente ne v-om afla in prezenta modalitati
nr.2 sau 4 a actiunii prejudiciabile specificata la an (1) art.324 CP RM.

1.3Monografia lui Ruslan Popov

Subiectul II:Desfăşurarea şi reluarea urmăririi penale după încetare, scoatere de sub urmărire penală,
clasare sau suspendare

2.1 Relatati despre Desfasurarea UP

Desfasurarea UP constituie partea centrala a acestei faze si constituie efectuarea tuturor actelor
procesuale si procedurale necesare pentru realizarea obiectului urmarit, motiv pentru care majoritatea
activitatilor se concentreaza spre srtingerea si administrarea probelor referitoare la existenta infractiunii,
la identificarea infractorului si la stabilirea raspunderii acestuia in asa fel incit sa se poata decide daca este
sau nu cazul sa fie trimis in judecata.

Astfel desfasurarea up cuprinde toate actiunele ofiterului de up si ale procurorului imediat dupa inceprea
up si pina la timiterea acetora in judecata.

In perioada desfasurarii up se emit ordonante de punere sub invinuire a persoanei , inaintarea acuzarii si
modificarea acesteia, incetarea up, clasarea cauzei penale , suspendarea conditonata a up.
2.2 Stabiliti cazurile si conditiile reluarii UP

UP poate fi reluata dupa pronuntarea urmatoarelor solutii in faza UP:

- de incetare a UP

-de clasare a cauzei penale

-de scoatere de sub UP.

Deasemenea alte modalitati de reluarea a UP SINT:

- Restituirea cauzei procurorului de catre inst de judecata la demersul acestuia privind efectuarea up la
o alta infractiune savirsita de inculpat;

-Prezentrea probelor suplimentare in faza judecarii cauzei ;

-Reluarea up in cazul suspendarii conditionate a up;

-Reluarea up dupa clasarea cauzei dupa incetarea up sau dupa scoaterea persoanei de sub invinuire se
dispune de procurorul ierarhic superior prin ordonanta daca, ulterior, se constata ca nu a existat in fapt
cauza care a determinat luarea acestor masuri sau ca au disparut circumstantele pe care se intemeiaza
incetarea up., clasarea cauzei penale sau scoaterea persoanei de sub invinuire.

Reluarea up poate fi dispusa si de judecatorul de instructie in cazul admiterii plingerii depuse impotriva
ordonantei procurorului de incetare a up ori clasare sau scoaterea persoanei de sub invinuire.

Reluarea up poate avea loc doar daca apar fapte noi sau recent descoperite ori un viciu fundamental in
cadrul up precedente , urmarirea nu poate fi reluata mai tirziu de 1 an de la intrarea in vigoare a
ordonantei de incetare a up.

Deasemenea ca un temei de reluare a up este interpretarea gresita a legii, ordonanta de reluare a up

trebuie sa fie motivata in sensul mentionarii erorilor de fapt.

2.3

1) Reluarea urmăririi penale după încetarea urmăririi penale, după clasarea cauzei penale sau după
scoaterea persoanei de sub urmărire se dispune de către procurorul ierarhic superior prin ordonanţă dacă,
ulterior, se constată că nu a existat în fapt cauza care a determinat luarea acestor măsuri sau că a dispărut
circumstanţa pe care se întemeia încetarea urmăririi penale, clasarea cauzei penale sau scoaterea persoanei
de sub urmărire.
(2) Reluarea urmăririi penale poate fi dispusă şi de către judecătorul de instrucţie în cazul admiterii
plîngerii depuse împotriva ordonanţei procurorului de încetare a urmăririi penale ori de clasare a cauzei
penale sau de scoatere a persoanei de sub urmărire.
(3) În cazul reluării urmăririi penale în condiţiile prezentului articol, dacă, pe baza datelor din dosar,
procurorul consideră necesar luarea unei măsuri preventive sau unei măsuri asiguratorii, el dispune luarea
măsurii necesare sau, după caz, face propunerile respective judecătorului de instrucţie.
(4) În cazurile în care ordonanţele de încetare a urmăririi penale, clasare a cauzei penale sau de scoatere a
persoanei de sub urmărire au fost adoptate legal, reluarea urmăririi penale poate avea loc numai dacă apar
fapte noi sau recent descoperite ori un viciu fundamental în cadrul urmăririi precedente au afectat hotărîrea
respectivă. În cazul descoperirii unui viciu fundamental, urmărirea penală poate fi reluată nu mai tîrziu de
un an de la intrarea în vigoare a ordonanţei de încetare a urmăririi penale, clasare a cauzei sau scoatere a
persoanei de sub urmărire.

Test 49

Pentru examenul de licenţă DREPT PENAL şi DREPT PROCESUAL PENAL

Subiectul I: Violul. Acțiuni violente cu caracter sexual

1.1. Identificați exemple de complicitate anterioară / concomitentă la infracțiunea prevăzută la art.172 CP

RM CP RM. (3 puncte)
1.2. Argumentaţi dacă lipsa consimţământului victimei este suficientă pentru a se atesta constrângerea
fizică sau psihică exercitată în contextul infracțiunilor prevăzute la art.171 sau 172 CP RM. (5 puncte)
1.3. Estimaţi dacă este sau nu corectă următoarea formulare din pct.15 al Hotărârii Plenului Curţii Supreme
de Justiţie, nr.17 din 07.11.2005 „Despre practica judiciară în cauzele din categoria infracţiunilor privind
viaţa sexuală”: „Dacă în timpul violului sau al acţiunilor violente cu caracter sexual victimei i-a fost
cauzată vătămarea intenţionată gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii, acţiunile făptuitorului
urmează a fi calificate prin concurs de infracţiuni în baza art.151 şi, respectiv, 171 sau 172 CP RM”. (7
puncte)

1.1. Identificați exemple de complicitate anterioară / concomitentă la infracțiunea prevăzută la

art.172 CP RM CP RM. (3 puncte)

Complicitatea la viol anterioară poate fi:

-cînd complicele atrage victima într-un loc dinainte convenit cu autorul violului,comod pentru
săvîrşirea acestei fapte
-pune la dispoziţia auorului mijlocul său de transport ori locuinţa sa în vederea faptei
-aduce victima în stare de imposibilitate de a se apăra sau de a-şi exprima voinţa,ca ulterior autorul
să folosească această situaţie în favoarea sa
-întreţine cu victima un raport sexual benevol.prin aceasta creînd condiţii pentru comiterea violului
de către autorul infracţiunii
Complicitatea concomitentă: complicele îşi aduce contribuţia în cursul executării faptei. Exemple:
dezbracă victima, ii schimba poziţia.
1.2. Argumentaţidacă lipsaconsimţământuluivictimeiestesuficientă
pentruaseatestaconstrângereafizică saupsihică exercitată
încontextulinfracțiunilorprevăzutelaart.171 sau 172 CPRM. (5 puncte)

Infractiunea necesita realizarea unui act sexual, de orice natura, cu o persoana de orice sex fara
consimtamântul acesteia. Lipsa consimtamântului se poate realiza în doua modalitati: una care
îmbraca forma constrângerii, care la rândul ei poate fi de natura fizica sau psihica, si o a doua
modalitate care presupune profitarea faptuitorului de neputinta victimei de a se apara ori de a-si
exprima vointa.
Constrângerea fizica trebuie sa fie efectiva iar nu aparenta. Ea presupune întrebuintarea unor acte de
violenta si nu numai, poate fi vorba de orice alt fel de acte care presupun forta fizica care trebuie sa
paralizeze total sau partial rezistenta victimei.

1.3 Consider că nu este corectă formularea din HPCSJ din următoarele considerente:
In ipoteza analizata faptuitorul aplica, la prima etapa, constringerea fizica (concretizata in vatamarea
intentionata grava a integritatii corporale sau a sanatatii), astfel incit, la cea de-a doua etapa, sa devina
posibila realizarea raportului sexual ( nu a violului in ansamblu). Asadar, constringerea fizica se aplica o
singura data. Aceasta insa nu este reflectata in cazul aplicarii prin concurs, conf. Art.171 si art.151 CP RM.
Din aceasta calificare reiese ca faptuitorul va fi tras de doua ori la raspundere penala pt aceeasi constringere
fizica. Adica, va fi supraevaluat pericolul social al celor savirsite. In mod regretabil, l.p. in vigoare nu ofera
nici o posibilitate ca raportul sexual, realizat datorita si in legatura cu cauzarea in prealabil a vatamarii
intentionate grave a integritatii corporale sau a sanatatii sa fie calificat fara ca pericolul social al celor
comise sa fie subevaluat sau supraevaluat. De aceea, as propune o alternativa, care este favorabila
faptuitorului> aplicarea doar a art.171, fara invocarea art.151 CP RM.

Subiectul II: Procedeele probatorii

2.1. Definiţi noţiunea de agent sub acoperire. (3 puncte) – art. 136 CPP/ art 6CPP

agent sub acoperire - poliţist special desemnat să efectueze, cu autorizarea procurorului, investigaţii în
vederea strângerii datelor privind existenţa infracţiunii de trafic de droguri, de ex., identificarea făptuitorilor
şi acte pregătitoare, sub o altă identitate decât cea reală, atribuită pentru o perioadă determinată.

2.2. Analizaţi condiţiile de utilizare a agenţilor sub acoperire.

Investigația sub acoperire este măsură specială de investigaţii și se dispune şi se efectuează doar dacă sînt
îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:1) pe altă cale este imposibilă realizarea scopului procesului
penal şi/sau poate fi prejudiciată considerabil activitatea de administrare a probelor;2) există o
bănuială rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvîrşirea unei infracţiuni grave, deosebit de grave sau
excepţional de grave, cu excepţiile stabilite de lege;3) acţiunea este necesară şi proporţională cu
restrîngerea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.

Art.136 CPP.Investigaţia sub acoperire se autorizează pe perioada necesară pentru a descoperi faptul
existenţei infracţiunii. Investigaţia sub acoperire se dispune prin ordonanţă, în care se vor indica-
măsura specială de investigaţii autorizată, perioada pentru care a fost autorizată măsura specială de
investigaţii, identitatea atribuită investigatorului sub acoperire, precum şi activităţile pe care acesta le
va desfăşura, persoana sau persoanele supuse măsurii speciale de investigaţii ori datele de identificare
ale acestora, dacă sînt cunoscute. Investigatorul sub acoperire culege date şi informaţii, pe care le
pune, în totalitate, la dispoziţia procurorului care a autorizat măsura specială de investigaţii.
Investigatorului sub acoperire i se interzice să provoace comiterea de infracţiuni. Autorităţile publice
pot folosi sau pune la dispoziţia investigatorului sub acoperire orice înscrisuri ori obiecte necesare
pentru efectuarea măsurii speciale de investigaţii autorizate.

2.3.Modelaţi o situaţie în care acţiunile agentului sub acoperire vor fi în contradicţie cu standardele CEDO.

ARTICOLUL 8 Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie

1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a
corespondenţei sale.

2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care
acesta este prevăzut de lege şi constituie, într-o societate democratică, o măsură necesară pentru
securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea
faptelor penale, protecţia sănătăţii, a moralei, a drepturilor şi a libertăţilor altora.

Exemplu în urma efectuării investigațiilor sub acoperire agentului i-au parvenit informații ce țin de viața
privată a familiei bănuitului, și agentul face aceste informații publice. În ipoteza dată vom fi în prezența
încălcării art 8 a convenției CEDO.

Test 50

1.1.Caracterizaţi amnistia şi graţierea.

Amnistia este o maodalitate de liberare de raspundere penala si pedeapsa penala. In acest sens amnistia
este un act de clementa al puterii legiutoare , acordat prin lege organica , privind unele infractiuni savirsite
anterior datei prevazute in actul normativ , si care are ca efect inlaturarea raspunderii penale, a executarii
pedepsei, precum si a altor consecinte ale condamnarii. Amnistia reprezinta o renuntare din partea puterii
publice la aplicarea raspunderii si pedepsei penale p/u restabilirea ordinii de drept incalcate, constituind atit
un act politic cit si juridic. Amnistia se infatiseaza ca o institutie juridica compllexa ce cuprinde atit norme
juridice de drept constitutional cit si norme de drept penal. Amnistia nu are efcte asupra masurilor de
siguranta si asupra drepturilor persoanei vatamate.Amnistia este act de clementa al puterii legiuitoare.

(1) Graţierea este actul prin care persoana condamnată este liberată, în tot sau în parte, de pedeapsa
stabilită ori pedeapsa stabilită este comutată.

(2) Graţierea se acordă de către Preşedintele Republicii Moldova în mod individual.

(3) Graţierea nu are efecte asupra pedepselor complementare, cu excepţia cazului în care se dispune altfel
prin actul de graţiere.

(4) Graţierea nu are efecte asupra măsurilor de siguranţă şi asupra drepturilor persoanei vătămate.
Gratierea are ca obiect pedepsele principale aplicate de instanta de judecata , a caror executare este
inlaturata in total sau in parte, sau care sunt comutate.

1.2.Determinaţi reieşind din prevederile legii penale momentul stingerii antecedentelor penale.

Existenta antecedentelor penale constituie reale obstacole in procesul resocializarii fostilor condamnati. De
aceea in toate legislatiile moderne au fost inscrise dispozitii care limiteaza in timp atare situatii, asa incit,
dupa un anumit interval de timp de la terminarea axecutarii pedepsei, fostul condamnat sa fie repus in
drepturile sale. Persoana condamnata nu poate fi considerata ca avind antecedenta penale pe intreaga
viata. Aceasta opinie resa din continutul principiului umanismului. Se considera ca constiinta condamnatului
are capacitatea de a se indrepta sub influenta pedepse.

(1) Se consideră momentul stingerii antecedente penale persoanele care sunt:

a) liberate de pedeapsă penală;

b) liberate, potrivit actului de amnistie, de răspunderea penală;

c) liberate, potrivit actului de amnistie sau graţiere, de executarea pedepsei pronunţate prin sentinţa
de condamnare;

d) condamnate cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei dacă, în termenul de probă,

condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei nu a fost anulată;

e) condamnate la o pedeapsă mai blîndă decît închisoarea – după executarea pedepsei;

[Art.111 al.(1), lit.f) exlusă prin LP53-XVI din 13.03.08, MO84-85/13.05.08 art.290]
g) condamnate la închisoare pentru săvîrşirea unei infracţiuni uşoare sau mai puţin grave – dacă au
expirat 2 ani după executarea pedepsei;

h) condamnate la închisoare pentru săvîrşirea unei infracţiuni grave – dacă au expirat 6 ani după
executarea pedepsei;

i) condamnate la închisoare pentru săvîrşirea unei infracţiuni deosebit de grave – dacă au expirat 8
ani după executarea pedepsei;

j) condamnate la închisoare pentru săvîrşirea unei infracţiuni excepţional de grave – dacă au expirat
10 ani după executarea pedepsei.

(2) Dacă condamnatul, în modul stabilit de lege, a fost liberat înainte de termen de executarea
pedepsei sau partea neexecutată a pedepsei i-a fost înlocuită cu o pedeapsă mai blîndă, termenul
stingerii antecedentelor penale se calculează pornindu-se de la termenul real al pedepsei executate,
din momentul liberării de executarea pedepsei principale şi complementare.

(3) Stingerea antecedentelor penale anulează toate incapacităţile şi decăderile din drepturi legate de
antecedentele penale.

1.3. Panfil, condamnat la 12 ani de închisoare pentru luare de ostatici în interes material, a executat
în întregime pedeapsa stabilită prin sentinţa instanţei de judecată.
Să se stabilească dacă peste 5 ani din ziua executării pedepsei Panfil este în prezenţa sau absenţa
antecedentelor penale. Argumentaţi răspunsul. (7 puncte)

Panfil este în prezenţa antecedentelor penale.

Art. 16, alin.(4) Infracţiuni grave se consideră faptele pentru care legea penală prevede pedeapsa
maximă cu închisoare pe un termen de pînă la 12 ani inclusiv.

Art. 111, alin.(1) lit.h) (se consideră ca neavînd antecedente penale persoanele) condamnate la închisoare
pentru săvîrşirea unei infracţiuni grave – dacă au expirat 6 ani după executarea pedepsei;

Subiectul II: Punerea în executare a hotărîrilor judecătoreşti

2.1. Relataţi despre condiţiile rămînerii definitive a diferitor hotărîri judecătoreşti cu caracter penal. (3
puncte)
Articolul 466. Rămînerea definitivă a hotărîrii instanţei de judecată şi punerea ei în executare
(1) Hotărîrea instanţei de judecată într-o cauză penală devine executorie la data cînd a rămas
definitivă.
(2) Hotărîrea primei instanţe rămîne definitivă:
1) la data pronunţării, cînd hotărîrea nu este supusă apelului şi nici recursului;
2) la data expirării termenului de apel:
a) cînd nu s-a declarat apel în termen;
b) cînd apelul declarat a fost retras înăuntrul termenului stabilit;
3) la data retragerii apelului şi încetării procedurii de apel, dacă aceasta s-a produs după expirarea
termenului de apel;
4) la data expirării termenului de recurs, în cazul hotărîrilor nesupuse apelului sau dacă apelul a fost
respins:
a) cînd nu s-a declarat recurs în termen;
b) cînd recursul declarat a fost retras înăuntrul termenului stabilit;
5) la data retragerii recursului declarat împotriva hotărîrilor menţionate la pct.4) şi încetării procedurii
de recurs, dacă aceasta s-a produs după expirarea termenului de recurs;
6) la data pronunţării hotărîrii prin care s-a respins recursul declarat împotriva hotărîrilor menţionate
la pct.4).
(3) Hotărîrile instanţei de apel rămîn definitive la data pronunţării deciziei în apel.
(4) Hotărîrea instanţei de recurs împotriva hotărîrii pe cauzele pentru care legea nu prevede calea de
atac apelul rămîne definitivă, la data pronunţării acesteia, dacă:
1) recursul a fost admis şi procesul a luat sfîrşit în instanţa de recurs, fără rejudecare;
2) cauza a fost rejudecată de către instanţa de recurs, după admiterea recursului;
3) cuprinde obligarea la plata cheltuielilor judiciare, în cazul respingerii recursului.
(5) Hotărîrile judecătoreşti menţionate la alin.(2) şi (4) devin irevocabile la data cînd au devenit
definitive. Hotărîrea instanţei de recurs declarat împotriva deciziei instanţei de apel devine irevocabilă la
data pronunţării acesteia.

HJ devine executorie de la data cînd a rămas definitivă. Executabilitatea este o trăsătură după rămînerea
definitivă a hotărîrilor, deoarece orice activitate de executare trebuie să aibă ca temei juridic o HJ
definitivă prin care este soluţionată, sub toate aspectele sale, cauza care a făcut obiectul procesului
penal.

Hotărîrea primei instanţe rămîne definitivă: la data pronunţării, cînd hotărîrea nu este supusă apelului şi
nici recursului – exemplu încheierea instanţei de judecată asupra recuzării sau încheierea de
declinarea a competenţei.

Dacă HJ este susceptibilă de a fi atacată cu apel, devine definitivă la data expirării termenului de apel,
dacă nu s-a declarat apel în termen. Dacă hotărîrea s-a atacat cu apel şi apelul a fost retras înăuntrul
termenului sau după expirarea termenului, hotărîrea de asemenea rămîne definitivă. Aceeaşi
situaţie există şi în cazul cînd hotărîrea este susceptibilă a fi atacată numai cu recurs. O asemenea HJ
rămîne definitivă la data expirării termenului de recurs, dacă, nu a fost atacată în termenul stabilit.
 2.2. Distingeţi atribuţiile procurorului şi ale instanţelor judecătoreşti la punerea în executare a
hotărîrilor judecătoreşti cu caracter penal. (5 puncte)

Articolul 467. Caracterul obligatoriu al hotărîrilorjudecătoreşti definitive şi al ordonanţelor

procurorului privind încetarea urmăririipenale
(1) Hotărîrile judecătoreşti definitive şi ordonanţele procurorului privind încetarea urmăririi
penale sînt obligatorii pentru toate persoanele fizice şi juridice din ţară şi au putere executorie pe
întregul teritoriu al Republicii Moldova.
(2) Colaborarea solicitată la executarea hotărîrilor judecătoreşti definitive şi a ordonanţelor
procurorului privind încetarea urmăririi penale este obligatorie pentru toate persoanele fizice şi
juridice.
(3) Ordonanţele procurorului privind încetarea urmăririi penale sînt documente executorii.

Articolul 468. Trimiterea spre executare a hotărîrii judecătoreşti

(1) Trimiterea spre executare a hotărîrii judecătoreşti se pune în sarcina instanţei care a judecat
cauza în primă instanţă. Hotărîrile definitive pronunţate în primă instanţă de către Curtea Supremă
de Justiţie se pun în aplicare de către organul însărcinat cu punerea în executare a hotărîrilor
judecătoreşti de pe lîngă judecătoria în raza teritorială a căreia se află Curtea Supremă de Justiţie.
Dispoziţia de executare a hotărîrii judecătoreşti, în termen de 10 zile de la data cînd hotărîrea a
rămas definitivă, se trimite de către preşedintele instanţei, împreună cu o copie de pe hotărîrea
definitivă, organului însărcinat cu punerea în executare a sentinţei conform prevederilor legislaţiei
de executare. În cazul în care cauza a fost judecată în apel şi/sau în recurs, la copia de pe sentinţă se
anexează copia de pe decizia instanţei de apel şi/sau de recurs.
(2) Organele care pun în executare sentinţa comunică de îndată, dar nu mai tîrziu de 5 zile,
instanţei care a trimis hotărîrea dată despre punerea în executare a acesteia. Administraţia locului
de detenţie trebuie să comunice instanţei care a trimis hotărîrea locul unde condamnatul îşi execută
pedeapsa.
(3) Instanţa care a pronunţat sentinţa este obligată să urmărească executarea hotărîrii.
(4) Instanţa care a pronunţat sentinţa este obligată, în termen de 10 zile, să comunice organului
local de administrare militară despre sentinţa rămasă definitivă în privinţa recrutului condamnat.
(5) Livretele militare ale persoanelor supuse serviciului militar şi certificatele speciale ale recruţilor
condamnaţi la închisoare sau detenţiune pe viaţă se trimit de instanţă organelor locale de
administrare militară respective.

Articolul 469. Chestiunile care urmează să fie soluţionatede către instanţă la executarea pedepsei
(1) La executarea pedepsei, instanţa de judecată soluţionează chestiunile cu privire la schimbările în
executarea unor hotărîri, şi anume:
1) liberarea condiţionată de pedeapsă înainte de termen (art.91 din Codul penal);
2) înlocuirea părţii neexecutate din pedeapsă cu o pedeapsă mai blîndă (art.92 din Codul penal);
3) liberarea de la executarea pedepsei penale a persoanelor grav bolnave (art.95 din Codul penal);
 4) amînarea executării pedepsei pentru femeile gravide şi femeile care au copii în vîrstă de pînă la 8 ani
(art.96 din Codul penal), anularea amînării executării pedepsei de către acestea, liberarea lor de pedeapsă,
înlocuirea pedepsei sau trimiterea pentru executare a pedepsei neexecutate;
5) reabilitarea judecătorească (art.112 din Codul penal);
6) schimbarea categoriei penitenciarului (art.72 din Codul penal);
7) înlocuirea amenzii cu muncă neremunerată în folosul comunităţii sau închisoare (art.64 din Codul
penal);
8) înlocuirea muncii neremunerate în folosul comunităţii cu închisoare (art.67 din Codul penal);
9) anularea condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei sau, după caz, a liberării
condiţionate de pedeapsă înainte de termen, cu trimiterea condamnatului pentru executarea pedepsei
neexecutate (art.90 şi 91 din Codul penal);
10) căutarea persoanelor condamnate care se ascund de organele care pun în executare pedeapsa;
11) executarea sentinţei în cazul existenţei altor hotărîri neexecutate, dacă aceasta nu a fost soluţionată
la adoptarea ultimei hotărîri;
12) computarea arestării preventive sau a arestării la domiciliu, dacă aceasta nu a fost soluţionată la
adoptarea hotărîrii de condamnare;
13) prelungirea, schimbarea sau încetarea aplicării măsurii de constrîngere cu caracter medical alienaţilor
(art.101 din Codul penal);
131) internarea forţată într-o instituţie ftiziopneumologică (art.961 din Codul penal);
14) liberarea de pedeapsă sau uşurarea pedepsei în temeiul adoptării unei legi care are efect retroactiv
ori ameliorarea, în alt mod, a situaţiei (art. 10 şi 101 din Codul penal), precum şi excluderii din hotărîrea de
condamnare a unor capete de acuzare dacă persoana condamnată a fost extrădată;
15) liberarea de pedeapsă în temeiul actului amnistiei sau stingerea executării pedepsei (art. 295 din
Codul de executare);
16) liberarea de executare a pedepsei în legătură cu expirarea termenelor de prescripţie ale executării
sentinţei de condamnare (art.97 din Codul penal);
17) explicarea suspiciunilor sau neclarităţilor care apar la punerea în executare a pedepselor;
18) alte chestiuni prevăzute de lege care apar în procesul executării pedepselor de către condamnaţi.
(2) Chestiunile privind executarea hotărîrii judecătoreşti referitor la acţiunea civilă şi alte chestiuni
patrimoniale se soluţionează conform dispoziţiilor legislaţiei de executare privind executarea documentelor
cu caracter civil.

Articolul 470. Instanţa care soluţionează chestiunile privind

executarea hotărîrilor judecătoreşti
(1) Chestiunile privind executarea hotărîrilor prevăzute la art.469 alin.(1) pct.1)-4), 6)–16) şi 18) se
soluţionează de către instanţa de judecată din raza de activitate a organului sau a instituţiei care execută
pedeapsa.
(2) Chestiunile privind reabilitarea judecătorească se soluţionează de către instanţa de judecată de la locul
de trai al persoanei care solicită reabilitarea.
(3) Chestiunile privind explicarea suspiciunilor şi neclarităţilor la punerea în executare a pedepselor se
soluţionează de către instanţa care a adoptat hotărîrea rămasă definitivă.
 Articolul 471. Modul de soluţionare a chestiunilor privind
punerea în executare a hotărîrilor judecătoreşti
(1) Chestiunile specificate la art. 469 alin.(1) pct. 5), 11) şi 14) se soluţionează de către judecătorii
instanţei de drept comun, iar chestiunile prevăzute la celelalte puncte din art.469 alin. (1) se soluţionează
de către judecătorul de instrucţie, la cererea condamnatului sau a apărătorului acestuia ori la demersul
organului sau instituţiei care pune în executare pedeapsa ori la demersul procurorului care exercită
supravegherea organului sau instituţiei care pune în executare pedeapsa. În cazul soluţionării chestiunilor
prevăzute la art.469 alin. (1) pct. 1), 4), 7)–9), instituţia care pune în executare pedeapsa este obligată să
prezinte raportul de evaluare privind comportamentul condamnatului. În şedinţa de judecată se citează
autorul demersului cu privire la soluţionarea chestiunii solicitate.
(2) Temei pentru examinarea chestiunilor prevăzute la art.469 alin.(1) pct.1)-7), 11), 12), 14)-16) şi 18)
poate servi şi cererea condamnatului. Pentru aplicarea temeiului prevăzut la art.469 alin. (1) pct. 14) poate
declara demers şi procurorul. Chestiunea specificată la art.469 alin. (1) pct. 14) se va soluţiona cu solicitarea
dosarului (sau, după caz, a dosarelor) penal în a cărui bază persoana a fost condamnată.

(5) Chestiunea prevăzută în art.469 alin.(1) pct.3) se soluţionează în baza raportului expertizei judiciare
(psihiatrice legale sau medico-legale) numite de către instanţa de judecată, cu participarea obligatorie a
expertului judiciar. Chestiunile prevăzute în art.469 alin.(1) pct.13) se soluţionează în baza avizului instituţiei
medicale, iar la solicitarea instanţei de judecată, cu participarea reprezentantului comisiei medicale care a
dat concluzia.

(7) Participarea procurorului în şedinţa de judecată este obligatorie.

(8) Examinarea cauzei începe cu raportul reprezentantului organului care a depus demers sau cu
explicaţia persoanei care a depus cerere, apoi se cercetează materialele prezentate, se ascultă explicaţiile
persoanelor prezente la şedinţă, opinia procurorului, după care instanţa adoptă o încheiere.

2.3. Proiectaţi o încheiere privind explicarea suspiciunulor şi neclarităţilor la punerea în executare a

pedepselor. (7 puncte)

Documentele, ce servesc temei de a lua la evidenţă condamnatul (în continuare – hotărîrea) şi de a

iniţia activitatea de probaţiune trebuie să conţină ştampila în original, să fie semnate de persoanele
responsabile şi să nu conţină corectări şi neclarităţi. În cazul depistării unor neclarităţi, organul de
probaţiune se adresează în instanţa de judecată care a adoptat hotărîrea cu demers cu privire la
explicarea suspiciunilor şi neclarităţilor în baza art. 469, alin. (1), pct. 17 al Codului de procedură
penală. În cazulsolicitării asistenţei psihosociale potrivit ordinului ministruluijustiţiei nr. 560 din
31.12.2008 temei de luare la evidenţă va servi cererea beneficiarului şi contractul încheiat.