Metode clasice de obținere hidrogeluri

1. Introducere
Hidrogelurile reprezintă materiale de un interes deosebit datorită aplicațiilor variate în
domenii precum medicină, farmacie și industrie chimică. Hidrogelurile sunt caracterizate ca
rețele polimerice tridimensionale, obținute prin utilizarea de polimeri hidrofili care au capacitatea
de a absorbi o cantitate semnificativă de apă 1. Utilizarea polimerilor in aceste domenii a început
în jurul anului 1940, prin folosirea de suturi din nilon în intervențiile chirurgicale, apoi a
continuat cu invenția polimeracrilatului de metil, policlorurii de vinil și a politerafluoroetilenei,
cea din urmă fiind utilizată ca proteză în implanturile de șold 2. În urma dezvoltării altor ramuri
ale biologiei și mai ales, odată cu apariția medicamentelor care conțin acizi nucleici și alte
substanțe care nu pot fi introduse în corpul uman sub formă de pastile, utilizările polimerilor s-au
îndreptat spre multe alte direcții ale medicinei. Aceștia s-au dovedit a fi indispensabili în
eliberarea controlată a medicamentelor și în inginerie tisulară, unde sunt capabili să ajute
regenerarea țesuturilor și organelor, prin implantarea sau injectarea hidrogelurilor în organism 3.
Hidrogelurile au fost descrise pentru prima dată de către Wichterle și Lim, în anul 1960.
Ulterior au fost utilizate pentru crearea lentilelor de contact și a pansamentelor pentru arsuri,
datorită permeabilității crescute pentru oxigen și a lipsei reacțtiilor inflamatorii. În prezent,
acestea sunt utilizate pentru o gamă variată de aplcații, în domeniul medicinei. industriei
chimice, industriei cosmetice, industriei alimentare și industriei agriculturii. Interesul acordat
hidrogelurilor se datorează proprietăților ajustabile ale acestora și a capacității mari de absorbție
pe care o posedă. Un material este considerat hidrogel dacă în compoziția acestuia, apa
reprezintă cel puțin 10% din greutatea sau volumul total. Afinitatea hidrogelurilor pentru apă este
datorată existenței grupelor hidrofilice din structura hidrogelului, precum NH2, -COOH, -OH, -
SO3H, etc. Abilitatea hidrogelurilor de a absorbi apă sau alte fluide și de a își menține structura
există datorită legăturilor fizice sau chimice create prin procesul de reticulare al lanțurilor
polimerice individuale 4.
Există o multitudine de metode prin care hidrogelurile sunt sintetizate, iar în funcție de
procesul de formare, proprietățile hidrogelurilor si biodegradabilitatea acestora variază. În urma
proceselelor chimice de sinteză se formează legături covalente între lanțurile polimerice, acest
proces fiind unul ireversibil. În urma proceselor fizice de sinteză rezultă hidrogeluri reversibile în
care forțele secundare (legături ionice, legături de hidrogen, legături hidrofobe) au rolul de a
împiedica dizolvarea hidrogelului 2, 5.

2
 2. Clasificare
Clasificarea hidrogelurilor este prezentată în Schema 1. Aceasta poate fi făcută în funcție
de:
 sursă
 compoziție polimerică
 configurație
 tipul de reticulare
 aspect fizic
 sarcină electrică
 dimensiunea porilor 6, 7.

Schema 1. Clasificarea hidrogelurilor în diverse categorii 6.

În funcție de sursă, hidrogelurile pot fi de origine naturală (ex: colagen, alginat), sintetică
(ex: polietilenglicol, alcool polivinilic) și hibridă. În urma diferitelor metode de sinteză, rezultă
compoziții polimerice diferite. Hidrogelurile pot fi homopolimerice, unde rețelele polimerice
sunt derivate din același monomer; copolimerice, unde hidrogelurile sunt formate din două sau
mai multe tipuri de monomeri și polimerice cu rețea interpenetrană, create din două componente
1, 8
sintetice sau naturale, independent reticulate, conținute în aceeași rețea polimerică . În funcție
de compoziția chimică și aspectul fizic, hidrogelurile pot fi amorfe, semicristaline și cristaline.
Tipul de reticulare împarte hidrogelurile în cele două categorii menționate anterior, hidrogeluri
reversibile și hidrogeluri ireversibile. Acestea pot fi sub formă de matrice, film sau microsfere, în

3
funcție de metoda de polimerizare din procesul de sinteză. Hidrogelurile care nu prezintă sarcină
electrică sunt neutre. Cele care au sarcină electrică (anionică sau cationică) sunt hidrogeluri
ionice. Hidrogelurile amfolitice conțin atât grupări acidice cât și bazice, iar cele zwitterionice
conțin grupări anionice și cationice în fiecare unitate structurală care se repetă 9. În funcție de
dimensiunea porilor, hidrogelurile se împart în: hidrogeluri macroporoase, hidrogeluri
microporoase și hidrogeluri nanoporoase 7.

2.1. Tipuri de hidrogeluri în funcție de sursa de proveniență

2.1.1. Hidrogeluri obținute din polimeri naturali
Hidrogelurile de proveniență naturală sunt formate în principal din proteine și
componente ale matricei extracelulare, având astfel avantajul biocompatibilității cu organismul
uman și devenind utilizate pe scară largă în aplicații biomedicale. Tabelul 1 prezintă o clasificare
a hidrogelurilor naturale. Sursa acestor hidrogeluri este în principal de origine animală.
Tabelul 1. Clasificarea hidrogelurilor de origine naturală.
Hidrogeluri pe bază de Hidrogeluri pe bază Hidrogeluri decelularizate
proteine de polizaharide
Colagen Glicozaminoglicani Hidrogeluri din care au fost îndepărtate
Elastină Alginat antigene celulare care au potențialul de
Fibrină Chitosan a provoca răspunsuri imune
Gelatină Celuloză organismului, rămânând doar matricea
Fibroină Lignină extracelulară intactă 10, 11.
Keratină Agaroză

Hidrogeluri obținute din proteine

Proteinele reprezintă macromolecule utilizate pe scară largă în obținerea de hidrogeluri.

Acestea au grupări hidrofilice prezente în lanțul polimeric, capabile de a lega molecule de apă.
Colagenul este principala proteină a matricei extracelulare din organism și îndeplinește
funcția de suport mecanic și rezistență împotriva deformărilor plastice repetitive. De asemenea,
tipul de colagen și orientarea fibrelor definesc dispunerea diverselor tipuri celulare în țesut.
Acesta este extras din piele bovină, șobolani, pești. Cu o structură definită pe patru nivele
organizaționale și existența a 29 de tipuri de colagen identificate, colagenul este una dintre
cele mai folosite
4
proteine pentru obținerea hidrogelurilor naturale. Forța mecanică a acestuia este scăzută, iar din
acest motiv este supus des procesului de reticulare. În general, hidrogelurile din colagen se obțin
prin adăugarea clorurii de sodiu în soluția de colagen, iar celulele sau alte molecule bioactive se
pot adăuga în soluție înaintea gelifierii 12. Colagenul este utilizat într-o multitudine de aplicații
biomedicale datorită bioperformanțelor sale; din acest motiv un număr mare de studii au implicat
crearea de hidrogeluri pe bază de colagen combinat cu alte materiale sintetice și biomolecule 13.
Elastina reprezintă o proteină din țesutul conjunctiv care oferă elasticitate organelor.
Fibra elastică este compusă din elastină amorfă și microfibrile, care funcționează ca un suport în
care elastina este depozitată. O proprietate importantă a acesteia este potențialul de auto-
asamblare în condiții fiziologice; aceasta este utilizată des în aplicații precum grefe vasculare și
matrici pentru materiale utilizate ca înlocuitori temporari ai pielii. Se pot obține hidrogeluri de
porozitate ridicată din elastină, care sunt utilizate ca medii de cultură pentru celule și eliberare
controlată a substanțelor terapeutice sau a genelor. Deși are o biocompatibilitate foarte bună, nu
este folosită la fel de mult ca alte proteine în producerea hidrogelurilor, deoarece elastina are o
tendință spre calcifiere, iar în procesul de purificare există riscuri mari de contaminare ceea ce
poate provoca răspunsuri imune ale organismului 14, 15. Matricile create din elastină sunt capabile
să stimuleze dezvoltarea fibroblaștilor și a celulelor. Acest lucru se obține prin varierea
proprietăților mecanice și a porozității hidrogelului în procesul de sinteză; de exemplu utilizarea
dioxidului de carbon de presiune ridicată în timpul procesului de fabricare va mări dimensiunea
porilor hidrogelului, astfel obținând un hidrogel potrivit pentru dezvoltare celulară 16.
Fibrina este o proteină implicată în procesul natural de reparare a țesuturilor și în procesul
de coagulare. Fibrinogenul este forma inactivă a fibrinei, iar când este activat are un rol major în
regenerarea țesutului rănit prin formarea unei rețele extinse de fibre. Prin urmare, gelul rezultat
din cheagurile de fibrină susține formarea unei matrici care este implicată în procesul final de
vindecare. Avantajul hidrogelurilor obținute din aceste proteine este că fibrinogenul se obține din
sânge și poate fi folosit ca o sursă autologă pentru matrice, eliminând riscurile de
incompatibilitate imunologică. Studiile afirmă că se pot cultiva celule pe aceste hidrogeluri care
vor produce mai mult colagen și elastină decât dacă ar fi fost cultivate pe hidrogeluri din
colagen. În plus, când sunt folosite pentru transportul osteoblastelor, hidrogelurile pe bază de
fibrină au rezultate mai bune decât grefele osoase autologe 17, 18.

5
 Gelatina este un polimer utilizat des în obținerea hidrogelurilor datorită costului scăzut, a
degradabilității favorabile și a ușurinței cu care formează geluri. Acest polimer se obține din
denaturarea conformației de triplu helix a colagenului, rezultând gelatină de tipurile A și B, tipul
A fiind preferabil pentru formarea de matrici din hidrogel. Este folosită de asmenea ca înveliș
19
pentru atașarea celulelor în aplicații de regenerare a țesutului vascular . Utilizată în aplicații
biomedicale împreună cu alte materiale, gelatina poate fi folosită ca vector în transport genetic,
ca material pentru formarea de matrici în ingineria vaselor de sânge și poate fi utilizată în
printarea 3D pentru vase de sânge microfabricate 20, 21.
Fibroina este o proteină produsă de viermii de mătase și anumiți păienjeni și scorpioni.
Conpoziția acesteia este de 43% glicină, 30% alanină și 12% serină. Aceasta se dizolvă cu
anumiți solvenți precum bromură de litiu și acid formic. Un pas necesar înaintea dizolvării este
înlăturarea sericinei, o proteină rezistentă la UV care lipește fibrele de mătase. Acest lucru se
realizează cu uree, acid citric sau soluție diluată de carbonat de sodiu. Pentru stabilizarea
produsului, se utilizează o tehnică de combinare a două tipuri de proteine din mătase, dintre care
unul este solubil iar celălalt insolubil. Fibroina are proprietăți mecanice foarte bune și grade de
degradare compatibile cu o multitudine de procese de fabricație. Poate fi utilizată în inginerie
tisulară vasculară și în printare 3D 22, 23 .
Keratina este o proteină obținută din lână și păr uman, care, prin comparație cu alte
proteine, nu poate fi degradată de enzime și hidrogelurile obținute din aceasta au stabilitate mai
bună. În hidrogeluri, această proteină oferă un mediu ideal pentru cultivarea de celule și
proliferarea acestora. De asemenea, poate fi utilizată ca hidrogel injectabil în regenerarea
nervoasă
24
.
Hidrogeluri obținute din polizaharide

Polizaharidele sunt polimeri naturali constituiți din unități repetate de monozaharide,

legate între ele cu lanțuri de lungimi diferite. În general sunt heterogene, conținând diferite
modificări ale unităților repetitive. În funcție de structura lor, polizaharidele au proprietăți
distincte față de monozaharidele din care au fost compuse. Când toate monozaharidele dintr-o
polizaharidă sunt de același fel, atunci aceasta este caracterizată ca homopolizaharidă, iar când
sunt diferite, heteropolizaharidă. Datorită grupărilor funcționale de natură hidrofilică, acestea
sunt folosite pe scară largă pentru obținerea de hidrogeluri, deoarece au capacitatea de a absorbi

6
apă și pot fi reticulate ușor prin diferite metode fizice sau chimice.

7
 Glicozaminoglicanii sunt alcătuiți din lanțuri lungi neramificate de unități de dizaharide
ce conțin grupări carboxilice sau de eteri sulfați. Aceste grupări au rolul de a lega colagenul
pentru a forma rețeaua matricei extracelulare. Un exemplu de glicozaminoglican este acidul
hialuronic, prezent în țesuturile conjuctive unde are rolul de lubrifiant. Hidrogelurile care au la
bază acid hialuronic oferă proprietăți precum biodegradabilitate bună și capacitatea de a fi
complet resorbabil prin căi metabolice multiple 25. În prezent, hidrogelurile din acid hialuronic
sunt utilizate ca pansamente pentru răni, ca matrici pentru cultivare de celule și pentru tratarea
anumitor boli vasculare 26.
Alginatul este o polizaharidă care se găsesște în pereții celulari ai algelor brune și în
anumite bacterii. Structura acestuia este compusă din manuronat și guluronat, dispuse în blocuri.
Prin ajustarea cantității și a dispunerii acestor blocuri, se pot modifica proprietățile mecanice ale
alginatului. Acesta are capacitatea de a forma geluri în prezența ionilor bipolari (ex: Ca 2+, Mg 2+)
datorită prezenței grupelor carboxilice în lanțurile polimerului. Acesta este utilizat în pansamente
pentru răni provocate de arsuri, datorită capacității mari de absorbție, utilă în absorbția
extrudatului în această aplicație. În prezent, au loc multe studii referitoare la abilitatea acestuia
de a ajuta la regenerarea și chiar înlocuirea cartilajului 3, 27.
Chitosanul este o polizaharidă liniară compusă din D-glucozamină și N-acetil-D-
glucozamină. Acesta rezultă în urma procesului de tratare a chitinei, substanța găsită în
exoscheletul antropodelor. Proprietățile mecanice sunt corelate direct cu masa moleculară a
chitosanului și gradul de reacție corespunzător procesului prin care grupările acetil au fost
eliminate la tratarea chitinei. Avantajele utilizării chitosanului în hidrogeluri sunt proprietățile
antibacteriene, ușurința sterilizării, cost scăzut și degradabilitate controlabilă. Cel mai des este
folosit în aplicații de tratare a rănilor, deoarece are o acțiune stimulatoare asupra leucocitelor 28.
Deși nu are rezistența mecanică necesară, când este combinat cu alte materiale precum fosfat de
calciu, alginate sau acid hialuronic, acesta este capabil să susțină regenerarea osoasă 29.

2.1.2. Hidrogeluri obținute din polimeri sintetici

Hidrogelurile obținute din polimeri de natură sintetică au caracteristici diferite, datorită
structurilor chimice variate, a tehnicilor de sinteză și al conținutului de apă sau de agent de
reticulare. Orice schimbare care are loc în acești parametri va duce la obținerea unui nou
hidrogel. Polimerii sintetici pot fi generați din derivați ai polietilen glicolului (PEG), alcoolului
polivinilic (PVA) și polihidroxietil metacrilatului (PHEMA). Hidrogelurile pe bază de PEG sunt

8
printre cele mai utilizate hidrogeluri sintetice, datorită faptului ca nu sunt toxice și sunt inerte la
majoritatea moleculelor biologice precum proteinele. Acestea au fost utilizate cu succes la
cultivarea de celule. PEG poate fi reticulat printr-o multitudine de metode pentru a forma
hidrogeluri, dintre care, cea mai des utilizată este fotopolimerizarea 7.
Hidrogelurile pe bază de PHEMA sunt utilizate în aplicații biomedicale precum lentile de
contact și transportul substanțelor terapeutice. Atractivitatea acestora constă în proprietăți
mecanice bune, transparență optică și stabilitate în apă 30.
PVA este un polimer sintetic utilizat intensiv în hidrogeluri. Acestea se pot forma atât
prin metode fizice, cât și chimice. Versiunile obținute fizic sunt biodegradabile, prin urmare sunt
folosite în special în aplicații biomedicale. Cei mai des utilizați agenți de reticulare pentru PVA
sunt gluteraldehida, formaldehida și acetaldehida. Din păcate, ca în cazul oricărei metode care
implică utilizarea agenților de reticulare, există riscul prezenței unor cantități reziduale rămase în
gel. Metodele alternative sunt reprezentate de utilizarea unui fascicol de electroni sau gamma
iradiere, care elimină complet riscul de agenți toxici rămași în hidrogel 31.
2.1.3. Hidrogeluri hibride
Deși hidrogelurile sunt o clasă de materiale cu proprietăți foarte bune pentru aplicații
medicale, rezistența mecanică, cinetica degradării și activitățile moleculelor biologice încă au
nevoie de anumite modificări. Prin urmare, hidrogelurile hibride au fost create pentru a ameliora
problemele existente și pentru a extinde gama de aplicații ale hidrogelurilor. Hidrogelurile
hibride sunt compuse din blocuri componente distincte din punct de vedere chimic, funcțional și
morfologic. Acestea pot include proteine biologic active, peptide și micro sau nanostructuri ,
interconectate prin mijloace fizice sau chimice 32.
Proteinele sau peptidele care sunt introduse în polimerii sintetici sunt, de regulă,
introduse prin procese de polimerizare sau de conjugare („click chemistry”), rezultând
hidrogeluri compatibile atât cu aplicații in vitro cât și in vivo 33. Heterogenitatea hidrogelurilor
hibride poate îmbunătăți adeziunea celulară, organizarea și interacțiunile dintre celule.
Nanoparticulele au un interes crescut în aplicații biomedicale, datorită dimensiunii
acestora mici, stabilității și capacității de a încapsula substanțe terapeutice. Distributia omogenă
a nanoparticulelor în hidrogel este obținută prin următoarele abordări:
1. Formarea hidrogelului direct în suspensie de nanoparticule

9
 2. Încapsularea fizică a nanoparticulelor în matricea hidrogelului după procesul de gelifiere
(implică 3 pași: plasarea unui hidrogel preformat într-un solvent nepolar pentru a elibera
apă, plasarea acestuia în nanoparticule suspendate în soluție apoasă, spălarea hidrogelului
cu apă pentru a îndepărta nanoparticulele care au fost adsorbite slab la suprafață)
3. Formarea hidrogelului prin reticularea unui amestec de nanoparticule și polimeri
4. Reticularea mediată de nanoparticule pentru formarea hidrogelului 34.
Scopul multor hidrogeluri care încapsulează nanoparticule este cel de îmbunătățire a
proprietăților mecanice, precum utilizarea nanoparticulelor de dioxid de siliciu pentru
îmbunătățirea proprietăților mecanice și a bioactivității moleculelor terapeutice, față de
hidrogelurile nehibridizate 35.

2.2. Tipuri de hidrogeluri în funcție de compoziție

Raportat la compoziția hidrogelurilor, acestea se clasifică în: (I) homopolimerice, (II)
copolimerice, (III) interpenetrante.
(I) Hidrogelurile homopolimerice sunt rețele reticulate care conțin un singur tip de
monomer în structura lor. Un exemplu este polimerizarea acidului acrilic (Schema 2).

Schema 2. Polimerizarea acidului acrilic indusă de radiația gamma provenită de la Co-60 36.
(II) Hidrogelurile copolimerice rezultă în urma copolimerizării a doi sau mai mulți
monomeri diferiți, dintre care cel puțin unul este hidrofilic. Un exemplu este sinteza
poli(ε-caprolactonă)-2-hidroxietil-metacrilatului (Schema 3).

Schema 3. Copolimerizarea 2-hidroxietil-metacrilatului cu ε-caprolactonă 4.

10
 (III) Hidrogelurile polimerice cu rețea interpenetrantă (IPN) sunt un tip de elastomeri în
care coexistă două rețele distincte din punct de vedere chimic, care sunt parțial
îmbinate la nivel molecular dar nu sunt legate covalent una de cealaltă și nu pot fi
separate decât dacă legăturile chimice sunt rupte 37, 38.
Acestea pot fi semi-IPN (când doar una dintre componente este reticulată) sau IPN
complet (când ambele componente sunt reticulate). Hidrogelurile IPN se obțin fie prin
polimerizarea simultană și reticularea a doi monomeri care nu copolimerizează (Schema 4a), fie
prin dizolvarea unui monomer intr-o rețea polimerică, care este apoi umflată cu al doilea
monomer, polimerizat ulterior (Schema 4b).

Schema 4. Obținerea IPN. a) IPN obținute simultan, sintetizate prin polimerizarea și

reticularea unui amestec de doi monomeri; b) IPN obținute secvențial, în care o rețea
este umflată în monomeri, a căror polimerizare și reticulare ulterioară produce un IPN 38.

3. Caracterizarea structurii hidrogelurilor

Structura hidrogelurilor este caracterizată de anumiți parametri deosebit de importanți:
fracția de volum a polimerului in starea “umflată” (starea în care polimerul a absorbit apă sau
alte fluide), masa moleculară a lanțului polimeric dintre doi agenți de reticulare vecini și
lungimea de corelare sau distanța dintre doi agenți de reticulare adiacenți. Primul parametru
reprezintă cantitatea de fluid absorbită și reținută de către hidrogel. Al doilea parametru
reprezintă măsurarea gradului de reticulare al polimerului. Datorită naturii aleatorii a procesului
de polimerizare, doar valori medii ale masei moleculare pot fi calculate. Ultimul parametru oferă
o măsurătoare medie a spațiului disponibil dintre două lanțuri macromoleculare (dimensiunea
porilor). Pentru a descrie dimensiunea acestora se folosește lungimea de corelare, reprezentând
distanța liniară dintre doi agenți de reticulare vecini 7.

11
 Acești parametri se pot determina teoretic sau printr-o serie de experimente. Structura
39
hidrogelurilor care nu conțin grupe ionice poate fi analizată prin teoria Flory-Rehner .
Principiul acestei teorii afirmă că un gel polimeric reticulat care este imersat în apă și este lăsat
să atingă starea de echilibru cu mediul înconjurător, este supus la două forțe opuse: forța
termodinamică a amestecului și forța elastică de retragere a lanțului polimeric. La echilibru, cele
două forțe sunt egale, deoarece diferența dintre potențialele chimice ale solventului în afara și în
interiorul gelului trebuie să fie egale cu zero. Prin urmare, schimbări în potențialul chimic
datorită forțelor elastice și de amestecare trebuie să fie în echilibru. Structura hidrogelurilor care
conțin grupări ionice implică o contribuție adițională la energia totală liberă Gibbs, pe lângă
energiile de amestec și cea elastică, a unei energii ionice 39.
În termeni de elasticitate si răspuns la stres, hidrogelurile se aseamănă cauciucului
natural. Un hidrogel supus la o deformare de 20 % este capabil să revină la dimensiunea
originală într-un termen scurt de timp.
Abilitatea de a modifica structura moleculară a hidrogelurilor oferă posibilitatea de a
ajusta proprietățile lor mecanice, receptive și de difuzie. În plus, tipul agentului de reticulare
poate modifica semnificativ proprietățile hidrogelului, datorită unor factori precum apariția
legăturilor covalente, a legăturilor de hidrogen, a legăturilor ionice și formarea de cristalite 7.

4. Proprietăți ale hidrogelurilor

Hidrogelurile obținute prin procesele chimice și fizice au anumite proprietăți comune,
care provin din caracterul unic al lanțurilor flexibile liniare care constituie rețeaua și din agenții
de reticulare utilizați. Proprietățile hidrogelurilor variază în funcție de sursa acestora, de
metodele de reticulare utilizate și de condițiile în care au fost create (ex: gradul inițial de diluție
al monomerilor și chimia unităților care constituie structura rețelei polimerice). În funcție de
proprietățile polimerilor folosiți la crearea hidrogelului și de densitatea rețelei, acestea pot
absorbi cantități variate de apă.
Capacitatea de absorbție
Raportul molilor de agent de reticulare la moli de unități repetitive ale polimerului este
unul dintre cei mai importanți factori care afectează capacitatea de absorbție a hidrogelurilor. Cu
cât acest raport este mai mare, cu atât mai mult agent de reticulare este încorporat în structura
hidrogelului. Prin urmare, hidrogelul va avea o structură mai compactă și va absorbi mai puțină

12
apă comparativ cu un hidrogel care are un raport mai mic al procesului de reticulare. Acest lucru
se întâmplă deoarece reticularea încetinește mobilitatea lanțului polimeric, diminuându-i rata de
absorbție.
Apa are un rol foarte important în determinarea proprietăților fizico-chimice ale
hidrogelurilor. Cantitatea totală de apă absorbită de un hidrogel depinde de porozitatea structurii
hidrogelului, de tipul materialelor folosite în procesul de reticulare, de temperatură și de
interacțiunile specifice dintre moleculele de apă și lanțurile polimerului. Teoria Flory-Huggins
exprimă prin următoarea ecuație energia liberă a amestecului (ΔGm) dintre lanțurile polimerice
și moleculele de apă: ΔGm = kT [nw ln 𝜙w + ln(1 − 𝜙w) + 𝜒nw(1 − 𝜙w)], unde:

 𝜒 = interacțiunea aparentă dintre polimer și moleculele de apă, parametru obținut

din datele experimentale;
 nw = numărul de molecule;
 𝜙w = volum de apă 40.

În funcție de gradul de asociere dintre apă și polimer, comportamentul apei se va

schimba. Există trei stări diferite în care apa se poate afla în hidrogelul în care a fost absorbită:
apă legată care nu poate îngheța, apă legată care poate îngheța și apă liberă. Greutatea totală a
apei prezentă în hidrogelul în care a fost absorbită reprezintă suma greutății apei care poate fi
înghețată și a apei care nu poate fi înghețată 41.
Proprietăți mecanice
Din punct de vedere al proprietăților mecanice, hidrogelurile sunt caracterizate de un
modul elastic care este foarte pronunțat în regiunea „platou”; regiune în care polimerul prezintă
elasticitate pe distanțe mari, însemnând că după deformare, va reveni la forma inițială.
Hidrogelurile sunt caracterizate și de un modul de vîscozitate, care este considerabil mai mic
decât modulul elastic în regiunea „platou”. Datorită faptului ca posedă ambele proprietăți,
hidrogelurile sunt considerate ca fiind materiale vîsco-elastice unice. Cu cât un hidrogel va avea
o putere mecanică mai mare, cu atât va putea absorbi mai puțină apă 42. Schimbarea gradului de
reticulare este abordarea utilizată cel mai frecvent pentru obținerea proprietăților mecanice dorite
ale unui hidrogel. Dacă acest grad este ridicat, atunci hidrogelul va avea o rezistență mecanică
mai bună, dar un grad prea ridicat creează hidrogeluri cu structuri fragile 43.

13
Degradarea hidrogelurilor
Hidrogelurile sunt degradate în general prin mecanisme enzimatice sau hidrolitice.
Hidroliza are loc în întregul hidrogel iar degradarea enzimatică are loc doar în zona unde este
prezentă enzima respectivă. Hidroliza apare în momentul introducerii legăturilor chimice
instabile hidrolitic, iar rata hidrolizei poate fi ajustată prin alterarea parametrilor precum
controlul concentrației polimerului în timpul fabricării materialului 44. Rata de degradare poate fi
influențată de caracteristicile hidrogelului și de cantitatea de enzimă încapsulată 45.
Hidrogelurile naturale precum colagenul și fibrina pot fi degradate cu ajutorul proteazelor
mediate de cellule precum metaloproteteinaze. Hidrogelurile sintetice pot fi reticulate cu anumite
peptide, care pot fi ajustate în funcție de cerințele de degradare. Cinetica degradării este
monitorizată prin incubarea hidrogelurilor în soluții tampon, colectarea probelor de analizat și
monitorizarea produșilor secundari ai degradării precum acidul uronic în cazul acidului
hialuronic, colagen solubil, șamd. Degradarea hidrogelurilor se poate determina prin
identificarea hidrogelurilor cu substanțe pe bază de fluoresceină 46, prin urmărirea fluorescenței
emise de produșii secundari ai degradării, sau prin urmărirea schimbărilor în proprietățile
mecanice.
Citotoxicitate și toxicitate in vivo
Cele mai utilizate metode pentru determinarea toxicității hidrogelurilor sunt testul
extractului, contactul direct și difuzia pe agar 47. Majoritatea problemelor de toxicitate associate
cu hidrogelurile sunt reprezentate de monomeri nereacționați, oligomeri și inițiatori reziduali.
Relația dintre structura chimică și citotoxicitate, în cazul monomerilor acrilat și metacrilat au fost
studiate intensiv. Au fost luate multe măsuri, precum spălarea îndelungată a hidrogelului obținut,
crearea acestuia fără a se utiliza inițiatori și utilizarea radiațiilor gamma 43.
Hidrogelurile naturale au avantajul biocompatibilității cu organismul uman, datorită
similarității structurale cu matricea extracelulară. Acestea sunt caracterizate de elasticitate bună
și rezistență mecanică scăzută. Însă, datorită prezenței multiplelor grupe funcționale,
hidrogelurile sunt ușor de reticulat, ceea ce rezultă în porozitate și proprietăți mecanice ajustabile
48, 49
.
Hidrogelurile sintetice oferă avantajul unui control mai bun asupra structurii materialului,
putând fi ajustate porozitatea, capacitatea de absorbție, stabilitatea, biocompatibilitatea și
biodegradabilitatea prin varierea compoziției chimice și a metodelor de preparare 49. De exemplu,

14
pentru obținerea unei porozități ridicate, este necesară controlarea a doi factori: gradul de
reticulare din matrice și afinitatea hidrogelului față de mediul apos în care va absorbi apa.
Datorită structurii

15
poroase, hidrogelurile au permeabilitate ridicată față de o gamă variată de medicamente, prin
urmare medicamentele pot fi încapsulate în hidrogelul respectiv și eliberate în condiții ideale 50.
Hidrogelurile sunt catalogate drept materiale inteligente, deoarece au capacitatea de a
răspunde la diverși stimuli externi, precum temperatură, pH și presiune osmotică 51. De exemplu,
în cazul hidrogelurilor sensibile la modificări de pH, alcătuite din polimeri ușor acizi și ușor
bazici, acestea pot avea o capacitate foarte mare de absorbție atât la pH crescut cât și la pH
scăzut, iar capacitatea cea mai scăzută de absorbție se va situa la pH 4-5. De exemplu, din
moment ce pKa = 4.5-5 pentru acidul acrilic, hidrogelurile poliacrilice vor avea o absorbție
semnificativă peste pH
= 5 (echivalent cu pH-ul intestinului subțire) și o absorbție scăzută la pH sub 4 (pH-ul
stomacului). Prin urmare, una dintre aplicațiile foarte importante ale hidrogelurilor obținute din
acid acrilic constă în eliberarea susținută a medicamentelor în tractul gastro-intestinal 9.

5. Metode de obținere
Metodele prin care se obțin hidrogelurile pot fi împărțite în două categorii majore:
metode fizice și metode chimice. Pot exista și combinații ale acestor metode (Tabelul 2).
Tabelul 2. Clasificare generală și detaliată a metodelor de obținere ale hidrogelurilor.
Clasificare generală a metodelor de obținere Clasificare detaliată a metodelor de obținere
Interacțiuni ionice
Formarea de legături de hidrogen
Metode de obținere fizice Cristalizare
Modificarea temperaturii
Utilizarea agenților de reticulare
Utilizarea de grupe reactive:
 Formarea de baze Schiff
 Adiție Michael
Metode de obținere chimice  Alte tipuri de reacții chimice
Utilizarea de enzime
Utilizarea de radiație ionizantă
Polimerizarea cu radicali liberi

16
 Rețelele de polimeri trebuie să îndeplinească următoarele condiții pentru a forma
hidrogeluri și anume să existe interacțiuni puternice între lanțurile polimerice iar rețeaua
polimerică trebuie să faciliteze absorbția apei și să o mențină în interiorul hidrogelului.
5.1. Metode de obținere fizice
Atunci când reticularea se datorează unor forțe care nu au natură covalenta (forțe
secundare) precum legături de hidrogen, forțe ionice, Van der Waals; hidrogelurile sunt obținute
prin metode de natură fizică. Fenomenul de gelifiere are loc atunci când amestecul polimeric
trece din starea de soluție coloidală în starea de gel. Acest proces se numește tranziție sol-gel sau
punct de gelifiere. Hidrogelurile fizice au un răspuns reversibil la schimbările din mediul
înconjurător, deoarece forțele secundare dintre lanțurile polimerului nu sunt foarte puternice.
Acestea sunt dezorientate, fragile și sensibile din punct de vedere mecanic atunci când sunt
expuse la stimuli externi. Hidrogelurile fizice pot fi dizolvate în solvenți organici 37. Avantajul
metodelor de obținere fizice constă în absența utilizării agenților de reticulare în sinteza
hidrogelurilor. Hidrogelurile obținute în acest mod au durată de viață scurtă, de la câteva zile
până la maxim o lună, fiind utile în livrarea substanțelor terapeutice care necesită un transport
rapid.
5.1.1. Interacțiuni ionice
Polimerii ionici pot fi reticulați prin adăugarea de ioni cu sarcini opuse, care pot fi
divalenți și trivalenți. Spre exemplu, în hidrogelurile din alginat se pot obține prin adăugarea
ionilor Ca2+ la soluția de alginat de sodiu (Schema 5). Gelifierea apare datorită coordinării Ca 2+
cu substituenții ce prezintă sarcină anionică ai monomerului, ceea ce are ca rezultat obținerea
unoi structuri înlănțuite care includ numeroase subdiviziuni de guluronat aflate pe catenele de

alginat învecinate.

Schema 5. Gelifierea prin interacțiuni între gruparea anionică a alginatului (COO-) și cationii
17
metalici divalenți (Ca2+) 52.

18
 Alt exemplu constă în complexarea ionică a chitosanului cu molecule mici anionice (ex:
sulfați, fosfați, anioni ai Pt (II), Pd (II)), care are ca rezultat formarea de hidrogeluri. Anionii se
leagă de chitosan prin gruparea amino protonată a acestuia. Proprietățile hidrogelurilor formate
în acest mod depind de sarcina și dimensinea anionilor. În plus, chitosanul poate forma și
complexe de polielectroliți cu polimeri sintetici anionici, precum acidul poliacrilic. Factorii care
influențează stabilizarea acestor complecși sunt densitatea sarcinii, pH, solventul, forța ionică și
temperatura 37.

5.1.2. Formarea de legături de hidrogen

Legăturile de hidrogen se formează doar dacă are loc protonarea grupei carboxilice a
polimerilor. Acest lucru se poate obține prin scăderea valorii pH-ului unei soluții apoase de
polimeri care au grupe carboxilice. Un exemplu este reacția sării de sodiu a carboximetil
celulozei, cu acidul clorhidric, ce are ca rezultat înlocuirea sodiului cu hidrogenul și obținerea
unui hidrogel elastic (Schema 6). Alt exemplu este reprezentat de acidul poliacrilic, care
formează complecși cu PEG. Acești complecși au legături de hidrogen între oxigenul de la PEG
și grupa carboxilică a acidului poliacrilic 5.

Schema 6. Formarea hidrogelului prin obținerea de legături de hidrogen intermoleculare în

carboximetil celuloză 53.
5.1.3. Cristalizare
Hidrogelurile obținute prin metode fizice pot fi create și prin amestecarea fizică a
polimerilor neionici. Acești polimeri formează puncte de intersecție în formă de cristalite după
37
cicluri de liofilizare („freeze-dried”) sau de îngheț-dezgheț („freeze-thaw”) . Formarea
hidrogelului are loc prin cristalizare datorită asocierii lanțurilor polimerice prin legături de

19
hidrogen. Un exemplu corespunzător acestei metode de gelifiere sunt hidrogelurile din alcool
poliviniliv și xantan.
5.1.4. Modificarea temperaturii
Anumite hidrogeluri pot exista în stare apoasă la temperatura camerei, iar la modificări
ale acesteia pot trece rapid în stare de gel. Explicația acestui fenomen este că la schimbări de
temperatură, are loc o schimbare în starea de hidratare, care favorizează formarea de legături
intra și intermoleculare, modificând, de asemenea și solubilitatea hidrogelului 54. În unele cazuri,
aceste geluri pot fi obținute prin simpla încălzire a soluției polimerice, care va determina
copolimerizarea bloc.
Pentru obținerea acestor hidrogeluri se utilizează polimeri sensibili la temperatură,
precum: polietilen oxid-polipropilen oxid, PEG-PVA, poli N,N-dietilacrilamidă, poli N-
isopropilacrilamdă. Hidrogelurile pot si obținute și prin răcirea anumitor soluții fierbinți de
polimeri, precum gelatina și caragenanul. În acest caz, gelifierea are loc datorită formării de helix
și formării zonelor de joncțiune (Schema 7).

Schema 7. Formarea gelului prin răcirea unei soluții fierbinți de caragenan 53.
În prezența sărurilor (Na+, K+) și datorită efectului de respingere al grupei sulfonice
(SO3), helixul dublu va forma ulterior geluri stabile. Anumite hidrogeluri se pot obține prin
modificări ale pH-ului, datorită utilizării substanțelor sensibile la pH, precum acid poliacrilic,
polielectrolit N-palmitil chitosan și oligomeri sulfametazinici (OSM). De exemplu, prin adăgarea
de OSM la ambele capete ale unui copolimer bloc, se poate obține un astfel de hidrogel. Acesta
este în stare de soluție la pH=8, iar la scăderea pH-ului până la cel fiziologic de 7.4, se va
transforma brusc într-un gel stabil. Această transformare este utilă în aplicații ale hidrogelurilor
injectabile 54.

20
 5.2. Metode de obținere chimice
Hidrogelurile obținute prin metode chimice sunt mai ușor de controlat decât cele obținute
prin procese fizice, deoarece sinteza și aplicațiile lor nu sunt dependente doar de pH. Reticularea
prin metode chimice poate fi utilizată pentru a transdorma proprietățile fizice ale hidrogelurilor,
precum capacitatea de absorbție, biodegradabilitatea și proprietățile mecanice.
5.2.1. Obținerea hidrogelurilor cu ajutorul agenților de reticulare
Polimerii pot fi reticulați utilizând molecule mici mono și bifuncționale, precum
formaldehidă, gluteraldehidă, genipin, etilenglicol diglicidil eter (Tabelul 3). Mecanismul
implicat în stabilizarea rețelei prin reacții de condensare constă în faptul ca moleculele mici
formează legături covalente cu polimerii. În cazul reacțiilor de condensare, agentul de reticulare
trebuie să conțină în mod normal, două grupe funcționale, dar în anumite situații poate fi folosită
și o substanță cu doar o grupă funcțională 55.

Tabelul 3. Obținerea hidrogelurilor cu ajutorul agenților de reticulare 37.

Agent Grupare Condiții de reacție și Reticulare
funcțională comentarii
țintă
 pH netru și bazic
 durata reacției este 1h
Formaldehidă  urmele de formaldehidă
sunt dificil de
Amine primare îndepărtat
și aldehide  pH netru și bazic
 durata reacției este 1h
Gluteraldehidă

 nu depinde de valoarea
pH-ului
 agent de reticulare
Genipin netoxic

21
 5.2.2. Obținerea hidrogelurilor cu ajutorul grupelor funcționale reactive
Pentru a se evita utillizarea agenților de reticulare, în polimeri pot fi introduse grupe
reactive (Tabelul 4). Aceste metode implică formarea de baze Schiff, adiția Michael și formarea
legăturilor disulfurice.

Tabelul 4. Reticularea polimerilor cu ajutorul grupelor funcționale reactive 37.

Reacție Condiții de reacție și Grupe polimerice reactive Reticulare
comentarii
Cu  pH netru
formare  metodă bună pentru
de bază gelifierea in situ
Schiff  durata reacției este
10 min
Adiție  bază slabă în
Michael prezența
catalizatorului
 hidrogelurile
obținute au
proprietăți
mucoadezive

Formarea  pH neutru
legăturilor  metodă bună pentru
disulfurice gelifierea in situ
 hidrogelurile
obținute au
proprietăți
mucoadezive

22
 5.2.2.1. Reticularea cu formare de baze Schiff
Acest tip de reacție este utilizată datorită condițiilor de reacție blânde și a randamentului
bun, precum și datorită abilității de formare a bazei Schiff (C=N), dintre grupele amino și
grupele carbonilice ale aldehidelor, fără necesitatea stimulilor externi sau reactanților
suplimentari. De exemplu, hidrogelurile din chitosan sunt sintetizate prin baze Schiff cu anumite
polizaharide, precum acidul hialuronic. Acesta a fost utilizat cu succes ca un compozit injectabil,
pentru ingineria cartilaginoasă, unde s-a descoperit faptul că modulul compresiv, deosebit de
important pentru această aplicație, crește cu creșterea cantității de N-succinil chitosan din
componența hidrogelului 56-57.
5.2.2.2. Adiția Michael
Polimerii care conțin grupe amino pot forma hidrogeluri prin reacția de adiție Michael.
Aceasta reprezintă adiția nucleofilă a unui carbanion sau a altui nucleofil la un compus carbonilic
α, β-nesaturat. Aceasta este utilizată datorită faptului că se poate desfășura în condiții fiziologice
și a timpului de reacție scurt. Acidul hialuronic, chitosanul și PEG sunt utilizate frecvent în
prepararea hidrogelurilor prin adiția Michael 54. Hidrogelurile sintetizate prin această metodă au
proprietăți muco-adezive îmbunătățite. Dezavantajul metodei constă în faptul că polimerii pot
deveni citotoxici după funcționalizarea cu grupe reactive.
5.2.2.3. Alte tipuri de reacții chimice
În această categorie se regăsesc hidrogelurile obținute prin reacții precum Diels-Alder,
cuplări tiol-epoxi, tiol-maleimidă și ciclo adiții azide-alchine catalizate cu cupru. Aceste reacții
sunt utilizate în formarea de hidrogeluri injectabile datorită polimerizării rapide și a reactivității
scăzute față de componente celulare 54.
Reticularea prin utilizarea de enzime
Enzimele utilizate ca agenți de reticulare oferă obținerea de hidrogeluri prin gelifiere
rapidă, specificitate, capacitate de funcționare la condiții fiziologice și citotoxicitate scăzută.
Enzimele folosite în sinteza hidrogelurilor sunt: transglutaminază, tirozinază, lizil oxidază,
fosfatază, peroxidază, șamd. Dintre acestea, enzima perozidază, care se găsește în hrean, este cea
mai utilizată, deoarece poate cataliza conjugarea derivaților de fenol și anilină în prezența apei 54.

23
 5.2.3. Reticularea prin utilizarea radiației ionizante
Această metodă implică utilizarea anumitor grupe care sunt sensibile la lumină.
Avantajele sunt rapiditatea și ușurința sintezei și costul redus al producției. Referitor la utilizarea
în aplicații biomedicale, dezavantajele constau în creșterea temperaturii locale și afectarea
țesuturilor înconjurătare, din cauza iradierii. Un exemplu al acestei metode este obținerea de
hidrogeluri pe bază de chitosan prin introducerea azidei și a lactozei ca substanțe sensbile la
lumină. Dupa iradierea UV, azida va trece in nitrenă, care se leagă de grupele amino ale
chitosanului pentru a forma un hidrogel într-un timp foarte scurt 58.
5.2.4. Polimerizarea cu radicali liberi
Această metodă implică polimerizarea monomerilor în prezența unui inițiator, precum
peroxidul de benzoil, persulfat de potasiu, persulfat de amoniu, șamd. În acest mecanism,
radicalii monomerilor vinilici vor polimeriza în prezența agenților de reticulare pentru a forma
hidrogelurile reticulate. Monomerii vinilici pot proveni de la acidul acrilic, acrilamida, clorură de
vinil, stiren, șamd. Agenții de reticulare utilizați pot fi N,N’-metilenbisacrilamidă, etilenglicol
dimetacrilat și substanțe pe bază de metacrilamidă (Schema 8).

Schema 8. Modificarea chimică a gelatinei cu grupe laterale de metacrilacmidă 52.

În plus, polimerizarea cu radicali liberi este utilizată și pentru grefarea monomerilor
sintetici cu polizaharide naturale. Grefarea este utilizată pentru îmbunătățirea anumitor
proprietăți precum absorbția, capacitatea de complexare, capacitatea de chelare, solubilitatea în
apă sau alți solvenți organici, biodegradabilitatea și forța mecanică. Un exemplu al acestei
aplicații este obținerea de hidrogeluri superabsorbante, care implică utilizarea carboximetil
celulozei grefată cu diverși compuși sintetici, după cum este prezentat în Schema 9.

24
 Schema 9. Mecanismul sintezei unui hidrogel obținut prin grefarea unui polimer sintetic
cu carboximetil celuloză. MMT = montmorilonit. MBA = N,N’-metilenbisacrilamidă 37.

Exemplul de mai sus indică utilizarea persulfatului de potasiu ca inițiator și a N,N’-

metilenbisacrilamidei ca agent de reticulare al procesului. Acest hidrogel superabsorbant rezultat
conține o rețea poroasă datorită montmorilonitului și carboximetil celulozei, având lanțuri
laterale care transportă carboxamidă, carboxilat și sulfa

25
26