Specializarea: Teologie creștină și spiritualitate europeană

Proorocii apărători ai monoteismului

Și a valorilor umane

-lucrare de seminar-

Profesor:
Pr. lect. univ. dr. Vasile BORCA

Student:
Paul Grațian DRĂGAN

Baia Mare
2017

Cuprins

Introducere........................................................................................................2

I. Profetismul - fenomen unic în istoria poporului ales....................................3

0
 II. Apărători ai Legământului dumnezeiesc.......................................................6

III. Luptători vehemenți împotriva corupției și a abuzurilor sociale.................8

IV. Actualitatea profeților................................................................................10

Concluzii..........................................................................................................12

BIBLIOGRAFIE..............................................................................................13

Introducere

Profetismul este o instituţie religioasă specifică poporului Israel. Această

instituţie a fost făgăduită încă în Deuteronom 17,15-22. A început a se dezvolta odată
cu Samuel şi a durat până în timpul lui Neemia (mijlocul secolului V). 1
Termenul grecesc prophetes, derivă din prophemi și înseamnă „prezicere”, mai
precis „a zice, a spune dinainte”. În ebraică termenul de profet (nabî) nu se referă

1
Pr. Prof. Vladimir PRELIPCEAN, Pr. Prof. Nicolea NEAGA, Pr. Prof. Gheorghe BARNA şi Pr.
Prof. Mircea CHIALDA, Studiul Vechiului Testament, Manual pt. Facultăţile Teologice, Editura
Renaşterea, Cluj-Napoca 2006, p. 188.

1
neapărat la prezicerea viitorului, ci mai degrabă la acțiunea lui Dumnezeu de a alege o
persoană umană anume și de a o însărcina cu misiunea de a le vorbi oamenilor.2
Prorocii mărturiseau ceea ce au auzit sau au văzut. Dar urechea profetică nu este
de la om, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, căci nu ca oameni auzeau ei, ci ca proroci.
Spune Isaia: Domnul Dumnezeu Mi-a dat limbă de ucenic, ca să știu să grăiesc celor
deznădăjduiți. În fiecare dimineață El deșteaptă, trezește urechea mea, ca să ascult ca
un ucenic. Domnul Dumnezeu Mi-a deschis urechea dar eu nu m-am împotrivit și nici
nu m-am dat înapoi (Is 50, 4-5)- înțelegând prin aceasta ceea ce este de la Duhul. Căci
este evident că, fără auz, cuvântul nu intră în inima omului, după cum este scris:
Despre care niciodată nu s-a auzit grăind. Nici urechea n-a auzit, nici ochiul n-a văzut
(Is 64, 4). După primirea darului de la Duhul, inima prorocilor nu a mai fost o inimă
trupească, ci una duhovnicească. Tot de la Sfântul Ioan Gură de Aur aflăm că prorocia
este o lucrare a lui Dumnezeu pe care diavolii nu pot să o imite, oricât de mult s-ar
strădui și și-ar da silința. Căci, în privința minunilor, ei pot să ne amăgească; însă în
ceea ce ține de prezicerea exactă a viitorului și de prorocie, aceasta ține numai de
Firea cea curată; astfel dacă diavolii dau uneori impresia că pot face aceasta, ei
izbutesc să-i amăgească doar pe cei slabi în credință, câtă vreme prevestirile lor sunt
ușor a fi vădite de minciună.3
Profetul este așadar „gura Domnului faţă de credincioşi”. El vesteşte
credincioşilor ceea ce Domnul îi spune. Deci, profetul, este, nu atât prezicător al
viitorului, cât, mai ales, vestitor al voii lui Dumnezeu. În Sfânta Scriptură întâlnim şi
alte denumiri pentru bărbaţii cei luminaţi de Duhul lui Dumnezeu. Aceste denumiri
arată sau chipul cum primesc ei descoperirile divine, sau desemnează funcţiile lor
speciale. Astfel, numele de „văzător„ şi „privitor”, sunt expresii care arată felul de a
percepe lucruri ascunse, prin viziuni. Uneori profetul se numeşte omul lui Dumnezeu
(Iahve), după raportul intim ce-1 are cu Divinitatea. Alteori profetul se numeşte îngerul
Domnului (malab Iahve), solul, trimisul lui Dumnezeu. Prin această numire se arată că
el are cunoştinţele sale de la Dumnezeu şi că are misiunea de a le vesti oamenilor.
Profeţii se mai numesc apoi păstori Ieremia 17, 16; paznici, Isaia 62, 6, veghetori,

2
Pr. Constantin JINGA, Viețile Sfinților Proroci (traducere din limba engleză după originalul: The
Lives of the Holy Prophets), Editura Sophia, București, 2010, p.9.
3
Ibidem, p.10.

2
întrucât ei necontenit arată calea cea dreaptă pe care trebuie să umble neîncetat poporul
şi să vegheze la observarea Legii lui Dumnezeu4.

I. Profetismul - fenomen specific poporului ales

Profetismul este un fenomen unic în istoria spiritualităţii universale, specific

poporului Israel şi Bibliei. Profeţii au fost reprezentanţii tipici ai religiei Vechiului
Testament, împărtăşind umanităţii valorile cele mai înalte în relaţie cu Divinitatea. Ei
sunt mai întâi de toate oamenii lui Dumnezeu, solii sau crainicii Lui către popor şi
îndeosebi către mai marii acestuia. Autoritatea profeţilor s-a impus în epocă şi a rămas
în istorie pentru că ei n-au depins de vreo putere pământească, nu s-au plecat în faţa
nimănui, nici a regelui, nici în faţa opiniei publice dacă o considerau rătăcită. Criticau
fără sfială pe regi, pe preoţi, pe mai marii zilei, pe bogaţi şi pe săraci dacă era cazul. Ei
veneau în numele autorităţii divine care o vesteau şi promovau la toate nivelele
societăţii fără reţinere5.
Profeţii Vechiului Testament au fost cei mai de seamă învăţători ai poporului
biblic, care, ca trimişi extraordinari ai lui Dumnezeu, adică reprezentanţi autentici ai
religiei celei adevărate, au conservat, au apărat şi au cultivat monoteismul Vechiului
Testament, pregătindu-i astfel pe credincioşi pentruTestamentul cel Nou şi desăvârşit,
încheiat de Mântuitorul lumii, Domnul nostru Iisus Hristos6.
Potrivit rolului de mijlocitori între Dumnezeu şi poporul său, toţi profeţii au fost
chemaţi la misiunea lor direct de Dumnezeu. Aşadar, slujirea profetică n-au întemeiat-o
profeţii pe autodeterminare, ci pe o trimitere specială din partea lui Dumnezeu. Cu alte
cuvinte, ei au perceput în chip tainic vocea lui Dumnezeu. Profeţii au simţit vocaţia
supranaturală pe care unii au descris-o în scrierile lor. Momentul vocaţiei li s-a
imprimat adânc în conştiinţă şi le-a rămas pururea viu în memorie. Vocaţia profetică
4
Pr. prof. Dumitru Abrudan, Profeții și rolul lor în istoria mântuirii, în rev. „Mitropolia Ardealului, nr.
3-4, 1983, p. 145.
5
Pr. lect. drd. Vasile BORCA, Profeţii şi rolul lor în promovarea principiilor moral-sociale, în revista
„Ortodoxia maramureșeană”, nr. 4, 1999, p. 77.
6
Pr. prof. Dumitru Abrudan, art. cit, p. 145.

3
este descrisă în chip plastic mai ales în Isaia, capitolul 5, Ieremia, capitolul 1, şi
Iezechiel, capitolele 1-3.
Darul profetic era întotdeauna un privilegiu personal, special, acordat de
Dumnezeu. El nu era întemeiat pe vreun titlu ereditar, cum era preoţia. Nu-şi avea
originea în vreo dispoziţie naturală sau vreo pregătire şcolară. Îndeplinirea oficiului
profetic şi durata sau feluritele lui manifestări nu erau lăsate numai pe seama iniţiativei
profetului, ci porneau dintr-o inspiraţie divină, căreia profeţii i se supuneau fără să facă
opoziţie. Acest fapt îl desprindem din mărturia lui Amos 3, 8:Dacă leul mugește, cine
nu se va înfricoșa? Și dacă Domnul grăiește, cine nu va proroci?. Astfel, profeţii
acceptau chemarea divină în chip liber7.
Misiunea profetică nu era o stare permanentă, continuă, aşa cum era preoţia,
după cum am spus mai sus. Nici nu era legată de un anumit trib, de o anumită stare
socială. Astfel Amos era un simplu păstor din Tecua. Domnul 1-a chemat la misiunea
profetică, de lângă turma de oi (Amos 7, 26). Isaia era fiu de neam nobil şi printr'o
viziune măreaţă, avută în templu, aude vocea lui Dumnezeu şi îl urmează numaidecât
(Is 6, 8-9)· Ieremia, fiu de preot din Anatot, este chemat la profeţie din sânul maicii
sale (Ir 1,5). Asemenea şi Iezechiel a fost fiu de preot şi a primit misiunea de a rosti
voia lui Dumnezeu în mijlocul exilaţilor din Babilon (Iz 2, 1-6)8.
Din momentul consacrării lor, se poate spune că profeții nu-și mai aparțineau
lor înșiși, ci au devenit prin această alegere proprietatea lui Dumnezeu, pe care se simt
îndatorați să-l slujească necondiționat. Ei sunt păstrătorii consecvenți ai legăturii cu
Dumnezeu, predicatori ai pocăinței, vestitori ai pedepselor ce vor veni peste Israel sau
peste alte neamuri, când se fac vinovate de păcate grele, de neiertat înaintea lui
Dumnezeu, iar atunci când este cazul, purtători ai cuvintelor de mângâiere și de
îmbărbătare. Cu toate că profeții nu se pregăteau în vreun fel oarecare să primescă
mesajul de la Dumnezeu, ci li se dăruia cu totul gratuit, conform planului și voii divine,
profetul Daniel (10,2-3) ne informează totuși că a postit timp de trei săptămâni și s-a
rugat intens și numai după aceea a beneficiat de o viziune angelică și în același timp a
primit mesajul mult așteptat. Dumnezeu își selecta trimișii din cele mai diverse

7
Pr. prof. Dumitru ABRUDAN, Pr prof. dr., Emilian CORNIȚESCU, Arheologia Biblică, Ediția a
II-a, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994, p. 23.
8
Pr. Prof. Vladimir PRELIPCEAN, Pr. Prof. Nicolea NEAGA, Pr. Prof. Gheorghe BARNA şi Pr.
Prof. Mircea CHIALDA, Studiul Vechiului Testament, p. 241.

4
categorii sociale: aristocrație (Isaia), clasa sacerdotală (Ieremia și Iezechiel), păstori
(Amos) etc.
Darul profetic a fost împărtăşit şi unor femei, de ex: Hulda (4 Rg 22, 14).
Uneori chemarea profetică era însoţită de un semn extern. Aşa se aminteşte despre
ungerea ca profet (3 Rg 19, 16) sau despre acte simbolice, cum a fost cojocul lui Ilie
pentru Elisei (4 Rg 2, 12).9

II. Apărători ai Legământului dumnezeiesc

Profeţii sunt pătrunşi, în toată activitatea lor, de ideea legământului încheiat pe

muntele Sinai, care este expresia consacrată a religiei lui Israel. Raportul lui Israel cu
Iahve, Dumnezeul cel unic şi absolut, s-a stabilit, istoric, prin legământul încheiat prin
mijlocirea lui Moise. Acest legământ este conceput de profeţi ca o căsătorie spirituală a
lui Dumnezeu cu poporul Său (Osea 1-3). De aici formula: Iahve - Dumnezeul lui
Israel, Israel - poporul lui Iahve. Legământul încheiat pe muntele Sinai, cu toate
cerinţele lui dumnezeieşti, era moral obligatoriu pentru Israel, care 1-a acceptat în chip
liber. Drepturile lui Dumnezeu trebuiau să fie respectate şi împlinite, numai aşa se
putea aduce la expresie voinţa lui Dumnezeu în conducerea destinului poporului. În
general, profeţii urmăresc să pună la temelia vieţii sociale şi individuale ideile religios-
morale ca normă de conduită. Preocupările de ordin social ale profeţilor sunt, prin
urmare, un reflex, o consecinţă necesară a problemelor religios-morale, care constituie
principala şi esenţiala lor misiune10.

9
Petre Semen, INTRODUCERE ÎN TEOLOGIA PROFEȚILOR SCRIITORI, Carte tipărită cu
binecuvântarea Înaltpreasfințitului Teofan Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, Editura Doxologia, Iași,
2010, p.20
10
Pr. Prof. Vladimir PRELIPCEAN, Pr. Prof. Nicolea NEAGA, Pr. Prof. Gheorghe BARNA şi Pr.
Prof. Mircea CHIALDA, Studiul Vechiului Testament, p. 241.

5
 Pe lângă profeții de vocație, Scriptura mai amintește și de așa-zișii profeți,
adică profeții falși, fără chemare divină. În special din cărțile istorice se poate deduce
că aceștia din urmă nu erau decât niște veritabili oportuniști. În cuvântările lor nu se
raportau nicidecum la Legea dată prin Moise și nici la voia divină, ci contra unei
recompense, mai mari sau mai mici, căutau să placă monarhului pe lângă care se
aciuau. Deosebirea dintre profeții de vocație și cei falși o găsim destul de bine
conturată în Deuteronom 13, unde se spune că este fals profetul care nu vorbește în
numele Dumnezeului lui Israel și mai ales dacă îi îndeamnă pe israeliți să meargă după
alți dumnezei necunoscuți, determinând într-un fel poporul să se răzvrătească
împotriva lui Dumnezeu, Care l-a scos din robie. După Biblie, profeții erau autentici
numai dacă vorbeau în perfect acord cu Legea lui Moise. Cuvântările profeților falși
erau imorale, întrucât nu aveau ca obiectiv principal îndreptarea moravurilor
societății.11
Ieremia îi ceartă cu asprime pe prorocii mincinoși care amăgeau poporul cu
discursuri amăgitoare, menite să le ofere un fals sentiment de siguranță și de
îndreptățire de sine. Sfântul Ciprian, episcopul Cartaginei, scrie: Orice fel de rânduială
ar scorni mintea omenească, dacă aceasta conduce la încălcarea voii lui Dumnezeu,
este o rânduială stricăcioasă, lipsită de evlavie și urâciune înaintea Domnului. Ieși
repede de acolo, fugi, îndepărtează-te de oamenii care se îndeletnicesc cu asemenea
lucruri, ferește-te de apropierea lor ca de ciumă.12
Profeţii se ridică cu energie împotriva judecăţii greşite că poate exista o
religiozitate externă, fără o corespunzătoare atitudine interioară şi fără împlinirea
datoriilor faţă de aproapele. Dacă judecata nu curge ca apa şi dreptatea ca un râu
năvalnic, Dumnezeu dispreţuieşte sărbătorile şi nu suferă adunările din templu (Am 5,
21-24). Cultul curat trebuie împreunat cu fapta cea bună, căci prin gura lui Osea
vorbeşte Dumnezeu: „Că milă vreau, iar nu jertfă, şi cunoaşterea lui Dumnezeu mai
mult decât arderile-de-tot” (Os 6, 6). Prin gura lui Isaia zice Domnul: „Nu pot să mai
rabd fărădelegea laolaltă cu sărbătoarea” (cf. Is 1, 11-14)13.

11
Petre Semen, INTRODUCERE ÎN TEOLOGIA PROFEȚILOR SCRIITORI, Carte tipărită cu
binecuvântarea Înaltpreasfințitului Teofan Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, Editura Doxologia, Iași,
2010, p.24-25.
12
Pr. Constantin JINGA, op. cit., p.397.
13
Pr. prof. Dumitru Abrudan, Profeții și rolul lor în istoria mântuirii, în rev. „Mitropolia Ardealului,
nr. 3-4, 1983, p. 146.

6
 Daniel, la vremea sa, a arătat îndeajuns de lămurit cum cetatea și Templul se
vor dărâma, iar jertfa, prinosul și toate celelalte rânduieli vor înceta (Dn.9,25-27).14

III. Luptători vehemenți împotriva corupției și a abuzurilor sociale

În cele următoare vom scoate în relief concepţia profeţilor în problemele sociale

ale epocii lor. De la început trebuie să accentuăm că profeţii n-au păşit în viata publică
din timpul lor ca tehnicieni, teoreticieni sau reformatori sociali, pe baza unor sisteme
economice şi sociale. Dacă ar fi fost aşa cazul, ei n-ar mai fi fost profeţi. Dar deşi
profeţii n-au fost reformatori sociali în sens propriu, totuşi nu se poate accentua
îndeajuns ce enormă influenţa au exercitat ei asupra mişcărilor sociale. Ei au fost
primii care i-au înfierat, în mod public, pe exploatatorii poporului. în curtea templului
sau la poarta cetăţii, ei interveneau pentru cauza dreaptă a celor mai mici şi slabi şi le
luau apărarea împotriva abuzurilor celor mari şi puternici. Din predicile profeţilor
desprindem că starea economică şi socială în Israel s-a transformat în chip de
nerecunoscut15.
Pe timpul profeţilor scriitori, deosebirile sociale s-au adâncit tot mai mult.
Putem vorbi despre două clase cu totul separate şi antagoniste: clasa bogaţilor
exploatatori, care trăiau într-o prosperitate provocatoare, şi a săracilor asupriţi şi
exploataţi. Crearea acestor stări de lucruri are legătură strânsă cu pătrunderea în ţară,
într-o măsură tot mai mare, a credinţelor idolatre de la popoarele vecine, pe lângă
idolatria crasă a populaţiilor canaaneice care, încă de timpuriu, s-au infiltrat în mijlocul
lui Israel. Concepţia idolatriei are ca urmare firească o corupere şi decădere a
moravurilor, cu rezultate dezastruoase în viaţa socială. Lăcomia şi egoismul feroce şi
goana după satisfacerea plăcerilor tulbură tot mai mult viaţa societăţii. Dezvoltarea

14
Pr. Constantin JINGA, op. cit., p.21.
15
Drd. Teodor M. BURCUȘ, Aspecte sociale în predica profeţilor Vechiului Testament, în revista
„Studii Teologice”, nr. 910, 1966, p. 575.

7
unui individualism anarhic pune în primejdie însăşi existenţa lui Israel ca popor. În
astfel de împrejurări, Dumnezeu îi cheamă pe servii Săi, profeţii, ca să apere şi să
păstreze credinţa cea adevărată şi să abată poporul de la pieire16.
Cum au înţeles profeţii să-şi împlinească misiunea lor în societate? Ei s-au
ridicat împotriva răului sub toate aspectele lui, cu toată energia, deci şi împotriva răului
social. Ca rădăcină a răului, ei văd idolatria. Astfel, decăderea morală a lui Solomon,
către sfârşitul vieţii sale, este pusă în legătură cu idolatria soţiilor sale. Cronicarul
vremii arată: „Şi a fost că la vremea bătrâneţelor lui Solomon, inima lui nu era în
întregime aţintită spre Domnul, Dumnezeul său, aşa cum fusese inima lui David,
părintele său; şi femeile străine i-au abătut inima spre dumnezeii lor" (3 Rg Π, 4)17.
O dată cu idolatria a pătruns la curtea lui Solomon despotismul asupritor şi
exploatator al maselor populare, fapt care a adus, după moartea sa, dezbinarea statului
sub Roboam (3 Rg 11,11 şi 12,1-19), şi totodată abaterea de la monoteism a celei mai
mari părţi a poporului (Regatul de nord). Întrucât profeţii vedeau în idolatrie păcatul
capital şi izvorul tuturor relelor, ei îşi concentrau activitatea lor principală împotriva
rădăcinii răului18.
Iată ce tablou sumbru ne descrie Osea în Regatul de nord, acolo unde, în locul
iahvismului, au pătruns credinţe deşarte, baali şi Astarte: „Că nu mai este credinţă, nici
iubire, nici cunoaştere de Dumnezeu în ţară. Toţi jură strâmb, mint, ucid, fură şi sunt
desfrânaţi; săvârşesc fapte silnice, iar sângele vărsat curge peste sânge. Pentru
aceasta ţara e în mare jale, iar cei ce o locuiesc sunt fără vlagă.” (Os 4, 2-3). De aceea
poporul moare din lipsă de cunoştinţă, adică din lipsa religiei monoteiste: „Fiindcă ai
lepădat cunoştinţa” (monoteismul), şi Eu „te voi lepăda” (Os 4, 6). Este un adevăr
recunoscut de toţi că o religie, cu cât este mai inferioară, cu atât influenţa ei în viaţa
socială este mai negativă. Profeţii cunoscând acest lucru, luptau împotriva
politeismului şi idolatriei, fiind convinşi că ei lovesc răul în inima lui. Îndepărtarea de
Dumnezeu, prin necredinţă faţă de El, are ca urmare firească, după profeţi, şi
neîncrederea între membrii comunităţii, care trăiesc într-o continuă dezbinare şi
încordare. Cu amărăciune descrie acest lucru Miheia: „...a pierit cel credincios de pe

16
Pr. lect. drd. Vasile BORCA, art. cit, p. 80
17
Pr. prof. dr. Petre SEMEN, Combaterea corupției morale de către profeții Vechiului Testament, în
Teologie și viață, nr. 8-10, 1992, p. 3.
18
Drd. Teodor M. BURCUȘ, art. cit., p. 576

8
pământ şi nimeni nu mai este printre oameni să facă ce e drept!; toţi se judecă pân-la
sânge, fiecare-i face necazuri vecinului său” (Mih. 7, 2)19.
Ideea despre încrederea reciprocă între membrii societăţii este un moment care
scoate în evidenţă valoarea profetismului. Profeţii concep viaţa socială ca un organism
care-şi menţine unitatea şi armonia pe baza raporturilor de încredere reciprocă între
părţile ei componente. De aceea profeţii văd posibilă restabilirea echilibrului social în
revenirea la Dumnezeul cel părăsit. „Să mergem, să ne-ntoarcem spre Domnul,
Dumnezeul nostru: El ne-a lovit, El ne va vindeca, El ne va bate, El ne va lega rănile”
(Os 6, 1).
După profeţi, organismul social, îmbolnăvit, poate fi tămăduit numai prin
eliminarea toxinelor care l-au otrăvit şi care sunt efectele idolatriei. Prin urmare,înainte
de toate, trebuie distrusă idolatria. Profeţii, prin predicile lor, urmăreau permanent să
creeze un om mai bun, mai nobil; de aceea ei stăruiau aşa de mult asupra schimbării
caracterului, fiind convinşi că fiinţa omenească, înzestrată cu voinţă liberă, e capabilă
nu numai de cădere, dar şi de .ridicare. Profeţii deci nu erau fatalişti şi nici nu erau
doborâţi de idei-pesimiste, ci erau mereu însufleţiţi de speranţa unor timpuri mai bune,
care le vor crea oamenii viitorului. O altă latură a activităţii profeţilor, în strânsă
legătură cu lupta lor pentru spiritualizarea ideilor religioase, este strădania lor pentru
restabilirea dreptului şi a dreptăţii (a ordinii sociale). Rătăcirile religioase au avut ca
efect şi desconsiderarea raporturilor de drept între oameni. Profeţii arată, în mustrările
lor, cum contrastul între drept şi nedrept, între bine şi rău duce la deosebirea dintre
bogaţi şi săraci. Este strânsă legătură între credinţa în Dumnezeu şi atitudinea faţă de
aproapele.

IV. Actualitatea profeților

Cu autoritatea lor netăgăduită, pe care le-o dădea convingerea vocaţiei, profeţii

se străduiau să purifice moravurile. Ei combat luxul (îs 3, 10-24), destrăbălarea şi
îmbuibarea (Îs 5,11; Osea 4,11). Se silesc să ridice şi să întărească familia prin
19
Pr. Prof. Vladimir PRELIPCEAN, Pr. Prof. Nicolea NEAGA, Pr. Prof. Gheorghe BARNA şi Pr.
Prof. Mircea CHIALDA, Studiul Vechiului Testament, Manual pt. Facultăţile Teologice, Editura
Renaşterea, Cluj-Napoca 2006, p. 275.

9
cultivarea credincioşiei şi încrederii reciproce între soţi. Pentru ridicarea femeii şi
pentru restabilirea căsătoriei în formă curată şi primordială, monogamă, cu deosebire s-
a preocupat Maleahi (2, 11; 14-16). Predica socială a profeţilor urmărea să determine o
repartiţie cât mai dreaptă a bunurilor materiale (Iz 45, 7-8), pentru crearea unei stări
generale mai bune, ca fiecare să aibă asigurată o existenţă demnă şi plăcută. Idealul
acesta profetul Miheia îl exprimă atât de idilic prin imaginea: „Și fiecare se va odihni
sub viţa şi fiecare sub smochinul său”(Mih. 4, 4)20. Pe scurt, activitatea socială a
profeţilor se prezintă ca o luptă neîntreruptă pentru o ordine superioară, voită de
Dumnezeu, în lume.
Societatea în care au trăit evreii reflectă anumite stări de natură socială, în
realităţile zilelor noastre. Ipocrizia, formalismul, corupţionismul şi decadenţa morală
sub multiplele ei aspecte, cărora profeţii le-au opus un veto categoric, sunt prezente din
abundenţă şi caracterizează societatea contemporană21.
Profeţii, în general, şi-au ancorat predica lor în realităţile timpului în care au
trăit şi au activat, dar în acelaşi timp ei au vizat şi viitorul. Scrierile lor reflectă
frământările prezentului, dar şi perspectivele viitorului.
Principiile vestite de profeţi vor rămâne nezdruncinate în curgerea veacurilor.
Lui Dumnezeu îi place, aşadar, ca omul să nu mai facă rău, să înveţe a face fapte bune
şi să se sârguiască după dreptate, să-1 ajute pe cel asuprit, să facă dreptate orfanului şi
să ajute pricina văduvei (Is 1, 17).
Profeţii arată că Dumnezeu îi pedepseşte pe oameni pentru neîmplinirea voii
divine, prin foamete, molime ş. a. (Am 4, 6,12), după care vor veni vremuri fericite,
dar ele vor depinde de schimbarea felului de viaţă al celor cercaţi prin pedepsele
divine22.

20
Pr. prof. dr. Nicolae NEAGA, Pacea în viziunea profeţilor, rev. „Mitropolia Ardealului, nr. 13, 1982,
p. 124
21
Pr. lect. drd. Vasile BORCA, art. cit, p. 87
22
Pr. Prof. Vladimir PRELIPCEAN, Pr. Prof. Nicolea NEAGA, Pr. Prof. Gheorghe BARNA şi Pr.
Prof. Mircea CHIALDA, Studiul Vechiului Testament, Manual pt. Facultăţile Teologice, Editura
Renaşterea, Cluj-Napoca 2006, p. 276.

10
 Concluzii

În concluzie se poate spune că așa cum au subliniat profeții, în baza

legământului, poporului Israel nu i se cerea neapărat o izolare absolută față de celelalte
popoare, ci o izolare față de necurăția neamurilor. În calitate de consacrați, de sfinți ai
Celui Preaînalt sau popor sfânt, vechii israeliți trebuiau să fie apărători ai sfințeniei în
fața corupției universale și mărturisitori ai Dumnezeului revelat pe muntele Sinai.

Prietenia a fost mult prețuită și înainte de Mântuitorul, dar în creștinism ea a

devenit o virtute pe care Hristos a predicat-o și a practicat-o în tot timpul vieții Sale
pământești. Prietenia trebuie să fie atmosfera specifică timpurilor noastre. De aceea
creștinii trebuie să facă parte, atât în prezent cât și în viitor, din rândurile acelora care,
prin muncă stăruitoare, continuă și cinstită, luptă pentru fericirea lor și a semenilor lor,
aducându-și aportul la înfăptuirea marilor opere de bine pe pământ, de libertate,
egalitate, dreptate, fraternitate și mai ales la înmulțirea dragostei frățești între oameni și
popoare. Adevărații creștini sunt obligați a combate orice pornire egoistă, generatoare
de nedreptăți sociale, de neînțelegeri și de războaie. Oamenii și popoarele au datoria
sfântă de a se îndrepta cu pași hotărâți spre idealul predicat cu atâta înflăcărare de
profeți, spre înțelegere, colaborare, dreptate socială și mai ales spre realizarea și
întărirea păcii pe pământ.

11
 Bibliografie

1. BIBLIA sau Sfânta Scriptură, tipărită sub îndrumarea şi cu purtarea de grijă a

Prea Fericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu
aprobarea Sfântului Sinod, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, 2008.
2. ABRUDAN Dumitru, Pr. prof., Profeții și rolul lor în istoria mântuirii, în
revista „Mitropolia Ardealului”, nr. 3-4, 1983;
3. BORCA Vasile, Pr. lect. drd., Profeţii şi rolul lor în promovarea principiilor
moral-sociale, în revista „Ortodoxia maramureșeană”, nr. 4, 1999;
4. BURCUȘ Teodor M., Drd., Aspecte sociale în predica profeţilor Vechiului
Testament, în revista „Studii Teologice”, nr. 910, 1966;
5. JINGA Constantin, Pr., Viețile Sfinților Proroci, Traducere din limba engleză
după originalul: The Lives of the Holy Prophets, Editura Sofia, București, 2010;
6. NEAGA Nicolae, Pr. prof. dr., Pacea în viziunea profeţilor, rev. „Mitropolia
Ardealului, nr. 13, 1982;
7. PRELIPCEAN Vladimir, Pr. Prof., NEAGA Nicolae, Pr. Prof., BÂRNA
Gheorghe, Pr. Prof., CHIALDA Mircea, Pr. Prof., Studiul Vechiului Testament,
Manual pt. Facultăţile Teologice, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca 2006;
8. SEMEN Petre, Pr. prof. dr., Combaterea corupției morale de către profeții
Vechiului Testament, în Teologie și viață, nr. 8-10, 1992;
9. IDEM, Introducere în teologia profeților scriitori, Editura Doxologia, Iași,
2010.

12