Pr.

FILOTEU FAROS

C ALATORIA AUTODESCOPERIRII

Cum sa ne punem
in valoare darurile
...
 PR. F IL O T E U FAROS

CĂLĂTORIA
A U TO D E SC O PE R IR II

Cum să ne punem
în valoare darurile

Traducere din limba greacă de

protopresbiter dr. Gabriel Mândrilă

Bucureşti
 Traducerea a fost realizată după: η. Φ ιλόθεος Φάρος,
Τ αξίδι α ύ τοα ν ακ άλ υ ψ η ς, Ed. Armos, Atena, 2009.

© Editura Sophia, pentru prezenta ediţie

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

FAROS, FILOTHEU
Călătoria autodescoperirii / pr. Filoteu Faros; trad, din lb. greacă
de protopresbiter dr. Gabriel Mândrilă - Bucureşti: Editura Sophia, 2018
ISBN 978-973-136-616-6

I. Mândrilă, Gabriel

2
 PROLOG

Experienţa m-a convins că, într-o oarecare

măsură şi într-un anumit fel, mediul meu mă de­
termină şi îl determin. Chiar dacă opţiunile din
viaţa personală pot fi - şi atunci când sunt - jus­
te, tot ce se întâmplă în mediul meu, în care es­
te cuprins întreg universul, sporeşte durerea sau
bucuria din viaţa mea. Cu toate că se poate une­
ori să resimt o oarecare deplinătate în viaţa per­
sonală, mă tulbur şi-mi pierd somnul din prici­
na evenimentelor nefericite care se petrec în me­
diul meu, mai larg sau intim. Adesea, din cauza
imaturităţii mele, am tendinţa de a crede că pen­
tru aceste evenimente nefericite survenite în me­
diul meu nu am nici o răspundere şi, chiar de ce­
le mai multe ori, simt o indignare sacră împotri­
va celor răspunzători de toate acestea.
în plus, am adesea convingerea că interpre­
tarea şi aprecierea mea cu privire la toate aces­
te evenimente nefericite sunt cele corecte şi mă

5
 PR. FILOTEU FAROS

revoltă că nu se grăbesc cu toţii să le adopte.

Totuşi, se pare că, alături de această frenezie au-
tojustificatoare şi de narcisismul infantil, există
înlăuntrul meu şi un oarecare interes neprefăcut
faţă de lumea în care trăiesc şi un anumit simţ al
răspunderii, pe de o parte, pentru aportul per­
sonal la starea ei de decădere, pe de alta, pen­
tru contribuţia mea într-o anume măsură la tra­
tarea ei.
în această carte mi-am propus să-mi expun
judecăţii publice şi spre folosul obştesc apreci­
erile şi interpretările. Dacă aş pretinde că unde­
va în sinea mea, oricât m-aş ruşina s-o constat,
nu există predispoziţia de a crede că aceste apre­
cieri şi interpretări sunt mai potrivite decât cele
dominante, n-aş fi sincer. Bineînţeles, ca toţi cei
ce recurg la asemenea aprecieri şi interpretări, şi
eu am argumente „irefutabile" spre a-mi proteja
convingerea megalomană că încerc să fac o apre­
ciere şi să interpretez un film pe care l-am mai
văzut acum patruzeci sau cincizeci de ani şi a
cărui copie, presupun, este varianta noastră. Aş
putea, desigur, să adaug foarte bine că proiecta­
rea filmului nu a fost în premieră, că atât filmul
realităţii umane relative, cât şi ieremiadele le­
gate de decăderea lumii reprezintă adesea nişte
repetiţii în duplicat ale proiecţiilor mai vechi şi
permanent reiterate. Isteria ieremiadelor se da­
torează, după părerea mea, în special dificultăţii
omului de a-şi accepta caracterul bipolar şi toto­

6
 CĂLĂTORIA AUTODESCOPERIRII

dată unitar al firii sale, adică faptul coexistenţei

în om a unui Rai şi a unui iad, care sunt insepa­
rabil unite şi alcătuiesc persoana umană. Orice
încercare de a tăgădui sau respinge una din ce­
le două părţi ale omului, care, în cele din urmă,
este o tentativă de a opera o dihotomie, sfârşeşte
prin a fi un dezastru, pe care Iisus Hristos îl de­
scrie foarte expresiv când spune: „Şi când du­
hul necurat a ieşit din om, umblă prin locuri fă­
ră apă, căutând odihnă şi nu găseşte. Atunci zi­
ce: Mă voi întoarce la casa mea de unde am ieşit;
şi venind, o află golită, măturată şi împodobită.
Atunci se duce şi ia cu sine alte şapte duhuri mai
rele decât el şi, intrând, sălăşluiesc aici şi se fac
cele de pe urmă ale omului aceluia mai rele de­
cât cele dintâi."
Atât omul, cât şi toate lucrurile omeneşti sunt
şi vor continua să fie imperfecte. Amestec de
măreţie şi decădere. Ceea ce nu se va schimba
niciodată. Aceasta este una dintre realităţile in­
contestabile, pe care cu toţii o acceptăm cu greu­
tate, deşi avem de-a face zilnic cu cazuri ce o evi­
denţiază şi deşi istoria neamului omenesc abun­
dă în asemenea cazuri.
în paginile acestei cărţi sunt amintite destule
asemenea situaţii, suficiente să răstoarne artefac-
tele ireale ale perfecţiunii pe care adesea panicaţi
le creăm pentru a tăgădui realitatea însăşi.
în timp ce scriam însă acest prolog a ajuns
la cunoştinţa mea un astfel de fapt istoric căru­

7
 PR.FILOTEU FAROS

ia nu i se va putea opune nici cea mai nevrotică

tăgăduire.
Acest fapt s-a petrecut în secolul al XVII-lea în
Europa şi mai ales în Anglia, într-o epocă în care
civilizaţia apuseană crea capodopere monumen­
tale în arhitectură, arte plastice, literatură, tea­
tru, muzică, iar filosofia şi ştiinţa însemnau un
progres impresionant.
Aşadar, această epocă de dezvoltare culturală
uluitoare a ajuns la o barbarie inimaginabilă şi la
cruzimi inumane. O bandă josnică de vagabonzi,
al cărei început îl localizăm în Spania, dar care
era alcătuită din indivizi de toate naţionalităţile
europene, englezi, francezi, germani, italieni,
vestită în secolul al XVII-lea, uitată în secolul al
XVIIl-lea şi necunoscută în secolul al XlX-lea,
comphracichos, o mostră înfiorătoare de iad ome­
nesc, se ocupa cu comerţul de copii, de o sălbăti­
cie şi inumanitate de neînchipuit, pe care îi cum­
părau, pregăteau şi în continuare îi vindeau. Nu
îi furau, nici nu îi răpeau. Furtul şi răpirea erau
o altă afacere. Aceşti comphracichos cumpărau co­
piii şi îi transformau în monştri spre a stârni râ­
sul regilor, nobililor, dar şi al mulţimii.
Copiii dintotdeauna au fost şi continuă să fie
folosiţi asemenea unor jucării de către oameni,
care de obicei nu conştientizează cruzimea aces­
tui lucru. Insă regii şi aristocraţii, dar şi gloata
din Apusul secolului al XVII-lea se distrau mai
mult cu copiii deformaţi şi hidoşi. Un copil în­

8
 CĂLĂTORIA AUTO DESCOPERIRII

treg şi nevătămat nu era pentru ei atât de dis­

tractiv, pc cât unul cocoşat şi deformat. Astfel a
luat naştere arta schimonosirii cu aportul acestor
comphracichos care luau un om şi-l transformau
într-un avorton, luau o persoană şi făceau din ea
o caricatură.
Lucrau asupra omului, aşa cum lucrează chi­
nezii cu copacii. Ştiau un meşteşug care acum
s-a pierdut. Deţineau un mod surprinzător de a
împiedica dezvoltarea, aşa că rezultatul era gro­
tesc, dar şi impresionant. Puteau preschimba o
mică făptură cu atâta îndemânare încât nici ma­
ma sa nu o recunoştea. Uneori nu afectau coloa­
na vertebrală, însă deformau chipul. Dislocau
articulaţiile copiilor meniţi să devină acrobaţi
într-un fel foarte artistic, încât să dea impresia
că nu au oase. Nu alterau doar caracteristicile
feţei; suprimau şi memoria. Copilul pe care-1 de­
formau nu avea conştiinţa amputării sale. îngro­
zitoarea procedură lăsa urme asupra înfăţişării,
nu şi asupra minţii. îşi amintea doar că într-o zi
a fost răpit de nişte oameni, după care a adormit,
şi apoi „s-a vindecat". Nu ştia de ce anume „s-a
vindecat". De cauterizările cu sulf şi incizii nu-şi
amintea nimic. Aceşti comphracichos îl anesteziau
pe „bolnav" cu un praf magic, care suprima ori­
ce durere.
în acest comerţ erau implicaţi foarte mulţi, de
la părintele, care voia să aducă uşurare familiei,
până la marele şef, care valorifica resursele scla-

9
 filoteu faros

\’ilor săi. Vânzarea de oameni în acea epoca era

o chestiune toarte simplă în Europa. Chiar şi ir.
secoiui j: XVlII-lea electorul Hesse şi-?, ândut
sucuşii regelui Angliei, care recruta r.amer.i cen­
tru i— : trimite să fie ucişi in Ainerif -i. V.cy.. v» du-
a u .a electorul 1lcv-c ca la măcelar :ă r.r.icere
vsrr.'i. în epoca Joffersonilor, după tragir:.l eci-
s c c de la Monmouth mulţi letid.irlii a r.okiii au
rest decapitaţi şi sfâşiaţi vVi e\eculaţi aveau reni
şi fiice, văduve şi rr:.v.t ţv care regele Anaiicu ia-
cob al n-lea :~z direct reciti: care a vândut ies­
te femei hz '•T'".r— 7=r~. Recele va fi r<ur :r.
oarecare rrr.ierr din acsasri vânzare-cjrr.rârari.
VVilliam ···?— n rrxâra: re aceste rsrre t-
inU.v. . - · 53 r v r ece ur deşert r sa ctevrhe
Je ■ ·' - ·;···· · ~ · - ;· n.stra.menis acricciie. ' mi-
citHsa r .·.···-- ;■ · ■ · r* iestu di -— n -jT rr
,.i(. —:r .....; —"'C“c ic c-c assme-
■tt·;. vru · r*·: * r ··— · ? -·** rute·:·· tnrhmu -
■; ••jcr.hrwriti. **fT =~- t r>e care vr. asemenea ar.
tic ->?;-?-t- ' :'·■.■■· ·;?:? - rctr ” Şfebătrâne cuic.e-
8» m r«r. narate ? vr preţ umilitor.
«r cmuc? ir .tî’"r-t" acest: ccv:vh~nn:hos se
■ifj-.u ir xv.-ie tu totitl altă stare decât ace-
>.-f de dizgraţie. LM—potrivi. la diferite interva-
l« u» timp o t folosiţi in afaceri de Stat. Pen­
tru laccib u M-lea erau aproape un instrumentam
regni. In acea epocă unele familii nesupuse
9'H 'fi

dizolvau şi moştenitorii lor erau exterminaţi

neaşteptate. Uneori, o ramură era anihilată in

10
 CĂLĂTORIA AUTODESCOPERIRI1

losul alteia. Aceşti comphracichos erau folositori

statului, fiind geniali în ce priveşte desfigura­
rea, mai de preferat decât crima. Exista, desigur,
şi masca de fier, dar aceasta era o măsură pri­
mejdioasă. Europa nu putea fi umplută cu măşti
de fier, în timp ce clovnii desfiguraţi circulau pe
drumuri fără a stârni uimirea nimănui. De altfel,
masca de fier putea fi îndepărtată, pe când mas­
ca din carne nu. Erai deghizat pentru totdeauna
cu însuşi trupul tău: nici că se putea mai genial!
Numai şi printr-un astfel de act, o societate şi o
civilizaţie îşi asigură un loc în întuneric şi în iad,
însă un asemenea act nu poate fi şi, bineînţeles,
nu este partenogeneză pentru o civilizaţie şi o
societate; existenţa sa demonstrează irecuzabil
că pentru Apus Dachau, Auschu itz şi Guantana-
mo nu sunt fenomene de partenogeneză.
Cele ce se întâmplă în ţara noastră in zile­
le de acum şi ne tulbură, cu mai mari sau mai
mici variaţiuni, se întâmplă, s-au întâmplat şi se
vor întâmpla întotdeauna şi pretutindeni. In cei
şaptezeci şi nouă de ani de viaţă, aud întruna şi
uneori şi eu spun că niciodată starea lumii noas­
tre, a societăţii sau a ţării noastre n-a fost atât de
rea.
Din fericire sau din nefericire, uităm că iarba
din grădina vecinului pare întotdeauna mai ver­
de, fiindcă o vedem de departe.
în urmă însă cu patruzeci şi ceva de ani cele
ce se întâmplă acum la noi le-am trăit în S.U.A.

11
 PR.FILOTEU FAROS

Acolo am văzut pentru prima dată în viaţa mea

cumplita explozie şi pandemia fenomenului
consumului de substanţe. Acolo am văzut întâia
oară tineri care au murit în urma unei doze prea
mari de heroină în rigolele trotuarelor. Când am
plecat din Grecia în 1962 spre America, auzisem
vorbindu-se de heroină şi drogaţi ca de ceva ce
se petrecea în nişte locuri periferice şi printre in­
divizii unui grup marginal.
In S.U.A. anilor '60 am avut de-a face cu iz­
bucnirea spectaculoasă a violenţei tinerilor, ca­
re a fost un fel de revoltă împotriva sistemului.
Ce era sistemul? Mai întâi, era o nivelare ce nu
permitea nici o deviere, care refuza simţămintele
omului, cu precădere pe cele negative, impu­
nând respingerea lor şi forţându-1 pe om să as­
cundă sub masca decenţei, a succesului şi în
spatele unui zâmbet îngheţat durerea lăuntrică,
groaza şi degradarea. Mai apoi, sistemul era va­
lorile americane ale confortului material şi bu­
năstării consacrate de generaţia americanilor
supuşi privaţiunilor catastrofei economice din
1929, ceva asemănător copiilor noştri din perioa­
da ocupaţiei germane, care au avut şi continuă
să aibă ca scop al vieţii o casă frumoasă şi confor­
tabilă, o maşină scumpă, câteva milioane în ban­
că, haine de firmă şi un frigider plin. în al treilea
rând, drept consecinţă a celor de mai sus, siste­
mul era o familie care îşi creştea copiii în mediul
bogăţiei materiale şi al opulenţei, dar al cumplitei
 CĂLĂTORIA AUTO DESCOPERIRII

sărăcii sentimentale şi spirituale. Un mediu fără

valori spirituale şi gol de orice prezenţă umană,
de vreme ce părinţii erau de fapt absenţi, fiind­
că alergau ca descreieraţii ca să-şi asigure instru­
mentele din care aveau să construiască colivia
de aur. In al patrulea rând, sistemul era insoci-
abilitatea, fiindcă printre cei ce poartă măşti nu
poate exista comunicare şi fiindcă, atunci când
timpul înseamnă bani, nu există răgaz pentru
relaţii. în al cincilea rând, sistemul era un regim
în care erau încălcate nemilos drepturile omului,
nu doar cele politice, ci, cu precădere şi înainte
de toate, cele culturale; în afară de i/ankees, toţi
ceilalţi americani erau şi continuă să fie cetăţeni
de categoria a doua.
Tinerii americani ai acelei epoci au reacţionat
violent în faţa presiunii asfixiante a ethosului
anglosaxon, a privaţiunilor anihilatoare ale dez­
voltării lor în vacuumul sentimental existent
în familia lor, a insociabilităţii societăţii lor şi a
absenţei sensului vieţii în lipsa unei dimensiuni
spirituale, de vreme ce societatea se sprijinea de
fapt pe materie şi pe cele materiale.
Tinerii americani de atunci, în opoziţie cu ti­
nerii noştri de astăzi, au scuipat pe colivia de
aur, au respins subvenţiile consistente din par­
tea părinţilor, bogăţia şi opulenţa. îşi petreceau
nopţile pe trotuare, se îmbrăcau în zdrenţe, erau
extrem de ascetici, refuzau să poarte orice mas­
că, şi valoarea lor supremă era comuniunea şi

13
 PR.FIl.OTEU FAROS

relaţia cu celălalt. Mişcarea aceasta a tinerilor a

creat o atmosferă extatică în S.U.A. şi a avut o
înrâurire deosebită şi imediată asupra tuturor
manifestărilor umane. A făcut viaţa mai uma­
nă, mai socială şi spirituală. Mişcarea tinerilor
americani nu se compară cu Mai-ul francez al
lui '68 deoarece a durat cel puţin două decenii
şi a avut importante consecinţe practice în viaţa
S.U.A. Totuşi, mişcarea aceasta şi consecinţele
sale practice au dispărut fără a lăsa nici o urmă.
Hippics s-au transformat în i/apies peste noapte.
Un atât de însemnat fapt istoric a fost îngropat
cu desăvârşire. Nu există nici un raport, nici o
menţiune, nici un monument care să-l aminteas­
că. Tăcere absolută. A fost îngropat întrucât era
expresia unui alt ethos cultural, străin de cel an-
glosaxon, care e produsul puritanismului, în­
trucât a fost o contestare extrem de puternică a
miracolului american. Această mişcare c trecută
sub tăcere şi de susţinătorii de la noi ai grandorii
americane, iar raţiunile sunt uşor de înţeles. Pro­
iectarea acestui fenomen ar scoate în evidenţă
caracterul obsesiv al insistenţei lor. O obsesie le­
gată de negarea bipolarităţii, dar şi unităţii firii
umane, ce are drept rezultat mai ales tăgăduirea
părţii întunecate a omului, a nedesăvârşirii sale
fatale şi a imperfecţiunii tuturor creaţiilor sale.
Pentru aceşti oameni e obligatoriu să existe un­
deva şi perfecţiune, şi, fiindcă nu există, şi-o con­
struiesc în închipuirea lor.

14
 CĂLĂTORIA AUTODESCOPERIRII

între realitatea noastră şi cea americană există

multe asemănări, dar şi diferenţe. Am adoptat şi
noi - cu tonele -, din aceleaşi motive, visul ame­
rican al succesului, al adaptării, al desfătării, al
satisfacţiei şi al siguranţei, care este mobilul fun­
damental al dezvoltării tehnologiei pe a cărei re­
alizare o serveşte.
Starea familiei neoelene astăzi este similară
celei de acum patruzeci de ani a familiei ameri­
cane, dar cu câteva circumstanţe agravante, pre­
cum patologia relaţiilor dintre părinţi şi copii,
care determină extrem de negativ dezvoltarea
personalităţii celor din urmă.
Ethosul anglosaxon, chiar dacă reprezintă o
influenţă relativ recentă şi fără rădăcini, îmbră­
cat în mantaua religioasă cu activitatea specifică
mişcărilor cvietiste, a determinat şi determină în-
tr-un extraordinar de mare grad modul de viaţă
nu doar al celor religioşi. A impus concepţia ma-
niheistă despre om, tăgăduirea şi respingerea
părţii sale întunecate, care au avut drept rezultat
naşterea nevrozelor cu consecinţele fulminan­
te înrudite, precum explozia violenţei din zilele
noastre, ipocrizia şi expresia ei - aisberg - subte­
rană, al cărei vârf îl reprezintă viaţa dinafară.
Mai mult, acest ethos a impus stereotipurile
unor modele de viaţă rigide şi limitate şi a de­
nunţat ca nefireşti şi neortodoxe, în sensul bi­
sericesc mai larg şi mai restrâns al cuvântului,
inacceptabile şi condamnabile orice devieri de la

15
 PR. FILO TEU FAROS

ele, lezând astfel fatal particularitatea şi unicita­

tea omului şi încurajând până la gradul de fur­
tună socială jocul autojustificator al lui „eu sunt
mai bun decât tine, pentru că modul meu e mai
bun, stereotipul fiind cel care îl defineşte".
Pentru „câştigătorii" acestui joc e valabil [pro­
verbul] „mincinosul şi hoţul se bucură în primul
an", pe când perdanţii, neavând altă opţiune,
trec la „încălcarea legii", sub nenumăratele ei
forme, făcând viaţa „câştigătorilor" de la difi­
cilă până la insuportabilă. Acest lucru trăim în-
tr-un mod dramatic astăzi cu toţii. Pe zidul unui
liceu central din Atena nişte elevi au scris: „Sun­
tem cei cu care părinţii noştri ne-au spus să nu
ne împrietenim."
Demonii pe care îi ignorăm nu dispar, ci se
înmulţesc, pe când fiarele pe care le privim în
ochi se pot îmblânzi într-atât încât ajung anima­
le domestice şi, în loc să ne sfâşie, ne slujesc. Câi­
nele aţâţat, aflat pe urmele noastre, se întărâtă
şi mai tare cu cât alergăm spre a scăpa de el, pe
când un dresor poate transforma într-un animal
de povară până şi un leu, dar în urma unui pro­
ces epuizant şi îndelungat. De un astfel de pro­
ces istovitor şi lung e nevoie în vederea îmblân­
zirii şi valorificării de către fiecare om ale fiarelor
dinăuntru, precum mânia şi erosul. însă valori­
le confortului şi facilităţii, care sunt dominante­
le culturii noastre, ne-au pervertit într-atât, încât
preferăm să ne lăsăm fiarele să ne devoreze de­

16
 CĂLĂTORIA AUTODESCOPF.RIRII

cât să ne asumăm peripeţia îmblânzirii lor. Mâ­

nia este o energie, iar energia e bună. Nu e con­
damnată să ajungă bombă atomică, însă poate
deveni căldură, hrană, acţiune. Nici erosul nu
e condamnat să ajungă concupiscenţă; pe de al­
tă parte, erosul este violentat şi atunci când es­
te idealizat, fiindcă erosul este impulsul tumul­
tuos spre comuniune cu celălalt; scopul său este
relaţiile umane - criteriul ultim al culturii. Sco­
pul erosului nu este acela de a umple muzeele şi
pinacotecile. Exaltarea spirituală oferită de arte,
ştiinţă şi filosofic este o iluzie. Nenumăraţi mari
artişti, filosofi şi oameni de ştiinţă au fost şi sunt
oameni asociali şi mizantropi, pentru care celă­
lalt nu există decât ca elogiatorul măreţiei lor şi
ca ascultătorul cugetărilor lor erudite autiste; de
aceea nu e ciudat că mulţi dintre ei au susţinut
prin opera lor cele mai crunte tiranii.
Stuarţii îi susţineau pe comprachicos şi, pentru
că aveau evlavie faţă de Născătoarea de Dumne­
zeu, castrau copilaşii spre a ajunge celebri cas­
traţi, care cântau sublim „Miserere" al lui Alegri
în cinstea Sfântului Părinte. Călăii nazişti ai cre­
matoriilor ascultau simfoniile lui Beethoven îna­
inte de a deschide supapa gazului otrăvitor.
Omenia, bunătatea, sensibilitatea şi compasi­
unea pentru celălalt, comuniunea, jertfa şi dezin­
teresul fac omul civilizat şi lumea mai bună. Fă­
ră ele, frumuseţea artei, inventivitatea ştiinţei,
înţelepciunea bibliografică şi cuvintele profunde

17
 PR. FILOTEU FAROS

ale filosofilor nu doar nu îmbunătăţesc starea lu­

mii, ci adesea îi sprijină ferocitatea.
Dar pentru a exista omenie, bunătate, dezin­
teres, sensibilitate şi compasiune pentru aproa­
pele e nevoie să se accepte pe sine, să se compă­
timească pe sine şi pe celălalt, deşi constată atât
în el însuşi, cât şi în celălalt că în cel mai bun
caz alături de acestea coexistă şi bestialitatea şi
întunericul.
Numai acceptarea îmblânzeşte fiara; respin­
gerea o dezumanizează. Ceea ce respingem nu
putem nici vindeca, nici controla şi, desigur, nici
valorifica.
 ŞINELE DEZARMAT

Imaginea infantilă pe care o aveam despre

om, cum se întâmplă de obicei, era destul de idi­
lică, deşi condiţiile în care trăiam la vârsta ace­
ea erau oricum, numai idilice nu. Totuşi, com-
parându-mă pe mine, cu cât creşteam, cu aceas­
tă imagine idilică, îmi provoca aproape repulsie,
fiindcă constatam că realitatea mea, pe care n-o
puteam nega şi ignora, era foarte diferită. La de­
precierea de sine au contribuit decisiv înrâuriri­
le primite din spaţiile asupra cărora am proiectat
sistematic imaginea idilică despre om, fiind so­
cotit drept demonic tot ce diferea de această ima­
gine idilică. Din fericire pentru mine, am suferit
şi alte înrâuriri, foarte diferite de cele anterioa­
re. In zona Pireului, unde se afla frizeria tatălui
meu şi unde am lucrat pe când eram un copilan­
dru, oamenii nu încercau să-şi cosmetizeze reali­
tatea, nici să ascundă sau să tăgăduiască oricare
părticică a sinelui lor. Astfel, treptat, am început

19
 PR.F1LOTEU FAROS

să văd cum imaginea idilică se schimba drama­

tic. Am început să văd că omul se descoperă sub
două ipostaze: are grandoare şi frumuseţe, dar
şi o parte întunecată, sălbatică şi impulsivă; şi că
şi eu şi toţi oamenii aveam şi această parte, doar
că unii o tăgăduiau, o cosmetizau şi o ascundeau
sistematic, în timp ce alţii şi-o acceptau cu sim­
plitatea care părea a fi rodul unei înţelepciuni
adânci. Aceasta a fost atitudinea care mi-a dat
şansa să văd că aveam trăsături de care îmi era
silă. Eram egocentric, răzbunător, resentimen-
tar, invidios, sever, tiran şi lasciv.
Acceptând totuşi faptul că în faţa mea se aflau
aceste elemente corupătoare, am descoperit ce­
va şi mai tulburător. Am constatat că se putea
să fi avut nişte potenţe de care anterior nu fuse­
sem conştient. în timp ce diferite tendinţe soci­
ale şi personale se asociază continuu pentru a-1
face pe om să ignore binele din el însuşi şi a-1
împinge pe un drum al egoismului şi al preocu­
pării de sine, care-1 fac trist şi vrednic de plâns,
dintr-odată am aflat puterea de a accepta even­
tualitatea că-mi pasă de ceilalţi mai mult decât
credeam până atunci. Mai mult, am recunoscut
că puteam să ofer un oarecare ajutor anumitor
oameni şi, dacă s-ar fi întâmplat cu adevărat,
atunci poate aş fi fost un om mai bun decât cre­
deam eu că eram.
Pentru profunzimile şi valorile ascendente pe
care le descoperisem înăuntrul meu, nu puteam,

20
 CĂLĂTORIA AUTODESCOPERIRII

bineînţeles, să fiu sigur. Dar exista altceva de ca­

re puteam fi sigur. Constatam cu o certitudine
sporită că, dacă urma să ajung vreodată persoa­
na care eram cu adevărat, ar fi trebuit să cunosc
şi să accept atât binele, cât şi răul din mine.
Efortul de a mă cunoaşte pe mine a ajuns o
aventură dramatică. Eventualităţile neliniştitoare
şi primejdioase m-au condus la o reestimare in­
tegrală a celui ce eram, a motivaţiei |mele] şi a
ceea ce trebuia să fiu şi să fac. Unele dintre deci­
ziile rezultate în urma acestei reestimâri nu s-au
realizat şi nici nu se vor realiza vreodată. Insă
viaţa mea nu va redeveni ceea ce a fost înainte de
această reestimare.
Nevoia de reconfirmare suplimentară a con­
cluziilor desprinse în urma experienţei mele am
încercat să o suplinesc prin studiu. Citind căr­
ţile lui Dostoievski, scrise dinlăuntrul vieţii, al
neliniştii şi al lumii sale mai intime, am desco­
perit că între constatările mele şi ale sale există
similarităţi.
Constatarea mea că nu există două categorii
de oameni, cei buni, fără nici o legătură cu răul,
şi cei răi, fără nici o legătură cu binele - opinie
susţinută se pare de Kazantzakis în general, şi în
particular, precum în cazul părintelui Fotie, cel
bun, şi al părintelui Grigorie, cel rău, din Hristos
Se răstigneşte iar ci că în fiecare om există o sinte­
ză dintre bine şi rău, în analogii diferite, şi-a găsit
o tulburătoare adeverire în lucrarea lui Papadia-

21
 PR.F1LOTEU FA ROS

mandis şi cu precădere în două dintre povestiri­

le sale: „Eros - Erou" şi „Pastile la ţară". In „Eros
- Erou", Gheorghis, un barcagiu îndrăgostit de o
fată din sat, e nevoit să o ducă cu barca pe celălalt
ţărm pe fata cu pricina, pe care mama sa o căsăto­
rise cu cineva din părţile acelea. Când Gheorghis
a aflat ce se întâmplase, la început şi-a pierdut
cumpătul. Apoi s-a gândit să se ducă acolo unde
avea loc nunta, să fure mireasa şi să fugă împre­
ună, provocând tulburare şi panică printre cei de
faţă; dar înainte de a apuca să-şi pună planul în
aplicare, i-au ieşit înainte mirele, mireasa, mama
miresei şi au urcat în barcă. Atunci, pe când vân­
tul se înteţea, Gheorghis s-a gândit: „Oare n-ar
fi putut să se înteţească într-atât încât cu un ta­
laz să răstoarne barca ce nu avea savura? Cu un
singur talaz. La o mică stângăcie a lui Sigourânt-
sas la timonă, la o mică nebăgare de seamă din
partea lui Gheorghis la pânze. Şi atunci toate ar
fi plutit pe mare... Toate ar fi căzut în talaz. Mi­
rele s-ar fi dus ca plumbul la fund, om de uscat,
neobişnuit cu marea. Pe bătrâna Marouditsa s-o
fi scăpat, de-i era voia, Sigourântsas. Gheorghis
ar fi scăpat-o pe Arhonto înotând. «Şi pe tine să
te scap, trupul meu îngeresc...».
Un val, un vălurel doar. Şi asta de ce-ar fi avut
nevoie? O mişcare greşită a timonei din partea
lui Sigourântsas n-ar fi fost de ajuns? Şi pentru
cealaltă, bătrâna Marouditsa, de ce ar fi fost ne­
voie? Un foşnet al pânzei nu ar fi fost de ajuns?

22
 CĂLĂTORIA AUTODESCOPERIRII

Şi nu era asta la mâna lui Gheorghis? Ar fi putut

cu mâna să tragă cu forţa pânza şi cu piciorul ar
fi putut să scoată dopul bărcii. Barca avea un ori­
ficiu astupat cu un dop, în apropierea carenei.
Acesta era planul lui Gheorghis, care mai păstra
în sinea lui câteva dintre aplecările copilăreşti cât
priveşte îndeletnicirile sale maritime şi dorea,
aşa cum copiii scufundă micile dopuri de plu­
tă în timp ce înoată, să-şi scufunde adesea barca,
pentru ca ea să se sature de mare şi el de înotat.
Cu o lovitură de picior, chiar şi mai puţin, cu
o lovitură a degetului piciorului, ar fi putut să
trimită nepregătite pe cealaltă lume trei suflete,
pe mire, pe soacră şi pe mireasă... dacă n-ar fi
voit el s-o scape pe cea din urmă.
Căpitanul, chiar dacă avea multe kilograme,
ar fi înotat cu chiu cu vai şi ar fi scăpat. Ţărmul
se afla la nici măcar o jumătate de milă. Mire­
le s-ar fi dus la fund cu toate casele lui..., sau
mai degrabă fără case, fără livezi şi toate bunuri­
le. Bătrâna Marouditsa... şi-a păpat mălaiul. Şi-a
«îmbrobodit» fiica şi a făcut din ea o gospodi­
nă. O să-i poarte el de grijă şi-o să-i facă coliva...
dimpreună cu Arhonto.
înainte! Cu inimă! Curaj!
Nu, n-ar trebui să scufunde barca, destupând
orificiul cu pricina. Gestul nu avea nimic eroic în
el, ba, mai mult, era odios. Apoi, n-ar fi fost prea
sigur pentru ce se va întâmpla când va ajunge
el pe lumea cealaltă... De altfel, scufundându-se

23
 PR.FILOTEU FAROS

barca, mulţi s-au salvat, chiar dacă nu ştiau să

înoate. Cu barca răsturnată s-au înecat mulţi şi
pricepuţi înotători. Nu, nu avea să scufunde bar­
ca: avea s-o răstoarne!
Avea să vadă un spectacol desfătător: pe Si-
gourântsas înotând departe de el asemenea unei
foci. S-ar fi îndepărtat de mire, s-ar fi descotoro­
sit de soacră ca să se arunce în mare. Bătrâna, da­
că va apuca să-şi facă ultima cruce, şi glasul zbu­
ciumului ei s-ar fi scufundat jos în adâncuri.
A doua zi, în sat, preoţii i-ar fi cântat «cano­
nul» şi i-ar fi îndemnat pe întâi-stătători să facă
pocăinţă pentru sufletul ei. Şi vreme de patru­
zeci de zile toate bătrânele evlavioase ale satului
ar fi încetat să mai mănânce peşte, mânate de bă­
nuiala că peştii se vor fi atins de cea înecată.
S-o apuce pe Arhonto de încheietură... de sub
braţ... nu de mijloc... Şi plutea deja, plutea şi
înota cu ea. Pentru încă o dată să se facă dulce
marea cea amară şi sărată.
S-a dus, s-a dus ca un delfin, a suflat şi a dat
apa afară ca o balenă, dând la iveală un braţ tă­
ios asemenea unei săbii. înota cu braţul drept, şi
cu cel stâng o ţinea strâns la piept pe tânără. Ca­
pul ei deasupra, deasupra. Să respire guriţa ei
ca un inel... «Nu-ţi fie teamă, iubirea mea!» Şi
puţin câte puţin ar fi lăsat în urmă stânjen după
stânjen... Ar fi cântărit, s-ar fi apropiat de mal.
«Acuşi, acuşi am şi ajuns, sufletul meu.» Nu s-ar
fi întâmplat nimic rău. Toată lumea avea să se

24
 CĂLĂTORIA AUTODESCOPERIRII

salveze. «Te-a luat ameţeala, sufletul meu? Totul

e bine acum. - S-a înecat cineva? -Nu. De vreme
ce ai scăpat tu, nu.» Oh, cum ar fi căzut, nevăzuţi,
pe jumătate înecaţi, scurgându-se apa de mare
de pe ei în nisip! Replămădiţi şi rebotezaţi. Un
nou Adam şi o nouă Eva, purtându-şi veşmintele
ude de apa mării, lipite de pielea lor, mai mult
decât goi.
Acolo în stâncă e-o peşteră. «Du-te acolo, prea­
iubita mea, să te schimbi.» Ea, de va fi avut putere
să-l audă, l-ar fi privit uimită. «Să mă schimb cu
ce?» «Să te usuci. O să-ţi aduc eu frunze din toţi
copacii pădurii, iubirea mea, ca să te acoperi»."
în cele din urmă, Gheorghis n-a răsturnat bar­
ca: „Nu i-a înecat; un pic mai trebuia şi ar fi fă­
cut-o, dar acest pic a lipsit.
Dintr-odată a văzut o arătare în duh, chipul
maicii sale, Mpourmpena, în aer, zvâcnind. îşi
smulgea părul, plângând, şi îi spunea: «Ah! Fiul
meu! Fiul meu! Ce-i asta ce ai de gând să faci?»
Şi-a făcut pe ascuns semnul Crucii în dreptul
inimii, pe sub cămaşă, şi-a amintit şi a spus de
trei ori [rugăciunea] «Doamne, Iisuse Hristoa-
se», pe care îl învăţase mama când era mic şi de
care de atunci uitase. Şi-a zis: «Să se ducă, săr­
mana, să-şi facă traiul cu bărbatul ei! Cu sănăta­
te şi bucurie!»"
Gheorghis a fost acelaşi om, care a avut pre­
dispoziţia de a săvârşi o crimă şi care „şi-a supri­
mat patima, s-a domolit, s-a pocăit, a plâns şi s-a

25
 PR.F1LOTEU FAROS

arătat erou în erosul său, eros creştin, pur, îngă­

duitor şi iubitor de oameni".
In povestirea „Pastile la ţară", părintele Chiri-
ac era acelaşi om care pe de o parte a dat dovadă
de micime de caracter, iar pe de alta de negrăită
măreţie umană. Părintele Chiriac era unul din­
tre cei doi preoţi ai satului care a hotărât să facă
Pastile împreună cu locuitorii păstori ai unui sat
fără preot, după ce mai înainte hotărâse dimpre­
ună cu celălalt preot că aveau să împartă în mod
egal veniturile atât ale bisericii din sat, cât şi pe
cele ale bisericii din satul de păstori. După ce pă­
rintele Chiriac începuse utrenia, făcuse învierea
şi psaltul începuse canonul învierii, fiul său, pe
care îl lăsase împreună cu celălalt preot al sa­
tului, ca să-i urmărească acţiunile, a venit şi i-a
spus că acela fura prescurile şi le trimitea aca­
să la el. Atunci părintele Chiriac „n-a ţinut sea­
ma de nimic. S-a aprins imediat, indignat, ne-
putându-se fine în frâu. A păcătuit. în loc să-i
ardă o palmă zdravănă fiului său peste obraz şi
să-şi continue liniştit datoria..., şi-a scos deînda-
tă epitrahilul, s-a dezbrăcat de felon şi, străbă­
tând biserica, a ieşit evitând căutătura prezbite-
rei sale, care-1 urmărea înspăimântată.
Dar moş-Milios ceva a bănuit din toate mişcă­
rile acestea şi a ieşit în urma lui.
La vreo cincizeci de paşi distanţă de biserică,
între trei copaci şi două garduri, s-a legat urmă­
torul dialog:

26
 CĂL ĂTORIA AUTODESCOPERIRII

- Părinte, părinte, unde te duci?

- O să vin, binecuvântate, acuşi, acuşi înapoi.
Nu ştia ce să spună. Dar neîndoielnic este că
era hotărât să coboare în oraş să-i ceară socoteală
pentru furt împreună-slujitorului său! în adân­
cul conştiinţei sale îşi spunea că avea timp să se
întoarcă înainte de răsăritul soarelui ca să săvâr­
şească Liturghia.
- Unde te duci?, insista moş-Milios.
- Să citească Moş-Anagnostes Faptele Apostoli­
lor, şi, cât ai clipi, ajung înapoi.
Uitase că Moş-Anagnostes nu putea citi altce­
va în afară de cele pe care le ştia pe dinafară.
- O las şi pe preoteasa mea aici, binecuvânta­
te, a repetat părintele Chiriac, neştiind ce să zică;
o las aici pe preoteasa mea!
Şi, în timp ce spunea acest lucru, a luat-o la
goană.
Moş-Milios s-a întors mâhnit în biserică.
- Că bine ziceam, a şoptit.
în paraclis domnea o mare nedumerire. Săte­
nii se priveau întrebător unii pe alţii. Se auzeau
şuşoteli.
Femeile o întrebau pe preoteasă să le spună ce
se petrecea; dar aceea era cea care ştia mai puţin
decât toţi.
Cu toate acestea, preotul alerga, alerga. Aerul
rece i-a răcorit puţin fruntea.
- Şi cum o să-mi hrănesc atâţia copii, spunea,
opt, să mă iertaţi, şi cu preoteasa nouă, şi cu mi­

27
 PR. F1LOTEU PĂROS

ne zece! Dacă unul te fură pe-o parte, altul, pe

de alta!...
Cam la cinci sute de paşi de biserică, drumul
cobora în pantă şi dădea într-o frumoasă vale.
O moară de apă se afla pe costişa aceea, lângă
drum. Auzind preotul murmurul dulce al pârâ-
ului, simţind pe faţa lui răcoarea, a uitat de sluj­
bă (cum şi unde să mai liturghisească), aplecân-
du-se să bea apă. Dar, până să apuce să-şi ume­
zească bine buzele, amintindu-şi brusc, şi-a
revenit.
- Eu am de slujit, a spus, şi beau apă?
Şi nu a băut.
Atunci şi-a venit în fire.
- Ce fac eu, a spus, unde mă duc?
Şi făcându-şi semnul crucii, a spus:
- Păcătuit-am, Doamne! Păcătuit-am! Nu Te
mânia pe mine!
Şi a repetat:
- Dacă acela a furat, Dumnezeu să-l... ierte...
şi pe el şi pe mine. Eu trebuie să-mi fac datoria...
A simţit o lacrimă curgându-i pe obraz.
- O, Doamne, a spus cu tot sufletul, am pă­
cătuit, am păcătuit! Tu Te-ai dat pentru păcatele
noastre, şi noi Te răstignim în fiecare zi.
Şi s-a îndreptat spre povârniş, grăbindu-se să
se întoarcă la paraclis, ca să continue slujba.
- Şi, pe deasupra, mai voiam să beau şi apă, a
spus. Nu sunt vrednic să slujesc. Dar cum să fac?
Nu trebuie să mă împărtăşesc! O să slujesc fără

28
 CĂLĂTORIA AUTODKSCOPLRIRII

să mă împărtăşesc, nu sunt vrednic!... Veniţi din

rodul cel nou nl viţei!...' Nu sunt vrednic!
S-a întors la biserică, unde sătenii l-au privit
cu bucurie.
A săvârşit sfânta taină şi i-a împărtăşit pe cre­
dincioşi, purtând de grijă să consume prin gura
lor întreg sfântul potir. El nu s-a împărtăşit, pre-
gătindu-se să se spovedească duhovnicului şi fi­
ind hotărât să primească canonul12".
Autodescoperirea noastră poate începe de la
un asemenea fapt întâmplător, însă mulţi oameni
nu au asemenea oportunităţi. Recunoaşterea
posibilităţilor pe care le avem, atât cât priveşte
răul, cât şi binele, poate fi atât de înfricoşătoare,
încât mulţi dintre noi ne petrecem întreaga viaţă
într-o fericită ignorare a ceea ce suntem cu ade­
vărat, dacă nu ne va ajuta un fapt întâmplător.
Fiindcă ne e teamă de necunoscut, refuzăm
să vedem posibilitatea pe care o avem de a fa­
ce răul şi îl săvârşim fără să ne dăm seama. Evi­
tând să ne asumăm răspunderea şi să luăm de­
cizii, întrucât ne refuzăm sursele lăuntrice şi
potenţialul, evităm provocarea de a fi ceea ce
suntem sau ceea ce putem fi de fapt şi ne lăsăm
la voia întâmplării, asemenea unui vas dezafec­
1Cântarea a Vlll-a, troparul întâi la canonul utreniei învi­
erii (ii. tind.).
2 Din punct de vedere canonic, preotul care participă la
Sfânta Liturghie trebuie să se împărtăşească în mod obliga­
toriu. însă această exigenţă, conform sfintelor canoane, este
obligatorie în aceeaşi măsură şi pentru toţi credincioşii de fa­
ţă fn. trnd.).

29
 PR. FILOTEU FA ROS

tat şi lăsat în voia valurilor, provocând catastro­

fe şi nouă şi celorlalţi, dar fără a înţelege că sun­
tem la cheremul nevrozelor noastre. Foarte ade­
sea nevrozele iau diferite forme neaşteptate. Pot
lua forma interesului ştiinţific, devoţiunii reli­
gioase sau ideologiei politice, astfel că este ex­
trem de dificil să fie puse sub semnul îndoielii.
Mulţi ideologi înflăcăraţi îşi petrec întreaga viaţă
susţinând ideologii cu caracter anti-autoritarist,
fără a-şi da seama vreodată că transferă în ori­
care dintre simbolurile puterii furia împotriva
tatălui, care se poate să fi fost absent, autoritar
sau represiv, care urmărea prin intermediul co­
pilului său să câştige recunoaşterea sau satisfa­
cerea nevoilor sale nevrotice şi care în felul aces­
ta a transmis copilului o respingere anihilatoa­
re, strivindu-i personalitatea. Copiii care suferă
o asemenea maltratare poartă cu ei pentru toa­
tă viaţa o mânie delirantă şi frenetică ce îi de­
vorează şi pe ei înşişi şi tot ce se va afla în calea
lor; sunt întotdeauna cinici, agresivi, încruntaţi
şi mai ales neiubitori fiindcă relaţia cu tatăl le-a
marcat fatal erotismul. Sunt incapabili să sim­
tă tandreţe, nu sunt în stare să rostească un cu­
vânt amabil. Mâinile lor nu ştiu să mângâie, ci
doar să agite bâte. îşi manifestă înaintea tuturor
înclinaţia criminală şi inevitabil întărâtă şi aţâţă
fiara pe care şi ceilalţi, ca oameni ce sunt, o au în-
lăuntrul lor, dând astfel naştere unui cerc vicios
pentru toţi. Oamenii aceştia nu ştiu de existenţa

30
 CĂLĂTORIA AUTODESCOPERIRI1

inconştientului colectiv şi de aceea cad uşor vic­

time convingerilor lor gregare. Cu cât un tată es­
te mai opresiv, despotic şi, înainte de toate, ab­
sent, cu atât mai greu e pentru copil să-şi expri­
me în faţa lui mânia pe care o simte pentru el,
fiindcă se teme că, dacă o va face, tatăl poate dis­
părea cu totul din viaţa sa; şi fiindcă părinţii sunt
pentru copil extrem de importanţi, copilul pre­
feră să aibă părinţi răi decât să nu aibă deloc; de
aceea îşi refulează mânia faţă de ei atât de mult,
încât ajunge să n-o mai poată privi în faţă întrea­
ga viaţă. Aceasta e deosebit de tragic fiindcă, da­
că şi-ar privi în faţă mânia, ar descoperi probabil
că părinţii, în special tatăl, nu voiau în realitate
să-l respingă, ci că atitudinea lor faţă de el a fost
consecinţa unor neputinţe, rezultatul înrâuririi
părinţilor lor sau a părinţilor lui asupra lor sau a
lui. Astfel, continuând să refuze să-şi recunoască
sursele şi posibilităţile interioare, pentru a nu-şi
manifesta mânia faţă de părinţi, este dus la voia
întâmplării asemenea unui vas dezafectat şi lă­
sat în voia valurilor, atât de neputincios pe cât
e şi cel întemniţat şi în lanţuri, fiindcă a încălcat
regulile de navigaţie şi a fost scos din funcţie din
pricina nereuşitei sale, fără o direcţie anume, fă­
ră putinţa de a face vreo manevră şi fără control.
Nu poate să plutească nici spre port, nici drept
înainte, nici înapoi. Cârma sa nu poate fi mane­
vrată manual. Poate doar să rămână nemişcat şi
să fie remorcat cu spatele.

31
 PU.FILOTEU FAROS

Un om ţintuit în rigiditate poate să oglindeas­

că o cultură ţintuită în rigiditate, fiindcă valorile
şi opţiunile unei culturi constituie o dimensiune
importantă a personalităţii omului participant
la această cultură, şi cultura apuseană a adoptat
„visul american" al succesului, al adaptării, al
satisfacerii, al siguranţei şi al reputaţiei, iar toa­
te acestea împreună se presupune că sunt cele ce
fac o societate dezvoltată şi matură.
Cuvântul „maturitate" este un cuvânt util, dar
dificil fiindcă poate să însemne ceva ce vine oda­
tă cu înaintarea în vârstă sau cu urmărirea unui
scop pe care-1 atingem şi apoi ne retragem, sau
cu dezvoltarea noastră la nivelul corespunzător
vârstei noastre. Insă maturitatea societăţii visu­
lui american nu are nici una dintre semnificaţiile
de mai sus, ci mai degrabă se referă la ideea con­
formistului la o „societate fericită", alcătuită din-
tr-o sinteză a elementelor menţionate. Omite­
rea unuia dintre aceste elemente distruge visul
societăţii fericite şi prospere care trebuie să fie
păstrat intact cu orice preţ.
Nici unul dintre aceste elemente nu este în
mod necesar indezirabil. Dar când toate acestea
şi numai acestea sunt considerate indispensabile
pentru viaţă, atunci pot deveni catastrofale. Ne
suprimă posibilităţile reale oferite de viaţă în­
trucât ne anulează efortul căutării elementelor
care sunt unice în fiecare şi fac din noi creaţia
lui Dumnezeu. Ne constrâng să făgăduim aceas-

32
 CĂLĂTORIA AUTODESCOPERIRII

tă nelinişte lăuntrică la care se referea Augustin

când spunea: „Tu ne-ai creat, Domne, şi inima ne
e neliniştită până ce se va odihni în Tine."
De ce ne separăm şinele de noi înşine? O par­
te din răspuns este, desigur, faptul că ceea ce
societatea impersonală proiectează drept bine
apare într-adevăr ca foarte bun. Cine ar refu­
za o maşină bună sau o croazieră în Bermude?
Ne plac hainele frumoase, ne dorim ca famili­
ile noastre să trăiască în bunăstare. Căutăm, de
asemenea, aprecierea oamenilor din mediul nos­
tru, însă câştigarea ei trebuie să ne-o asigurăm în
funcţie de condiţiile impuse de ei.
O parte foarte importantă a autodescoperirii
este aceea de a participa la viaţa semenilor, de a
împărţi alături de desfătările şi bucuriile lor va­
lorile şi scopurile lor colective. Insă, atunci când
aceste scopuri nu se leagă organic de scopul in­
finit mai însemnat al autodescoperirii, devin su­
perficiale, goale şi oarbe. Sunt substitute ce ne
asigură destulă cunoaştere despre lucruri, dar
puţină cunoaştere despre ceilalţi şi despre noi
înşine.
Totuşi, cine ar fi acela care, dacă i s-ar cere, ar
alege de bunăvoie să sacrifice cunoaşterea de sine?
Cine ar refuza tezaurul ascuns care, după ce s-ar
descoperi, ar face din el un om al creaţiei, dăruirii,
măreţiei şi omeniei? Cine şi-ar dori să se rătăceas­
că undeva în propriul creier vindecarea canceru­
lui sau a tuturor celorlalte rele - somatice şi psi­

33
 PR. F1LOTEU FAROS

hice - care-1 torturează pe omul contemporan, şi

aşa să se priveze de cunoştinţa aducătoare de bu­
curie că într-o lume a necazurilor şi suferinţelor
fără sfârşit el ar fi adus ceva deosebit?
Răspunsul e trist. Celor mai mulţi dintre noi,
oamenii, ne e teamă să facem paşii necesari spre
cunoaşterea de sine, refuzăm să ne cercetăm
profunzimile fiindcă ne e teamă că, dacă ne vom
apleca asupra adâncurilor sufletului, s-ar pu­
tea să dăm de „idoli, demoni, zâne, fantasme,
câini", după cum spune poetul. Ne e teamă că
vom descoperi o parte a sinelui nostru care nu
va fi acceptată de societate şi de oamenii din me­
diul nostru. Ne e teamă, de asemenea, că însăşi
autocercetarea aceasta va fi condamnată, întru­
cât se va socoti drept preocupare de sine egoistă
şi lipsă de sensibilitate faţă de nevoile celorlalţi.
E un fapt cert că mulţi oameni refuză o aseme­
nea preocupare care îi îngrozeşte fiindcă le e tea­
mă că ceea ce vor descoperi cercetându-se îi va
împiedica să-şi păstreze imaginea bună pe care
vor s-o afişeze despre ei înşişi.
In principal însă şi paradoxal, motivul pentru
care evităm sau refuzăm să ne cercetăm lumea
lăuntrică este teama că vom descoperi ceva bun.
Ne e teamă de ceea ce e bun? Omului apusean
îi e teamă de ceea ce e bun? Asta e dificil de crezut.
Este convingerea fundamentală a culturii apuse­
ne că o societate liberă înfăptuieşte mari realizări
întrucât membrii ei muncesc până la depăşirea

34
 C ĂL ĂTO KIA A UTO DF.SCO P F. RIR11

limitelor capacităţilor lor intelectuale şi fizice.

Dau tot ce au mai bun. In acord cu această con­
vingere, atunci când aceste prestaţii se conjugă,
se obţine cea mai bună dintre societăţi. Acest mit
apusean este alimentat de poveşti precum ace­
ea a unui tăietor de lemne ajuns preşedinte sau
a unui copil care a publicat nişte reproduceri şi
a devenit un mare editor sau a unui chelner ori
emigrant ajunşi milionari.
Poveştile acestea sunt adevărate. Dar în ce
procentaj aceşti eroi îi reprezintă pe toţi cei ce au
făcut la fel, fără a se folosi de lucrul respectiv în
felul în care au făcut-o cei ce au înfăptuit mari re­
alizări? Pe toţi cei ce au avut aceleaşi posibilităţi
şi harisme, dar nu şi le-au pus în valoare? Cel
mai probabil e că eroii reprezintă un procent in­
finit de mic.
De ce majoritatea oamenilor nu şi-a valorifi­
cat potenţialul? De ce bunătatea, creativitatea
lor, posibilitatea de a dărui pe care le aveau au
rămas ascunse chiar şi lor înşişi? Pentru că ei în­
şişi le-au ţinut ascunse, au ascuns toate aceste
posibilităţi extraordinare faţă de ei înşişi. încă o
dată terapeuţii care tratează oameni fastidioşi şi
frustraţi descoperă că toţi aceştia nu erau lipsiţi
de posibilităţi, ci că şi-au ascuns potenţialul chiar
faţă de ei înşişi. Aceşti indivizi, în loc să-şi acti­
veze potenţialul, s-au purtat ca şi cum ar fi fost
inferiori, neputincioşi, idioţi sau neatractivi. Co­
pilul căruia îi e teamă că nu va plăcea nu va des­

35
 PR.FILOTEU FAROS

coperi niciodată cât de plăcut poate să fie; şi, în

cele din urmă, printr-o preocupare de sine anos­
tă, devine neplăcut. Tânăra fată, care crede că
nu e atrăgătoare şi se plânge de faptul că nici un
băiat nu a remarcat-o, lasă să se vadă în afară o
imagine proprie care îi certifică spaimele. Elevul
peste măsură de neliniştit la examene e parali­
zat de neliniştea sa exagerată. Nu poate studia
şi, în cele din urmă, va suferi un eşec. Dascălul
sau profesorul din învăţământul mediu sau su­
perior care tremură să nu cumva să dea ceva de
la el elevilor săi şi are ca scop să stoarcă cât mai
mult din ceea ce educaţia îi pune la dispoziţie cu
intenţia de a-şi pune la punct căsuţa, a-şi cumpă­
ra o maşinuţă scumpă şi de a le putea asigura co­
piilor haine de firmă, contribuind astfel decisiv
la dezintegrarea învăţământului - căci educaţia
nu o fac infrastructura materială şi finanţarea, ci
sufletul dascălului -, îşi distruge nu numai ele­
vii, ci şi proprii copii şi mai ales îşi pierde sensul
vieţii şi autoaprecierea, pentru că nu îşi satisfa­
ce nevoia lăuntrică profundă de creaţie şi dăru­
ire. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu funcţionarul
public a cărui sublimă ţintă e să obţină o sinecu­
ră ideală şi care, atunci când reuşeşte acest lu­
cru şi trece prin viaţa aceasta fără să fie pentru
nimeni şi nicăieri de folos, îmbătrâneşte cu sen­
timentul că trecerea sa n-a lăsat nimic în urmă.
Aceşti oameni şi familiile lor sunt cei ce sfârşesc
în cabinetul psihiatrului. Sunt bolnavi, şi ceea ce

36
 CĂLĂTORIA AUTODESCOI’ ERIRII

se pune în slujba bolii lor este vitalitatea, izvo­

rul potenţialităţilor lăuntrice nefolosite. Deşi oa­
menii aceştia pot socoti ca responsabile de sta­
rea lor înseşi puterile lăuntrice, prin ele însele,
puterile lăuntrice nu sunt bolnave şi există chiar
şi înlăuntrul celor mai sănătoşi oameni. E obli­
gatoriu ca noi toţi să ne îndreptăm privirea asu­
pra bunătăţii noastre lăuntrice şi să o activăm,
chiar dacă într-o anume măsură nu izbutim să
o facem.
De ce? De ce ne e teamă să ne acceptăm vir­
tuţile? De ce le ascundem în spatele unor apre­
cieri neîntemeiate şi al unor frici absurde? Une­
ori putem respinge inconştient unele dintre
capacităţile noastre fiindcă sunt legate de im­
pulsuri neîngăduite de societate sau chiar de noi
înşine. însă răspunsul cel mai obişnuit e mult
mai simplu. De fapt, refuzăm să ne recunoaştem
harismele pentru că recunoaşterea harismelor
înseamnă folosirea lor.
Cu toţii ascundem înlăuntrul nostru un tezaur
de creativitate, omenie, altruism, delicateţe care
are anumite exigenţe; care cere să fie exprimat şi
înfăptuit. Altfel, devine răutate, egocentrism, du­
ritate, insensibilitate. Răutatea este bunătate con­
damnată. Omul care recunoaşte că poate să aju­
te alţi oameni şi se ajută doar pe sine în cele din
urmă ajunge să nu se suporte pe sine. Va ajunge
cel mai crud călău al propriei persoane. Omul
care recunoaşte că poate să vindece alţi oameni,

37
 PR. FI LOT EU FAROS

dar îi e teamă de risc, de jertfă, de răspundere şi

dificultăţi, precum şi de constatarea umilitoare
că uneori nu va putea să ofere vindecare, în cele
din urmă se condamnă la autoanulare (avTO/.ia-
Taicoaq). Omul care nu va risca să ofere şi să pri­
mească iubire va trăi şi va muri gol pe dinăun­
tru. Capacitatea noastră de a iubi, a compătimi, a
dărui, a comunica este un fel de gestaţie care, ca
orice gestaţie, dacă nu sfârşeşte printr-o naştere,
sfârşeşte printr-o moarte. E asemenea seminţei
care, dacă nu odrăsleşte, putrezeşte. Tot ce avem
aduce rod atunci când îl oferim.
Literatura e plină de istorii ale oamenilor care
au avut harisme, dar nu au reuşit să le foloseas­
că. Insă sunt nenumărate istoriile nespuse ale
oamenilor care inconştient şi-au denaturat ha-
rismele spre a nu fi obligaţi să le folosească. Noi,
oamenii, nu diferim de toate celelalte câte exis­
tă în lume, la nivel organic sau anorganic, care,
deşi sunt o binecuvântare când se folosesc, dis­
trug şi se distrug atunci când rămân nefolosite.
Tot ce nu se foloseşte se risipeşte şi nu putem
păstra ceea ce nu împărţim cu ceilalţi.
Harismele e necesar să fie investite, aşa cum
ne arată pilda talanţilor, rostită de Iisus Hristos.
E riscant să ne cunoaştem pe noi înşine, aşa cum
riscantă e orice investiţie. Se poate să nu ne pla­
că anumite lucruri pe care le vom descoperi. Se
poate să nu ajungem să ne valorificăm harismele.
Insă atunci când temerile noastre devin exagera­

38
 CĂLĂTORIA AUTODESCOPERIRII

te, paralizăm. Când ne e teamă că vom cădea, nu

vom înainta niciodată. Când ne e teamă să iubim
şi nu ne vom asuma riscul, nu vom trăi.
Unele dintre temeri nu sunt reale. Există mo­
dalităţi de a încerca să ne autodescoperim care
nu cer o preocupare susţinută faţă de propria
persoană. Există moduri de a avea încredere în
noi înşine fără a ne socoti şinele infailibil sau
centrul universului. Există maniere de a ne ac­
cepta pe noi înşine fără a ne accepta şi actele care
sunt distrugătoare atât pentru noi înşine, cât şi
pentru ceilalţi şi fără a-i respinge pe ceilalţi. Cru­
zimea pe care se poate să o descoperim adânc în
sinea noastră nu e în chip necesar condamnarea
noastră. însă poate fi necesară pentru mântuirea
noastră.
însă atunci când nu privim în faţă partea întu­
necată din noi înşine, aceasta se deformează, de­
vine un vulcan, care într-o anume clipă va erupe
şi îşi va revărsa lava incandescentă ce ne va dis­
truge şi pe noi şi tot ce se află în preajma noas­
tră; totuşi, dacă vom privi în faţă această parte
întunecată din noi înşine, vom putea să desco­
perim că e o lucrare preţioasă şi inepuizabilă,
care se poate canaliza şi transforma în creaţie şi
dăruire.
Două sunt elementele dominante ale acestei
părţi întunecate a noastre: furia şi concupiscenţa.
Furia este un sentiment care poate fi folosit
atât creativ, cât şi distructiv. Omul care se înfu­

39
 PR.FILOTEU FAROS

rie nu numai din pricina asta nu e vrednic nici

de laudă, nici de blam, ci din pricina modului
în care se comportă. Furia se judecă în virtutea
celor care o însoţesc. Dacă motivele furiei sunt
invidia, egocentrismul, aroganţa, nerăbdarea,
ea devine distructivă; pe când, dacă motivele ei
sunt iubirea, puterea creatoare şi dreptatea, fu­
ria ajunge creativă. Furia este un sentiment care
exprimă dorinţa noastră de acţiune, când o parte
preţioasă a vieţii noastre este ameninţată. Apre­
ciem furia pe baza valorii lucrului care o cau­
zează. Când un om nu iartă, furia se transformă
în duşmănie, care e o formă negativă şi cronică
a furiei. Furia poate fi de asemenea expresie a
dorinţei de recunoaştere imediată prin recursul
la violenţă, care e modul de a reacţiona al oame­
nilor cu un eu slab şi cu muşchi puternici. Ne­
răbdarea, egocentrismul şi spiritul neînduplecat
transformă mânia într-o duşmănie patologică
sau într-o violenţă explozivă.
Adesea, mânia superficială este doar un semn
al duşmăniei care poate provoca agitaţie în cele
mai neprevăzute situaţii. Duşmănia este o stare
cronică ce nu e legată de circumstanţele concrete
ale clipei prezente, ci e declanşată de evenimen­
te simbolice. Un comentariu întâmplător scoate
la suprafaţă sentimente îngropate. Ieşirea din si­
ne nu are legătură cu starea prezentă. Explicaţia
obişnuită e că anumite experienţe din trecut au
dat naştere acestei duşmănii, nelăsând-o să iasă la

40
 CĂLĂTORIA AUTO DESCOPERIRII

suprafaţă. Aceste experienţe au creat o furie îndă­

rătnică faţă de un duşman real, dar fantomatic.
Furia este mai concretă. Este refularea ime­
diată provocată de obstrucţionarea unui scop.
Poate fi pusă în relaţie cu una dintre dorinţele
noastre lăuntrice, cu un cuvânt al celuilalt sau
cu acţiunea unei grupări. Intr-un om sănătos fu­
ria este un sentiment spontan, recunoscut şi ex­
primat în aşa fel încât adânceşte, nu distruge
relaţiile, şi nu o parte a unui conflict de durată.
Mulţi oameni nu-şi exprimă violent furia pen­
tru că eul lor e suficient de puternic încât să poa­
tă suporta o frustrare. Alţii simt că exprimarea
violentă a furiei lor le va asigura recunoaşterea
pe care n-au reuşit să şi-o asigure în alt mod.
Pentru ca furia să nu se transforme în violenţă
şi distrugere, e nevoie de autodisciplină. Există
un oarecare gol în sufletele oamenilor care îi fa­
ce să atace fără motiv. Oamenii aceştia nu sunt
conştienţi de unde izvorăşte şi asupra cui de fapt
se îndreaptă mânia lor, chiar dacă adesea invocă
un oarecare motiv sau ideologie.
Furia e la fel de dinamică ca violenţa, însă nu
provoacă vătămare celorlalţi. Una dintre virtuţile
furiei este că ea reprezintă o putere care împin­
ge pe om să facă ceva. Furia nu e urmarea urii şi
poate, dacă se exprimă într-un mod adecvat, să
aprofundeze o relaţie cu omul căruia i se adre­
sează. Violenţa, pe de altă parte, se întemeiază
mai mult pe ură decât pe iubire.

41
 PR.FILOTEU FAROS

Există o strânsă legătură între agresivitate şi

mânie, când ne apărăm valorile. Dacă agresivi­
tatea este ură canalizată, atunci avem de-a face
cu manifestarea duşmăniei, dar dacă este îndru­
mată de iubire, vedem acte de curaj, jertfă şi
devotament.
Mulţi oameni trăiesc continuu un gol lăun­
tric, şi aceasta explică violenţa lor permanentă.
Au o inimă goală care se umple uşor de o mânie
explozivă şi nu pot să accepte nici o respingere,
în urma cercetărilor asupra persoanelor violente
s-a constatat că acestea simt că ceilalţi nu le res­
pectă, ci le dispreţuiesc, şi atunci ele vor să fa­
că ceva în privinţa aceasta. Iar lucrul la care se
gândesc e violenţa. Sunt stăpânite de nevoia de
a-şi salva imaginea, rănind pe oricine socotesc
că le-o ameninţă. Oamenii slabi cred că relaţiile
umane se sprijină pe o autoritate unilaterală şi,
când se simt ameninţaţi, îşi folosesc toată ener­
gia spre a se impune asupra celorlalţi. Violenţa
este o încercare disperată de autovalidare bazată
pe autocontestare. Cel violent poate, de aseme­
nea, să-i vadă pe ceilalţi ca pe nişte mijloace ce
i-ar putea satisface nevoile. îi opresează pe alţii
pentru a câştiga respect şi autoîncredere.
Ambele eventualităţi se leagă de un anume
act al altcuiva care provoacă reacţia. Un poliţist
poate spune sau face ceva cuiva care va perce­
pe spusa ca pe o insultă şi se va năpusti asupra
lui. Altcineva face într-un bar o observaţie pe ca­

42
 CĂLĂTORIA AUTODESCOPFRIRII

re vecinul o ia drept insultă, aşa încât îl atacă.

Omul violent este uşor iritabil şi cel care-1 irită se
află întotdeauna lângă el.
Când mânia reprimată e trăită de eu ca o rea­
litate ce ameninţă să-l dezorganizeze, e provoca­
tă o tensiune care poate depăşi forţele tehnicilor
obişnuite de înfruntare a acesteia de către orga­
nism. Atunci sunt mobilizate forţe speciale pen­
tru păstrarea echilibrului, posibil la un nivel in­
ferior de funcţionare normală, care asigură cea
mai bună imagine exterioară cu putinţă şi mai
puţină disforie. Se disting cinci asemenea stadii
de retragere adaptatoare.
Primul stadiu de deviere de la normal sunt si­
tuaţiile interioare şi exterioare, care în limbajul
comun sunt numite „nervozitate" şi reprezintă
tulburare uşoară, dar clară a controlului adapta-
tor obişnuit. O uşoară, dar evidentă tulburare în
organizare, o uşoară, dar evidentă insuficienţă a
tratării [situaţiilor respective].
Al doilea stadiu de deviere de la normal, într-o
stare sporită de dezorganizare, dar care, de obi­
cei, nu sfârşeşte prin abandonare sau prin nevo­
ia de îngrijire medicală, este grupa de sindroa-
me care creează necesitatea unor costisitoare
tehnici compensative, ce micşorează tensiunea.
Acestea sunt simptome dureroase, care îl chinu­
iesc atât pe pacient, cât şi mediul său, şi care se
numesc, de obicei, sindroame „nevrotice", „iste­
rice", „obsesive" şi alcătuiesc trei subgrupe: a)

43
 PR.FILOTEU 1:A ROS

cele prin care eliberarea de agresivitate este as­

cunsă de conştiinţă prin disociere, b) cele în care
agresivitatea se răsfrânge asupra însuşi trupului
persoanei respective, şi c) cele în care agresivi­
tatea este tratată, recurgându-se la metamorfoze
simbolice şi magice.
Al treilea stadiu de dezorganizare sau tulbu­
rare a echilibrului sau de pierdere a controlului
e caracterizat de eliberarea impulsurilor pericu­
loase, distructive, controlul asupra lor provo­
când multă suferinţă eului. E vorba de răbufniri,
atacuri, ieşiri violente şi insulte sociale care apar
ca rezultate ale disfuncţionalităţii eului într-un
grad semnificativ.
Al patrulea stadiu de pierdere a controlului are
drept urmare o şi mai mare disfuncţionalitate a
eului. Contactul cu realitatea e abandonat inte­
gral sau într-un foarte mare grad. Sunt tulburate
gândirea şi comportamentul. Apar descurajarea
şi confuzia. E ceea ce străbunicii noştri numeau
nebunie, bunicii - pierderea minţilor, părinţii
noştri - psihoză, în timp ce noi am abandonat de
multă vreme aceşti termeni.
Al cincilea şi ultimul stadiu e o stare extremă
dincolo de ceea ce de obicei se numeşte „psi­
hoză", o stare de nelinişte pernicioasă şi depre­
sie, de pierdere a poftei de viaţă care sfârşeşte în
moarte, adesea în sinucidere.
Al treilea stadiu de pierdere a controlului şi
dezorganizare a eului e caracterizat de o violenţă

44
 CĂLĂTORIA AUTODESCOPERIRII

şi agresivitate nedisimulate, mai mult sau mai

puţin dirijate, care are o importanţă aparte pen­
tru noi, întrucât societatea noastră ignoră că
această stare reprezintă un indiciu de avertizare
al unei tensiuni deosebit de primejdioase a eului
- în virtutea tehnicilor disocierii şi proiectării, cât
şi a tendinţelor paranoice -, nu doar aprobând-o,
ci şi eroizând-o, refuzându-le un cât de mic tra­
tament caritabil şi responsabil indivizilor care au
nevoie de un ajutor urgent de specialitate.
în stadiul acesta al pierderii controlului şi de­
zorganizării, eul se foloseşte de anumite meca­
nisme, la care recurge pentru controlul unei ten­
siuni sporite, cu care încearcă să păstreze inte­
gritatea şi supravieţuirea organismului în pofida
ameninţărilor de dezorganizare. Are loc o anu­
me calmare a impulsurilor periculoase, catas­
trofice, care sunt responsabile de sporirea ten­
siunii, dar această uşurare se realizează într-un
mod atât de variat şi controlat, şi o mare parte
a energiei agresive se întoarce asupra individu­
lui însuşi. Este individul care încearcă durerea şi
neputinţa, chiar dacă unele dintre energiile lui
pot provoca durere, pierdere sau stupoare asu­
pra mediului său.
Când imboldul agresiv se exprimă direct asu­
pra mediului, va trebui să presupunem că eul a
eşuat în încercările de a stăpâni, devia sau anihi­
la imboldurile primejdioase, sau că într-un anu­
me mod a ajuns la concluzia că trebuie să pună

45
 PR.FIL.OTEU FA ROS

punct eforturilor de a controla energia agresivă

în virtutea autoconservării şi a binelui mai gene­
ral. Asemenea justificări ale violenţei ca „autoa­
părare", „lovitură dată nedreptăţii", „rană făcu­
tă răului" se constituie post factum şi au ca scop
întărirea unei amăgitoare încercări de a convin­
ge că există o explicaţie raţională. Autoapărarea
a fost folosită spre justificarea aproape a tuturor
războaielor.
însă pentru multe acte de violenţă nu se în­
cearcă formularea unei justificări sau explicaţii
raţionale. Individul care săvârşeşte violenţa
socoteşte actul ca pe o chestiune privată, un act
de răzbunare, şi nu dă nici o explicaţie. întrebat
de ce a recurs la această acţiune, singurul răs­
puns sincer pe care-1 poate da e „Nu ştiu".
Orice comportament agresiv trădează un anu­
me grad de dezorganizare a personalităţii? K un
act violent, cu excepţia unor cazuri neobişnuite,
indiciu al disfuncţionalităţii eului? Asta cre­
deau Socrate, Hristos, Gandhi şi alţi câţiva. Ar
trebui să-i socotim pe aceştia modele de sănăta­
te psihică? Unor oameni le-ar fi dificil să accep­
te acest lucru, şi tendinţa mai generală a culturii
apusene, cel puţin pentru secolele al XlX-lea şi
al XX-lea, mergea în direcţia aceasta. Agresivita­
tea manifestă, care altădată era argument în fa­
voarea bărbăţiei şi curajului, a încetat de multă
vreme să mai fie la modă. Cei mai mulţi oameni
continuă să evite agresivitatea; încearcă ei înşişi

46
 CĂLĂTORIA AUTODESCOPERIRII

s-o controleze şi o condamnă cu tărie când o văd

la alţii. Cultura noastră e organizată în aşa fel în­
cât să fie puţine cazurile în care se recomandă
agresivitatea imediată. Acest lucru se observă şi
din desfiinţarea duelului, a biciuitului public, a
vătămării publice a animalelor, a pedepsei cor­
porale în spitale, şcoli publice, închisori şi fami­
lie. S-a impus convingerea că e posibil şi mai de­
grabă preferabil să fie educaţi copiii cu ajutorul
iubirii şi al exemplului bun, şi nu al fricii şi al
durerii fizice.
Există câteva cazuri în care violenţa este ac­
ceptată, chiar dacă în privinţa aceasta există mari
diferenţe de opinii. Unii socotesc vânătoarea
unor animale şi păsări extrem de captivantă şi în­
cearcă să o prezinte ca pe un model de bărbăţie,
admiraţie pentru frumuseţea naturală, întoarce­
re la viaţa primitivă, limitare a înmulţirii excesi­
ve a anumitor specii sau evadare de sub înrâuri­
rea nimicitoare a vieţii din marile oraşe. Insă toa­
te aceste încercări de a da o explicaţie raţională
nu pot ascunde faptul că vânătoarea aduce des­
fătare provocând frică, durere, moarte altor fiinţe
vii care au în aceeaşi măsură dreptul la viaţă ca şi
noi, cu excepţia cazului în care moartea lor con­
tribuie la bunăstarea umană într-un alt mod de­
cât prin distracţie. însă a-i numi pe aceşti oameni
barbari, sadici şi cu tulburări psihice e tot atât de
neîntemeiat pe cât e a-i numi pe adversarii lor fa­
natici sau romantici.

47
 PR.F1LOTEU FAROS

Uneori violenţa se eliberează într-un oareca­

re fel de sentimentele criminale care iniţial au
declanşat-o şi devine tolerabilă în numele atle­
tismului, curajului sau al disciplinei, însoţite de
o râvnă aparte, care totuşi apare vulgară celor ce
se opun acestei filosofii.
în decursul timpului au apărut în presă ca­
zuri de sadism înflăcărat, precum imaginea unei
mulţimi de copii râzând, cu femei şi bărbaţi lo­
vind cu bâte câteva animale până la moarte.
O altă formă de violenţă, elogiată de unii, con­
damnată de alţii, este boxul. S-au făcut în mod
repetat proteste pentru desfiinţarea acestei urme
de barbarie de către neurologi şi alţi medici, care
au constatat vătămarea permanentă a ţesutului
cerebral - rodul acestei distracţii a mulţimii.
Nu mai mult decât în urmă cu două secole în
ţările lumii apusene, precum S.U.A., fiinţele uma­
ne erau răpite, legate în lanţuri, instruite aseme­
nea unor animale de luptă expuse public, cumpă­
rate şi vândute în funcţie de performanţele lor.
Pedeapsa cu moartea reprezintă punctul cul­
minant al violenţei pentru o societate civilizată.
Chiar dacă principalul argument pentru păstra­
rea pedepsei cu moartea este influenţa sa inhiba­
toare, în locul şi în felul în care aceasta se apli­
că e cu neputinţă pentru oricine să fie de faţă la
o execuţie şi să trăiască din imediata apropiere
înrâurirea inhibatoare a acesteia. în mod logic,
acest argument presupune ca publicul să poa­

48
 CĂLĂTORIA AUTODESCOPERIRII

tă să urmărească de aproape execuţiile, sau cel

puţin să fie prezentate la TV sau transmise la ra­
dio. Misteriozitatea cu care au loc execuţiile ara­
tă că este cunoscută atmosfera pe care ar putea-o
provoca o asemenea privelişte, astfel încât socie­
tatea să nu accepte pedeapsa cu moartea, dacă ar
fi cu putinţă să-i vadă pe reprezentanţii ei oficiali
luând viaţa unor indivizi subdezvoltaţi şi adesea
evident dezorganizaţi.
E neîndoielnic că mişcările autonumite pro­
gresiste şi radicale au luptat în primul rând pen­
tru schimbarea acestei atmosfere sociale şi pen­
tru repudierea violenţei. Cu toate acestea, în zi­
lele noastre, mişcări care se prezintă mai mult
decât orice altceva drept progresiste şi radicale
readuc în prim plan violenţa, chiar şi pedeap­
sa cu moartea, care, desigur, este decisă de oa­
meni cu identitate necunoscută care, în virtu­
tea acestui fapt, nu prezintă nici o garanţie de
imparţialitate şi care sunt concomitent şi jude­
cători şi călăi. Dogma primitivă „dinte pentru
dinte" şi „ochi pentru ochi" e readusă în scenă
de o atitudine prin excelenţă progresivă şi radi­
cală. Poliţistul care a ucis trebuie ucis. Violenţa
e sanctificată în numele combaterii nedreptăţii.
Violenţa se împarte în justă şi injustă, şi violenţa
justă este aprobată şi elogiată. Dar cine judecă
oare care violenţă este justă şi care injustă? Vor
exista neîndoielnic opinii contrare despre exerci­
tarea violenţei, şi diferendul va conduce la con­

49
 PR.Fll.OTEU FAROS

flict, şi conflictul - la exercitarea a şi mai mul­

tă violenţă, dacă se îngăduie ca tratarea diferen­
delor şi conflictelor să se facă prin recurgerea la
violenţă. Fie nu există violenţă bună şi justă, fie
toate violenţele vor fi juste pentru cel ce le apli­
că şi injuste pentru cel ce le suferă. Desigur, toa­
te acestea sunt valabile în cadrul civilizaţiei apu­
sene, cu fundamentul ei creştin. Există totuşi în
lumea noastră culturi cu fundament religios di­
ferit, care cred că există o violenţă sfântă, care e
voia lui Dumnezeu şi care e nu numai îngăduită,
ci şi indispensabilă; astfel de concepţii ale aces­
tor civilizaţii provoacă un conflict adânc şi fatal
cu civilizaţia apuseană, oricât cea din urmă şi-ar
trăda în practică principiile funciare.
Totuşi creştinul adevărat nu aprobă şi nu
sanctifică nici o formă de violenţă, fiindcă vio­
lenţa este provocarea unei vătămări sau sufe­
rinţe. Violenţa înseamnă pretenţie, vitalitate sau
impuls energetic. Violenţa înseamnă folosirea
feroce a unghiilor şi a dinţilor. înseamnă vătă­
marea sau lovirea de obicei intenţionată a unui
oarecare element al mediului, adesea - nu întot­
deauna - premeditată, însă răutăcioasă şi de re­
gulă - nu neapărat - cu sentimente conştiente de
furie, mânie şi frică. Papaflessas1 se poate să fie
'Supranumele lui Gheorghe Dikaios (1788-1825), arhi­
mandrit, unul dintre principalii membri activi ai Eterici, care
a luat parte activ la Revoluţia de la 1821, distingându-se prin
actele sale de eroism, dar, în paralel, şi prin viaţa libertină şi
imorală (»i. traci.).

50
J
 CĂLĂTORIA AUTODESCOPEKIKII

un erou naţional vrednic de respect şi admiraţie,

dar nu este model de creştin, nici de cleric.
Hristos ne propune să ne iubim, nu să ne uci­
dem duşmanii, şi pentru cei ce pot privi mai de­
parte de vârful nasului lor propunerea lui Hris­
tos nu e doar avântată, ci şi realistă. Violenţa
conduce la un cerc vicios fatal. Cazul clericului
înarmat era de neconceput în Bizanţ. Când bi­
zantinii au văzut pentru prima dată clerici înar­
maţi în rândurile cruciaţilor s-au îngrozit. în
Apus, acesta era un fenomen obişnuit; chiar şi
papii au luat parte înarmaţi la războaie. în Ră­
sărit Biserica s-a opus cu tărie uzului violenţei;
şi nu doar a refuzat să cedeze în faţa presiunii a
doi împăraţi care i-au cerut să proclame sfinţi pe
câţi erau ucişi în luptele împotriva duşmanilor
Imperiului, ci întotdeauna a păstrat în uz cano­
nul Sfântului Vasile cel Mare, care impune trei
ani de oprire de la împărtăşanie celor ce uci­
deau în luptă.
Unii însă pot spune: „Suntem de acord cu
condamnarea bestialităţii, sadismului, violenţei,
chiar sub formele şi în măsura în care societatea
le poate tolera. Acceptăm că în esenţă violenţa
şi luptele nu sunt doar o inepţie, ci şi [de dome­
niul] psihopatologiei. însă nu există cazuri în ca­
re omul trebuie să dea o luptă? Nu este indiciu
al unui gen de psihopatologie un om să nu lupte
pentru convingerile sale? Nu trebuie să se alieze
cu câţi luptă pentru dreptate, jertfindu-şi până şi

51
 PR. FILOTEU PĂROS

viaţa pentru a-şi ocroti casa, familia, oamenii pe

care îi iubeşte sau valorile?
Desigur. Violenţa negativă, care este eşecul
omului de a se apăra pe sine şi valorile sale, este
într-adevăr un simptom adesea fatal. Există rău
în lume care trebuie combătut, există balauri ca­
re trebuie nimiciţi, există duşmani ai societăţii
care trebuie găsiţi, există exploatatori şi opre­
sori care trebuie anihilaţi. Se profilează conti­
nuu pericole care ne ameninţă existenţa. Sun­
tem datori zilnic să facem opţiuni şi să luăm
decizii ce necesită dinamism. însă identificarea
luptei cu violenţa este rezultatul imaturităţii,
retardului spiritual şi subdezvoltării cultura­
le. Gandhi a demonstrat în epoca noastră că nu
doar nu e nevoie de violenţă pentru a se duce o
luptă, ci că până şi fără violenţă luptele ajung
mai eficace şi mai puţin costisitoare. Gandhi
şi-a eliberat uriaşa ţară de sub cuceritorii bri­
tanici nu numai fără a sparge vreun nas bri­
tanic, ci şi limitând de partea sa pierderea de
vieţi omeneşti. Imaginea britanicilor înarmaţi
asemenea unor crabi care se năpustesc asupra
oamenilor neînarmaţi, care nu opuneau nici o
rezistenţă, i-a umilit pe britanici în toată lumea
şi aşa Gandhi şi compatrioţii săi i-au înfrânt pe
cuceritorii lor. Evident, Gandhi a fost agentul
unei civilizaţii superioare şi al unei tradiţii reli­
gioase cu un grad avansat de spiritualitate faţă
de acele tradiţii religioase care nu doar aprobă,

52
A
 CĂLĂTORIA AUTODESCOPERIRII

ci şi consfinţesc violenţa. Exemplul lui Gandhi îi

lasă expuşi pe creştinii care în multe situaţii au
demonstrat că sunt purtători ai duhului lui Hris-
tos mult mai puţin decât hindusul Gandhi. Gre­
cii care nu au fost de acord cu lupta armată îm­
potriva turcilor probabil că au fost pur şi simplu
creştini mai conştienţi, şi nu trădători, şi se poate
chiar să fi fost mai eficace forma de luptă propu­
să de ei. Pe Cosma Etolianul, care sfătuia să se ce­
deze turcilor armele, pentru că arma creştinului
este Crucea lui Hristos, nu l-am socotit trădător,
ci îl numim „Apostol al neamului"; şi neomarti-
rii şi-au susţinut neamul aservit şi au întărit cu­
getul naţional al raialelor nu ucigându-i pe opre­
sori, ci jertfindu-şi viaţa întru apărarea principi­
ilor şi tradiţiilor lor.
Chiar dacă suntem zilnic obligaţi să luăm de­
cizii şi să facem opţiuni care necesită un oareca­
re dinamism, în realitate ocaziile folosirii puterii
distructive sunt din ce în ce mai rare. Desigur,
nu există nici o analogie între circumstanţele
vieţii reale şi cele ale loviturilor de pumn şi cio­
mag, ale eviscerărilor, înjunghierilor şi catastro­
felor prezentate zilnic la televizor. Acestea sunt
într-o mare măsură reminiscenţe imaginare a ce­
ea ce era altădată un mod de viaţă pentru destul
de mulţi oameni şi poate o ficţiune consolatoare
a copilului neputincios şi a adultului incapabil
care sunt sau simt că se află la cheremul şefilor
sau părinţilor atotputernici.

53
 PR. FILOTEU FAROS

Căci copilul personifică puterea şi constrân­

gerea din partea părinţilor, iar mai târziu a „gu­
vernului", „poliţiei", „angajatorului" sau „a ce­
lorlalţi". In realitate, ameninţările la adresa exis­
tenţei noastre sunt mult mai impersonale. Ceva
neaşteptat se petrece în fiecare clipă. Accidente au
loc mereu. Exploziile şi greşelile celorlalţi creea­
ză un lanţ de evenimente care provoacă violenţă,
şi uneori violenţa împotriva violenţei pare a fi
singurul mod de abordare a unei situaţii. D.ex.,
se poate uneori să fie necesar să se ucidă un ani­
mal sălbatic scăpat de la grădina zoologică, ce
ameninţă viaţa locuitorilor unui oraş, sau să se
anihileze un individ cu tulburări psihice, care
împuşcă şi ucide necugetat oameni nevinovaţi.
Există într-adevăr situaţii în care violenţa pa­
re necesară, însă niciodată violenţa nu e bună.
în capacitatea eului de a aprecia realitatea este
cuprinsă şi aceea de a determina, pe cât de bine
cu putinţă, în lumina experienţei sale anterioare
şi a atmosferei culturale existente, ce reprezintă
un pericol individual sau general care impune
nevoia unei violenţe defensive. Numai atunci se
admite eliberarea energiei distructive aflate sub
control. Numai atunci pot fi trecute cu vederea
exigenţele modelelor sociale şi culturale.
Cu cât ne cultivăm mai mult, situaţiile pen­
tru care se aşteaptă sau se consideră potrivită
folosirea violenţei se micşorează progresiv şi, cu
excepţia unor situaţii rare, nu e cu putinţă justi­

54
 CĂLĂTORIA AUTODESCOPERIRII

ficarea din punct de vedere moral a manifestă­

rii violenţei. Modificarea climatului moral este
de o asemenea natură încât putem afirma deja
că apariţia violenţei imediate este întotdeauna,
la prima vedere, indiciul unei insuficienţe sau
al unei deteriorări a capacităţii de funcţionare
a eului.
Poate fi o lipsă de judecată sau rezultatul unei
încercări nerodnice de conformare a judecăţii.
Sigur, acest gen de pierdere a controlului es­
te mult mai serios decât alte forme în care exis­
tă cel puţin o anume disimulare a impulsurilor
agresive. Astfel, exploziile violente reprezintă o
diminuare mai accentuată a contactului cu reali­
tatea decât aceea care există în formele mai blân­
de de dezorganizare [a eului]. Intr-o limbă mai
simplă, manifestările violente semnifică un grad
mai mare de dezorganizare a personalităţii de­
cât cele „nevrotice" şi un grad mai mic decât cele
„psihotice" sau „schizofrenice".
Dacă indivizii care fac dovada unui asemenea
gen de pierdere a controlului sunt consideraţi
sau nu cu tulburări [psihice], e o chestiune de
uzanţă. Au existat epoci şi există culturi în ca­
re oamenii cu simptome psihologice nu sunt
consideraţi ca având tulburări psihice. Mai târ­
ziu, în situaţii excepţionale, în care dezorganiza­
rea era evidentă, au încetat să mai fie socotiţi sub
influenţa vrăjilor, şi au fost consideraţi bolnavi.
Pierderea controlului pe care o exercită manifes-

55
 PR. FILOTEU FAROS

ţările de violenţă s-a considerat şi încă se consi­

deră indiciu clar de pervertire şi răutate.
Există multe indicii despre faptul că atitudi­
nile oamenilor se schimbă repede. Totuşi nu e
necesar şi poate nici de dorit să rămânem la în­
trebarea dacă pierderea controlului care se ma­
nifestă prin intermediul violenţei ar trebui să se
numească boală sau tulburare psihică. Nu încape
îndoială că este o stare de dezorganizare şi pu­
tem spune că într-un anume mod aceasta e linia a
treia de apărare împotriva unei dezintegrări mai
avansate. Vorbim de mecanismele unui control
urgent chiar dacă agresivitatea nu mai este con­
trolabilă sau nu se controlează, fiindcă se consi­
deră că probabil descărcările agresive imediate
sunt întotdeauna oarecum controlabile, măsura­
te, reţinute. Nu sunt niciodată atât de imediate şi
atât de distrugătoare pe cât ar putea fi. Teoretic
cel puţin se limitează la minimum. Sunt, într-un
anume fel, mănunchiul de forţe cel mai mic po­
sibil, a cărui eliberare dă eului posibilitatea de
a-şi reorganiza şi de a-şi repune în acord siste­
mul. Ruptura poate fi catastrofală, dar suporta­
bilă, şi odată cu ea se poate evita cel de-al patru­
lea stadiu al pierderii controlului, care e tulbura­
rea psihică, numită, de obicei, boală psihică.
Ne surprinde de obicei când cineva, un prie­
ten, o persoană tulburată [psihic] sau un cunoscut
delincvent, care e descris pe prima pagină a ziare­
lor, recurge la un act agresiv împotriva cuiva.

56
 CĂLĂTORIA AUTODESCOi’ ERIRII

Cu toate acestea, de fapt, nu suntem surprinşi.

De regulă, cu toţii ştiam că acel individ se afla în
apropierea unei izbucniri şi că avea tendinţe di­
structive. Indiciul tensiunii maxime, care slăbeşte
tehnicile de control din stadiul secundar, conţine
un avertisment referitor la posibilitatea, dacă nu
chiar la riscul imediat al unei izbucniri. Prin ur­
mare, e necesar ca înainte de discutarea formelor
clinice ale comportamentului impulsiv agresiv
să se studieze semnele premergătoare ale aces­
tui comportament.
In principiu, e nevoie să ne gândim că e cert
faptul că eul are la dispoziţie suficiente instru­
mente pentru administrarea acestor impulsuri
agresive. Se poate să le respingă, recunoscân-
du-le deplin, dar împiedicându-le exprimarea.
Poate să le respingă, neîngăduindu-le să ajungă
conştiente. Se poate să le anihileze, recurgând la
acţiuni transformatoare într-un mod neriscant,
chiar constructiv. Poate să le întoarcă asupra sa
în general sau asupra unor părţi ale trupului său.
Poate să le cultive, îndreptându-le asupra unor
ţinte mai capabile să le reziste decât ţinta reală.
Devierea loviturii asupra unui scop substitu-
ent este ceva mai mult decât ţintirea nereuşită
sau lipsa de îndemânare. Conţine o asemenea
autoamăgire încât scopul eronat pare cel real,
cel spre care se îndreaptă represaliile sau atacul
protector. Sentimentele de frică şi ură şi imbol­
dul care voieşte să lovească şi să distrugă se di­

57
 PR.F1LOTF.U FA ROS

sociază de obiectul real şi provocator, care ade­

sea se află la ani şi kilometri distanţă, [îndrep-
tându-se] asupra unui obiect mai disponibil, mai
vulnerabil şi probabil mai puţin dispus să se răz­
bune. Acest obiect nou trebuie să fie plauzibil şi
să provoace atenţia, aşa cum pânza roşie a tore­
adorului stârneşte atenţia taurului. Dar aceasta
este o autoiluzionare.
Chiar dacă a fost redescoperit de Freud şi
dezvoltat în studiile sale sistematice, mecanis­
mul proiecţiei, adică al disocierii urii sau iubi­
rii asupra unor obiecte substitutive, e pe atât
de străvechi pe cât e neamul omenesc. E atât de
vechi cât sunt şi jocul cu păpuşi, îngenuncherea
în faţa idolilor, aducerea de jertfe, recurgerea la
ţapi ispăşitori sau arderea simulacrelor. Cele mai
obiective şi impersonale decizii depind de stimu­
larea sentimentelor care se leagă de situaţii ase­
mănătoare, dar diferite, şi provoacă disocieri ce
alterează obiectivitatea aparentă. Cele mai mul­
te dintre alegerile populare probabil se bazează
mai mult pe disociere decât pe raţiune, atât în
cazul voturilor în favoarea unor candidaţi, cât şi
în cazul celor împotriva altora. Ce sunt în rea­
litate toate prejudecăţile, respingerile vehemen­
te, atitudinile fanatice în favoarea sau împotriva
decât substitutul unuia sau al unei grupări cu al­
te obiecte mult mai disponibile să accepte frica,
ura sau iubirea? Vedem adesea cu groază vanda-
lizări barbare ale unor minunate clădiri publice

58
 CĂLĂTORIA AUTODESCOPERIRII

istorice sau distrugerea unor maşini şi magazi­

ne ale unor oameni nevinovaţi, marmure spar­
te, şcoli mâzgălite şi chiar biserici. Uneori aceste
fapte sordide pot avea următorul sens: „Nu vă
suportăm, dar suntem atât de neimportanţi, în­
cât nu vă putem determina să acordaţi atenţie
protestelor noastre şi nu avem curajul de a ne
asuma răspunderea pentru fapte." Alteori pot
însemna: „Ne-aţi opresat şi umilit; acum v-o plă­
tim înapoi."
Când ajunge cineva, aşa cum se întâmplă în­
totdeauna, să facă o analiză clinică riguroasă a
unor asemenea fapte, de obicei descoperă că în­
locuirea obiectului are loc fără să fie conştient
făptaşul, care se poate să accepte că nu are idee
pe cine ura într-atât încât să provoace o aseme­
nea catastrofă, sau poate să deschidă focul îm­
potriva statului, poliţiei, multinaţionalelor, băn­
cilor, deţinătorilor finanţelor, capitaliştilor, co­
muniştilor sau emigranţilor. Aceste învinuiri
capătă un anume sens numai în relaţie cu fobi­
ile ascunse şi autoiluzionările făptaşului. Dure­
rea golului lăuntric lăsat într-un copil de absenţa
esenţială a părinţilor în anii critici, în care aceia
erau absorbiţi de vanitatea sau cupiditatea lor,
sau mânia acumulată înăuntrul său de oprima­
rea, aşteptările lor cu privire la ţinte inaccesibile,
cu scopul de a-i asigura copilului recunoaşterea,
sau furia pentru castrarea provocată de pose-
sivitatea lor, astfel încât să se simtă incapabil

59
 PR.FILOTF.U FAROS

să înfrunte cruzimea lumii reale, sau criza de

identitate care îi creează panică, sau amărăciu­
nea unei vieţi lipsite de iubire ori a impasurilor
conjugale ori a insuficienţei profesionale ori a
inadaptabilităţii sociale, sau sute de alte impe­
dimente necruţătoare pot fi uitate cu condiţia să
se găsească ocazia să-şi detensioneze ceea ce în
alt caz ar provoca autodezaprobarea, prin inter­
mediul a ceva ce ar părea superior, cu totul just,
prin aflarea unui grup de camarazi combatanţi,
cu care să-şi unească strigătul împotriva unui
duşman supraestimat, dacă nu închipuit. Lip­
sa de importanţă şi nefericirea personală se pot
transforma în ceva care îi va da iluzia că e eroic,
superior, radical.
Disocierea tinde să depăşească simpla neînde-
mânare în urmărirea ţintei şi mutarea agresivităţii
de la obiectul uitat asupra unui obiect prezent.
S-a constat că suspiciunile şi reproşurile adresate
unui obiect eronat tind să fie reversul dorinţelor
inamice şi distrugătoare. „Nu eu sunt cel ce urăsc
şi vreau să-l vatăm pe poliţist. El mă urăşte şi
vrea să mă vatăme. Aşadar, trebuie să mă apăr."
Această prelungire logică a disocierii explică ca­
racterul psihopatologic real al proiecţiei.
Disocierea şi proiecţia ajung adesea cazuri cli­
nice şi iau numele paranoiei când tensiunea es­
te de asemenea natură încât tulbură fie pe indi­
vidul care face uz de ele, fie pe cei ce se află în
jurul său. Acest lucru se întâmplă atunci când

60
 CĂLĂTORIA AUTODESCOPERIRII

înţelegerea greşită se perpetuează în pofida ruti­

nei vieţii cotidiene. Explicaţiile raţionale care se
constituie pentru a justifica un atac studiat de obi­
cei se spulberă din pricina prezenţei persistente
a evenimentelor contrare. Suspiciunea, iritabili-
tatea, reacţia exagerată in faţa unor fapte mărun­
te sau comentarii nefericite, obiecţiile cu privi­
re la detalii, toate acestea sunt indicii că aseme­
nea tehnici sunt folosite într-un mai mic sau mai
mare grad şi sunt abandonate când se va face o
estimare mai sănătoasă a realităţii. Cu toţii folo­
sim disocierea şi proiecţia cotidian. Disocierea şi
proiecţia iau nenumărate forme. Se pot transfor­
ma în supraocupaţie, interesul faţă de cercetarea
ştiinţifică, fanatismul religios, căutarea filosofi­
că, ateismul polemic, monomania negării patri­
ei, efortul obsesiv al desfiinţării a tot ceea ce e so­
cotit „sacru şi sfânt", [lucruri] folosite neîndoiel­
nic de diferite persoane importante în decursul
anilor critici ai formării personalităţii oamenilor,
care au recurs la aceste disocieri şi proiecţii pen­
tru a-i oprima, teroriza şi a le determina persona­
litatea. Şi este evident că cei ce au recurs la ase­
menea modalităţi pentru a determina şi pecetlui
personalitatea tinerilor fac uz ei înşişi de disocie­
re şi proiecţie. Totuşi, psihopatologia acelora ce
îşi îmbracă disocierile şi proiecţiile în veşmânt
ştiinţific, filosofic, ideologic şi religios e mult mai
dificil, dacă nu chiar imposibil, de identificat şi,
prin urmare, de tratat.

61
 PR.FILOTEU FAROS

Proiecţia devine adesea incontrolabilă, de

aceea psihiatrii şi psihoterapeuţii observă cu o
anume nelinişte ideile şi atitudinile paranoice. In
multe cazuri sunt prevestitorii exploziilor. Fieca­
re preşedinte american care a fost ucis, a fost vic­
tima unui om cu tensiuni acumulate. Hitler nu a
putut niciodată să renunţe la iluzia că evreii erau
duşmanii Germaniei. Coriolan, eroul lui Shakes-
peare, a fost un om a cărui incapacitate de a-şi
controla accesele de mânie l-a condus la nimici­
rea finală. Aparent, mânia sa s-a întors împotriva
plebeilor şi duşmanilor Romei, dar indiciile din
text susţin concluzia că mânia s-a transferat asu­
pra lor şi nu asupra obiectului real, mama sa, ca­
re continuu îl presa, ironiza, hărţuia şi ameninţa.
Recurgerea exagerată la mecanismul psihologic
al proiecţiei paralizează omul. Proiecţia e incor­
porată ca o armură paranoică cronică împotri­
va lumii. în spatele unei aparenţe ursuze, bănu­
itoare, cinice, amare, sucite, mizantrope, inami­
ce, se păstrează un echilibru precar cu ajutorul
fanteziilor autojustificatoare. Această atitudine
apare la fiecare contact cu cuvintele, faptele şi
expresiile feţei. Se păstrează un oarecare gen de
relaţie tipică cu lumea exterioară, şi aşa destră­
marea lăuntrică e împiedicată, dar cu preţul unei
personalităţi deformate şi al unei vieţi pline de
imperfecţiuni şi lipsite de iubire.
Uneori mecanismele paranoice ating progre­
siv punctul culminant până apare calmarea în

62
 CĂLĂTORIA AliTODESCOPERIRII

urma unei izbucniri violente. Acumularea neplă­

cerilor provoacă suspiciuni; suspiciunile devin
halucinaţii, halucinaţiile conduc la anumite acte.
Se descoperă, se reunesc şi alimentează conspiraţii
inexistente, confuzii, proiecţii şi lovituri. în ce­
le din urmă, vinovaţii neavizaţi sunt acuzaţi şi
chiar expuşi atacurilor. Adesea reacţionează şi
ei defensiv, şi aşa se creează un cerc vicios fatal.
Această situaţie extremă de agitaţie halucinatorie
şi preocupare paranoică reprezintă o atât de dra­
matică îndepărtare de realitate, încât asemenea
sindroame aparţin probabil celui de-al patrulea
stadiu de dezorganizare.
Indiciile premergătoare ale sciziunii iminente
a eului nu sunt doar aluziile paranoice. Artificii
de diferite genuri, aparţinând primelor două sta­
dii de pierdere a controlului, sunt folosite din ce
în ce mai mult. Uneori există o suficientă preve­
nire cu minime simptome şi puţină autoiluzie.
Spectacolul oferit de individul care percepe in­
tens sciziunea iminentă a eului este o experienţă
de neuitat. Adesea este incapabil să descrie în
cuvinte ceea ce i se întâmplă, însă o arată clar
prin atitudinea şi expresia feţei sale. Un aseme­
nea caz a fost şi acela al unui bărbat în vârstă de
patruzeci de ani, care s-a prezentat la un spital
de psihiatrie la urgenţe. Era bine legat, frumos,
cu înfăţişarea omului sănătos. Stătea pe margi­
nea scaunului, frângându-şi mâinile şi strângând
din dinţi, astfel încât contracţia muşchilor feţei

63
 PR.F1LOTEU FAROS

era evidentă. Cu un glas scăzut, vădit reţinut, a

cerut ajutorul în felul acesta: „Nu mă doare, nu
am simptome, nu sunt bolnav în sensul în care,
de obicei, folosim acest cuvânt. Insă sunt îngro­
zit. Nu e vorba de o frică obişnuită. Nu sunt laş,
însă nu ştiu pentru cât voi putea să mă abţin şi să
nu explodez." Mai degrabă cu smerenie decât cu
aroganţă şi-a descris contradicţia dintre poziţia
sa în societate şi starea psihologică, aşa cum o
trăia el. Era preşedintele unei asociaţii culturale,
preşedinte al asociaţiei de părinţi, părinte a doi
copii şi proprietar al unei afaceri foarte impor­
tante. Neîndoielnic era un om care deţinea con­
trolul asupra sa şi avea o influenţă hotărâtoa­
re asupra altor oameni. „Cu toate acestea, zi şi
noapte, depun un mare efort pentru a mă abţine
de la acte de violenţă. Nimeni nu ştie agonia pe
care o trăiesc, constatând că am predispoziţii
distrugătoare şi ucigaşe puternice, în timp ce toţi
oamenii din jurul meu mă socotesc binefăcător şi
înger păzitor. Dacă nu mă internaţi într-un spi­
tal de psihiatrie - şi vă rog mult s-o faceţi imedi­
at mi-e teamă că o să ucid pe cineva. Nu ştiu
cine sau câţi vor fi, nici nu ştiu de ce, dar există o
puternică predispoziţie ucigaşă în inima mea pe
care nu cred că o voi putea controla pentru mul­
tă vreme."
Fără îndoială, cu toţii am avut cândva aseme­
nea sentimente, chiar dacă nu la gradul de inten­
sitate al persoanei din cazul de mai sus. Adesea,

64
 CĂLĂTORIA AUTODESCOPERIRI

oamenii se pare că pierd controlul după o încer­

care tensionată de a-1 evita. Expresia „Sciziunea
eului" este o figură de stil imperfectă, care se
poate folosi atâta vreme cât nu intră în conflict
cu faptele. Expresia aceasta se referă la dezorga­
nizarea funcţiilor de control ale instinctului eu­
lui, în urma căreia îşi face apariţia mai multă sau
mai puţină violenţă crudă, ulterioară indiciilor
subiective sau obiective ale unei presiuni sporite
care scade vizibil atunci când are loc descărcarea
agresivă. Aceste artificii ale celui de-al treilea sta­
diu al pierderii controlului diferă de artificiile pri­
melor două stadii cât priveşte următoarele carac­
teristici: predispoziţiile agresive nici nu se deghi­
zează, nici nu se ascund. Sunt circumstanţe când
un om violent acceptă sincer că, dacă ar fi avut o
armă, ar fi împuşcat o anume persoană. Violenţa
nedisimulată este foarte diferită de manifestările
episodice, în care pot exista sentimente intense,
dar care presupun anumite limite impuse de so­
cietate. Rezultatul poate fi vătămător şi mobiluri-
le răutăcioase, dar, de obicei, nu se termină cu o
ucidere sau vătămare corporală.
Absenţa restricţiilor sociale este cea de-a doua
caracteristică a oamenilor violenţi, care trec cu
vederea uzanţele sociale, dispreţuiesc legile, ara­
tă indiferenţă faţă de canoane. Când le sunt ob­
servate comportamentele delictuoase, ridică din
umeri şi spun că n-au habar şi nu le pasă. Uneori
ridică o obiecţie stereotipă cu privire la realitatea

65
 I’ R.FILOTEU FAROS

socială. D.ex., încearcă să-şi justifice duşmănia,

făcând referire la corupţia puterii.
O a treia caracteristică a oamenilor violenţi es­
te percepţia, judecata şi conştiinţa de sine defici­
entă. Acest lucru se poate să nu se întâmple me­
reu, dar, de obicei, se întâlneşte la cei ce se află
sub terapie psihiatrică. Oamenii violenţi e po­
sibil să-şi amintească ce au făcut, dar de regu­
lă spun că „şi-au ieşit din sine" când au trecut la
comiterea unui act de violenţă sau că a fost ca şi
cum s-ar fi aflat într-un vis, iar apoi s-au trezit.
A patra caracteristică îi uimeşte pe cei mai mulţi
dintre oameni. De obicei, aşteptăm să existe anu­
mite remuşcări după o acţiune distrugătoare, în­
să oamenii violenţi îşi află mai degrabă uşurarea
decât simt remuşcări. Taifunul violenţei a calmat
o oarecare tensiune a sistemului lor. Au făcut tot
ce au putut pentru a-şi păstra aprecierea de sine.
Justificarea pentru faptele lor nu poate fi contesta­
tă fiindcă se simt mai bine. Desigur, se poate să-şi
povestească cu multă plăcere trăirile. Comentari­
ile lor se referă adesea la funcţiile abdominale. Un
paznic al unei şcoli de corecţie a spus: „Las băieţii
să se lupte în fiecare după-masă. E minunat să
tragi im pumn în stomacul cuiva."
A cincea caracteristică este neclaritatea epi­
soadelor. Unele persoane cu predispoziţii spre
violenţă se implică în multe conflicte sau distrug
în mod continuu bunuri. Alţii sunt responsabili
pentru una sau două explozii. înainte sau după

66
 CĂLĂTORIA AUTODESCOPERIRII

nu par să aibă o dificultate deosebită în relaţiile

sociale obişnuite. Persoanele acestea au încercat
să aibă relaţii apropiate, dar au eşuat. Când aces­
te persoane ajung la închisoare, de obicei sunt
considerate de personal cooperatoare şi mun­
citoare. Cei ce au provocat oarecând prin com­
portamentul lor violent se disting de prizonie­
rii violenţi cu un lung istoric medical de abateri
irelevante.
Persoanele violente şi-au înăbuşit pentru mulţi
ani mânia şi au transferat-o asupra oamenilor
care nu pot sau nu doresc să se răzbune. Mânia
lor iniţială a fost, de fapt, împotriva părinţilor, a
căror rigoare nu le-a permis să o exprime, aşa că
a fost refulată în subconştient şi reapare ca im­
bolduri obsesive de violenţă. Pentru terapia de
furia inflamată individul trebuie să recunoască
existenţa şi cauza ei, astfel încât vinovăţiile crea­
te să nu îl conducă la o cruntă autopedepsire.
Presiunea cu lui se moderează după izbucni­
re. Puterile lăuntrice de obicei se reconfigurea-
ză şi se reorganizează la un nivel suportabil pâ­
nă ce se vor acumula tensiuni pe care eul nu le
poate administra. „Sciziunea eului", care dă po­
sibilitatea unui anume act agresiv să se tempe­
reze, aduce suficientă uşurare provizorie de pe
urma presiunii interioare, astfel încât ruptura să
se cicatrizeze.
Intr-un film, bazat pe evenimente reale, câţiva
indivizi, care imită nişte nazişti, pe motociclete,

67
 PR. FILOTEU FAROS

în geci negre, terorizează un mic oraş din Califor­

nia. (Ca să nu considerăm că fenomenele simila­
re de la noi reprezintă un fapt original grecesc.
Toate acestea sunt imitaţii ale modelelor ameri­
cane, cu o întârziere, desigur, de cel puţin patru­
zeci de ani. Dacă există ceva grecesc original, e
aceea că noi socotim acestea acte de eroism, pe
când acolo sunt tratate ca simptome psihopato­
logice.) O chelneriţă îngrozită se adresează unuia
dintre opresori: „Voi vă spuneţi «revoluţionarii
negri». împotriva cui vă revoltaţi?" Unul din­
tre ei ridică din umeri şi răspunde: „Spune-i
cum vrei. Suntem împotriva lui. Ce ai în minte?"
Aceasta caracterizează manifestarea categoric
duşmănoasă, meschină. Aceşti indivizi sunt re­
voltaţi pentru o cauză pe care n-o vor afla nicio­
dată. Ţinta agresivităţii lor este de obicei neclară,
dar reuşeşte să provoace catastrofe sau să pro­
voace mediul.
Clişeul clasic se prezintă astfel: huliganismul
perseverent al unui băiat, să-i spunem Alexan­
dru, are drept urmare exmatricularea sa de la
şcoală. Cu mare greutate şi cheltuială, părinţii
reuşesc să fie acceptat la o altă şcoală, unde mer­
ge bine pentru o perioadă, ceea ce le dă părinţilor
speranţa că în sfârşit a aflat un mediu favorabil,
înainte de a apuca să se bucure bine de schim­
bare, li se aduce la cunoştinţă că l-a atacat pe
un profesor, a copiat la examene sau a fost ares­
tat din cauza unei farse pe care societatea nu o

68
 c ă l ă t o r i a a u t o d h s c o i ’ f; rir ii

socoteşte glumă. Din nou familia face eforturi

supraomeneşti şi îi găseşte de lucru la o firmă de
afaceri a unui prieten sau rude, pentru ca la scurt
timp să fie concediat fiindcă se ducea la serviciu
beat sau lipsea adeseori. Apoi dispare şi la banca
tatălui său apare un şir de cecuri fără acoperire,
în cele din urmă este prins conducând un vehi­
cul furat şi trimis în judecată. După toate acestea,
familia este cuprinsă de un amestec de furie, pa­
nică, ruşine, supărare şi nelinişte din pricina fap­
tului că orice ar face nu dă nici un rezultat. Căsă­
toria surorii sale este amânată, câteva planuri de
afaceri ale tatălui sunt abandonate. Ceilalţi copii
ai familiei se simt expuşi social. întreaga energie
a familiei este epuizată de Alexandru. E angajat
un avocat sau un psihiatru şi se face apel pentru
indulgenţă la tribunal. Psihiatrul subliniază in­
diciul clar în dosarul personal referitor la insufi­
cientul control al imboldurilor, confuzia de iden­
titate, contactul redus cu realitatea, eul instabil şi
corupt şi ca urmare nevoia unei terapii de lungă
durată şi reorganizarea personalităţii sale. Jude­
cătorul îi impune o pedeapsă cu suspendare şi
participarea la un program de terapie. El declară
în faţa tuturor şi a părinţilor că vrea să se schim­
be şi pare dispus să se supună terapiei.
Terapia începe - chiar dacă aceasta nu e ce­
va obişnuit -, şi la câteva zile înainte de sfârşitul
perioadei de suspendare se implică într-o încă­
ierare cu poliţia, semnează un cec fără acoperire

69
 PR.FILOTEU FAROS

şi face dovada unor acte de nesupunere faţă de

părinţi şi societate, care îl conduc la închisoarea
pe care o detestă atât de mult.
Mulţi dintre aceşti indivizi sunt foarte aro­
ganţi, revoltaţi şi provocatori pentru a accepta
îngrijire psihiatrică. Simt adesea că faptele lor
sunt eroice, şi există mulţi care îi consideră eroi
şi îi apoteozează.
Oamenii lucizi şi maturi, care nu au vreun
motiv interesat să ignore indiciile incontestabi­
le privitoare la tulburarea psihică a acestor indi­
vizi pentru a-i venera, tratează comportamentul
lor anormal sastisiţi şi un pic incomodaţi. Asta,
pentru că se arată într-atât de huligani, atât de
decişi să refuze orice fel de ajutor... Par atât de
indiferenţi la durerea şi imprecaţiile pe care le la­
să în urma lor... S-ar putea chiar presupune că se
bucură de aceste lucruri. Sunt mitocani. Se sco­
besc în nas şi printre dinţi în timp ce aşteaptă să
fie supuşi examinării medicale. îşi bat joc, scui­
pă şi fumează cu un dispreţ ostentativ la adresa
a tot ce se află în jurul lor.
Există mulţi asemenea indivizi tineri disperaţi,
imaturi, duşmănoşi, însinguraţi care, atunci când
se adună laolaltă, creează o bandă, iar banda în­
seamnă delincvenţă.
Studiul psihologic al acestor indivizi este îm­
piedicat de sentimentele pe care le trezesc în cel
ce-i studiază. O breşă nevindecată sau un ne­
ajuns ale eului, care le îngăduie exact acest tip

70
 CĂLĂTORIA AUTODESCOl’ ERIRII

de comportament pe care noi toţi ne-am stră­

duit să-I evităm, e ceva [prea] neplăcut pentru
oricine. E ca şi cum ai privi o rană abdomina­
lă deschisă. Dacă ne-am putea însă apropia în-
tr-o manieră chirurgicală, am constata de obicei
cu o exactitate relativă că în multe cazuri moti­
vele acestei slăbiri a eului sunt părinţii ipocriţi,
ambivalenţi sau cinici, gelozia insuportabilă faţă
de un frate sau o soră, identificarea puternică cu
mama, identitatea erotică nesigură, infirmitatea
sentimentală, care face foarte dificilă, dacă nu
imposibilă crearea unor relaţii autentice, frica de
viaţă, lipsa de încredere, autoaprecierea scăzută
şi multe altele. Persoanele acestea au nevoie im­
perioasă de terapie şi e de-a dreptul inuman fe­
lul cum sunt folosite spre satisfacerea unor inte­
rese egoiste.
Varietatea comportamentului agresiv şi vio­
lent, de care sunt capabili oamenii, e mare, însă
putem spune că în esenţă se reduce la vătămări
şi loviri ale semenilor, animalelor şi lucrurilor.
Trăsăturile diagnosticului caracterului antiso­
cial nu au legătură cu vârsta. La preadolescenţi
însă există relaţiile suspicioase, provocatoare,
agresive şi întotdeauna epidermice cu oamenii
din mediul lor, absenţa interesului sentimental,
confuzia, viclenia, furtul, hoinăreala, dispariţia,
provocarea de incendii. De fapt, orice comporta­
ment agresiv presupune lipsa contactului cu re­
alitatea şi o doză de iraţionalitate.

71
 PR.F1LOTEU FAROS

Persoanele care trădează acest sindrom sunt

mai agresive, cu mai puţin simţ comun, cu un
slab contact cu realitatea, rupte de trecut, fără o
apreciere logică a viitorului, mai puţin dispuse
să ceară ajutorul decât indivizii care, de obicei,
sunt caracterizaţi ca „nevrotici", însă totodată
mai puţin dezorganizate şi nu întru totul lipsite
de simţul realităţii faţă de indivizii caracterizaţi
ca „personalităţi liminale" sau „psihotice".
Toate acestea se întâmplă când mânia, unul
dintre elementele care alcătuiesc partea întu­
necată a omului, nu este recunoscută şi tratată.
Pentru că mânia este puterea şi energia care pot
să pună pe om în mişcare şi să-l conducă la o ac­
tivitate creatoare.
Celălalt element al părţii întunecate a omului,
care, cu cât rămâne în întuneric, ia forma con­
cupiscenţei, e o pervertire a erosului, a unei alte
puteri cosmogonice şi cataclismice. A puterii ca­
re împinge pe om spre comunicare şi spre unirea
cu celălalt. Puterea aceasta este un ocean infinit
ce poate să inunde întreaga lume, dar este con­
strânsă să se exprime în cadrul unei scheme rigi­
de şi forţată a se canaliza a i ajutorul pipetei, în
condiţiile în care dintr-o funcţie cu întindere, mă­
rime şi împlinire de neconceput ale omului este
deformată, pe de o parte, de „oamenii de ştiinţă"
şi redusă la un sistem hidraulic de iruperi, revăr­
sări şi eliminări premature ale seminţei, ce pre­
zintă probleme de erecţie, blenoragii, sifilisuri

72
 CĂLĂTORIA AUTODESCOPERIRII

şi condilomuri, iar, pe de alta, de preoţii şi ho­

gii care desăvârşesc deformarea prin vulgariza­
rea şi demonizarea erosului, astfel încât se cre­
ează oamenilor culpabilităţi torturante şi chinuri
de nedescris. Furia provocată de acest chin ab­
surd ia diferite forme despre care noi, întrucât
cunoaştem destul de puţine lucruri despre noi
înşine, credem că prezintă motive politice, ideolo­
gice sau economice, ignorând adevăratele cauze.
Mânia aceasta se întoarce împotriva Iui Dumne­
zeu Care, în acord cu afirmaţiile preoţilor şi hogi­
lor, l-a înzestrat pe om cu această putere cataclis-
mică pentru a avea satisfacţia sadică de a-1 vedea
chinuindu-se. Mulţi oameni chinuiţi în acest fel
îşi epuizează energia şi talentele într-o campanie
ateistă delirantă, fără să bănuiască nimeni, nici
măcar ei înşişi, că motivul acestei campanii ate­
iste este mânia născută din martiriul lor erotic,
pentru care îl socotesc răspunzător pe Dumne­
zeu şi de aceea vor să-L măcelărească.
Acest eros distorsionat şi deformat ia forme
antiumane, respingătoare, hidoase, brutale, bar­
bare şi ajunge o obsesie care aproape desfiinţează
existenţa umană. Această binecuvântată putere
care poate să construiască punţi peste toate pră­
păstiile, să îndulcească toate amărăciunile, să în­
chidă toate rănile, să aline cele mai chinuitoare
dureri ale omului, devine bestialitate, sadism,
pornografie, comerţ hedonistic. Un exemplu al
modului în care poate să funcţioneze această pu­

73
 PR. P1LOTEU PĂROS

tere astfel încât să înfrumuseţeze şi să aducă iz­

băvire lumii şi omului este cel al lui Serafim de
Sarov care, atunci când întâlnea pe cineva, chipul
i se lumina de o bucurie negrăită şi îl întâmpina
cu „Bine ai venit, bucuria mea!". Toate acestea
pot fi socotite de către unii romantism ingenuu,
însă e vorba de realitate plină de sevă, care a fost
atât de totalitar şi adânc modificată şi pervertită,
încât a ajuns să fie cu totul invizibilă şi omul de
rând să nu poată nici măcar bănui că există.
Cu toate că mulţi dintre noi se poate să soco­
tim că suntem fericiţi şi împliniţi, foarte puţini
dobândim acel gen de împlinire la care se ajun­
ge în urma unei cercetări în profunzime a sinelui
nostru. Dacă pentru o plantă nu e necesar, spre
a fi plantă, să înţeleagă ce înseamnă a fi plantă,
omul nu poate niciodată să fie om cu adevărat
dacă nu cunoaşte cine şi ce este şi dacă nu ajun­
ge la acea autoînţelegere nu doar atunci când se
cunoaşte pe sine ca înger, ci şi ca animal. Une­
le dintre cele pe care le va descoperi în el însuşi
s-ar putea să nu-1 satisfacă, dar satisfacţia de sine
nu e în mod necesar scopul autocercetării. Per­
soana pe care în cele din urmă o vom descoperi
e posibil să aibă mai multe imperfecţiuni decât
am fi vrut noi să ne imaginăm că are. în timp ce
putem sacrifica mai mult sau mai puţin din ce­
le la care am visat, în încercarea noastră de a ne
cunoaşte şi de a ne accepta şinele aşa cum e el,
adesea ne e teamă mai degrabă de pierderea ilu­
ziilor decât de pierderea reală a sinelui.

74
 CĂLĂTORIA AUTODESCOPERIRII

Avem nevoie de o asemenea cunoaştere a po­

sibilităţilor noastre, fără idealizarea adusă de ilu­
ziile noastre, înainte de a trăi cu adevărat. Câteva
valori sociale şi nu arareori religioase tind să ne
tâmpească şi să ne adoarmă. Ne învaţă să evităm
durerea, tristeţea şi să refuzăm neliniştea, iar noi,
bucuroşi, acceptăm această amăgire. Renunţăm
la adevărata identitate pentru o identitate impu­
să de sus. Insă identitatea impusă din exterior nu
funcţionează; amăgirea nu ţine. în cele din urmă
nu putem evita durerea, tristeţea şi neliniştea şi,
pentru că suntem slabi şi nepregătiţi, ne îmbolnă­
vim şi ajungem nefericiţi. Când nu ne explorăm
şinele, ne pierdem armura în faţa vitregiilor.
Roadele negative ale eşecului explorării sine­
lui nu diferă aproape deloc de sinucidere. Sunt,
de asemenea, o tăgăduire a semenilor şi a lui
Dumnezeu. Devenim şi rămânem persoane nu­
mai prin mijlocirea relaţiilor. Astfel, respingerea
mai adâncă a adevăratului nostru sine înseamnă
respingerea aproapelui. îi refuzăm şansa la care
are dreptul. Şi întrucât una dintre învăţăturile de
bază ale moştenirii iudeo-creştine este că suntem
chip al lui Dumnezeu, când ne făgăduim identi­
tatea, când, cu alte cuvinte, vedem mai puţin din
chipul deplin al sinelui, vedem mai puţin din ce­
ea ce am putea vedea la Dumnezeu.
Câtă vreme idealurile neautentice, precum
„idealul american" al fericirii, nu sunt contesta­
te, minţi viguroase vor rămâne infirme şi neex­

75
 PK.FILOTKU IA ROS

plorate. Numai când ne cunoaştem şi ne accep­

tăm pe noi înşine putem să contestăm aceste mi­
turi inhibatoare şi naive. Cum putem scăpa de
această amăgire, de acest cerc vicios? Cu ajuto­
rul raţionalismului propus de vechii greci? însă
raţionalismul nu aruncă lumină asupra întregu­
lui om. Cu ajutorul ascultării evreilor? însă con­
formarea nu garantează ascultarea lăuntrică. Cu
ajutorul credinţei creştinilor? Dar credinţa es­
te adesea adumbrită de autoamăgire. Cu ajuto­
rul luminii psihanalizei sau al psihologici abisa­
le, considerate cunoaştere ştiinţifică? însă foarte
adesea convingerea noastră neîntemeiată în in­
failibilitatea cunoaşterii ştiinţifice ne poate uşor
întuneca mintea şi conduce la autosuficienţă,
aroganţă şi la o cu totul nefundamentată şi facilă
încredere în sine.
Nimic din toate acestea nu e îndeajuns. în­
să toate acestea împreună, raţionalism, asculta­
re, credinţă, cunoaştere ştiinţifică pot fi de ajuns.
Pentru că alături de cunoştinţa generală pe care
ştiinţa i-a dat-o omului, se află şi o metodă par­
ticulară de înţelegere a omului şi a naturii, pâ­
nă şi în relaţie cu Dumnezeu. E o metodă care,
asociată tradiţiei bisericeşti, poate să conducă la
cunoaşterea de sine deplină şi adevărată. Este
o metodă la care am ajuns cu ajutorul credinţei
străvechi şi al experienţei noi. Credinţa străve­
che este moştenirea iudeo-creştină, care vorbeşte
cu optimism despre posibilitatea omului de a fi

76
 CĂLĂTORIA AUTODESCOPERIRII

bun şi de a face binele în pofida amintirii pesi­

miste cu privire la posibilitatea sa de a fi rău şi
de a face răul, chiar şi de a transforma binele în
rău, care reprezintă cea mai mare trădare. No­
ua metodă este o metodă care arată într-un chip
dramatic ideile străvechi şi aruncă o lumină asu­
pra lor, în timp ce provoacă şi pune la încercare
modurile de aplicare ale acestora.
Indiferent dacă numim această metodă psiha­
naliză, psihodinamică sau psihologie abisală,
descriem o nouă înţelegere a unei noi abordări
a vieţii umane, o perspectivă de profunzime.
Această metodă a dezvăluit motivele noastre ce­
le mai profunde, a descoperit duşmănia noastră
latentă şi a demonstrat cât de des ne amăgim pe
noi şi pe alţii, crezând că suntem cei mai virtuoşi.
Dar totodată descoperă cele mai impenetrabi­
le resurse ale noastre pentru comuniunea din­
tre noi, în vederea aflării posibilităţilor în slujba
ajutorului şi terapiei de sine şi a celorlalţi, scoa­
te în evidenţă capacităţile cunoştinţei, conştiinţei
şi înrâuririi reciproce la niveluri noi de iubire şi
apropiere esenţiale.
Psihologia abisală de una singură nu-1 poate
ajuta pe om să atingă înţelegerea deplină a si­
nelui. însă poate deveni - şi a devenit - puterea
catalizatoare ce eliberează forţele adormite ale
înţelepciunii clasice şi bisericeşti referitoare la
neamul omenesc. Psihologia abisală ne-a condus
la redescoperirea multora dintre cele ce ne erau

77
 PR. FILOTEU I'AROS

cunoscute din tradiţiile religioase străvechi, dar

care adesea s-au pietrificat odată cu conforma­
rea faţă de o tradiţie înţepenită. Psihologia abisa­
lă a descoperit elementele concrete a ceea ce in­
tuitiv era cunoscut din totdeauna, cu alte cuvinte
a faptului că există bine şi rău în om şi că viaţa
este o bătălie continuă în slujba eliberării binelui
şi supunerii răului.
De mii de ani omul caută cu ardoare să se afle
pe sine. In repetate rânduri s-a apropiat de des­
coperirea sa şi din vreme în vreme câte un pro­
fet, sfânt sau om de ştiinţă i-a dat de capăt. Insă
pentru cei mai mulţi oameni cercetarea a ajuns
foarte adesea nerodnică, fiindcă foarte adesea
au evitat contradicţiile. Totuşi în loc să ne evi­
tăm contradicţiile e nevoie să le înfruntăm şi să
le analizăm cu scopul de a ne descoperi pe noi
înşine.
La autocunoaştere se ajunge în urma unei
investigaţii dificile şi de durată. Călătoria aceas­
ta nu a fost niciodată uşoară, şi într-un fel astăzi
e mai greu decât altădată. Cu toate acestea, as­
tăzi, poate mai mult decât înainte, e nevoie să ia
omul în serios această explorare spre a se auto-
descoperi. însăşi supravieţuirea sa poate să de­
pindă de reuşita acestui lucru.
Nevoia de reuşită şi primejdiile călătoriei să
nu fie pricină de disperare. Există hărţi şi călă­
uze care să ne conducă şi să ne ofere ocrotire în
această călătorie.

78
 ŞINELE ÎN DEZVOLTARE

Cine suntem? Vom putea vreodată afla? Sau

suntem un abis al cărui fund nu-1 vom pu­
tea sonda niciodată? Este îndemnul vechilor
greci „Cunoaşte-te pe tine însuţi" o poruncă cu
neputinţă de pus în aplicare? Şi da şi nu. în ori­
ce caz, nu e nouă. E un loc comun faptul că în
situaţia în care omul nu se cunoaşte pe sine, în­
treagă cealaltă parte de cunoştinţă pe care o
dobândeşte nu este demnă de încredere. Omul a
recunoscut intuitiv acest adevăr din clipa în care
a început gândirea. Astfel, cercetarea privitoare
la eu poate fi socotită cea mai veche vânare de te­
zaure din istorie.
Efortul a fost continuu şi uriaş, dar, în com­
paraţie cu bogăţia disponibilă, rodul este neîn­
semnat. Cea mai mare parte a tezaurului este
încă ascunsă. Avem dreptul să credem că acum
vom scoate la lumină aceste bogăţii îngropate ca­
re până acum ne-au scăpat întotdeauna? Există

79
 PR.FILOTEU FAROS

două răspunsuri mai cunoscute la această între­

bare: unii cred că metodele şi concluziile ştiinţei
contemporane vor scoate la iveală soluţiile. Alţii
cred că nici o cunoştinţă nouă nu va rezolva ce­
ea ce istoria a demonstrat ca de nedezlegat. Am­
bele opinii sunt fanteziste. Noi concluzii ne dau
dreptul la un nou optimism. însă istora ne învaţă
smerenia. O combinaţie între speranţă şi smere­
nie se impune pentru cercetarea sinelui nostru
ascuns.
Unul dintre cele mai importante elemente ca­
re stabileşte cât de departe putem ajunge în cer­
cetarea sinelui nostru se află în istoria modului
în care strămoşii noştri s-au îngrijit sau nu unul
de altul. Cum şi-au îngrijit copiii, săracii, bol­
navii, pe cei din închisori, în vreme de pace şi
de război. Răspunsurile ne spun multe atât de­
spre omenia lor, cât şi despre filosofia, religia, pe
scurt, despre felul în care au văzut omul şi pe ei
înşişi.
Comparându-ne pe noi cu strămoşii noştri, să
ne imaginăm pe noi înşine în casa unui cuplu de
prieteni, care tocmai au dobândit un copil. în­
trebăm cum e mama. Ea ne spune că e foarte bi­
ne. Apoi întrebăm despre prunc. „A", spune ea,
„noaptea trecută l-am dus şi l-am lăsat pe un
deal bătut de vânturi în pădure. Am decis că încă
nu putem avea un copil." Un asemenea răspuns
ne-ar revolta. Am fi chemat deîndată poliţia sau
am fi alergat noi înşine să salvăm copilul. Apoi

80
 CĂLĂTORIA AUTODESCOPERIRII

ne-am fi ocupat de prietenii noştri şi de evidenta

lor tulburare psihică.
Totuşi, în lumea antică era o practică obişnuită
să se descotorosească cineva de copiii nedoriţi
lăsându-i pradă elementelor naturii sau fiarelor
sălbatice. Elinii, romanii, hinduşii şi alte popoa­
re străvechi recurgeau la aceste forme de infanti-
cide cu o conştiinţă relativ împăcată. Pretindeau
fie că aceşti prunci nu erau cu adevărat oameni,
fie că sufletelor lor le-ar fi fost mai bine într-o re­
încarnare mai potrivită pentru ei, care s-ar fi re­
alizat dacă se punea capăt vieţii lor prezente. In
nici un chip nu ar fi tratat acest act cu groaza pe
care ar provoca-o astăzi.
Citind istoria războiului peloponeziac a lui
Tucidide, se poate vedea că la sfârşitul războiu­
lui dintre două oraşe greceşti care se încheia cu
victoria unuia şi biruinţa celuilalt, biruitorii tre­
ceau la masacrarea aproape a tuturor bărbaţilor
şi vinderea ca robi a celorlalţi, deşi credeau că
cei pe care îi masacrau şi îi vindeau ca robi erau
elini asemenea lor. Concomitent se poate consta­
ta din aceeaşi istorie că în majoritatea oraşelor
greceşti funcţiona o democraţie atât de aplicată,
care face democraţiile apusene moderne să nu
pară decât nişte caricaturi triste ale democraţiei.
Astfel, în Grecia antică se pot vedea concomi­
tent fenomenele unei barbarii care te înfioară şi
ale unei culturi deosebit de înalte chiar şi pentru
epoca noastră.

81
 PR. FILOTEU PĂROS

Ideea pe care o avem despre om se îmbină cu

toate faptele, gândurile şi sentimentele neamu­
lui omenesc. Trece prin multele ramificări ale ca­
racterului uman. Când îi urmărim progresul e
ca şi cum am încerca să urmărim nenumărate­
le ieşiri şi cotituri ale unei şosele naţionale. Ade­
sea cineva descoperă că, făcând la dreapta, cotise
în realitate la stânga, pentru că în locul respec­
tiv dreapta înseamnă de fapt stânga în raport
cu direcţia pe care o urmează. In acelaşi mod,
dreapta nu înseamnă niciodată dreapta, nici
stânga nu înseamnă niciodată stânga în cerceta­
rea persoanei omeneşti. Grecii antici, romanii şi
hinduşii care-şi lăsau copiii pradă fiarelor erau
în mod aparte dedicaţi grijii faţă de copiii pe ca-
re-i lăsau să supravieţuiască. Astfel, dacă con­
cluzionăm că erau neprefăcut inumani şi barbari
pentru că acest fel de infanticid le era obişnuit, ar
fi nedrept şi inexact. Practicile cele mai inumane
pe temeiul criteriilor contemporane merg mână
în mână cu exemplele de omenie neîntrecută, ca­
re fac de ruşine omul contemporan.
Idolatrii şi zeii lor puteau să arate o bunătate
deosebită străinilor şi duşmanilor. D.ex., în Odi­
seea lui Homer, Ulise pierdut şi singur ajunge pe
o insulă necunoscută. Acolo o tânără copilă se
oferă să-l conducă la rege şi la regină. Acest lu­
cru e riscant pentru Ulise întrucât locuitorii aces­
tei insule sunt agresivi. însă tânăra copilă, care
o personifică pe Athena, zeiţa raţiunii şi echili­

82
 CĂLĂTORIA AUTODESCOPERIRII

brului, îi spune lui Ulise ce să facă spre a fi în

siguranţă.
In Ilinda, Ahile, într-o stare sufletească încor­
dată de răzbunare împotriva lui Hector, îl ucide
în luptă şi îi profanează trupul, târându-1 prin
ţărână în pofida oricărei norme generale. Dar
când tatăl lui Hector vine la Ahile şi jeleşte pier­
derea fiului său, atunci cei doi bărbaţi împreună
plâng şi împreună pregătesc înmormântarea lui
Hector.
Nu este mai greu să se reunească exemple de
omenie din Antichitate decât să se afle cazuri
de barbarie în lumea contemporană. Dificil de
înţeles sunt contradicţiile. De îndată ce începem
să credem că omul a învăţat ceva despre grija
faţă de semenul său, suntem uimiţi de abaterea
dramatică de la aceasta. De îndată ce începem să
sperăm că a ajuns să-şi iubească aproapele, îl ve­
dem dând dovadă de o nouă formă de inventivi­
tate în provocarea suferinţei. Prin urmare, isto­
ria persoanei umane nu este un parcurs ce poate
fi uşor de urmărit. Nu există un element concret
cu totul clar, dincolo de orice contradicţii. Având
acestea în vedere, putem spune, lăsând o maijă
pentru devieri, că există un indiciu mai revelator
decât altele. Şi acesta e imaginea omului despre
Dumnezeu.
Imaginea omului despre sine şi despre Dum­
nezeu se află într-o anumită legătură. în istoria
gândirii umane, concepţia despre Dumnezeu şi

83
 PR. F1LOTEU FA ROS

cea despre om se înalţă şi decad împreună. Cu

cât mai adânc e sentimentul nostru despre rea­
litate şi imaginea divinităţii, cu atât mai intensă
este înţelegerea noastră privitoare la unicitatea
şi grandoarea persoanei umane. însă imaginea
omului referitoare la Dumnezeu nu e o proble­
mă simplă. Pentru a o cerceta trebuie mai înainte
de toate să ne întrebăm pe care dintre dumnezeii
omului îl vom supune investigaţiei.
Pentru fiecare om există cel puţin trei dum­
nezei: Dumnezeu cum este El în realitate, Dum­
nezeu cum e văzut de grupul de care aparţine,
şi Dumnezeu cum s-a format în mintea omului
respectiv. Referitor la primul Dumnezeu, psiho­
logul nu poate spune nimic în calitate de psiho­
log. Teologii şi filosofii sunt scindaţi cât priveşte
întrebarea dacă putem cunoaşte pe Dumnezeu
aşa cum este EI în realitate, şi opiniile referitoa­
re la cine şi ce anume este El sunt diverse. Pentru
cel de-al doilea Dumnezeu al omului s-au spus
multe. S-a crezut în învăţături despre Dumne­
zeu care s-au răspândit de către comunităţi reli­
gioase şi dascăli din vremuri străvechi. Cea de-a
treia imagine - imaginea omului despre Dum­
nezeu - e aceea care suspendă sau determină ac­
ceptarea, din partea fiecărui om, a Dumnezeului
propus de comunitatea religioasă din care face
parte. Orice ar fi Acest Dumnezeu însuşi, oricare
ar fi pentru fiecare comunitate religioasă imagi­
nea fiecărui om în parte privitoare la Dumnezeu,

84
 CĂLĂTORIA AUTODESCOPER1R11

într-o mare măsură este rezultatul inconştient

al omului însuşi. Chipul personal sau imperso­
nal pe care omul îl atribuie lui Dumnezeu este
aproape întotdeauna reflexul deplinătăţii sau
golului existenţei sale lăuntrice.
Fiecare om într-o oarece clipă a vieţii sale
începe să-şi creeze imaginea proprie despre
Dumnezeu.
Acest Dumnezeu propriu poate fi o reflexie a
unuia dintre părinţi. Poate fi ceea ce este părinte­
le, sau ceea ce copilul doreşte să fie părintele, sau
ceea ce copilului îi e teamă că părintele este.
Dumnezeul propriu poate fi o reflectare a ne­
voii copilului sau adultului. Dacă există o nevo­
ie de putere, atunci Dumnezeu poate să asume o
formă atotputernică. Dacă nevoia e de bunătate,
atunci Dumnezeu poate fi desăvârşit. Dacă ne­
voia e de pedeapsă, atunci Dumnezeu poate fi
răzbunător.
Acest Dumnezeu personal poate, de aseme­
nea, să fie reflectare a societăţii. Dacă societa­
tea va fi văzută de copil ca duşmănoasă, atunci
Dumnezeul său va reflecta duşmănia societăţii
sau dorinţa hipercompensatoare a copilului de
protecţie.
In timp ce copiii cresc, îşi modifică concepţiile
despre Dumnezeu spre a şi le conforma cu ideile
comunităţii lor religioase. însă câteva reziduuri
ale imaginii personale despre Dumnezeu rămân,
nuanţând sau modificând credinţa adultului.

85
 1’ R.FILOTEU FAROS

E de prisos să se menţioneze că destul de

mulţi oameni au capacitatea de a-şi forma o ima­
gine despre Dumnezeu filosofică sau teologică,
însă cu toţii întâlnim arareori acea gândire re­
ligioasă matură care poate face distincţie între
Dumnezeu însuşi şi proiecţiile imaginilor dină­
untrul nostru asupra lui Dumnezeu. Pentru cei
mai mulţi oameni aceşti doi Dumnezei sunt în­
totdeauna inseparabili şi indistincţi. întrucât
imaginea omului despre Dumnezeu îi reflectă
şinele, dezvoltarea acestei imagini este o reflec­
tare a dezvoltării sinelui. E ceva mai mult. E şirul
încercărilor neîntrerupte ale omului de a-şi în­
gropa anumite faţete ale sinelui pe care nu a în­
drăznit să le privească în faţă. Este, de aseme­
nea, argumentul că omul, când face asemenea
eforturi, eşuează. Nici un aspect fundamental al
personalităţii umane, nici înrâurirea reciprocă
dintre acesta şi Dumnezeu sau aproapele nu pot
fi reprimate cu succes. Acest lucru, după cum
vom vedea, este susţinut de exemple din istoria
religioasă a vechilor greci, evreilor, budiştilor,
hinduiştilor, musulmanilor şi Bisericii Creştine,
ale căror curente ni le asumăm astăzi. Aceste
exemple sunt doar fragmente din istoria religi­
ei şi a omului. Negreşit, nu pot reprezenta o es­
timare precisă a opiniilor omului despre însăşi
firea sa, totuşi reprezintă puncte semnificative
de recunoaştere ale încercării omului de a se au-
todeghiza şi ale consecinţelor acestei deghizări.

86
 CĂLĂTORIA AUTODESCOPERIKII

Viaţa majorităţii grecilor antici era determinată

de o religie populară superstiţioasă. O credinţă
filosofică mai esoterică avea mai puţini adepţi.
Cei mai mulţi credeau într-o lume de zeităţi mai
mari sau mai mici, care sălăşluiau în Olimp şi
îşi întipăreau viciile şi poftele asupra muritori­
lor, locuitori în câmpiile de la poalele Olimpului.
Aceşti zei puteau să se metamorfozeze pe sine
în oameni, iar pe oameni în animale sau plante.
Puteau influenţa bătălii, să schimbe vremea sau
să provoace confuzie în rândurile oştilor. Pu­
teau recurge la amăgire şi vicleşug. Unii dintre
ei erau zei orgiastici din Lumea de Jos, care nu
reprezentau, nici nu pretindeau dreptate, ascul­
tare, raţiune sau bună rânduială. Aceşti zei pu­
teau fi îmbunaţi prin jertfe sau îi puteau oprima
pe oamenii neputincioşi.
De altfel, un grup restrâns de filosofi avea opi­
nii despre Dumnezeu care ajungeau la un grad
înalt de virtute, adevăr, ordine. Desigur, aceste
opinii despre Dumnezeu erau atât de rafinate
şi pline de serenitate, probabil şi ca o reacţie la
adresa zeităţilor populare, indisciplinate şi scan­
daloase, care tindeau să fie receptate ca serbede,
impersonale şi abstracte.
Amestecul religiei populare superstiţioase
cu ideile filosofilor a creat o contradicţie cu pri­
vire la imaginea omului despre Dumnezeu şi a
provocat confuzie cât priveşte imaginea omului
despre sine. în loc să se vadă pe sine [ca pe ceva]

87
 PR. F1LOTEU FAROS

unitar, tinde să se vadă alcătuit din două părţi

diferite şi distincte, un trup neascultător şi un
suflet raţional. Natura rebelă a trupului, care se
lega de sentimentele, dorinţele şi iubirile omu­
lui, era socotită inferioară şi vulgară. Cu precă­
dere inferioare şi vulgare erau funcţiile sexuale,
din pricina necesităţilor persistente asupra oa­
menilor şi a uşurinţei cu care zădărniceau natu­
ra raţională superioară. Desigur, această opinie
este o evoluţie care se distanţează de atitudinea
mai veche şi mai sănătoasă cât priveşte erosul şi
care se reflectă în viaţa grecilor antici, în mitolo­
gie, în gândirea şi în operele marilor filosofi, pre­
cum Socrate, Platon ş.a. Tendinţa filosofilor greci
posteriori de a dispreţui trupul şi funcţiile sale,
care a fost mai ales rezultatul influenţelor răsă­
ritene, a alcătuit începutul unei atitudini neclare
faţă de eros, existente şi astăzi în spaţiul Bisericii
creştine, cu precădere în Apus, şi e unul dintre
cele mai nefericite împrumuturi ale creştinătăţii
preluat din Antichitate.
Idolatrii aveau dreptate când susţineau că
omul are cel puţin două părţi, şi politeismul, cu
alte cuvinte credinţa în mai mulţi zei, putea să
reflecte acest fapt. însă cum politeismul nu pu­
tea să aducă laolaltă mulţimea zeilor, aşa şi gre­
cii antici nu puteau să unească cele două părţi
ale omului.
Ca rezultat al acestui dualism filosofic, par­
tea respinsă a omului a reapărut cu o intensita­

88
 CĂLĂTORIA AUTODESCOPFRIRII

te, bineînţeles, sporită, în cultele religioase orgi­

astice, dintre care cel mai vestit a fost cel dioni­
siac, în care mulţimile adorau pe zeul vinului, şi
în urma consumării acestuia cădeau în extaz, lu­
cru care le permitea să exprime ceea ce altfel ar fi
fost constrânşi să ascundă.
Un alt dezacord şi mai intens cu sine vedem
în anumite religii din Răsărit, care descoperă
mai concret nesiguranţa omului cât priveşte uni­
tatea existenţei sale. Aceste religii văd pe Dum­
nezeu ca pe cel in care omul trebuie să fie absor­
bit şi să-şi piardă aşa identitatea personală fără
valoare. Pentru unii dintre cei mai luminaţi oa­
meni această absorbţie nu era într-atât pierde­
rea sinelui, cât extinderea unui sine lipsit de o
importanţă aparte în direcţia unui supraeu di­
vin. Oricum, pentru mulţi unirea cu Dumne­
zeu însemna o pierdere deplină a sinelui uman.
Prin urmare, Dumnezeu era considerat drept
duşmanul eului individual, fiindcă era Cel în Ca­
re eul uman trebuia să se dizolve. Religiile idola­
tre făceau diferenţă între duhul omului şi trupul
său. Pentru mulţi hinduşi diferenţierea aceasta
se realiza atunci când îşi lăsau trupul pradă stri­
căciunii, neglijându-1 sau transformându-1 prin
intermediul exerciţiilor yoga într-un vas care nu
pretinde nimic pentru sine, dar este controlat de
suflet şi se jertfeşte pentru mântuirea lui. Chiar
şi acum culturii hinduse îi e dificil să dezvolte un
oarecare interes pentru sănătatea publică şi pen­

89
 PR.F1LOTEU FAROS

tru anumite forme de grijă umanitară, socotite

necesare de omul apusean.
Hinduşii însă nu puteau abandona în întregi­
me trupul; exigenţele erau foarte presante. înain­
te de toate şi-au arătat respectul faţă de trup prin
condamnarea violenţei. Apoi, asemenea greci­
lor antici, şi-au inclus în panteon divinităţi ca­
re reprezintă fiecare patimă şi lubricitate. Krish-
na era zeul care a sedus sute de tinere, Prajapati
şi Mtatri au creat milioane de urmaşi, Durga şi
Kali pretindeau jertfe sângeroase. Lui Shiva îi
aducea satisfacţie distrugerea vieţii; Ganesha se
afla în spatele unei mulţimi de demoni îngrozi­
tori. Fiecare dintre aceşti zei reprezenta imbol­
durile profunde şi atotprezente ale omului şi na­
turii, dar era şi un zeu aparte; asemenea zeilor, şi
şinele omului era fărâmiţat.
La evrei aflăm pentru prima dată într-o tradi­
ţie religioasă stabilă afirmaţia clară că Dumne­
zeu e unul. „Ascultă, Israele, Domnul Dumneze­
ul nostru este singurul Domn" (Deut. 6, 4).
Atâta timp cât religia Vechiului Testament a
fost cu adevărat monoteistă şi Dumnezeu pen­
tru evrei era unul, şi evreii au fost unitari. Uni­
tatea psihosomatică a omului pentru evreu era
reală atât în tradiţia sa religioasă, cât şi în viaţa
cotidiană. îşi vedea trupul şi duhul ca pe o unita­
te şi nu ca părţi distincte unite laolaltă. Una din­
tre relatările creaţiei sugerează că această unitate
în om a fost consacrată dintru început: „Atunci,

90
 CĂLĂTORIA AUTODESCOPERIRII

luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a

făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă
şi s-a făcut omul fiinţă vie" (Fac. 2, 7).
E suficient numai să se citească Psalmii pen­
tru a simţi patosul cu care evreul percepea uni­
tatea dintre trup şi duh: „tulburatu-s-a de mânie
ochiul meu, sufletul meu şi inima mea. Că s-a
stins întru durere viaţa mea şi anii mei în sus-
pinuri; slăbit-a întru sărăcie tăria mea şi oasele
mele s-au tulburat" (Pi. 30, 9-10). „Doamne, nu
cu mânia Ta să mă mustri pe mine, nici cu iuţi-
mea Ta să mă cerţi. Că săgeţile Tale s-au înfipt
în mine şi ai întărit peste mine mâna Ta. Nu es­
te vindecare în trupul meu de la faţa mâniei Ta­
le; nu este pace în oasele mele de la faţa păcate­
lor mele. Că fărădelegile mele au covârşit capul
meu, ca o sarcină grea apăsat-au peste mine. îm-
puţitu-s-au şi au putrezit rănile mele, de la fa­
ţa nebuniei mele. Chinuitu-m-am şi m-am gâr­
bovit până în sfârşit, toată ziua mâhnindu-mă
umblam. Că şalele mele s-au umplut de ocări şi
nu este vindecare în trupul meu. Necăjitu-m-am
şi m-am smerit foarte; răcnit-am din suspinarea
inimii mele" (Ps. 37,1-8).
Unitatea organică dintre Dumnezeu, Creato­
rul, şi trupul omului se lămureşte şi mai mult în
Ps. 138: „Că Tu ai zidit rărunchii mei, Doamne,
Tu m-ai alcătuit în pântecele maicii mele. Te voi
lăuda, că sunt o făptură aşa de minunată. Minu­
nate sunt lucrurile Tale şi sufletul meu le cunoaş­

91
 PR.F1LOTEU FAROS

te foarte. Nu sunt ascunse de Tine oasele mele,

pe care le-ai făcut întru ascuns, nici fiinţa."
Vreme de secole, omul se vedea pe sine prin
lentilele oferite de grecii antici. Printr-o lentilă,
grecii antici vedeau omul ca trup şi ca parte a
naturii. Prin cealaltă, îl vedeau ca spirit pur. Prin
urmare, imaginea pe care o aveau despre om era
fracţionată ca şi cum l-ar fi văzut prin interme­
diul a două telescoape diferite, şi nu cu ajutorul
unui binoclu. Partea somatică a omului a rămas
legată exclusiv de natură, pe când cea spirituală
numai de filosofie şi de Dumnezeu. Ceea ce se­
sizau evreii era că omul este o unitate. Aspectele
somatic şi spiritual sunt una. In loc să reprezinte
mintea spiritul abstract şi trupul materia, fiecare
fiinţă vie este inseparabilă. Trupul este spiritual
şi spiritul - palpabil. Acest mod de gândire, atât
de străin de modurile de gândire clasic, medie­
val, până şi de cel modern, se poate acum redes­
coperi în Vechiul Testament ca o mare, însă pier­
dută moştenire de către străvechii evrei.
Posibil să nu se ştie sau să nu se afle niciodată
în ce mod, de ce şi când triburile nomade semiti­
ce au ajuns la a sesiza acest adevăr fundamental
despre natura omului. Ceea ce ştim este că în anii
biblici primari întâlnim un om precum Avraam,
căruia Dumnezeu i S-a descoperit ca Cel Ce pre­
tindea jertfa unicului său fiu. însă după ce Dum­
nezeu a probat ascultarea lui Avraam, a salvat co­
pilul într-un mod minunat din faţa cuţitului de

92
 CĂLĂTORIA AUTODESCOI’ ERIRII

jertfă şi a pus în locul său un berbec. Acest Dum­

nezeu al evreilor putea să împace contradicţiile
care în alte religii se divizau în zeităţi diferite.
Evreii susţineau că Dumnezeu era creatorul
şi proniatorul lumii şi al vieţii fiecărui om şi că
fiecare om a fost creat după chipul Său. Totuşi,
chiar şi evreii nu puteau trăi întotdeauna cu
această imagine a lui Dumnezeu şi s-au revol­
tat împotriva pretenţiilor acesteia. Precum reiese
din textele apocrife, au creat demoni cărora le-au
atribuit ceea ce nu era îngăduit pentru ei înşişi şi,
de asemenea, pentru Dumnezeul lor.
Tezele evreilor şi ale grecilor antici par teore­
tic diametral opuse. în realitate, ambele tindeau
să se modereze prin existenţa celeilalte, şi cei
mai mulţi oameni combinau ambele opinii şi ati­
tudini. O teză mediană - aceea a filosofilor evrei
elenişti - a fost folosită ca punte între tezele eline
şi ebraice şi de filosofia creştină primară. Cel mai
însemnat reprezentant al acestei teze mediane a
filosofilor evrei elenişti, Filon Alexandrinul, con­
temporan lui lisus Hristos, a combinat tradiţia
filosofică ebraică cu opiniile filosofiei platonice
şi stoice. Vedea lumea ca fiind locuită de duhuri
şi mai degrabă diminua valoarea naturii de dra­
gul raţiunii decât o socotea vrednică de a fi stu­
diată ştiinţific, cum făceau vechii greci. Existenţa
omului ca om era considerată rezultat al unei că­
deri morale primare. Era ca şi cum omului tre­
buia să-i fie milă de crearea sa, o atitudine care

93
 PR.FILOTEU FAROS

sugerează că pentru a se mântui omul ar trebui

să înceteze a fi o fiinţă umană creată. Ca şi cum a
fi om ar fi ceva rău.
în atmosfera dispariţiei clasicismului epocii
lui Filon, trupul omului este devalorizat, spiritul
exclus şi personalitatea ignorată. Orice tulbura­
re psihică era socotită fie spirituală, fie somatică.
Nu exista loc pentru psihologie sau pentru o me­
dicină psihosomatică. Omul încetase să se mai
socotească pe sine drept o existenţă unitară şi să
vadă orice relaţie cu Dumnezeul său prin prisma
existenţei sale umane şi somatice. Nu doar Filon,
care era un iudeu elenist, ci şi Pavel devalorizau
„trupul", „carnea şi sângele": „Carnea şi sângele
nu pot să moştenească împărăţia lui Dumnezeu"
(I Cor. 15,50) şi „ştiind că, petrecând în trup, sun­
tem departe de Domnul" (// Cor. 5, 6).
Venirea lui Hristos le-a amintit oamenilor şi
cine e Dumnezeu şi cine sunt ei. Dacă omul, pen­
tru a fi el însuşi, trebuie să exprime chipul lui
Dumnezeu, atunci aici pentru prima dată Dum­
nezeu era întrupat. Dintr-odată omul nu mai
e nevoit să facă presupuneri despre chipul lui
Dumnezeu. Putea să vadă chipul lui Dumnezeu.
Putea să vadă ce făcea, ce cunoştea şi ce simţea
Dumnezeu şi să înţeleagă ce voia Dumnezeu să
fie cu adevărat şinele omului. Hristos era viu şi
uman. A comunicat cu ceilalţi. A dăruit. A plâns.
A iubit. S-a revoltat din pricina nedreptăţii. A
fost intolerant cu prostia, caustic cu ipocrizia.

94
 CĂLĂTORIA AUTODESCOPF.RIRII

Prezenţa Sa a fost pentru evrei şi împlinire şi

sminteală. El, Care era Mesia cel de mult aşteptat,
le dădea speranţa eliberării Ierusalimului şi a lui
Israel de sub ocupaţia romană. însă nu aceas­
ta era misiunea lui Hristos. Aceste aşteptări nu
s-au împlinit şi evreii înşişi au fost dezamăgiţi şi
indignaţi din pricina Iui Hristos, dar şi din prici­
na credulităţii lor.
Alţii vedeau tendinţa Sa de a sugera o altă in­
terpretare a Legii şi a profeţiilor drept blasfemie.
De altfel, evreii rămăseseră fideli refuzului lor
de a folosi icoane şi idoli ai Dumnezeului lor şi
erau suspicioşi cu privire la orice aluzie legată
de prezenţa vizibilă a lui Dumnezeu în om. în­
truparea a fost sminteală şi rememorare a semi­
zeilor idolatri pe care îi respinseseră definitiv şi
în totalitate.
Pentru adepţii lui Hristos însă toate acestea
nu erau considerate doar tipul de comportament
al încă unui proroc, deosebit de virtuos, evlavios
şi uman. Mai degrabă îl vedeau pe Hristos ca pe
o revelaţie, ca pe o întrupare deplină şi autentică
a Dumnezeului evreilor, a Dumnezeului Vechiu­
lui Testament.
Dumnezeul Bibliei nu este indescriptibil, un
absolut distant, inabordabil, care e căutat prin
intermediul unei metode filosofice neclare, care
ineluctabil este insuficient sau care se află în sta­
rea de beatitudine a unui extaz mistic. Dumne­
zeul Bibliei este un Dumnezeu activ, creator, Ca-

95
 PR.FILOTEU FAROS

re îşi revelează chipul dinăuntrul evenimentelor

în istoria lui Israel şi a biografiei lui Iisus Hristos,
scopul, voia şi pronia, dreptatea, mânia şi iubirea.
Ni S-a arătat prin Hristos, astfel încât „cel ce L-a
văzut pe Hristos, L-a văzut pe Tatăl", pentru că
Hristos este chipul Dumnezeului celui nevăzut.
Hristos era atât de uimitor, încât a ajuns de ne­
suportat şi a trebuit să fie răstignit. Vindecările
Sale se poate să fi fost folositoare şi învăţăturile,
revelatoare, însă apariţia Sa ca Dumnezeu întru­
pat amintea de întrupările din cultele misterice
idolatre.
Taina acestei persoane nu s-a lămurit în cei
treizeci de ani ai vieţii Sale pământeşti într-o
provincie îndepărtată a Imperiului Roman. Evi­
dent, a fost evreu şi din ceea ce ştim nu a avut o
educaţie aparte, deosebită de aceea a unui rabin
obişnuit al epocii Sale. Cu toate acestea, vorbea
ca un om „ce avea putere", pe Care oamenii îl
ascultau cu plăcere. Că vindeca bolnavi şi făcea
minuni nu îl distingea de profeţii anteriori sau
de rabinii epocii Sale sau ai celor ulterioare. Că
propovăduia judecata acelora care erau în afară
persoane religioase şi înăuntru corupte se afla în
hotarele tradiţiei marilor profeţi ai lui Israel. Că
învăţa ascultarea din iubire şi iertare, mai degra­
bă prin har decât printr-un legalism mecanic, era
de asemenea în acord cu profeţii anteriori.
Nici nu era ceva nou faptul că viaţa unui pro­
fet era în primejdie. Şi aceasta se afla în limitele

96
 CĂLĂTORIA AUTODESCOPKRIKII

tradiţiei ebraice. Adevărul dureros arareori e ac­

ceptat cu braţele deschise.
Totuşi, destul de mulţi înainte de moartea Sa
şi mulţimi nenumărate după aceea au crezut că
Iisus Hristos a fost ceva unic, ce avea nevoie de
o interpretare.
A fost oare cel mai bun om pe care puteau
să-l producă evoluţia şi dezvoltarea umane? A
fost o prezenţă a dumnezeirii, care a luat tem­
porar chip uman? A avut o fire sau două? Ar fi
fost cu putinţă să păcătuiască cu adevărat? Şi da­
că nu, ar fi putut fi cu adevărat ispitit ca orice
om? A ştiut cine era chiar de la început? A trebu­
it să descopere asta, şi, dacă da, în ce mod? Prin
preştiinţă? Printr-o revelaţie aparte? Sau în urma
interacţiunii cu ceilalţi?
Aceste întrebări şi încă multe altele au fost
obiectul disputelor hristologice care au început cu
gnosticii în secolul al 11-lea şi au continuat şi după
iconomahie, până la sfârşitul secolului al VlII-lea.
In urma unor bătălii grele a rezultat o sinteză, ale
cărei consecinţe anevoie se fac simţite.
Tema centrală a acestei sinteze este unitatea,
îmbinarea clementelor, care păreau să se contra­
zică, în persoana lui Iisus Hristos - om desăvârşit
şi Dumnezeu desăvârşit - alcătuieşte o unitate
desăvârşită. Aceste elemente au intrat într-o ten­
siune şi relaţie dinamice sub o formă ce putea să
îmbine timpul şi eternitatea. A fost o fiinţă sub
timp, S-a născut, a crescut şi a murit, dar, de ase-

97
 PR.FILOTEU FAROS

menea, a fost şi este în Dumnezeu, dincolo de

contradicţiile timpului şi spaţiului.
Numai în urma unei realizări fericite a unei
asemenea sinteze, umanitatea putea în sfârşit să
aibă o idee clară despre persoana umană. Numai
după venirea lui Hristos omul putea să se înţe­
leagă pe sine. Descoperind omului ce înseamnă
să fii fiu al lui Adam, Hristos a fost asemenea
unui al doilea Adam. A fost ca şi cum Dumnezeu
trebuia să-L trimită pe Hristos spre a ne arăta ci­
ne suntem noi şi cine este El.
Cine a fost El? Chiar şi imaginea omului în
Hristos a Bibliei şi a Bisericii nu este omul deplin,
aşa cum trebuie să-l cunoaştem noi şi, în pofida
formulării teoretic fericite a sintezei dintre cele
două firi, dumnezeiască şi omenească, în reali­
tate trăim pe Hristos în chip monofizit, dimen­
siunea Sa omenească fiind devalorizată şi poate
chiar cu totul dispărută. Ştim foarte puţine sau
chiar nimic despre dezvoltarea personalităţii la
vârsta copilăriei, tinereţii şi despre maturizarea
Sa. Ipostazele personalităţii Sale, pe care ar do­
ri să le cunoască psihologul, sunt necunoscute.
Erotismul, dezvoltarea socială, viaţa familială,
simpatiile şi antipatiile, profesia şi felul Său de
a Se relaxa sunt ascunse. Ne scapă aspectele cele
mai decisive a ceea ce ne trebuie pentru a avea o
imagine completă a unei vieţi şi firi umane.
Teologii s-au ocupat de problema erotismului
lui Hristos. Unii au recurs la relatările apocrife

98
 CĂLĂTORIA AUTODESCOPERIRII

ale unei oarecare idile. Alţii au abordat proble­

ma, susţinând că dacă s-ar fi accentuat masculi­
nitatea lui Hristos, ar fi fost mult mai puţin decât
un model desăvârşit pentru femei. Alţii, de ase­
menea, s-au reîntors la respingerea elină a ero­
tismului şi au afirmat că Hristos reprezintă cu
adevărat un ideal care n-a cunoscut erosul.
Aceste explicaţii sunt evazive. Nu putem con­
fecţiona verigile-lipsă. E clar că Biserica prima­
ră nu socotea important să păstreze amănunte­
le vieţii omeneşti a lui Hristos sau să vorbeas­
că despre ele - in afară de cele cu însemnătate
imediată pentru mântuirea omului. Interesul Bi­
sericii primare a ignorat într-atât viaţa umană a
lui Hristos, încât L-a înfăţişat ca pe o variaţiune
deosebit de ştearsă a unei fiinţe umane concre­
te. Aceasta a creat şi creează o problemă serioa­
să, când icoana aceasta monofizită a lui Hristos
este proiectată in faţa tinerilor ca model uman.
Mulţi au cerut şi continuă să ceară de la tineri să
imite modelul unui Hristos care n-a cunoscut iu­
birea şi au provocat - şi continuă să provoace -
suferinţe şi necazuri ale căror gravitate şi serio­
zitate sunt năucitoare.
Hristos al Noului Testament însă nu este cine­
va care n-a cunoscut iubirea. Imaginea lui Hris­
tos care n-a cunoscut iubirea a rezultat din iden­
tificarea erosului cu lascivitatea şi concepţia întru
totul inexactă despre natura erosului. Lascivita­
tea este erosul bolnav; şi erosul se îmbolnăveşte

99
 PR. FILOTEU FAROS

când este frustrat. Erosul este dispoziţia cataclis-

mică, cosmogonică şi înflăcărată a omului spre
comuniunea şi unirea cu celălalt, a cărei expresie
e necesar - pentru a nu ajunge un eros bolnav -
să se realizeze în modul unic, propriu fiecărui
om, şi calitatea acestei expresii precum şi a ori­
cărei alte manifestări a omului e determinată de
gradul dezvoltării şi maturizării sale. Concepţia
despre eros, care ignoră atât dimensiunea lui co­
losală, cât şi unicitatea modului în care fiecare
om, în raport cu dezvoltarea şi maturizarea sa, îl
exprimă, e cea responsabilă de faptul că au fost
trecute cu vederea locurile din Noul Testament
care descriu atât dispoziţia înflăcărată a lui Hris-
tos pentru o altă persoană, cât şi acceptarea aces­
tei dispoziţii înflăcărate a altcuiva faţă de per­
soana Sa. în Evanghelia după Ioan se vorbeşte
despre „ucenicul pe care-1 iubea Iisus", „care la
Cină s-a rezemat de pieptul Lui". La ce se refe­
rea Evanghelistul când, raportându-se, desigur,
la sine, vorbeşte despre „ucenicul pe care-1 iu­
bea Iisus"? Nu-i iubea Iisus şi pe ceilalţi ucenici?
Evident, Evanghelistul se referă la dispoziţia de­
osebit de atentă a lui Hristos faţă de el, la ale că­
rui manifestări delicate nu reacţionează, ci pe ale
căruia le acceptă [ca atare]. în cazul femeii care
dă glas unor manifestări foarte înflăcărate şi de­
licate faţă de Hristos, pe ale Cărui „picioare le
sărută", după ce mai înainte le-a uns cu mir şi
le-a şters cu părul ei, El nu numai că le-a accep-

100
 CĂLĂTORIA AUTODESCOPFRIKII

tat ci, adresându-Se ucenicilor Săi, care o admo­

nestau pentru aceasta, le-a spus: „Lăsaţi-o. De ce
îi faceţi supărare? Lucru bun a făcut ea cu Mi­
ne" (Mc. 14, 6). Luca se referă la acelaşi caz sau
la unul asemănător, petrecut în casa lui Simon,
care, observând comportamentul acestei femei,
s-a gândit: „Acesta, de-ar fi proroc, ar şti cine e şi
ce fel e femeia care se atinge de El, că este păcă­
toasă. Şi răspunzând, Iisus i-a zis lui Simon: Vezi
pe femeia aceasta? Am intrat în casa ta şi apă pe
picioare nu Mi-ai dat; ea însă, cu lacrimi, Mi-a
udat picioarele şi le-a şters cu părul ei. Sărutare
nu Mi-ai dat; ea însă de când am intrat n-a înce­
tat să-Mi sărute picioarele. Cu untdelemn capul
Meu nu l-ai uns; ea însă cu mir Mi-a uns picioa­
rele. De aceea îţi zic: Iertate sunt păcatele ei cele
multe, căci mult a iubit" (Lc. 7, 39-47).
Referindu-se la situaţia întâlnirii lui Hristos
cu bogatul care voia să afle de la El ce trebuie
să facă spre a moşteni „viaţa veşnică", spune că
Hristos, „privind la el, l-a îndrăgit (ip/ârujafi'
a v T d v ) " (Mc. 10, 21).
Credinţa creştinătăţii este că Hristos a fost
desăvârşit, dar nu cunoaştem toate părţile vieţii
Sale şi atunci când prezentăm o imagine incom­
pletă a lui Hristos e ca şi cum am cere copii in­
complete de la cei ce vor să-L urmeze.
încercarea creştinilor de a se identifica cu
Hristos cel desăvârşit a contribuit decisiv la ză­
mislirea pietismului şi perfecţionismului - cau-

101
 PR. FILOTEU FAROS

za unui dezastru şi chin incomensurabile pentru

întreaga lume creştină - şi nu doar întrucât au
devenit element al culturii apusene şi şi-au pus
profund amprenta asupra oamenilor fără nici o
legătură cu creştinismul, Biserica sau credinţa.
Perfecţionismul este una dintre cele mai serioa­
se forme de psihopatologie, cauza principală a
multor forme de tulburare psihică şi a plăgii al­
coolismului. Pietistul perfecţionist nu poate să-şi
accepte imperfecţiunea omenească şi prin urma­
re se desconsideră şi se respinge pe sine, dar şi
pe toţi ceilalţi oameni, de vreme ce nimeni nu e
desăvârşit, şi, în consecinţă, ajunge să nu poa­
tă crea relaţiile umane în lipsa cărora este cu
neputinţă ca omul să atingă un grad oarecare de
împlinire şi plinătate. Pietistul perfecţionist ca­
ută disperat lucruri desăvârşite şi, fiindcă nu le
află în realitate, le confecţionează în imaginaţie.
Idolatrizează şi divinizează oamenii pe care îi
adoră până ce realitatea îl constrânge să accepte
că sunt şi ei imperfecţi, şi atunci îi desconsideră
cu totul. Caută de asemenea cu disperare siste­
me politice şi culturale perfecte. Nu poate să tră­
iască, dacă nu crede că există un regim politic
perfect, şi de obicei îl află într-un loc îndepărtat,
aşa încât să nu rişte să fie dezminţite de realitate
fanteziile sale.
Astfel, unii perfecţionişti cred că descoperă
regimul politic desăvârşit în Grecia Antică, unde
negreşit aflăm elemente culturale uluitoare, dar

102
 CĂLĂTORIA AUTODESCOPERIRII

totodată şi elementele unei barbarii înfiorătoare,

precum, d.ex., masacrele elinilor de către elini în
decursul războiului peloponeziac.
Alţii apoteozează Bizanţul a cărui cultură
deţine elemente de valoare unică şi eternă; dar şi
această civilizaţie este umbrită de fenomene de­
cadente foarte detestabile.
Idealizarea revoluţiei greceşti de la 1821 este
un sport deosebit de drag pietiştilor perfecţionişti
de la noi, însă încercările din trecut, de tăgăduire
a părţilor abominabile ale acestei bătălii, în epoca
noastră s-au arătat nerodnice şi i-au condus, de­
sigur, pe pietiştii perfecţionişti ai celeilalte faţete
a aceleiaşi monede la deplina ei desconsiderare:
fiindcă pentru pietistul perfecţionist nu poate să
existe nimic pozitiv într-o stare imperfectă. Insă
realitatea irefutabilă refuză să se adapteze la fan­
teziile lor şi atât oamenii, cât şi situaţiile umane
rămân cu obstinaţie în dublă ipostază. Ca exem­
plu de măreţie şi groază, rezumat al acestui ca­
racter în dublă ipostază al Revoluţiei greceşti de
la 1821, s-ar putea menţiona caracterul lui Papa-
flessas, intrigantul, vanitosul, dar totodată şi re­
voluţionarul entuziast, mai ales la Maniaki1.
1în decursul acestei bătălii, asemănată de istorici cu cea de
la Termopile (480 a. Hr.), dintre revoluţionarii greci conduşi
de Papaflessas şi oastea egipteană, desfăşurată la 20 mai 1825
la Maniaki (Messinia), revoluţionarii în număr net inferior
sunt învinşi, iar Papaflessas ucis; conform unei tradiţii popu­
lare Ibrahim, conducătorul inamicilor, a sărutat în semn de
onoare trupul neînsufleţit al lui Papaflessas ( ii . linii.).

103
 PR. FIl.OTF.U FAROS

Civilizaţia apuseană este o descoperire cu

preponderenţă a perfecţioniştilor, care se stră-
duie să-i demonstreze perfecţiunea incontesta­
bilă. Negreşit, reuşitele civilizaţiei apusene sunt
uimitoare, dar alături de Renaştere s-au aflat şi
Sfânta Inchiziţie cu barbaria ei de nedescris şi
vânătoarea de vrăjitoare cu incredibila obtuzita­
te. Alături de Beethoven şi Goethe - holocaustul
evreilor -, chiar dacă antisemitismul de stânga
consideră ca reacţionară referirea la acest fapt de
T o cruzime de neconceput.
Raiul sovietic a fost şi rămâne încă descoperi­
rea entuziastă a multor pietişti perfecţionişti ai
ateismului. Când m-am întors în 1976 din S.U.A.,
am constatat uimit că în ţara noastră domnea con­
vingerea neclintită că Uniunea Sovietică repre­
zenta regimul politic ideal, deşi întreaga lume fu­
sese informată despre atrocităţile regimului din
nenumărate surse - şi chiar de către Hruşciov şi
din condamnările sale la cel de-al XX-lea con­
gres al Partidului Comunist. Pe la sfârşitul de­
ceniului '70 am vizitat un profesor venerabil al
Facultăţii de Teologie a Universităţii din Ate­
na, a cărui personalitate fusese marcată indele­
bil de educaţia pietistă şi care, după ce a consta­
tat imperfecţiunile organizaţiei care l-a format şi
ale Bisericii pe care aceeaşi organizaţie a defăi-
mat-o cu totul, în căutarea disperată a unui sis­
tem perfect, l-a descoperit în paradisul sovie­
tic. Pe atunci se reîntorsese de curând dintr-o

104
 CĂLĂTORIA AUTODF.SCOPERIRI!

călătorie în Uniunea Sovietică şi ce altceva vă­

zuse dacă nu alimentarele cu rafturi goale şi cu
puţinele triste conserve de peşte, şi totuşi refu­
za cu încăpăţânare să recunoască ce văzuse. Eu
i-am pus înainte evenimente şi date, care erau
mai mult decât evidente spre a le putea comba­
te, şi atunci a dat glas într-un cuvânt trăirii teri­
fiante a perfecţionistului pietist, care constată că
nu poate descoperi nici regimul politic perfect,
nici sistemul perfect, nici omul perfect: „Atunci,
dacă e aşa cum spui", mi-a răspuns, „trebuie să
ne sinucidem." Perfecţionistul pietist nu poate
să trăiască dacă nu crede în existenţa unei oare­
care desăvârşiri.
Perfecţioniştii pietişti, dintre care cei mai mulţi
au trecut prin toate sau prin cele mai multe apo-
teozări [ale unor lucruri sau oameni], abando-
nându-şi unul după altul toţi idolii anteriori, au
ajuns gâfâind pe cealaltă margine a Atlanticului,
destul de departe încât închipuirea lor să nu fie în
primejdie de a fi dezminţită de realitate, pentru a
descoperi America, pe care o văd aşa cum eu nu
am văzut-o niciodată în cei paisprezece ani cât
am trăit acolo. Am fost atât de plin de prejudecăţi
şi atât de orb încât nu am priceput ceea ce era
incontestabil pentru îndrăgostiţii preaînflăcăraţi
de măreţia ei? Nu mă voi referi la criticii ei foar­
te importanţi şi mulţi la număr. Nu am intenţia
să fac o analiză riguroasă a fenomenului. Voi de­
scrie doar câteva dintre experienţele mele imedi-

105
 PR. F1LOTEU PĂROS

ate. Există neîndoielnic anumite reuşite ameri­

cane importante, precum o economie puternică
şi o tehnologie impresionantă. Nu pot spune că
mă impresionează democraţia Americii, fiindcă
în perioada în care am trăit acolo sistemul ame­
rican era acuzat de încălcarea brutală a dreptu­
rilor persoanelor de culoare, care cândva luptau
până la moarte împotriva tratării lor cel puţin ca
cetăţeni de categoria a doua. în aceeaşi epocă se
desfăşura în Vietnam un fără precedent război
murdar, a cărui tradiţie a fost urmată de războ­
iul din Irak şi Guantanamo, patruzeci de ani mai
târziu. Americanii pe care i-am cunoscut eu, ca
unul care am trăit în mijlocul lor, după ce am lu­
crat într-un spital de psihiatrie opt ani, erau po­
litic indiferenţi (de regulă, numai aproximativ
50% votează la alegerile prezidenţiale - excepţie
făcând alegerea lui Obama), şovinişti provinciali
(aveau cunoştinţe minimale despre restul lumii),
infatuaţi, consumişti, care adoptaseră deplin
ethosul anglosaxon al cumsecădeniei aparente şi
al reprimării sentimentelor, pentru care valoarea
supremă erau confortul şi bunăstarea. în general,
aş putea repeta şi eu ceea ce a spus Soljeniţîn în
celebra sa alocuţiune la Universitatea Harvard,
adresată auditoriului american: „Sunteţi o ţară
fără spiritualitate." într-adevăr, în S.U.A. există o
intensă mişcare artistică, dar cu artişti importaţi
mai cu seamă din Europa şi bine plătiţi. Despre
literatura americană, Steiner spune că nu se poa-

106
 CĂLĂTORIA AUTO DESCOPERIRII

te compara cu cea europeană. Jazz-ul şi spiritunis1

sunt tradiţia africană a negrilor.
In deceniile şaizeci şi şaptezeci a avut loc
o revoluţie socială de o importanţă deosebită,
ignorată de admiratorii contemporani ai minu­
nii americane, mai ales deoarece revoluţia hip-
pies-lor a încercat să răstoarne ethosul anglosa-
xon şi valorile pe care s-a întemeiat sistemul ame­
rican de viaţă. Hippies propagau expresia liberă
a sentimentelor, simplitatea şi spontaneitatea.
Respingeau idolatria conforturilor şi a bunăstă­
rii; în ierarhia valorilor locul suprem îl ocupau
relaţiile. Respingeau ofertele seducătoare ale stn-
fiis-ului qiio american, se limitau la cele elemen­
tare şi trăiau ascetic. Din mişcarea aceasta nu a
rămas nici cea mai mică urmă în viaţa america­
nă. America nu dispunea de solul unde putea să
prindă rădăcini o plantă atât de nobilă.
Sunt sigur că admiratorii miracolului ame­
rican le vor socoti pe toate acestea prejudecată
şi simptome ale unei carenţe intelectuale, care
nu-mi permite să văd şi să apreciez ceea ce ei
înşişi văd. Nu este exclus să aibă dreptate. In­
să mă voi referi la un exemplu concret, ce nu la­
să loc multor interpretări. Aceia au socotit alege­
rea lui Obama drept un argument incontestabil
al progresismului societăţii americane. Alege-
'Sau Negro spirituak reprezintă un gen specific de muzică
afro-americană caracterizată de elemente religioase intense, a
cărui origine e legată de perioada sclaviei (n. trad.).

107
 PR. FILOTEU FAROS

rea unui negru ca preşedinte al U.S.A. Faptul că

Obama nu e cu adevărat negru este oricum se­
cundar. La fel c şi faptul că negrii au fost răpiţi
din Africa - în urmă cu aproximativ patru seco­
le - şi duşi cu forţa într-un mod absolut inuman
în America pentru a fi folosiţi drept animale de
povară şi sclavi până în secolul al XlX-lea, aşa că
azi ei reprezintă jumătate din populaţia Ameri-
cii. întreb: Preţuirea acestui fapt de către căutăto­
rii sistemului politic perfect demonstrează pro­
gresismul societăţii americane sau prejudecata
lor referitoare la negri? Ce sunt negrii? Urangu­
tani? Nu sunt de patru secole aproape jumătate
din populaţia ţării? Alegerea după patru secole a
unui preşedinte negru este indiciul progresului
sau al retardării?
State şi sisteme perfecte, oameni perfecţi n-au
existat şi nici nu vor exista vreodată. Aceas­
ta este o realitate ce nu se va schimba nicicând.
Oricare ar fi progresul neamului omenesc, atât
omul, cât şi cele omeneşti vor fi mereu într-o du­
blă ipostază, amestec de măreţie şi oroare. Pen­
tru perfecţionişti există doar două posibilităţi: fie
să accepte această realitate, fie să moară după o
viaţă de zbucium. Le urez din tot sufletul [s-o
îmbrăţişeze] pe prima, dar ştiu din experienţă că
de obicei se întâmplă să aleagă ultima variantă.
Acestea despre încercarea oamenilor de a
se identifica cu un Hristos desăvârşit fără a lă­
sa la o parte toate consecinţele dezastruoase ale

108
 CĂLĂTORIA AUTO DESCOPERIRII

perfecţionismului, ale autorespingerii, cât şi ale

respingerii celorlalţi, care au ca rezultat faptul
de a se chinui pe ei înşişi, dar şi pe cei care se vor
afla în mediul lor.
Deşi omul a ajuns la o idee ultimă despre
Dumnezeu (care era pe măsura atât a lui Dum­
nezeu, cât şi a relaţiei omului cu Dumnezeu),
despre condiţia finită, păcatul şi mântuirea sa,
aceasta nu a fost de ajuns. Imaginea lui Hristos a
rămas legată mai mult de dumnezeire decât de
umanitate. în loc ca omul să se familiarizeze cu
un Hristos unitar, a fost afectat de un lung şir
de contradicţii teologice. I s-a spus că e victima
unui păcat strămoşesc - şi prin urmare inevita­
bil păcătos şi totodată înzestrat cu voinţă liberă.
I s-a spus că Dumnezeu era totodată şi iubitor de
oameni şi irascibil, că mântuirea a fost şi dar şi
răsplată pentru faptele bune. Oricât ar fi fost de
adevărate aceste opinii paradoxale, au reprezen­
tat o povară grea pentru om. S-a spus că aceas­
tă confuzie a fost necesară pentru supravieţuirea
Bisericii, care nu putea să înfrunte toate relele lu­
mii şi ale ei laolaltă, şi că supravieţuirea ei de­
monstrează că unele dintre priorităţile sale au
fost înţelept alese, fiindcă lucrarea unificării era
uriaşă. însă chiar dacă omul reuşise probabil să
facă loc în intelectul lui învăţăturilor creştine,
chiar dacă îşi mărturisise cu glas tare credinţa,
părerea lui despre Dumnezeu şi despre sine nu
avusese nici o legătură cu propria viaţă cotidi-

109
 PR. Fll.OTF.U FAROS

ană. Adevărul a fost descoperit, dar omul şi l-a

însuşit într-o foarte mică măsură.
E una să ştii adevărul, şi altceva să faci din
el viaţa ta. Dacă omul avusese în cele din urmă
şansa, mulţumită modelului lui Hristos, de a
descoperi caracterul unitar al existenţei sale, nu
a valorificat această oportunitate.
în loc să înfrunte viitorul cu toată fiinţa sa,
a dat o bătălie divizată. Pur şi simplu a refuzat
să-şi accepte contradicţiile existente în sine şi să
le dea şansa de a lucra în folosul său. Respinge
continuu partea aceea a sinelui supusă oprobiu­
lui propriu. Dar ce se întâmplă când omul îngă­
duie unei părţi a sinelui să se impună asupra ce­
leilalte? Elementul supus ajunge sabotor şi în ce­
le din urmă se dezlănţuie. Acest proces este unul
dintre motivele dominante ale istoriei. Oricine
poate vedea asemănarea frapantă dintre eve­
nimentele contemporane şi una dintre cele mai
mari explozii ale răului din istorie: vânătoarea
vrăjitoarelor.
Această perioadă de la sfârşitul Evului Mediu
până la Renaştere şi Reformă, care acoperă apro­
ximativ cinci secole, este probabil exemplul isto­
ric uimitor al modului în care răul şi binele ex­
treme pot coexista. Epoca vânătorii de vrăjitoa­
re a fost o perioadă însemnată pentru gândirea
teologică şi filosofică şi de mare progres artistic
şi creator. A fost epoca lui Michelangelo, Dante,
Vivaldi, Erasmus, Calvin şi Luther. Dar a fost de

110
 CĂLĂTORIA AUTODESCOPERIRII

asemenea perioada celei mai atroce răbufniri a

Lumii de Jos din întreaga istorie.
încercarea influenţării puterilor naturii şi a
voii lui Dumnezeu prin intermediul aportului
uman e la fel de veche pe cât este şi religia însăşi,
într-un fel, e partea subterană a religiei, ruda să­
racă şi neacceptată a religiilor demne de respect.
Magia neagră se află la periferia celei albe. în li­
teratura biblică întotdeauna cineva urmăreşte cu
insistenţă pe fiecare proroc, implorându-1 să-şi
folosească puterea spre desfătarea sau câştigul
personale.
în jurul celor mai profunde adevăruri ale unei
religii superioare se află întotdeauna hotare­
le practicilor semi-religioase, semi-idolatre, se-
mi-magice. Unele sunt acceptate conjunctural;
au fost chiar încurajate de Biserică dintr-un mo­
tiv sau altul. Dar ceva cu totul diferit s-a întâm­
plat în decursul marii vânătoare de vrăjitoare
din Evul Mediu. A fost ca şi cum regatul răului
s-a săturat să joace rolul secundar şi a pretins o
dedicaţie absolută. Era ca şi cum întreaga lume
ar fi luat partea unuia sau altuia. De o parte se
aflau cei ce-1 adorau pe satana şi de alta cei ce
luptau împotriva lui şi a acelora care i se închi­
nau. Ca o ironie a sorţii, cu cât un conflict imi­
nent şi grav sporea şi devenea din ce în ce mai
real, cu atât satanei i se acorda o atenţie din ce în
ce mai mare, devenind din ce în ce mai real pen­
tru lumea medievală. în cele din urmă, vrăjmaşii
săi l-au făcut [pe satana] real.

111
 PR.FILOTEU FAROS

în magia Evului Mediu au crezut nu doar ră­

măşiţele religiei antice, care supravieţuia subte­
ran în Europa apuseană, în ciuda creştinării în
masă a francilor şi triburilor germanice, dar ca­
re a devenit şi un element al credinţei pentru Bi­
serică, astfel încât teologii şi filosofii - atât de
diferiţi pe cât erau unul de altul papa Inochentie
al VUI-lea, Luther, Calvin şi Francis Bacon - con­
siderau tăgăduirea puterii magiei un rău la fel
de mare ca lepădarea de credinţă.
Coşmarul magiei a adus la suprafaţă partea
cea mai rea din om, societate şi religie. S-a crezut
şi înainte de această perioadă în vrăjitoare, însă
acestea erau lăsate în pace. Imaginaţia populară
nu a insistat asupra lor într-atât, încât să ajun­
gă o idee fixă. Vrăjitoarele existau mai degrabă
la nivelul superstiţiilor: ţinte uşoare, tolerate din
condescendenţă, ca un rău necesar. însă, odată
cu dezlănţuirea sălbatică a vânării de vrăjitoare,
puterea suspiciunii a devenit cataclismică. Fie­
care om se îndoia de vecinul său. Transmiterea
îndoielii părea să depăşească întreaga lume apu­
seană, mocnind în abcese adânci, care puteau să
se vindece doar odată cu o explozie. Magia a de­
venit pe nesimţite un lux costisitor. Când fante­
zia gravita în jurul celui din închisoare sau celui
suspect, acela îi dădea formă şi îi conferea autori­
tate. Erau frumoasa tânără femeie din casa veci­
nă, preotul ascet al enoriei, soţia demnă a consili­
erului comunal, copilul retarda t al familiei săra-

112
 CĂLĂTORIA AUTODF.SCOPERIRII

ce din colibă, zarzavagioaica cu limbă murdară,

negustorul de mărunţişuri ambulant, intelectu­
alul rafinat, pe care îi vedeau cu toţii, bărbaţi şi
femei, şi şi-i imaginau făcând una sau alta, întâl-
nindu-se cu un amant, dansând, sărutându-se,
hulind. Trăiau aceste neaşteptate şi surprinză­
toare clipe, când orice şi oricine - soţia, priete­
nul sau vecinul cuiva - puteau să devină altceva,
pervers şi malefic.
Nu trebuie decât să ne imaginăm pentru o
clipă pe altcineva cu această posibilitate la nive­
lul gândirii, pe drum, în autobuz sau acasă pen­
tru a înţelege ce se întâmpla. Iar dacă adăugăm
ispitele, patima, panica, frica, pofta (care e atât
de dominantă) - chiar dacă le făgăduim -, pen­
tru ură, mânie, distrugere, vom avea o imagine
completă.
Estimările despre câţi oameni au fost torturaţi,
conduşi la eşafod şi rug variază. în urma unui
calcul s-a constatat că mii, poate milioane, au
fost ucişi din pricina acestei nebunii. Numai un
singur vânător de vrăjitoare se mândrea cu şapte
sute de execuţii într-un singur oraş, Berna. Cinci
mii au fost arşi pe rug în Alsacia în decursul a
douăzeci de ani. Deşi execuţia [finală] se făcea
pe rug, adesea precedau decapitarea, strangu­
larea sau mutilarea. Durerea împingea spiritul
uman la limitele extreme ale existenţei omeneşti,
şi acolo, în goliciunea sa, [acuzatul] era întrebat
şi răspundea la întrebare. în cele din urmă, ideea

113
 PR. FILOTEU FAROS

că agonia e ceva rar dispăruse. Durerea a deve­

nit populară, monotonă şi indiferentă.
Oricare ar fi aprecierile, literatura existentă
arată foarte limpede faptul că demonologia a fost
motivul dominant al lumii apusene din secolul al
Xlll-lea până în secolul al XVlII-lea. Orice mani­
festare a trădării, ereziei, desfrânării, gândirii ori­
ginale, chiar şi evlaviei vii era suspectată ca fiind
sub o influenţă demonică. Mişcarea s-a bucurat
de o atât de mare apreciere, încât în 1484 papa
a aprobat manualul de tortură şi interogare, pro­
pus de doi monahi dominicani, Spenger şi Krae-
mer, ca textul oficial al epocii cu cel mai acut sen­
timent al prezenţei diavolului. Cartea aceasta, cea
mai cumplită carte a tuturor epocilor, a avut ti­
tlul Malleus Maleficarum sau Ciocanul Vrăjitoarelor.
Această carte, care a avut parte de aprobarea fără
rezerve atât a protestanţilor, cât şi a romano-ca-
tolicilor, este o autodescoperire de coşmar a su­
fletului omului Evului Mediu şi poate a tuturor
timpurilor. Există aici trei idei de bază. Mai întâi,
răul provine de la diavolul şi omul este colabora­
torul lui. Apoi, femeile sunt principalii colabora­
tori ai diavolului, care subminează sfinţenia, vir­
tutea şi mântuirea. In al treilea rând, chinurile
pot fi necesare şi de dorit ca să „ajute" pe om să
spună adevărul şi să descopere originea satanică
a ceea ce nu este îngăduit aproapelui nostru.
Cartea a ajuns un instrument atotputernic.
Dintr-odată, tot ce puteau oamenii să facă sau

114
 CĂLĂTORIA AUTODESCOPERIR1I

să-şi imagineze era atribuit de mulţime diavolu­

lui şi cei ce se presupunea că se aflau în posesia
diavolului erau condamnaţi şi anihilaţi.
Magia a fost o insultă la adresa trupului, a
funcţiilor erotice ale bărbaţilor şi femeilor, mai
ales ale femeilor. Acuzele la adresa presupuselor
vrăjitoare cuprind nenumărate aluzii cu conţinut
sexual, şi acest lucru nu poate fi trecut cu vede­
rea. Vrăjitoarele erau acuzate în special de ceea
ce numim astăzi impotenţă şi sterilitate şi într-un
mic grad de senzualitate şi avort. Impresionantă
este evidenţierea puterii femeii de a submina ca­
pacitatea sexuală a unui bărbat.
La judecăţile vrăjitoarelor ura colectivă de
milenii împotriva femeilor şi-a atins apogeul. Se
spunea că vrăjitoarele căutau şi se bucurau de
contacte sexuale cu diavoli sau cu anumite fiinţe
plăsmuite de diavoli, numite incubi. Deşi teo­
logic nu era acceptată existenţa unor asemenea
fiinţe, pentru popor erau atât de reale pe cât erau
îngerii şi diavolii. Se spunea că aceşti incubi lu­
au parte la activităţi sexuale degenerate atât cu
vrăjitoarele, cât şi cu diferite femei-victime. Alte
fiinţe, creaţii ale diavolului, erau numite succubi,
despre care se credea că se ascundeau sub patu­
rile bărbaţilor, îi excitau sexual în timpul som­
nului şi le furau sămânţa pe care mai apoi o folo­
seau în scopuri imorale.
In esenţă, fiecărui sentiment uman firesc i se
acorda o explicaţie satanică. Demonii şi vrăji-

115
 PR. F1LOTEU FAROS

toarele nu erau acuzaţi doar de faptul că provo­

cau şi satisfăceau sexual în moduri imorale, ci
şi că interveneau în satisfacerea sexuală norma­
lă, tulburând mariaje şi împingându-i pe soţi să
săvârşească adulterul.
Atât teologii romano-catolici, cât şi protestan­
ţii încurajau vânătoarea de vrăjitoare. Ruguri­
lor din Tirol le corespund rugurile din Geneva.
Romano-catolicii şi protestanţii se disputau în
privinţa Raiului, însă în privinţa iadului căzuse­
ră de acord.
Cei ce foloseau Malleus spre a tortura o întrea­
gă epocă erau aceiaşi cu cei ce propovăduiau al­
tundeva iubirea lui Dumnezeu. Aceasta era Bi­
serica. Aceasta era Sfânta Inchiziţie. Şi era argu­
mentul istoric că oamenii recunoşteau în om atât
binele, cât şi răul. Cu acest manifest în mâinile
miilor de exorcişti şi inchizitori se avântau spre
a da lupta cu diavolul şi oştirile sale, dar şi din­
tre ei. Malleus este principalul critic al propriei
existenţe, însă infinitele descrieri ale comporta­
mentului reprezentanţilor Bisericii şi statului,
ale oamenilor simpli şi ale aristocraţiei, ale ce­
lor de bun-simţ şi ale celor necugetaţi ne prezin­
tă icoana dramatică şi tragică a acestei perioade,
în decursul căreia era nu doar legal, ci şi obli­
gatoriu să descoperi, denunţi, torturezi şi ucizi.
Au trecut mai mult de trei secole de persecuţii
nenumărate şi persecutori, înainte ca diavolul să
se retragă sau, mai exact, înainte ca lumea ne-

116
 CĂLĂTORIA AUTODF.SCOPF.RIRII

bună să-şi convertească demonologia; aceasta a

fost epoca în care, după unii, Apusul îşi consoli­
da individualismul şi îşi forma concepţia corectă
despre eros. însă exerciţiile străine de realitate,
mediate de fantezie, alcătuite din hârtie şi puse
pe hârtie, nu cunosc limitări.
Câteva glasuri s-au ridicat împotriva acestei
orbiri şi violenţe lipsite de umanitate şi cuviinţă.
Câteva spitale ale Bisericii au purtat de grijă per­
soanelor tulburate psihic. Un monah franciscan,
Bartholomeus Anolicus, a scris un text uman de­
spre îngrijirea persoanelor tulburate psihic, chiar
dacă obsesia împotriva magiei s-a întors şi asupra
sa. în decursul aceleiaşi perioade ordinul monastic
al Sfintei Treimi era alcătuit din persoane care se
ofereau pe sine în locul sclavilor şi condamnaţilor
la galeră. Alte ordine erau dedicate îngrijirii bol­
navilor, săracilor, bătrânilor, orfanilor.
Friederich von Spee, un iezuit ale cărui ple­
te s-au albit prematur din pricina grozăviilor pe
care le văzuse săvârşite asupra condamnaţilor, a
protestat la adresa unor inchizitori care dobân­
deau câştiguri de pe urma judecăţilor.
Un psihiatru, Johannes VVever, a scos în evi­
denţă existenţa tulburării psihice la multe din­
tre persoanele acuzate şi a încercat să susţină ne­
cesitatea prezentării unor argumente, ceea ce a
influenţat întregul sistem juridic al Europei. E
un fapt cert că unii dintre cei ce au condus Sfânta
Inchiziţie au fost precursorii acestui [demers].

117
 PR.FILOTEU FAROS

Toate acestea demonstrează că o teoretiza­

re unilaterală a omului şi a celor omeneşti, fie
din perspectiva paradisului, fie din perspectiva
iadului, este rodul unei nevoi nevrotice a per-
fecţioniştilor, care nu are nici o legătură cu reali­
tatea omenească, aflată în dublă ipostază, orica­
re ar fi progresul neamului omenesc.
Biserica nu a fost întotdeauna oarbă, cât pri­
veşte magia, în faţa primejdiilor isteriei popu­
lare. In realitate, din secolul al X-lea, episcopul
Regino de Prum a adunat un grup de canoane
despre vrăjitorie, atribuite probabil inexact Si­
nodului de la Ancyra. Această colecţie iniţial a
fost inclusă de Graţian în Decretum-ul său, în ju­
rul anului 1140, apoi într-o colecţie cu titlul Ca­
non Episcopi, care sublinia că numai Dumnezeu
are puterea şi tot ceea ce pretind vrăjitoarele că
săvârşesc în chip miraculos în trupul lor are loc
numai în închipuirea lor. Numai Creatorul poa­
te să creeze sau să metamorfozeze lucrurile, şi în
acest punct se face referire la primul capitol din
Evanghelia după loan: „Toate prin El s-au făcut; şi
fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut."
Aceasta a fost izbânda „îndoielii de calitate".
Din nefericire însă, marea viziune a unei puteri
motorii nu putea fi adoptată de toţi bărbaţii şi fe­
meile Europei.
„îndoiala de calitate" nu e corectivul nece­
sar al credulităţii şi al superstiţiei - şi în ultimă
instanţă al ereziei. Avem uneori sentimentul că

118
 CĂLĂTORIA AUTODRSCOPERIRII

îndoiala este paznicul cuvenit al credinţei şi că

pierderea acestei îndoieli de calitate, a cercetării
oneste şi a scepticismului e cea care a contribuit
atât de mult la eliberarea puterilor catastrofei în
decursul secolelor în care au avut loc condamnă­
rile vrăjitoarelor.
Puţinele glasuri mai sus amintite, care s-au
arătat înţelegătoare, au fost torturate, date morţii
şi anatemei, pentru că au formulat întrebarea:
„Oare nu cumva presupusele victime ale diavo­
lului sunt persoane cu tulburări psihice?" sau
„Oare nu cumva mărturiile lor smulse cu forţa
sunt mai degrabă nişte închipuiri impuse decât
fapte reale?" Cu toate că aceste grupuri s-au lup­
tat să înfrunte răul, rătăcirea a rămas pe tron şi a
avut puterea în mâinile ei.
Cum s-a întâmplat ca omul, care are prin Hris-
tos şansa de a se cunoaşte pe sine, să se împotri­
vească acestui lucru cu o răutate care pentru iu­
birea creştină e anatema? Cum se poate ca omul
să continue să facă acelaşi lucru şi astăzi şi poate
într-un mod mai necugetat decât în Evul Mediu?
De ce în zilele noastre oamenii nu se împart în
două categorii, în vânători de vrăjitoare şi în vră­
jitoare? în zilele noastre cu toţii suntem vânători
de vrăjitoare, ca unii care îi socotim pe ceilalţi
şi suntem socotiţi de ceilalţi vrăjitoare. Noi toţi
proiectăm asupra celorlalţi răul, şi ceilalţi pro­
iectează răul asupra noastră. în relaţiile umane,
căsătorii, familii, societate, politică, vânătoarea

119
 PR. F1LOTEU FAROS

de vrăjitoare, dementă şi nemiloasă, se ţine bi­

ne. E nevoie de o fiinţă ciudată spre a se conti­
nua această demenţă, şi omul este acea fiinţă ciu­
dată. Adorând un Dumnezeu desăvârşit, are de
la sine pretenţia desăvârşirii şi aşa se naşte dia­
volul. Omul nu poate niciodată accepta durerea
contradicţiei. Nu poate vedea că „idolii, demo­
nii, zânele" şi „peştera în care S-a născut Hristos"
sunt acelaşi lucru. Ce i-a făcut pe creştini să nască
asemenea capitole negre în istoria Bisericii? Pur
şi simplu, eterna lor stare omenească. Au avut
şi ei, asemenea strămoşilor, aceleaşi sentimen­
te, aceleaşi patimi. Concupiscenţa şi ura, frica
şi vinovăţia, egocentrismul şi dominaţionismul,
aroganţa şi indiferenţa.
Le era frică de Dumnezeu. Desăvârşirea Lui
intangibilă a devenit judecătorul păcătoşeniei
lor. Atotştiinţa Lui nu le-a lăsat loc să se ascun­
dă. Atotputernicia şi mânia Lui i-au condamnat
la un martiriu veşnic.
Se temeau de însăşi existenţa lor. Vitalitatea fi­
zică li se părea concupiscenţă insaţiabilă. Viziu­
nea autodepăşirii li se părea aroganţă prometei­
că. încercarea continuă de a împăca contradicţiile
li se părea o misiune de neizbutit şi aşa au luat-o
la fugă. Au simţit vinovăţia. De la început omul
a avut sentimentul că expresia „dinte pentru
dinte şi ochi" pentru ochi se cere aplicată. Ase­
menea tuturor oamenilor de mai înainte de ei, şi
cei ce au impus şi au suferit Sfânta Inchiziţie se

120
 CĂLĂTORIA AUTODESCOPERIRII

simţeau vinovaţi pentru faptele, fanteziile, sen­

timentele lor. Fanteziile şi le-au reprimat, senti­
mentele şi le-au ascuns până şi de ei înşişi. Insă
faptele lor erau publice şi nu le puteau ascunde
nici de Dumnezeu, nici de om, şi aşa, simţindu-se
vinovaţi, aveau nevoie de cineva pe care să arun­
ce vina. Şi-au proiectat vinovăţia asupra diavo­
lului. Insă nici diavolul nu le-a fost de-ajuns, şi
aşa s-au făcut unul pe altul diavoli.
Niciunde proiectarea exterioară a iadului inte­
rior intr-un context religios nu s-a întâmplat atât
de dramatic pe cât în decursul Sfintei Inchiziţii,
ale cărei atacuri la adresa ereticilor şi lunaticilor
se succedau unul după altul. Persecuţia protes­
tantă a vrăjitoarelor a continuat cu o intensita­
te neobosită, făcând din acest duşman comun,
vrăjitoarea, cel puţin un punct de contact între
romano-catolici şi protestanţi. Toate menţiunile
arată frica în masă şi reacţia de ură la adresa
opresorilor şi supunerea ciudată din partea ce­
lor opresaţi. Ultimii, asemenea unor martiri fa­
natici, neautentici, îşi căutau şi provocau ur­
mărirea. Urmăritorii încercau să scape de mar­
tiriul vinovăţiei lor, proiectându-1 asupra celor
urmăriţi, şi cei din urmă, evident, simţeau că
prin îndurarea persecuţiei şi chinurilor se eli­
berau de vinovăţia proprie. De aceea s-ar putea
spune că pe cât de cumplite erau ameninţările
şi pedepsele la adresa magiei, cu atât mai mulţi
bărbaţi şi femei în autoamăgirea lor se dedau

121
 PR. FILOTEU FAROS

acestora şi cu atât mai mult chiar şi foşti perse­

cutori se dădeau grozăviei lor şi, în opoziţie cu
demenţa „transmisibilă" a doi sau trei indivizi,
demenţa aceasta a devenit demenţa a milioane
[de oameni].
E important pentru lume să-şi amintească
aceste sacrilegii la adresa spiritului uman, aceste
contrafaceri ale voinţei dumnezeieşti, aceste is­
pite ale ideologiei de masă nu doar ca pe o lecţie
de istorie, ci şi ca pe o înţelegere a realităţii com-
r plicate, pentru că autoamăgirile continuă şi în
zilele noastre. Vânătoarea vrăjitoarelor din Evul
Mediu nu a fost mai rea decât persecuţia nazis­
tă a evreilor, isteria anticomunistă, arhipelagul
Gulag, McCarthyism-ul, războaiele civile spa­
niol şi grecesc, războiul din Vietnam, din Irak,
războiul sfânt al lui Al-Quaida, persecuţia oame­
nilor ale căror gândire şi viaţă nu se adaptează
la convenţia socială sau a căror piele sau religie
este respinsă de regim, antagonismele politice
care atât de adesea nu sunt nimic altceva decât
războaie de anihilare pentru împărţirea puterii.
Toate acestea sunt adăugiri şi sporiri ale lui Mal-
leus Maleficarum şi Ciocanului Vrăjitoarei.
Un lucru pare să fi devenit credibil de-a lun­
gul secolelor: ceea ce nu cunoaştem nu ne va vă­
tăma, mai ales atunci când are de-a face cu şinele
nostru. Chiar şi Biserica a căzut victima tendinţei
zădărnicirii omului de a se ţine departe de ceea
ce îi e neplăcut. Alungate în Lumea de Jos, im-

122
 CĂLĂTORIA AUTODESCOPERIRII

pulsurile, dorinţele, năzuinţele repudiate ies la

suprafaţă sub noi disimulări. Foarte adesea so­
cotim aceste tendinţe subversive invadatori stră­
ini spre a putea să-i acuzăm pe ceilalţi pentru in­
truziunea lor. Ne gândim foarte puţin că sunt
păsările noastre care vin să se adăpostească în
cuibul nostru, copiii noştri furioşi care se întorc
ca duşmani ai noştri.
Justificarea Evului Mediu a fost nesocotirea
forţelor psihice şi a marii varietăţi a manifestări­
lor tulburărilor psihice. Nu dispuneau de „îndo­
iala de calitate" de care dispun tinerele generaţii.
Acum dispunem de un scepticism care ne poate
salva de vrăjitoare. Dar în epoca noastră ne păs­
trăm scepticismul pentru superstiţiile altor oa­
meni şi ale altor epoci. In acord cu un mod de
gândire penibil, ne dispensăm de capacitatea de
a ne îndoi, cât priveşte tezele noastre politice,
ideologice, morale şi ştiinţifice. Putem râde de
vrăjitoarele celorlalţi, dar nu le recunoaştem pe
cele ale noastre.
E în natura omului faptul de a se afla în con­
flict. Conflictul este consecinţa inevitabilă a
unicităţii şi particularităţii sale. însă e de aseme­
nea cert că omul încearcă continuu să înăbuşe
conflictul. Nu cumva încearcă să se întoar­
că la un izvor sau la o stare pe care nu şi-o mai
aminteşte deloc, sau nu cumva încearcă să trans­
greseze prezentul şi să-şi afle refugiu în ceea ce
va să vină? în orice caz, e sigur că în pofida tu-

123
 PR.FILOTEU FAROS

turor metodelor pe care le-am dezvoltat pentru

a ne aborda şinele, am inventat şi metode de a-1
deghiza în spatele convingerilor religioase, mi­
nunilor ştiinţei, tehnologiei, ideologiilor şi me­
canicii umane.
Astăzi avem câteva mijloace cu ajutorul căro­
ra putem descoperi deghizarea, pe care epocile
anterioare nu le-au avut. Dispunem de psiholo­
gia abisală şi cunoaşterea referitoare la puterea
pe care o are universul şi cum o poate folosi spre
a reacţiona la intervenţiile noastre, care îl violea­
ză, pentru a ne distruge. Dacă nu dăm ascultare
şoaptelor care continuu se înteţesc, ne vor asur­
zi tunetele mâniei sale. Dezintegrarea şi fuziu­
nea în lumea electronilor sunt tristele substitu­
te pentru eşecul nostru de a înfrunta problemele
individualismului şi ale relaţiilor. Dacă există o
lecţie pe care istoria sinelui ne-o poate da, este că
nu ne putem relaxa în punctul în care ne aflăm.
In clipa în care simţim că ne-am aflat şinele, am
început deja să rămânem în urma naturii vieţii,
care se află într-o mişcare continuă.
Omul nu a conceput niciodată această rea­
litate. Rezultatul este o tragedie. Se va încheia
vreodată această tragedie? Probabil că nu. Epo­
ca noastră ar fi putut să fie una captivantă, în ca­
re să descoperim ceea ce facem şi de ce. Pentru
a putea în cele din urmă să ne cunoaştem şinele,
ceea ce e bine, rău sau diferit.
 ŞINELE DEZVOLTAT

în decursul istoriei noastre, şinele trimite, fi­

reşte, la istoria evoluţiei sale. Cercetarea despre
personalitatea umană va trece de la istoria per­
soanelor şi ideilor la istoria dezvoltării persoa­
nei umane. întrebarea e dacă cercetarea aceasta ar
trebui să o ia înapoi, spre trecut, în faţă, spre viitor
sau spre interior, abordând existenţa noastră.
Cunoaşterea aferentă provine în ultimii o sută
cincizeci de ani din multe surse: medicină, ştiinţe
sociale, ştiinţe umaniste, experienţele educatori­
lor, constatările şi observaţiile adulţilor care în
ultimul timp au fost sensibilizaţi privitor la com­
portamentul copiilor lor. Informaţiile ne sunt fur­
nizate atât din experimente, experienţă clinică,
formularea teoriilor, cât şi din experienţele celor
ce s-au supus psihoterapiei, psihoterapeuţilor
care şi ei înşişi s-au supus psihoterapiei.
Cunoaşterea omului poate fi ordonată şi pre­
zentată în multe feluri, în felul descoperirii şi

125
 PR.FILOTEU FAROS

formulării ei, în schema dezvoltării unei persoa­

ne de la conceperea ei până la moarte, în sche­
ma în care sunt expuse toate potenţele ce la un
moment dat interacţionează reciproc. Prezenta­
rea acestei cunoaşteri se poate face într-un mod
mecanicist, evidenţiind caracterul mecanicist al
proceselor şi dinamicilor organismului uman
şi realităţii umane. Temele şi relaţiile unei vieţi
umane sau ale unui grup pot de asemenea să fie
prezentate în relaţie cu istoria, drama şi mitul,
prin utilizarea modelelor clasice ale scriitorilor
şi poeţilor antici. Inevitabil, o asemenea cerceta­
re se va deplasa înainte şi înapoi, de la o schemă
la alta, de la o formă de prezentare la alta, reflec­
tând însăşi această neclaritate care este omul, ca­
re nu poate să intre în nici o diagramă exclusi­
vă şi scapă oricărei interpretări universale. Omul
este întotdeauna mai mult decât şi altul decât cele
mai bune interpretări ale noastre. Independent
de cât de departe ne-au condus ştiinţa şi filoso-
fia, avem sentimentul că omul transgresează pâ­
nă şi cea mai completă formulare cât priveşte
originea, natura şi menirea sa.
Prin urmare, limitarea omului la anumite ca­
racteristici proprii e mai mult decât simplifica­
toare. întrucât, totuşi, o limitare ne arată elemen­
tele fundamentale cu care putem lucra, ne vom
rezuma la patru caracteristici:
Mai întâi, suntem indivizi. Fiecare dintre noi
este o persoană diferită şi distinctă. Fiecare din-

126
 CĂLĂTORIA AUTODESCOPER1RII

tre noi este unic, cantitativ şi calitativ, faţă de

oricine altcineva.
In al doilea rând, suntem interdependenţi. Chiar
dacă suntem indivizi, fiecare dintre noi este de­
pendent, cât priveşte existenţa şi identitatea sa,
de ceea ce a premers, de strămoşii şi părinţii
noştri, şi chiar de ajutorul contemporanilor, pen­
tru a ne descoperi şi revela propriile identităţi.
In al treilea rând, suntem în echilibru. Fiecare
dintre noi are o tendinţă organică principală care
aduce laolaltă trecutul, prezentul şi viitorul, lu­
mea interioară şi exterioară, ce ne păstrează în-
tr-un echilibru dinamic. Nu suntem doar părţi,
ci un întreg organic psihosomatic unificat. Uni­
tatea noastră este o sursă atât de putere, cât şi de
neputinţă. Când e ameninţată o parte, întreaga
noastră existenţă e ameninţată. Acţionăm, gân­
dim, simţim şi păcătuim cu întreagă existenţa
noastră. Ne îmbolnăvim cu întreagă existenţa
noastră. Dacă o parte nu cunoaşte ce face cealal­
tă, aceasta nu înseamnă că este chinuită doar o
parte a noastră, ci că întreagă existenţa noastră
se află într-o stare de sciziune.
în al patrulea rând, ne aflăm în acţiune. Chiar
dacă suntem în echilibru, suntem, de asemenea,
în mişcare, într-o oarecare direcţie. Biologic ne
mişcăm de la naştere spre moarte. Psihologic ne
mişcăm între infantilitate şi înţelepciune. Teolo­
gic suntem undeva între creaţie şi izbăvire.
Aceste trei opinii despre şinele nostru sunt
perechi, dar totodată se află într-o anumită ten-

127
 PR.FILOTF.U FAROS

siune. Individualitatea este perechea interde­

pendenţei, dar totodată se află în tensiune cu ea.
Echilibrul este perechea acţiunii, dar totodată se
află în tensiune cu ea. Cele două perechi opu­
se sunt ţinute împreună de către şinele, pe care
de asemenea îl determină. Prin urmare, şinele se
află în conjuncţie cu cele opuse, în punctul în ca­
re contradicţiile se întâlnesc.
Când încep contradicţiile care alcătuiesc per­
soana umană? în ziua concepţiei, când sperma
şi ovarul încetează să fie spermă şi ovar şi devin
altceva? Când dezvoltarea embrionară a ajuns la
un punct final şi are loc naşterea? Când pruncul
răspunde unui zâmbet şi recunoaşte un chip fa­
miliar? Când se recunoaşte pe sine în oglindă şi
îşi face grimase? Atunci când pentru prima da­
tă păşeşte, vorbeşte, se luptă, se revoltă? în ziua
în care se maturizează erotic? Când devine pă­
rinte? Când are o experienţă duhovnicească sau
când moare?
Dintre contradicţiile cu care copilul se naşte,
pe care le vede la părinţi, care izvorăsc din relaţia
lor, două sunt probabil cele mai evidente încă de
la început. Termenii psihologici pentru acestea
sunt: existenţă simbiotică şi autism.
Existenţa simbiotică reprezintă imixtiunea pri­
mară dintre mamă şi copil, două fiinţe interde­
pendente într-un singur trup.
Autismul este o stare de separaţie şi izola­
re depline, căreia copilul se abandonează, oda-

128
 CĂLĂTOR iAAUTODESCOPERIRII

tă cu tăierea cordonului ombilical, şi din care va

trebui să fie chemat la relaţionare la un alt ni­
vel psihologic. In afara acestui autism infantil e
posibil să existe şi un autism particular la ma­
turizare, care e atât de bine modificat, încât es­
te foarte greu de constatat. Ia forme ce sunt mai
presus de orice bănuială, precum căutările spiri­
tuale, ideologia politică sau gândirea filosofică.
Un indiciu din care poate transpare fundamen­
tul autist al acestor manifestări este o limbă par­
ticulară, aproape ininteligibilă pentru ceilalţi, pe
care adesea vor să arate că o înţeleg din două
motive: fie întrucât nu au încredere în ei înşişi
- astfel că dacă nu înţeleg discursul cuiva nu se
vor gândi niciodată că nu-1 înţeleg pentru că e o
prostie, ci pentru că ei înşişi sunt idioţi, şi se gră­
besc să arate că-1 înţeleg pentru a nu deveni se­
sizabilă prostia lor -, fie întrucât delirul autist se
arată ca o evadare din impasurile vieţii lor. Un
alt indiciu din care poate să transpară acest au­
tism idiomorf e faptul că un gânditor autist nu
vorbeşte cu ceilalţi, ci celorlalţi şi, prin urmare,
cuvântul său nu este alcătuit din materialul ofe­
rit de ceilalţi - cum, d.ex., a făcut Socrate -, ci se
conformează spaţiului fanteziilor sale particula­
re şi fără nici un contact cu realitatea.
Când se naşte un copil, tocmai a încheiat o pe­
rioadă de nouă luni de viaţă, în decursul căreia
nu a făcut nimic pentru sine, nu a consumat hra­
nă, nu a respirat oxigen. De la concepere până la

129
 PR. FILOTEU FAROS

naştere, embrionul este un gen aparte de parazit

al trupului mamei. Viaţa sa depinde biologic de
aceasta în totalitate. E atât de mult o parte a ma­
mei, încât cafeaua băută de ea face ca inima lui,
ca şi a ei, să bată mai repede. Activitatea ei poate
să-l facă să se răsucească. Plăcerile, chinurile şi
simţămintele ei influenţează starea copilului ne­
născut. S-a constatat, d.ex., că audiţiile muzicale
ale mamei influenţează embrionul încă din cea
de-a treia lună de sarcină.
După naştere, copilul este biologic despărţit
de mamă. Totuşi, în opoziţie cu multe alte ani­
male inferioare, rămâne absolut dependent de
mamă. Legătura continuă, dar într-un mod nou.
Nu mai e unire biologică, ci psihologică. Nevoile
fizice trebuie încă satisfăcute, fiindcă, chiar da­
că copilul e în stare să respire, aceasta e aproa­
pe tot ceea ce poate face pentru sine. Poate chiar
să fie nevoie să înveţe să se alăpteze. Orice im­
punere a unei ordini trebuie să se facă pentru el
de către un mediu care acceptă totul, îi oferă to­
tul şi care, de fapt, este mama sa. Astfel, într-un
anume mod, dependenţa biologică de dinainte
de naştere nu se opreşte definitiv, pentru că ma­
ma continuă într-un fel nou să prevadă nevoile
copilului, hrănindu-1 când îi e foame, îndepăr-
tându-1 de ceea ce-1 deranjează şi ajutându-1 să
se mişte de la dependenţa biologică de dinainte
de naştere la starea de dependenţă psihologică
de după naştere.

130
 CĂLĂTORIA ALITODESCOPERIRII

între legătura psihologică şi biologică există o

perioadă prin care suntem cu toţii constrânşi să
trecem: o perioadă când ajungem orfani, nemai-
fiind parte a mamei, dar nici în stare să avem o
relaţie cu ea. Pentru a nu simţi în această peri­
oadă lumea drept ostilă, trebuie să fim chemaţi
înapoi la neamul omenesc de către o mamă care
ne certifică continuu că lumea este primitoare şi
gata să ne includă în anturajul ei. Dacă invitaţia
şi răspunsul nostru au succes, trecem de la izola­
rea nou-născutului la o stare de dependenţă sen­
timentală, din care va trebui să ne naştem pentru
a doua oară în urma unui proces de individua­
lizare. Cu alte cuvinte, trecem printr-un proces
al unei naşteri duble, mai întâi biologice şi apoi
psihologice, trăind din nou o graviditate care e
necesar să se sfârşească printr-o a doua naştere,
spre a ajunge oameni cu existenţă proprie.
Procesul dobândirii independenţei psiholo­
gice a copilului începe odată cu pruncia spre a
culmina la adolescenţă. Treptat pruncul îşi con­
trolează alimentaţia. Stă ţinându-şi capul drept,
mestecă, stă în picioare şi păşeşte. Dacă iniţial
era cu totul supus, acum va începe să refuze.
Cu primul nu, fie prin cuvânt, fie prin faptă,
începe separarea. în fond, când un copil îţi spu­
ne nu, e prima dată când îşi spune sieşi da. Au­
tonomizarea a început.
Mişcarea de la dependenţă la independenţă
este mai activă la om decât la celelalte forme de

131
 PR.FILOTEU FAROS

viaţă. Spre deosebire de multe alte animale, une­

le se pot mişca şi supravieţui singure imediat du­
pă naştere. Omul nou-născut, totuşi, este un pa­
razit neputincios, care ar muri la puţine ore fă­
ră o persoană potrivită, responsabilă, adultă, de
preferinţă de gen feminin. Neputinţa indiscuta­
bilă şi dependenţa impusă îşi lasă amprenta asu­
pra noastră pentru toată viaţa. Aceste amprente
sunt determinate de cât le pasă mamelor de co­
piii lor, de cât le ascultă strigătele - mai ales cu
o a treia ureche, pentru indiciile nearticulate ale
unei oarecare nevoi.
Unele mame sunt mai sensibile şi pot mai
mult decât altele să perceapă cum se simte co­
pilul înăuntrul lui. Unele mame, dar şi taţi,
înţeleg mai uşor şi răspund mai prompt şi mai
precis, în timp ce altele în grabă şi angoasat. Al­
tele, din pricina stării lor generale şi a relaţiei cu
un copil concret, sunt nepotrivite, obtuze sau
cu o atitudine negativă faţă de copil. Dar există
şi cazuri în care particularităţile temperamenta­
le ale copilului sau o boală exclud chiar şi de la
cea mai puternică femeie putinţa de a fi o ma­
mă potrivită.
Probabil răspunderea pentru starea copilului
ar trebui să fie atribuită de obicei mamei, dar ar
trebui să se aibă în vedere circumstanţele prin
care o mamă este nevoită să-şi exercite vocaţia
maternală: dezvoltarea şi maturitatea ei, relaţia
cu soţul şi datele copilului ca organism.

132
 CĂLĂTORI A A UTODF.SCOP E KIRII

Cât priveşte datele unui copil, există o ma­

re varietate. E un sugaci care plânge foarte uşor
sau care plânge greu? Adoarme imediat sau are
nevoie să fie legănat mai mult? Doarme până la
ora la care trebuie să se trezească sau se trezeşte
la orice zgomot? Unii copii sunt hiperactivi şi
reacţionează mai intens la un anumit stimul. Fa­
miliile diferă cât priveşte ritmurile lor. Experi­
mentele au arătat că pentru unii nou-născuţi e
nevoie de zgomote de zece ori mai mari ca să
tresară în comparaţie cu alţii. Chiar şi epiderma
copilului - care e atât hotarul, cât şi puntea sa cu
lumea dinafară - poate să fie groasă sau subţire,
şi aşa să fie influenţat diferit de un stimul.
Mamele ştiu că sugacii lor diferă în privinţa
gradului de protecţie de care au nevoie în faţa
zgomotului, luminii şi a altor stimulente poten­
ţiale. Unii sugaci intră în panică la culoarea gal­
benă, iar pe alţii îi fascinează contactul cu o bla­
nă. Reacţiile cinetice ale altora se schimbă cu to­
tul, în raport cu un anume ton sau ritm.
Acestea sunt câteva dintre modalităţile prin
care sugacii diferă unul de altul. Unii sunt pre­
cum ansamblurile Hi-Fi, care recepţionează un­
de scurte sau lungi. Alţii au o zonă mediană uni­
că pe care o pot auzi. Cei mai mulţi oameni spe­
ră, bineînţeles, ca pruncii lor să se afle pe scara
medie şi sunt neliniştiţi dacă aud foarte bine sau
foarte rău, dacă au o epidermă exagerat de groa­
să sau fină.

133
 PR. F1LOTEU FAROS

în afara marilor variaţiuni cu privire la recep­

tarea mesajelor, există, de asemenea, multe di­
ferenţe şi în privinţa emiterii lor. Erik Erik-
son vorbeşte despre prunci a căror capacitate
de transmitere a mesajelor e deficitară. Aceşti
prunci trec neobservaţi. Sunt opusul pruncilor
despre care se poate spune: „Nu-mi pot lua ochii
de la copilul acesta." în ciuda corzilor vocale co­
respunzătoare şi a mecanismului de producere a
sunetului, nu reuşesc să se facă auziţi. Pentru un
interval de timp e necesar ca cineva să ajute un
asemenea sugaci, vorbind în locul lui sau ascul-
tându-i mesajele nespuse sau imperceptibile.
în general, supravieţuirea biologică şi psiho­
logică depinde de compensarea oferită de alt­
cineva, cât priveşte imaturitatea pe care fiecare
prunc o are la naşterea sa. Nu putem aştepta de
la sugaci să spună „m-aţi îmbrăcat prea gros",
aşa cum se întâmplă cu foarte multe mame, ca­
re fac în felul acesta ca pruncii să sufere cumplit
din pricina temperaturii înalte. Mama sau pedia­
trul trebuie să înţeleagă când pruncului îi e prea
cald sau prea frig, dar mai mult mama, fiindcă
observaţiile ei sunt mai pertinente şi mai directe,
în timp ce ale pediatrului sunt mai limitate şi în
funcţie de ceea ce îi spune mama.
Pediatrul controlează copilul spre a constata
indiciile de creştere şi îşi exprimă părerea dacă
membrele şi organele sale funcţionează normal,
îi face vaccinurile necesare - care ar trebui să fie

134
 CĂLĂTORIA AUTODF.SCOPRRIRII

numai cele absolut necesare constată existenţa

anumitor boli şi îi oferă îngrijire când e bolnav.
Toate acestea sunt foarte importante, dar nu su­
ficiente pentru a produce viaţa şi a o susţine. Pe­
diatrul nu vede copilul foarte des şi, chiar da­
că se poate să fie afectuos, iar interesul, autentic,
îl vede, totuşi, într-un oarecare fel, imperso­
nal, şi pentru a-şi face bine treaba are nevoie de
informaţii care îi vor fi oferite de mamă. Pentru
a trăi, copilul are nevoie de ceva de la mamă ca­
re nu-i poate fi oferit de pediatru. Are nevoie de
iubirea şi atenţia ei, care îl alimentează, de grija
ei delicată, de reînvigorarea sa pentru a se dez­
volta. Pediatrul nu este psiholog, pentru a putea
propune fără rezerve moduri de creştere a copi­
lului, aşa cum fac unii pediatri, bazându-se pe
prejudecăţile personale.
Ceea ce face sensibilă o mamă la nevoile copi­
lului e capacitatea ei nu doar de a înţelege sune­
tele şi indiciile care-i sugerează nevoile, ci şi de
a citi [pe chip] expresiile nonverbale, dar totuşi
vitale, ale nevoilor sale. Capacitatea mamei de a
înţelege nevoile copilului este în parte înnăscu­
tă, ca şi cum mama, odată cu naşterea unui co­
pil, percepe şi datoria pe care aceea a creat-o şi
descoperă capacitatea ei înnăscută de a răspun­
de acestei datorii. însă capacitatea aceasta se
dobândeşte şi prin cultura în care mama trăieşte.
Acolo va învăţa. De la vârsta copilăriei s-a hrănit
cu capacitatea mamei sale şi a altor mame de a

135
 PR. FILOTEU FAROS

înţelege nevoile copiilor lor. De asemenea, cultu­

ra îi cere mamei să încerce să-şi dezvolte această
capacitate.
Fiecare grup social aşteaptă anumite lucruri
de la mame: să crească copii sănătoşi, normali
şi fericiţi, să-i ferească de orice rău, până ce vor
putea ei înşişi să-şi poarte de grijă, să fie pline de
afecţiune şi delicateţe. Adesea, aceste aşteptări
sociale fortifică relaţia mamă-copil. Alteori însă,
devin un obstacol.
Frecvent estimările mamei referitoare la nevo­
ile unui copil sunt împiedicate de o anumită pro­
blemă sentimentală. Poate simţi copilul ca pe un
rival cât priveşte afecţiunea soţului ei sau poate
dezvolta sentimente de claustrofobie, fiindcă es­
te închisă într-o colivie cu un prunc neputincios.
Uneori însă o mamă este incapabilă să perceapă
nevoile copilului pentru că pur şi simplu nu ştie
cum.
Dacă o mamă întâmpină dificultăţi în a-şi
înţelege nevoile propriului trup, se poate să ai­
bă dificultăţi în a percepe cum se simte un co­
pil şi să-i fie greu să-şi înveţe copilul în privinţa
aceasta. Multe dintre simţămintele noastre,
cum ar fi gusturile mâncărurilor, atingerea ca­
re ne mulţumeşte sau nu ne place, intensitatea
sunetului şi căldura aerului cu care ne simţim
confortabil, se învaţă. Chiar şi simţămintele de
indispoziţie sunt dezvoltate de ceilalţi. Un su­
gaci care plânge învaţă când îi va spune mama

136
 CĂLĂTORIA AUTODESCOPERIRII

sa că indispoziţia nedefinită pe care a simţit-o

era senzaţia pe care mai târziu o va identifica ca
fiind senzaţia de frig.
Mamele sunt persoanele care ne explică pe
noi nouă înşine. Cei mai mulţi dintre copii nu le
pot spune mamelor care le sunt nevoile, dar ele
trebuie să le explice acestora. Părinţii trebuie să
înveţe să le sesizeze, şi pentru reuşită trebuie să
fie în acord cu copilul, care este într-un anume
fel unic al lor.
Părinţii fie se pun de acord imediat, fie le e
foarte greu să o facă. Părinţii sunt chemaţi să ri­
dice o povară uriaşă, asemenea paznicilor de
far în veghea lor sau operatorilor de radar, care
nu-şi iau privirea de la ecran. Eficacitatea cu care
mama va putea să accepte contradicţiile copilu­
lui pentru a-1 ajuta să le afle dezlegare e determi­
nată de cât de bine şi-a acceptat şi rezolvat pro­
priile contradicţii. însă, oricât de bine ar fi pregă­
tită, contradicţiile pe care copilul i le prezintă îi
creează încă şi mai multe tensiuni şi contradicţii.
Astfel, starea sentimentală a mamei şi reacţiile
dintre mamă şi copil sunt de tip ciclic.
Totuşi nevoile copiilor nu rămân la acelaşi ni­
vel. în timp ce un părinte începe să se gândeas­
că dacă a învăţat codul unui stadiu de dezvolta­
re, ia fiinţă un nou stadiu, şi copilul schimbă co­
dul. Neputinţei îi iau locul dorinţa şi pretenţia
de independenţă, care se exprimă repetat şi ca­
re ar fi un dezastru dacă ar fi satisfăcute imedi-

137
 PR.F1LOTEU FAROS

at. Părinţii maturi au înţelepciunea de a nu da

copilului o libertate nelimitată, atunci când o
pretinde dintru început, însă unii încearcă să-l
frâneze terorizându-1, astfel încât copilul se află
la discreţia impulsurilor şi curiozităţii sale fără
suport.
însă refuzarea nejustificată a libertăţii şi amâ­
narea fără motiv a dobândirii independenţei au
ca rezultat pierderea şansei pentru o deplină va­
lorificare a curiozităţii, care nu se va mai recupe­
ra integral niciodată.
Unele mame extrem de dedicate nu pot igno­
ra strigătele copilaşilor şi sunt continuu împre­
ună cu ei, dar nu pot înţelege că aceşti copii, în
afara nevoii de a fi protejaţi de un pericol exte­
rior, au şi o altă, la fel de importantă, nevoie de
a-şi asuma ei înşişi o oarecare răspundere.
Un copil de patru ani poate să facă destule lu­
cruri. Să se îmbrace singur, să facă o treabă în
casă, să ia decizii. Are nevoie să-şi exprime atât
nerăbdarea şi mânia, cât şi plăcerea şi siguranţa.
Când părinţii îi satisfac toate dorinţele şi sunt hi-
perprotectori, făcând toate pentru aceasta, nu îi
permit să întreprindă nimic pentru sine, şi aşa
nu reuşesc să-şi ajute copiii să se dezvolte sub un
aspect foarte important. Când dorinţele copilu­
lui sunt satisfăcute, copilul, pe de o parte, nu va
simţi bucuria reuşitei iar, pe de alta, nu va fi pre­
gătit să trăiască în lumea reală, unde acest lucru
nu va fi adeseori posibil.

138
 CĂLĂTORIA AUTODFSCOPERIRII

Alte mame - un fenomen rar în societatea noas­

tră - sunt deosebit de sensibile la nevoile copi­
ilor de a descoperi necunoscutul şi încurajează în
orice chip independenţa lor. Când, d.ex., li se îm­
bolnăvesc copiii, nu sesizează că în comparaţie
cu starea lor normală se simt neputincioşi, şi cer
mai multă grijă şi afecţiune. Astfel, copilul nu-şi
poate permite să se retragă înapoi în imaturitate
şi dependenţă, care sunt necesare pentru proce­
sul terapeutic. Nu-şi poate îngădui să-şi expri­
me în faţa mamei frica şi durerea. Copiii aceştia
mai târziu pot fi chinuiţi de fobii şi sentimente
de nesiguranţă.
Desigur, bolile infantile sunt un caz extrem de
complex. De obicei, reflectă cele ce se întâmplă
în relaţiile dintre părinţi. Adesea copiii se îmbol­
năvesc inconştient, desigur, pentru a îndepărta
atenţia părinţilor de la un conflict între ei ende­
mic, mocnit, care poate sfârşi cu o izbucnire, de
care copilului îi e frică şi pe care vrea să o evi­
te. Adesea părinţii - probabil mai ales mamele
- întotdeauna inconştient se folosesc de bolile
copiilor pentru a manipula situaţii. In general,
dramatizează boala infantilă, îl fac pe copil să
se simtă în centrul atenţiei mediului şi să înveţe
să se folosească şi el de boală spre a controla şi
manipula mediul, al cărui opresor în felul acesta
adesea devine.
Mamele simt o presiune socială şi satisfac orice
dorinţă a copiilor lor spre a demonstra că suntbu-

139
 PR.FILOTEU FAROS

ne mame şi a răspunde acestei aşteptări din par­

tea societăţii, depăşindu-şi adesea posibilităţile
şi amăgindu-se. Insă, pentru că le e teamă ca nu
cumva să fie socotite mame lipsite de afecţiune,
dacă nu au răspuns acestei aşteptări din partea
societăţii, fac uz inconştient, pentru a se retrage,
de modalităţi indirecte, precum o depresie sau o
boală într-o anume formă. E spre folosul copilu­
lui şi al viitorului său să înveţe că posibilităţile
celorlalţi de a răspunde dorinţelor sale nu sunt
inepuizabile.
Nevoia copilului de a-şi consolida indepen­
denţa şi satisfacerea adecvată a acestei nevoi sunt
o chestiune de importanţă capitală pentru dez­
voltarea copilului, şi familiile funcţionale împli­
nesc cu prudenţă această necesitate.
Intr-una dintre parabolele Sale, Hristos se re­
feră la doi fii şi la tatăl lor. Tatăl i-a spus celui
dintâi fiu: „Fiule, du-te astăzi şi lucrează în via
mea. Iar el, răspunzând, a zis: Mă duc, Doam­
ne, şi nu s-a dus. Mergând la al doilea, i-a zis
tot aşa; acesta, răspunzând, a zis: Nu vreau, apoi
căindu-se, s-a dus. Care dintr-aceştia doi a făcut
voia tatălui?" Au fost chemaţi ambii fii şi amân­
durora li s-a dat aceeaşi poruncă. Unul a dat, în
aparenţă, răspunsul ascultării, fără a arăta supă­
rare sau nesupunere, dar nu s-a dus acolo unde
tatăl i-a cerut să se ducă. Celălalt i-a răspuns cu
o provocare şi cu un refuz prompt, care totuşi au
fost o declaraţie a individualităţii sale. Prin aces-

140
 CĂLĂTORIA AUTODF.SCOPFRIRII

te cuvinte a spus: „Tată, nu ascult automat, ca şi

cum aş fi obiect. Sunt persoană. O persoană dife­
rită. Sunt eu însumi." Când acest lucru a fost lă­
murit, a ales să asculte.
Cu toţii ştim comportamentul copilului ca­
re, atunci când i se spune să se spele pe dinţi,
răspunde „nu mi-i spăl", şi apoi şi-i spală pe as­
cuns, ca şi cum ar spune: „Tată, asta este ideea
ta. O să mă spăl pe dinţi atunci când asta o să
fie ideea mea." Prin acest gest de neascultare co­
pilul adevereşte atât realitatea tatălui ca persoa­
nă, cât şi realitatea sa ca persoană distinctă. Zice
„eşti o persoană căreia îi pot spune nu" şi zice,
de asemenea, „sunt şi eu o persoană, fiindcă pot
spune nu, fiindcă am mintea mea".
Pentru restul vieţii individul va fi câmpul de
luptă între două părţi beligerante, dependenţa şi
independenţa, ambele revendicându-1 şi definin-
du-1. Va trebui să afle un echilibru şi să foloseas­
că tensiunea dintre acestea două. Atunci când va
reuşi, dacă va reuşi, va deveni persoană reală,
persoană care va ajunge la reconciliere prin in­
termediul unei sinteze între contradicţii.
în toată viaţa noastră avem de-a face cu exem­
ple dramatice ale problemei care se creează în ur­
ma tensiunii între individualitate şi relaţionare.
în toată viaţa noastră avem de-a face cu schim­
bări care ne împing la coabitare sau separare.
Aceste schimbări sunt deosebit de riscante. Une­
ori reacţionăm cu o falsă cutezanţă şi închipuiri

141
 PR. F1LOTEU FAROS

compensatoare. Ne închipuim că suntem foarte

puternici, că nu avem nevoie de nimeni, că sun­
tem atotputernici şi autosuficienţi. Imaginaţia
noastră se îndreaptă în direcţia opusă şi ne pre­
ocupă cât de răi, vicleni şi primejdioşi au fost cei
în care ne-am încrezut şi cât de norocoşi suntem
că am scăpat de ei.
Uneori, de asemenea, eliberarea noastră se fa­
ce cu jumătate de inimă, ca în povestea fetiţei ca­
re trecea repetat prin faţa uşii unui vecin, împin­
gând căruciorul cu păpuşa-i. Prima dată vecinul
a salutat-o. A doua: „O, eşti din nou aici?" A tre­
ia oară i s-a trezit curiozitatea: „Ce faci?", a în­
trebat-o. „Plec", i-a răspuns fetiţa. „Dar", i-a zis
vecinul, „tu pare-se că tot te învârţi în jurul blo­
cului." „Ştiţi", i-a răspuns fetiţa, „nu mă lasă să
trec strada."
Chiar dacă eliberarea s-ar face cu jumătate de
inimă, ea este totuşi necesară. Dacă nu are loc, şi­
nele rămâne nedesăvârşit, alienat, ajunge să nu
se nască.
Ce rupe legăturile dependenţei şi face posibi­
lă eliberarea? Răspunsul e acţiunea. Fiecare sta­
diu de dezvoltare necesită o nouă echilibrare a
tendinţelor în conflict, fiindcă, aşa cum se reali­
zează sau se învaţă fiecare nou punct sau stadiu
de echilibru, rezultă un conflict nou şi întreba­
rea nespusă, dar continuă, a dezvoltării: „Rămân
aici şi mă bucur de pacea greu dobândită a spiri­
tului sau cu şi mai multă durere păşesc mai de­
parte?" „Acţionez sau rămân dezarmat?"

142
 CĂLĂTORIA AUTODESCOPERIRII

Alegerea nu este în întregime a noastră. Firea

ne-a dat două puteri care ne trag şi împing înain­
te, dezvoltarea psihologică şi exigenţele mediu­
lui. Nevoia presantă de mişcare spre înainte, ca­
re e înnăscută tuturor fiinţelor vii, rupe legături­
le simbiotice şi specifice dependenţei. Trebuie să
fii acum de patru, şi nu de trei ani, spune trupul,
iar şinele trebuie să se adapteze la aceasta.
Maturizarea şi dezvoltarea par să lucreze ne­
încetat. Maturizarea, care se bazează pe un ceas
sau grafic înnăscut, ne uneşte cu neamul ome­
nesc prin intermediul genelor noastre, asemenea
etapelor unei maşini, care se mişcă urmând o se­
rie de mişcări, pas cu pas.
Dezvoltarea însă are loc într-un anumit con­
text. Depinde la fiecare nouă mişcare de stimu­
lentele şi răspunsurile din partea mediului nos­
tru. Fiecare stadiu depinde nu doar de ceea ce a
premers, ci şi de ceea ce au făcut omul şi cei ce
se află în jurul său, în circumstanţele şi factorii
exteriori daţi. Altfel spus, acţiunile fiecărui om
evidenţiază sensul lor în relaţie cu înrâurirea pe
care o au atât asupra celorlalţi, cât şi asupra sur­
sei lor.
In urmă cu o sută de ani, lumea apuseană a
fost zdruncinată de constatările deschizătoare de
drumuri ale psihanalizei că sexualitatea începe
odată cu primele zile de viaţă. Anunţarea consta­
tărilor cercetărilor lui Sigmund Freud şi ale co­
laboratorilor săi a fost întâmpinată cu batjocură,

143
 PR. F1I.OTEU FAROS

dezaprobare şi respingere indignată, dar astăzi

nu se mai ia în discuţie probitatea acestor formu­
lări. Cunoaştem cu certitudine că sexualitatea se
află în relaţie cu toate opiniile despre sine.
Sexualitatea este parte a individualităţii. Se­
xualitatea, sau mai exact erotismul, este elemen­
tul de bază al oricărei relaţii, fie că aceasta este
direct sexuală, fie că nu.
Sexualitatea este elementul central al echili­
brului care conferă componentele identităţii şi
energiei în sistemul de control al personalităţii.
In fine, sexualitatea este inevitabil un sistem de
acţiune cronometric înnăscut, care conduce la
noi stadii de dezvoltare, noi iubiri, respingeri şi
identificări.
Cum începe tot acest lucru?
Cunoscând ceea ce ştim deja despre modul
în care omul se află într-o acţiune direcţionată,
despre felul în care se dezvoltă în urma unei în­
delungate istorii a neamului şi existenţei sale,
cunoscând că arareori manifestări, chiar şi în
aparenţă noi, nu au precursori, nu ar trebui să
ne fie greu să privim înapoi la primele manifes­
tări ale erotismului copilului.
Fireşte, nu ne aşteptăm să descoperim la copil
un erotism matur, pe deplin dezvoltat. Dimpo­
trivă, ne interesează exact genul de erotism ca­
re însoţeşte fiecare stadiu al dezvoltării copilu­
lui, pentru că, desigur, şi acesta, precum oricare
altă funcţie a omului, se dezvoltă şi evoluează,
modificându-şi continuu forma.

144
 CĂLĂTORIA AUTODF.SCOPERIRII

Prima parte a erotismului infantil este aceea

a plăcerii. Putem identifica elementul plăcerii la
alăptarea primară a nou-născutului. In primele
zile sau săptămâni ale vieţii extrauterine, prun­
cul începe să ne arate că nu se alăptează doar
funcţional, adică pentru a primi laptele în trupul
său, ci şi de plăcere. Arată ceea ce pare a fi o ne­
voie sau tendinţă înnăscută de a fi satisfăcut prin
mişcările buzelor şi ale limbii dincolo de cele ce
sunt necesare pentru alimentarea sa.
Alăptarea care nu are ca scop alimentaţia di­
feră de la sugaci Ia sugaci. Asemenea nevoi ca şi
altele corespunzătoare au fost studiate la păsări
şi la animale şi s-a constatat că, deşi procentul
impulsului sau nevoii de alăptare poate diferi de
la subiect la subiect, procentul alăptării non ali­
mentare care caută satisfacţia e mai mare în ca­
zurile în care alimentarea nu este însoţită de plă­
cere. Cu alte cuvinte, dacă pruncul nu primeşte
suficientă plăcere mâncând, va căuta în interva­
lele de timp dintre alăptări alte obiecte, precum
degetul mare.
Desigur, nu este singura plăcerea alăptării le­
gată de alimentare, însă e o parte crucială, ca­
re pune temeliile erotismului, capacitatea de a-şi
procura plăcere din zonele sensibile ale trupului.
Cu cât pruncul se dezvoltă, această sensibilitate
la plăcere se mută spre anus, şi pruncul simte
mai mult mişcările intestinelor sale şi primeşte
plăcere atât de la excreţie, cât şi de la reţinere,

145
 PR.FILOTEU FAROS

dat fiind că ţesutul anusului devine mai erogen.

Mai târziu, organele genitale vor dobândi pri­
matul simţului plăcerii.
însă erosul nu înseamnă doar plăcerea de la
trup; este nevoia de relaţie, comuniune şi uni­
re absolută, la care uneori se ajunge nu doar fă­
ră plăcere, ci şi cu durere. Iubirea poate fi une­
ori autoconsumatoare până la moarte, oferind o
satisfacţie de o calitate extraordinară şi superioa­
ră, dincolo de plăcerea epidermică.
Una dintre primele descoperiri ale pruncului
este aceea că cineva îl face să se simtă conforta­
bil când este deranjat de o oarecare neplăcere. Ci­
neva îl hrăneşte, curăţă, îl calmează, îi vorbeşte,
îl incită sau se joacă cu el. Are nevoie de o altă
prezenţă spre a-i oferi ajutorul cuvenit. Ne-am
referit deja la acestea în contextul unităţii psiho­
somatice reprezentate de relaţia dintre mamă şi
prunc. Aceste obişnuite situaţii primare de co-
pulare, premergătoare experienţelor de copulare
dintre adulţi, constau cu precădere din comuniu­
nea de sentimente - partea crucială a crosului.
Erosul şi modul în care fiecare om îl trăieşte
în unicitate nu se limitează numai la plăcerea so­
matică sau la relaţiile totale, ci sunt şi parte a răs­
punsului la întrebarea perpetuă: „Cine sunt eu?"
Parte a răspunsului sunt genul [masculin sau fe­
minin], dar şi unicitatea erotică. Identificarea cu
genul nostru şi diferenţierea de celălalt gen sunt
două descoperiri elementare ale conştiinţei de
sine în dezvoltare.

146
 CĂLĂTORIA AUTODESCOPERIRII

Părinţi, fraţi şi animale sunt modelele cu ca­

re ne plasăm pe noi înşine în rândul bărbaţilor
sau al femeilor. O întreagă lume mitică se dez­
voltă în mintea copilului câtă vreme încearcă să
explice, să justifice şi să se afirme pe sine ca fi­
ind diferit. Nevoia de sens este imperioasă şi
lipsa explicaţiilor din partea celorlalţi, care ade­
sea pot să nu fie exacte, este compensată de noi
înşine.
In timp ce dominaţia se mută în zonele sensi­
bile, se schimbă şi modurile preferabile de sa­
tisfacţie sau relaţionare. D.ex., în primul an, mo­
dul principal este nd litteram încorporarea - în
relaţie cu hrana, şi la nivel simbolic - în relaţie cu
cuvintele, sentimentele, impresiile, stările şi ima­
ginile. în cel de-al doilea an, ejecţia este modul
principal, fie că e vorba de ejecţia conţinuturilor
trupului, fie de aceea a cuvintelor. A treia fază
este aceea a penetrării, atât în implicaţia ei nd lit-
teram sexuală, cât şi în implicaţia socială.
Cu toate acestea, pruncul se află în faza supe­
riorităţii genetice şi a comportamentului intru-
ziv, când interesul, sentimentul şi retenţia se
concentrează asupra părţilor sexuale.
Erotismul infantil nu doar se dezvoltă în jurul
zonei organelor genitale şi al relaţiei, ci se ori­
entează, de asemenea, spre un obiect al relaţiei,
oricare, spre care îşi îndreaptă iubirea şi dorinţa.
Iniţial, acest obiect este şinele în forma cea mai
elementară, un organism infantil reflexiv.

147
 PR. FILOTEU FA ROS

însă ocazia ca iubirea, direcţionată către ce­

le dinăuntru, să se întoarcă, chiar şi parţial,
spre cele dinafară, spre o persoană umană rea­
lă din lumea reală, nu întârzie să apară. Aceas­
tă persoană e mama - sau oricare altă persoa­
nă care funcţionează cu rolul de mamă, care e
mai aproape, îl hrăneşte, îngrijeşte şi îi oferă tih­
na. Mai târziu, copilul îşi iubeşte tatăl, care îl
ocroteşte şi se joacă cu el şi e iubit de persoana
care funcţionează ca mamă.
însă pruncul îşi iubeşte mama şi tatăl înain­
te de a percepe diferenţele identităţii lor sexu­
ale. Când le va pricepe, va tinde să favorizeze
persoana de sex opus. Pentru băiat aceasta se în­
tâmplă în mod firesc. Pentru fetiţă, schimbarea
înseamnă îndepărtarea de mamă ca obiect al iu­
birii şi asumarea ei ca model de identificare. în­
cearcă să devină ceea ce nu este.
Exterior, această dezvoltare primară a vieţii
erosului şi iubirii e determinată într-un anume
fel de cutumele familiei. Dar ce se întâmplă lăun­
tric, când un băiat sau o fetiţă va afla un tovarăş
amoros în părintele de sex opus? Procesul este
fascinant, extatic. împlineşte o aşteptare lăuntri­
că în copil, dar şi în părinte. însă e, de asemenea,
terifiantă.
Mai întâi, îi provoacă o stare de stupefacţie
şi uimire dimensiunea partenerului. Mai apoi,
ajunge rivalul părintelui de acelaşi sex, ceea ce
înseamnă că devine resentimentar şi îi este frică

148
 CĂLĂTORIA AUTODESCOPERIRII

de resentimente. Resentimentul conţine un com­

plex de dorinţe de eliberare, pe de o parte, de ri­
valul incomod, pe de alta, de o frică concomiten­
tă că va fi înlăturat de el. însă părintele - obiect
al resentimentului - nu poate fi urât fără rezer­
ve, pentru că anterior a fost iubit. Aceasta îi cre­
ează copilului o dilemă. îi e teamă atât de o lovi­
tură vindicativă, cât şi de pierderea iubirii şi de
abandonarea de către părintele de acelaşi sex. în
cele din urmă, dilema îl constrânge pe copil să
renunţe la prima sa iubire romantică de dragul
rivalului mai mare.
Această renunţare obligatorie înseamnă rezol­
varea complexului oedipian şi se realizează în
urma multor procese psihologice.
în primul rând, iubirea egoistă sexuală pen­
tru părintele de sex opus e înlocuită cu un senti­
ment idealizat, desexualizat, dar plăcut şi accep­
tabil. Cu acelaşi [sentiment] pe care îl simte copi­
lul faţă de membrele de acelaşi sex ale părintelui
său şi mai târziu, la maturizare, faţă de relaţia
erotică partenerială. Băiatul socoteşte că dacă nu
o poate avea pe mama sa ca iubită, o poate avea
ca mamă. Mai târziu, va putea avea un partener
ca ea. între timp, poate să se bucure de priete­
nia cu alte femei. Axul se deplasează de la eros
la prietenie şi de la sexul din prezent la sexul în
viitor.
în al doilea rând, rivalul de acelaşi sex, faţă
de care copilul are sentimente contradictorii de

149
 PR.FILOTEU FAROS

iubire şi ură, devine modelul pentru identita­

tea erotică. Copilul se bucură într-un oarecare
mod reprezentativ de accesul rivalului anterior
la partenerul de celălalt sex pe care l-a respins.
Copilul ajunge la concluzia că, de vreme ce nu o
poate avea pe mama de soţie, ca tatăl său, poate
să fie asemenea acestuia, şi aşa să se facă părtaş
plăcerii relaţiei.
In al treilea rând, un nou segment al perso­
nalităţii, supraeul, se dezvoltă în timp ce copi­
lul se identifică cu părintele de acelaşi sex. Su­
praeul poate fi considerat drept o conştiinţă
inconştientă, o concentrare de reguli şi interdicţii
a căror severitate în a porunci seamănă cu ace­
ea a unui părinte sau angajator. Dezvoltarea
graduală îşi are probabil începutul în primele
experienţe ale limitelor la care este supus copi­
lul. Treptat restricţia exterioară este înlocuită cu
controale interioare aproape automate.
Când copilul ascultă în lipsa părinţilor, pre­
cum atunci când se duce la toaletă singur sau
când nu coboară de pe trotuar, arată că supraeul
său a început să se dezvolte.
înainte de rezolvarea complexului oedipian,
supraeul copilului e slab, neorganizat şi neîn­
doielnic asociat erotismului. Pentru că simte o
ameninţare interioară, se organizează dinamic
în jurul caracteristicilor genului său ca băiat sau
ca fată. Acum deja tema nu este ascultarea, ci
masculinitatea sau feminitatea, urmând mode-

150
 CĂLĂTORIA AUTODESCOPF.RIRII

Iul unei persoane iubite, a cărei viaţă devine par­

te a propriei vieţi lăuntrice.
Vom vedea cât de important este pentru cei
mai mulţi dintre copii în decursul a cinci sau şase
ani de viaţă, în preadolescenţă şi adolescenţă, să
fie precum cei de acelaşi sex cu ei. Celălalt sex
este condamnat asiduu. Fetiţele socotesc băieţii
respingători şi băieţii socotesc fetiţele proaste.
Aceasta este o perioadă de dezvoltare homose-
xuală normală.
în realitate, e o perioadă desexualizată. Ener­
gia dedicată anterior sexualităţii este pusă acum
la dispoziţia dezvoltării intelectului în primii ani
critici de şcoală, când putem învăţa repede, ca
niciodată altcând va. Energia se îndreaptă de ase­
menea spre socializarea cu învăţătorii, alţi adulţi
şi copii, cu precădere de acelaşi sex. în cele din
urmă, energia se îndreaptă spre îndemânări fizi­
ce, sporturi, jocuri şi artificii care ne marchează
în calitatea de competitori şi colaboratori cu cei
de acelaşi sex cu noi.
Preadolescenţa, apariţia caracteristicilor sexu­
ale ale adultului introduc copilul, aflat în dezvol­
tare, în faza tumultuoasă a adolescenţei. Aceas­
tă perioadă intermediară, în care nu e nici copil,
nici adult şi, totodată, în mod alternativ, ambele,
este una de tulburări pentru majoritatea copiilor
normali şi a familiilor lor. Aspectul fizic şi ima­
ginea pe care o are cineva despre sine se modifi­
că. înfăţişarea persoanelor de acelaşi sex şi vâr­

151
 PR. FILOTEU FA ROS

stă de asemenea se schimbă. Lucrurile nu rămân

imobile. Părinţii fie au multă înţelegere, fie au
prea puţină, fie sunt foarte îngăduitori, fie foarte
critici, ori foarte binevoitori, ori foarte exigenţi,
aşteptând o responsabilitate matură [din par­
tea preadolescenţilor]. Imboldurile sexuale in­
terioare sunt controlate de interdicţiile lăuntri­
ce, convenţii exterioare şi tabuuri religioase. în
această perioadă problematică adolescentul tre­
buie să se confrunte cu trei aspecte: să înveţe
să-şi accepte trupul şi nevoile lui funcţionale ca­
re se schimbă; să înveţe să-şi asume responsa­
bilitatea de adult şi, finalmente, să dobândească
un mod de funcţionare specific muncii şi o iden­
titate profesională.
Foarte greu va înfrunta situaţii mai complexe.
Descrierea propusă de noi a procesului de
dezvoltare a personalităţii umane este destul
de schematică. In realitate, în decursul acestui
proces, există un număr infinit de variaţi uni,
diferenţieri şi devieri de la cele anterior descrise,
şi întrebarea referitoare la toate acestea nu e da­
că se întâmplă sau nu, ci în ce măsură se întâm­
plă sau nu. D.ex., întrebarea referitoare la com­
plexul lui Oedip nu e dacă s-a rezolvat sau nu,
ci în ce măsură s-a rezolvat. Există multe moduri
care se pot urma în dezvoltarea personalităţii
umane, şi aşa se asigură unicitatea fiecărui om
în fiecare aspect al existenţei. într-un oarecare
fel, cu toţii suntem şi diferiţi şi asemănători. Cu

152
 CĂLĂTORIA AUTODESCOPKRIRII

toţii avem nevoi comune, impulsiuni spre desfă­

tare, control şi sens. Organele tuturor trupurilor
sunt aceleaşi. Cu toţii avem amprente digitale,
care cu ochiul liber se văd toate la fel, şi totuşi în
fiecare dintre noi e ceva diferit.
Când ne tăgăduim agresivitatea şi ne prefa­
cem a fi foarte buni cu dorinţa de a-i controla pe
ceilalţi, ne minţim pe noi înşine, purtând o mas­
că pentru ceilalţi. Când ne refuzăm nevoia de a
ne desfăta şi ne prefacem că n-am cunoscut iubi­
rea, ne înşelăm pe noi înşine şi afişăm un com­
portament distorsionat în faţa celorlalţi. Când
ne refuzăm nevoia noastră de sens în viaţă şi ne
prefacem că trăim numai pentru desfătări şi pu­
tere, ne paralizăm mintea astfel încât să nu poată
gândi în profunzime şi ne îndepărtăm sinea de
legătura vitală şi creativă cu ceilalţi în lumea ide­
ilor şi a dimensiunii transcendente a realităţii.
Intr-un anume fel, adolescenţa este aseme­
nea perioadei istorice a vânătorii de vrăjitoare.
Energia şi entuziasmul nu au limite, dar orien­
tarea este instabilă, fanatică, contradictorie şi pa­
sageră. în loc ca binele şi răul să fie unite în noi
înşine, sunt izolate unul de celălalt. Diavolul se
limitează la trup, fie este ignorat, fie combătut,
fie i se dă satisfacţie, şi civilizaţia apuseană, în
pofida schimbărilor aparent impresionante şi a
mutaţiilor în concepţiile despre eros, rămânând
fidelă convingerilor maniheice iniţiale, identifică
erosul cu trupul, condamnând astfel adolescen­

153
 PR.FILOTEU FAROS

tul la o frustrare şi deviaţie capitale şi dezastru­

oase pentru tot restul vieţii sale, [drept] cauză a
unui chin şi suferinţe indescriptibile.
Alternanţa dintre dependenţa faţă de un tip
aproape infantil şi îndemnurile spre autonomie,
pentru care copilul nu e pregătit, merg mână în
mână. Vechiul conflict între individualism şi re-
laţionare este la fel de intens pe cât lupta iniţială
între autism şi simbioză la nou-născut. E foarte
greu pentru părinţi să fie fermi, când au de în­
fruntat o ezitare adolescentină atât de dinamică.
Munca e o parte atât de crucială a vieţii adul­
tului, pe cât e jocul pentru copil. Dincolo de
elementul utilitarist şi de cel al supravieţuirii,
munca satisface nevoi sufleteşti vitale, precum
administrarea energiei, sprijinirea şi întărirea
identităţii personale, certificarea propriei valori,
exprimarea agresivităţii sub o formă nevătămă­
toare asupra lucrurilor materiale şi persoanelor
cu care fiecare interacţionează.
Munca se poate transforma în corvoadă sau se
super-spiritualizează, devenind mister. în mod
realist, ar trebui să conţină întotdeauna ambele
elemente: şi ale jocului, şi ale datoriei. Când le
conţine, satisface nevoile noastre lăuntrice atât
de plăcere, cât şi de a simţi autoaprobarea care
provine din conformarea la o exigenţă interioară
şi răspunsul acordat idealurilor înalte.
In această etapă copilul ar trebui să înceapă să
caute pentru sine un gen de muncă ce îi va oferi
ambele elemente, ale jocului şi ale datoriei.

154
 CĂLĂTORIA AUTODESCOPEK1RII

însă concepţiile care domină astăzi în societa­

te văd munca fie drept destinul tâmpiţilor, fra­
ierilor şi emigranţilor, fie un proces epuizant de
îmbogăţire ori ascensiune socială care, în cele
din urmă, se substituie vieţii înseşi.
Felul în care contradicţiile culturale contri­
buie la subminarea unităţii existenţei umane se
răsfrânge în identitatea profesională şi în modul
în care omul stă faţă în faţă cu societatea şi cu
convenţia socială.
înghiţim fără rezerve minciuna consacrată.
Suntem turma care se conformează. Putem tre­
ce uşor la promovarea ideologiilor şi a unui tip
de comportament, dar rar recunoaştem adevă­
rul, mai ales despre noi înşine şi despre modul
de viaţă pe care l-am adoptat.
Sfârşim prin a fi aşa prin intermediul unui
şir de date [provenite] din moştenirea noastră
biologică şi socială, din modul în care această
moştenire şi mediul nostru interacţionează, dar
şi din felul în care fiecare dintre noi mânuieşte
atât datele sale, cât şi presiunile mediului.
Mediul şi factorii externi limitează într-o mare
măsură libertatea omului şi exercită o presiune
extraordinară asupra sa spre a fi într-un anume
fel, însă dezvoltarea şi calitatea vieţii vor depin­
de de cât de ferm îşi va susţine unicitatea, fără a
deveni antisocial şi autist. Mediul nu este doar
ameninţare, ci şi unica sursă de îmbogăţire. Tot
ceea ce omul are de la mediu are. Lui îi aparţine

155
 PR.FII.OTEU FAROS

doar modul unic în care face sinteza şi foloseşte

tot ce ia de la mediu. A lui este şi alegerea celor
pe care le ia de la mediu.
A fi cineva deosebit şi unic, comunicativ şi
participativ înseamnă lupta de-o viaţă pentru
echilibru. Este fundamentul celor mai mari con­
flicte. Uneori conflictele ne ajută să progresăm.
Alteori ne îmbolnăvesc. Diferenţa constă în felul
folosirii lor.
 ŞINELE SI COMUNICAREA
1

împăratul Frederic, care a condus Imperiul

Roman de Apus în secolul al XlII-lea, a fost un
om ciudat. Unele dintre relatările investigaţiilor
sale în căutarea cunoaşterii sunt relatate în Cro­
nica lui Salimbene. Aceste experimente sunt cu­
noscute sub numele de „Nebuniile împăratului".
Una dintre povestiri este deosebit de însemnată.
Frederic se întreba ce limbă se vorbea oare în
Eden. Ebraica, greaca veche sau latina? Cum ar fi
putut să afle acest lucru? împăratul s-a gândit că
de vreme ce Adam şi Eva au fost lăsaţi s-o scoa­
tă singuri la capăt, ceea ce trebuia era să recreeze
condiţiile în care aceştia au început să vorbeas­
că, şi aşa ar afla răspunsul. A hotărât să izoleze
câţiva prunci din clipa naşterii lor, astfel încât să
nu audă niciodată glas omenesc până ce îl vor au­
zi pe al lor înşişi. Spre a reuşi acest lucru, a rân­
duit pentru creşterea câtorva copii doici tinere,
care aveau porunca să păstreze tăcerea absolută.

157
 PR. FILOTEU FAROS

Este extrem de dificil pentru o femeie să păs­

treze tăcerea cu un copil. Totuşi, doicile au izbu­
tit. în acord cu descrierea, nici una dintre ele nu a
adresat nici un cuvânt vreunuia dintre copii. Cu
alte cuvinte, condiţiile experimentului au fost pe
deplin împlinite. însă toţi copiii au murit.
Ceea ce e valabil pentru aceşti copii, e vala­
bil pentru noi toţi. Avem nevoie de alţii pentru a
trăi, şi fără aceştia murim. Avem nevoie de ei la
fiecare nivel de relaţionare. Avem nevoie de co­
municare, comunitate, de un tovarăş de drum.
Dar pentru a stabili relaţia firească cu ceilalţi,
trebuie să putem comunica cu ei. Eşecul acestei
relaţionări primare poate fi catastrofal şi vedem
cum se certifică acest adevăr în mod repetat în
societatea contemporană cu o cruzime pe măsu­
ra celei a lui Frederic.
Cunoaştem că atunci când sunt separaţi co­
piii de părinţi, cu precădere de mamele lor, în
intervalul dintre lunile a patra până într-a noua
ei mor; şi cauza morţii nu e de cele mai multe ori
o boală obişnuită, ci absenţa relaţiei. Cunoaştem
din cercetările lui Margaret Ribble şi ale lui Rene
Spitz, ca şi ale altor psihopediatri, că acei copii
care cresc în orfelinate, chiar şi în cele mai bune
condiţii de igienă, prezintă un procentaj mai ma­
re de mortalitate în raport cu ceilalţi copii. Dez­
voltă, de asemenea, un şir de tulburări biologi­
ce, intelectuale şi sentimentale, care au o relaţie
imediată cu vârsta de adopţie, adică cu perioada

158
 CĂLĂTORIA AUTODESCOPERIRII

în care au fost trataţi impersonal. Aceste consta­

tări sunt în legătură directă cu fenomenul can­
cerului mai în general şi cu epidemia cancerului
următoare revoluţiei industriale.
Cercetările epidemiologice efectuate de Cher­
ry în 1924 şi Haybittle în 1963 au furnizat sufi­
ciente indicii despre faptul că 20% din cei care
înainte de 1850 erau de fapt victime ale tuber­
culozei, în perioada publicării cercetării mu­
reau de cancer. După 1850 are loc o schimbare
constantă a morbidităţii. Apariţia tuberculozei
se menţine în limitele aceluiaşi procent în care
sporeşte apariţia cancerului, şi în cele din urmă
tuberculoza a ajuns atât de rară pe cât era mai
demult cancerul.
Această schimbare a rămas inexplicabilă până
ce René şi Jean Dubois au demonstrat în 1952 că
epidemia de tuberculoză începuse să se retragă
cu treizeci de ani înainte ca Robert Koch să loca­
lizeze bacilul şi înainte ca medicina să accepte,
deloc binevoitoare, caracterul contagios al bolii.
Gotthard Booth a explicat acest fenomen în 1967,
asociind: 1) constatarea lui Abraham (1935) şi a
lui Freud (1909) [şi afirmând] că personalităţile
tuberculoşilor şi canceroşilor difereau semnifi­
cativ în privinţa trăsăturilor psihosexuale ale ca­
racterului lor. Tuberculoşii sunt caractere genita­
le, în timp ce canceroşii sunt caractere anale. 2)
Constatarea care reiese din lucrarea lui Spitz în
1965 privitoare la dezvoltarea pruncului, anu­

159
 PR.FILOTEU FAROS

me că fixaţia la nivel presexual, precum, d.ex., la

cel anal, este rezultatul unei oarecare tulburări a
relaţiei binare mamă-prunc în decursul primului
an al vieţii pruncului. 3) Descoperirea lui Berk-
son şi a lui Cherry, care demonstrează că din 1850
cancerul a început să înlocuiască tuberculoza.
Pentru Booth concluzia a fost inevitabilă. Din
1850 un număr de persoane în creştere constan­
tă s-au îmbolnăvit de cancer, începând cu cei ce
erau prunci la începutul secolului. Atunci a fost
epoca în care revoluţia industrială s-a impus şi
a constrâns multe mame din proletariat să se în­
toarcă în fabrici după naştere, lăsându-şi pruncii
să fie hrăniţi cu mâna de alte persoane. La înce­
put, cei mai mulţi prunci au murit, dar progre­
siv procesul alimentării pruncului s-a ameliorat,
mai ales după 1845 când s-a descoperit suzeta de
cauciuc şi medicina a îmbunătăţit modurile de
îngrijire şi igienă ale pruncului. în jurul lui 1890
procentajul supravieţuirii pruncilor alăptaţi de
mamă şi al celor hrăniţi cu suzeta de cauciuc a
ajuns acelaşi.
Popularitatea în creştere a hrănirii cu suze­
ta de cauciuc şi cea a răspândirii cancerului au
acelaşi parcurs, fără a se gândi cineva că poa­
te să existe vreo relaţie între cele două. Cu toţii
erau convinşi că pediatria contemporană şi mai
ales hrănirea pruncului cu suzeta de cauciuc au
reprezentat o mare reuşită. Chiar şi atunci când
Spitz, la o sută de ani după descoperirea suzetei

160
 CĂLĂTORIA AUTODESCOPERIRII

de cauciuc, a subliniat faptul că pruncii au o ne­

voie primordială de legătură afectuoasă cu ma­
ma, atitudinea medicilor şi a societăţii a rămas
infatuată. Nimeni nu a tras concluzia că epide­
mia cancerului, într-o mare măsură, putea fi pro­
vocată de tratarea cu răceală a pruncilor mai sen­
sibili. Un tratament lipsit de afecţiune al prunci­
lor a existat dintotdeauna. Din 1973, periodicul
History of Childhood Quarterly - The jounial ofPsy-
chohistory a adunat elemente importante, care au
completat cercetările anterioare. Insă aceste ca­
zuri reprezintă devieri individuale, în timp ce
alimentarea artificială a ajuns dezamăgirea do­
minantă a pruncilor.
în acord cu Gotthard Booth, pruncii care sunt
genetic predispuşi la tuberculoză au o nevo­
ie exagerată de afecţiune, de aceea există mare
primejdie de a fi expuşi privaţiunilor, dacă sunt
îngrijiţi într-un mod impersonal. Ceea ce se în­
tâmplă foarte uşor, dacă sunt hrăniţi cu suzeta
de cauciuc, însă alăptarea nu va fi de folos aces­
tor mame contemporane care nu se simt bine să
„fie pe post de vaci". Concluzia teoretică la care
a ajuns Booth, că nevoia de grijă afectuoasă este
un factor genetic decisiv, a fost confirmată empi­
ric în 1975 de Abrahams şi Neubauer, după o în­
delungă observare a pruncilor. Abrahams şi Ne­
ubauer au constatat că orientarea primordială a
pruncilor se îndreaptă fie spre persoane, fie spre
obiecte. Pentru copilul care se orientează spre

161
 PR. FILOTEU FAROS

obiecte, alăptatul la sânul mamei şi suzeta de ca­

uciuc sunt, evident, foarte uşor interschimbabile,
în timp ce pentru pruncul orientat spre persoane
contactul afectiv cu trupul mamei este extrem de
diferit de alăptatul cu suzeta de cauciuc.
Distincţia între cele două grupuri genetice nu
contestă, fireşte, faptul că pruncii orientaţi spre
persoane vor fi vătămaţi dacă sunt hrăniţi insu­
ficient şi că pruncii orientaţi spre obiect vor fi
vătămaţi din pricina contactului uman insufici­
ent, dar e important să înţelegem că sănătatea
omului depinde primordial de satisfacerea ne­
voii lui genetice dominante.
La indivizii orientaţi genetic spre persoane,
nevoile psihosexuale sunt dominante şi satisfa­
cerea lor depinde de relaţiile interpersonale. Nu­
cleul biologic al actului sexual este înrădăcinat
în dezvoltarea uşor de distins a legăturilor afec­
tive şi a familiei. Descrierea tipului de persona­
litate predispus la tuberculoză arată că aceşti
indivizi tind să-şi neglijeze nevoile proprii de
supravieţuire atât de dragul pasiunii erotice,
cât şi al funcţiei materne. Erosul şi maternitatea
împreună alcătuiesc sfera care reprezintă fun­
damentul tipului de personalitate orientat spre
persoane.
întrucât individualismul epocii industriale
şi-a impus refulările asupra multor mame orien­
tate genetic spre persoane, ca o consecinţă a aces­
tui lucru, pruncii lor s-au orientat secundar spre

162
 CĂLĂTORIA AUTODESCOPERIRII

obiecte, adică s-au retras la stadiul anal. Dacă

aceşti prunci au supravieţuit se datorează faptu­
lui că funcţiile orale şi anale ale supravieţuirii lor
au fost sprijinite suficient, astfel încât să satisfa­
că indirect într-o oarecare măsură nevoia lor ne­
satisfăcută de contact afectiv dual cu mama. în­
să pentru că nu puteau să-şi dezvolte siguranţa
sentimentală care se bazează pe reciprocitatea
necesară genetic, neliniştea le-a creat nevoia de
a controla obiectele lor. în studiile mai vechi de­
spre personalitatea canceroşilor ale lui Evans, din
1926, şi ale lui LeShan şi Worthington, din 1956,
avem suficiente probe ale concluziei generale că
relaţiile canceroşilor cu obiectele sunt în general
foarte personalizate şi între obiecte sunt incluse
cunoştinţele obiective, funcţiile, scopurile.
Personalităţile predispuse la cancer îşi aşază
atât de mult şinele în obiecte, încât devin una cu
ele (Evans 1926). „Eul", scrie LeShan, „pare să
se manifeste în maniera lui totul sau nimic. Poa­
te să se frângă, dar nu cedează." Tensiunea de­
dicării lor faţă de modul de viaţă ales de ei îi fa­
ce sănătoşi şi individualişti cu picioarele pe pă­
mânt. Din afară, par să fi supravieţuit în pofida
insuficientei griji a mamei şi, adesea, în detri­
mentul experienţelor traumatice ale copilăriei
care se adaugă, aşa cum LeShan, Worthington
(1956) şi mulţi alţi observatori au notat.
Expresia „experienţă traumatică" necesită o
explicaţie, deoarece depinde de personalitatea

163
 PR. FILOTEU FAROS

respectivă dacă unele lovituri ale sorţii vor adu­

ce prejudicii. Dacă s-ar avea în vedere că indivi­
zii predispuşi la cancer supravieţuiesc în pofida
zădărnicirii nevoilor lor orientate spre persoa­
ne şi că, în general, sunt foarte sănătoşi înain­
te de apariţia cancerului, s-ar constata că indi­
vizii aceştia sunt înzestraţi cu o vitalitate extra­
ordinară. Fixaţiile lor presexuale nu le permit
să-şi consume energia în complicaţii interperso-
nale pasionale - riscul particular al indivizilor
orientaţi spre persoane. Astfel nu întârzie să dez­
volte virtuţile caracterului anal. Faptul că sunt
„zgârciţi, tacticoşi şi încăpăţânaţi", scrie Freud
(1909), „înseamnă că îşi sunt autosuficienţi." Aşa
pot înfrunta cu succes nefericirile care dau pes­
te ei şi care ar fi condus indivizi mai puţin plini
de vitalitate la amputări somatice şi psihologice
şi la moarte. Nefericirile premature ale adulţilor
canceroşi - când le va vedea cineva în lumina
aceasta - reprezintă argumentul forţei pe care
au investit-o cu succes în modul lor de viaţă in­
dividual, care a însemnat un substitut al felului
de viaţă dual al caracterului lor genezic, adică al
individului orientat spre persoane.
Există suficiente argumente că boala canceru­
lui se dezvoltă după experienţa unei pierderi ire­
vocabile a unui obiect care furniza o satisfacţie
vitală individului predispus la cancer. Hipocra-
te în Antichitate, LeShan, Worthington în 1956.
în multe cazuri, pierderea este provocată de o

164
 CĂLĂTORIA AUTODF.SCOPERIRII

moarte, un divorţ, un eşec profesional, eveni­

mente care, de obicei, ajung să fie cunoscute pu­
blic. In unele cazuri însă, pierderea rămâne se­
cretă, întrucât canceroşii sunt, în acord cu o con­
statare generală, indivizi secretoşi (Abrams şi
Finesinger 1953, Goldsenetal. 1957, Kissen 1963,
Booth 1965).
Dincolo de experienţele evident traumatice,
adesea pierderea obiectului vital se realizează
în moduri mult mai dificil de constatat, pentru
că acestea au loc progresiv. Concepţia comună
referitoare la „vârsta cancerului" se bazează pe
observaţia că procesul biologic al îmbătrânirii li­
mitează posibilitatea fiecăruia de a-şi păstra con­
trolul asupra modului de viaţă şi a obiectelor sa­
le. Obiectul vital pentru individul predispus la
cancer este concret. Obiectul funcţiei psihologice
dominante genetic este extrem de personalizat,
fiindcă ia locul încercării refulate pentru dobân­
direa unui partener erotic. Relaţia dominantă cu
obiectul este foarte diferită la tuberculos, a cărui
vârstă infantilă a îngăduit dezvoltarea psiho-ero-
tică până la stadiul genezic. Aşa cum stabileşte
Booth (1974), tuberculoşii în general nu sunt
posesivi, ci tind să înlocuiască obiectul pierdut
al iubirii, când află un substitut uman atractiv.
Când aceasta nu e posibil, sunt loviţi de tubercu­
loză, rămânând în limitele orientării lor de bază
genetice. Şi barilul şi omul sunt fiinţe enzootice,
şi experienţa clinică arată că tuberculoşii aban-

165
 PR.F1LOTEU FA ROS

donează simbioza cu barilul când află un par­

tener uman, care satisface nevoia lor erotică şi
sentimentală.
Elementul genezic refulat în obiectul domi­
nant al indivizilor cu predispoziţie faţă de can­
cer devine evident în faptul că îmbătrânirea oda­
tă cu stimulentul erotic în descreştere transfor­
mă tuberculoza în cancer. In ce priveşte 5-6% din
tuberculoza localizată pe piele (Schwartz 1960)
şi în plămâni, s-au publicat suficiente asemenea
I c observaţii (Gerami şi Col 1969). Nu există indicii
anatomice că deteriorările provocate de tubercu­
loză stau Ia originea cancerului (Schwartz 1960,
Greenburg et al. 1964). Influenţa carcinogenă a
îmbătrânirii este de asemenea evidentă în colita
ulceroasă (Fullerton et al. 1962), fiind în general
cunoscută şi în ulcerul digestiv, două boli care
au ca element comun cu tuberculoza caracteris­
tica personală a dependenţei de susţinerea uma­
nă. Concluzia se impune de la sine. Hormonii se­
xuali întăresc orientarea umană şi rolul lor re­
dus favorizează tendinţele presexuale. Acestea
se află în legătură cu constatările întemeiate pe
experienţă că la cei în vârstă adesea se dezvoltă
mai evident caracteristice anale. Zgârcenia devi­
ne mizerie, rigoarea - monomanie programată,
tenacitatea - lipsă de elasticitate.
Rolul preventiv al cancerului hormonilor se­
xuali se arată şi în faptul că leucemia este o boa­
lă care provoacă moartea la vârsta copilăriei, cu

166
 CĂLĂTORIA AUTODESCOPERIRII

precădere la băieţii între cinci şi nouă ani. Nu­

mai accidentele au un procentaj mai mare. în­
trucât „cancerul nu se afla printre cele mai mul­
te cazuri de mortalitate infantilă" până în 1940
(Ariei şi Pock 1960), explicaţia obişnuită nu es­
te deloc convingătoare, anume că bolile anterior
mortale la copii sunt contestate acum, cancerul
rămânând cea mai mare dintre ameninţări. De ce
leucemia la vârsta copilăriei nu a rămas o boală
rară? Cea mai plauzibilă explicaţie pare să fie în­
râurirea depersonalizării avansate a grijii faţă de
prunc şi a depersonalizării avansate a relaţiilor
umane în general (Booth 1974). în consecinţă,
pruncii genetic orientaţi spre persoane sunt mai
adesea traumatizaţi. Această ipoteză a fost întă­
rită empiric de Green şi Miller în 1958, care au
examinat indicii coroborante din literatură pri­
vitor la faptul că mamele victimelor bolnave de
leucemie manifestă adesea deficienţe şi că ele în­
sele au avut parte de o grijă maternă deficientă
(Bozeman et al. 1955, Orbach et al. 1955). Marea
sensibilitate a pruncilor leucemici cât priveşte
calitatea grijii materne pe care o primesc se în­
temeiază pe faptul că în cuplurile de gemeni
homozigoţi numai unul suferă de leucemie. Ma­
mele acestor gemeni homozigoţi de obicei favo­
rizează doar pe unul dintre ei şi este evident că
pruncul relativ neglijat e cel ce se îmbolnăveşte
de leucemie. Neîndoielnic, copiii nu se bucură
de folosul compensării hormonale care face can-

167
 PR.FILOTEU PĂROS

cerul foarte rar între 15 şi 25 de ani (U.S. Public

Health Service, 1947), când sexualitatea biologi­
că atinge punctul cel mai înalt.
La bolnavii mai în vârstă, procentajul cel mai
mare de cancer evident se întâlneşte la vârsta la
care realitatea psiho-socială face foarte dificilă
înlocuirea obiectului funcţiei psihobiologice do­
minante (Booth 1974).
Unele cazuri de cancer la persoane creative
par să fie în relaţie cu constatarea acestor oameni
că s-a epuizat capacitatea lor de a-şi păstra acti­
vitatea care era foarte importantă pentru ei.
Aceste observaţii despre carcinogeni nu i-ar
fi uimit pe medicii cu experienţă din trecut, ca­
re ştiau despre cancer că se dezvoltă după pier­
derea unei relaţii sentimentale importante la
indivizi cu predispoziţie pentru depresie (Ko-
wal 1953, LeShan 1959, 1965). însă de la mijlo­
cul secolului al XlX-lea, medicii au ignorat con­
stant factorii de personalitate în boală, pentru
că medicina e stăpânită de ambiţia de a înfrunta
boala cu ajutorul ştiinţelor naturale şi al chimi­
ei. Aceasta înseamnă că toate procedurile sănă­
toase şi patologice ale trupului au fost studiate
intens în relaţie cu aceste opinii care se limitea­
ză la elemente celulare. S-a dezvoltat convinge­
rea că toate bolile trupului şi minţii s-ar vindeca
prin manipularea ştiinţifică a trupului. Evident,
în concepţia despre om ca un mecanism biochi­
mic nu rămăsese loc pentru vechea concepţie că

168
 CĂLĂTORIA AUTODESCOPERIRII

sănătatea e influenţată decisiv de spiritul cu ca­

re oamenii înfruntă circumstanţele bune şi rele
ale vieţii.
Majoritatea oamenilor a acceptat cu entu­
ziasm această nouă credinţă, fiindcă era nouă
şi simplă, dar mai ales fiindcă desfiinţa vechea
concepţie că omul îşi provoca el însuşi boala ca
pedeapsă pentru încălcarea legilor lui Dumne­
zeu sau ale societăţii sau ale naturii. Puţini sunt
cu adevărat oameni dispuşi să-şi asume răspun­
derea pentru soarta lor, cu precădere în chesti­
unile de viaţă şi de moarte. „Libertatea înseam­
nă responsabilitate. De aceea celor mai mulţi le
e frică de ea", spunea B. Shavv, repetând ceea ce
au constatat mulţi înainte de el şi mai cu seamă
Dostoïevski în Marele Inchizitor.
Limitarea cancerului la cercetarea cu ajutorul
microscopului a proceselor biochimice fireşte că
place omului contemporan. Credinţa în infaili­
bilitatea metodei ştiinţifice oferă societăţii o de­
fensivă, care se bucură de consideraţie, împo­
triva sentimentului inconştient că şi cancerul
se poate să poarte un mesaj uman. Nevoia acu­
tă faţă de o asemenea defensivă se reflectă, pe
de o parte, în miliardele de dolari pe care dife­
rite organisme continuă să le cheltuie, fără nici
un succes medical semnificativ, pe de alta, în ac­
ceptarea intelectuală a faptului că problema can­
cerului nu se poate reduce la substanţe carcino­
gène. Chiar şi raportul lui Surgeon General din

169
 PR.F1LOTEU FAROS

S.U.A., din 1964, „On Smoching and Health",

conţinea afirmaţia ce recunoştea că „adesea se
impune coexistenţa mai multor factori pentru
apariţia bolii şi că unul dintre aceştia poate ju­
ca un rol decisiv, adică fără el şi ceilalţi factori,
precum tendinţa genetică, arareori se ajunge
la apariţia bolii" (U.S.A. Public Health Service,
1964). Trecerea sub tăcere a unuia dintre ceilalţi
factori, adică a celor psihodinamici, e foarte evi­
dentă în raport. între cei 189 de specialişti care
sunt enumeraţi în respectivul catalog al raportu­
lui, au existat numai nouă psihologi şi nici unul
dintre nenumăraţii cercetători care, la începutul
anilor '50, publicaseră studii psihosomatice. în
plus, rolul istoricului vieţii personale în cancer
este obscurat prin adoptarea de către limba ofi­
cială a unui soi de spiritism primitiv, reziduu al
unei demonologii şi magii preistorice. în S.U.A.
preşedinţii declară război împotriva cancerului,
American Cancer Society desfăşoară „campanii"
sub simbolul unei săbii scăldate în sânge ca sub­
stitut al unui sceptru al medicinei şi făgăduieşte
în zilele noastre să dezrădăcineze străvechea
boală. Guvernul american sprijină filosofia sa
materialistă, ce socoteşte că lansările de rachete
în spaţiul cosmic reprezintă argumentul că boa­
la va fi biruită printr-o concentrare de capitaluri
şi potenţial uman colosale. Egalizarea între me­
canismele fără viaţă ale materiei şi omul viu nu
e mai serioasă decât aşteptările medicinei preis-

170
 CĂLĂTORIA AUTODESCOPERIRII

torice de a vindeca sau anihila oamenii ameste-

cându-le fecalele.
Oamenii contemporani, care cugetă dintr-o
perspectivă ştiinţifică, tind să privească raţiona­
list trecerea cu vederea a factorului uman, accen­
tuând că victimele cancerului nu seamănă între
ele, şi sunt menţionaţi ca exemple demonstrative
Napoleon, polemarhul cuceritor, Ioan al XlII-lea,
apostolul împăcării ecumenice, care a murit de
cancer la stomac, Roentgen, fizicianul meticulos
şi lucid, Freud, teoreticianul aventuros al lumii
psihice, John Foster Dallas, susţinătorul răzbu­
nării în masă, Reiner Maria Rilke, poetul hiper­
sensibil. Mulţi ar fi putut să adauge multe alte
exemple în acest catalog din experienţa proprie,
în realitate însă, toţi canceroşii aveau în comun
acelaşi tip de vulnerabilitate, pe care de obicei îl
ţin pentru sine şi îl manifestă numai simbolic în
limbajul neoplastiei.
Concepţia populară eronată despre cancer ca
un pericol firesc cumplit este rezultatul nefericit
al prejudecăţii celulare a medicinei contempora­
ne. Eforturi intelectuale deosebite şi surse econo­
mice uriaşe au reuşit să facă descifrabile procese­
le microbiologice, prin care substanţele chimice
şi radiaţia transformă comportamentul normal al
celulelor în dezastru neoplastic, comportament
ce le caracterizează indiferent de organul de la
care provin. Totuşi nu au avut loc eforturi simi­
lare pentru a se lămuri circumstanţele de viaţă

171
 PR. FILOTEU FAROS

în care oamenii şi animalele dezvoltă neoplas-

tie. Credinţa în puterea demonică a substanţelor
cancerigene domină atât de mult în medicina
academică, încât nu s-a lăsat înduplecată nici
atunci când Richard Doll (Pike and Doll 1965),
unul dintre cei mai vechi apostoli ai teoriei de­
spre înrâurirea fumatului asupra cancerului plă­
mânilor, a calculat din nou statisticile pe care le
făcuse vreme de zece ani, la un an după publica­
rea lui Surgeon General din S.U.A., în 1964, şi a
fost constrâns să accepte că nu există nici o legă­
tură între perioada în care s-a fumat, cantitatea
de ţigări şi apariţia bolii.
Possey în 1962, unul dintre primii cercetători
în domeniul canceroşilor, rezumă retrospecţia pe
care o face aberaţiilor unei abordări unilaterale
cu fraza: „Dificultatea nu constă în descoperirea
de noi idei, ci în descotorosirea de cele vechi."
Persistenţa medicinei academice în această uni­
lateralitate nu se poate explica nici pe temeiul
raţiunii interesului corporativ, nici al intereselor
economice uriaşe implicate ale societăţilor far­
maceutice şi întreprinderilor de tehnologie me­
dicală. In această persistenţă există ceva aproape
misticoid. Abrahams şi Finesinger cei dintâi au
constatat în 1953 faptul că bolnavii de cancer simt
tumoarea ca pe un obiect rectal. Că îşi descriu
boala ca pe ceva „murdar, necurat, respingător,
urât mirositor", în timp ce consideră cardiopatia
ca pe ceva „curat". S-a constatat, de asemenea

172
 CĂLĂI ORIA AUTODESCOPERIRII

(Smithers 1964), că această ruşine de cancer es­

te un obstacol de bază în terapia cancerului care,
după Booth, are un caracter rectal. Cancerul este
un produs al civilizaţiei care, la rândul său, are
şi el caracter rectal, întrucât orientează persoane­
le spre obiecte, şi nu spre persoane. Cancerul es­
te obiectul care rezultă din pierderea controlului
acestei bacanale materialiste rectale şi poate de
aceea stârneşte aceeaşi ruşine cauzată şi de pier­
derea controlului funcţiei rectale a trupului.
Modul de evadare din această atmosferă do­
minantă, de care se face uz în cercetarea despre
cancer, este cel care cercetează întreaga viaţă şi
personalitate ale bolnavului, propus de către
Freud, care încerca să descopere sensuri ascun­
se în cuvintele pacienţilor. în cercetarea canceru­
lui, investigaţia trebuie să se îndrepte spre tre­
cutul şi prezentul pacientului cu aceeaşi atenţie.
E normal să nădăjduim că o asemenea încer­
care va conduce cercetarea noastră la aspecte
existenţiale, care oferă istoricului [medical al]
vieţii fiecărui pacient caracterul său unic. Desi­
gur, unii canceroşi stăruie în proverbiala lor se-
cretomanie până la sfârşit, dar foarte adesea ne­
voia înnăscută de afecţiune le oferă posibilitatea
de a se deschide unui medic care arată faţă de ei
un interes uman neprefăcut.
Neîndoielnic că fără comunicarea şi relaţio-
narea cu celălalt nu este cu putinţă formarea şi
dezvoltarea personalităţii pruncului, nici însăşi

173
 PR. FILOTEU FAROS

supravieţuirea sa. E, de asemenea, neîndoiel­

nic că omul pe toată durata vieţii fără comuni­
carea şi relaţionarea cu celălalt nu poate fi îm­
plinit, sănătos; fără comunicarea cu celălalt nu
poate supravieţui. Intr-un fel se stinge, şi cel mai
probabil e că moartea biologică nu e cea mai rea
dintre morţi.
Bătrânii, când sunt privaţi de comunicarea cu
lumea lor, îşi pierd simţul realităţii şi, înainte de
a muri biologic, suferă o altă moarte, mult mai
reprobabilă decât cea biologică.
îndeobşte, nu conştientizăm miile sau milioa­
nele de stimuli pe care-i receptăm în fiece clipă de
la hainele noastre strâmte, scaunul incomod, căl­
dura unei săli sau sunetul monoton al unei voci,
însă toate acestea ne certifică faptul că suntem
aici şi suntem noi înşine. Nişte voluntari au fost
izolaţi experimental de lumea stimulilor obiec­
tivi prin recurgerea la ochelari de cai, dopuri de
urechi şi la alte artificii. Voluntarii au dezvoltat
idei ciudate. Vedeau lucruri care nu se aflau aco­
lo. Nu puteau să se concentreze, memoria lor a
devenit confuză, au pierdut noţiunea timpului şi
alte capacităţi intelectuale.
Nu e nevoie numai să fim loviţi în fiecare cli­
pă de o furtună de stimuli, trebuie, de asemenea,
în această avalanşă să existe varietate şi schim­
bare de ritm. Şoferul unei furgonete poate pe
un drum pustiu la trei dimineaţa să recepteze o
mulţime de stimuli pe retina, în urechile şi scau-
 CĂLĂTORIA AUTODESCOPLRIRII

nul său, dar pentru că stimulii pe care i-a simţit

şi auzit vreme de multe ceasuri sunt aceiaşi înce­
pe să vadă păianjeni roşii pe parbrizul maşinii.
Trupul şi mintea noastră trebuie ţinute treze de
către stimuli. Starea de luciditate depinde de
faptul dacă ne vorbesc continuu şi diferit cei ce
se află în jurul nostru.
Cu toate acestea, înăuntrul nostru există pu­
teri care se opun elementului constitutiv al aces­
tui regim sentimental. Aceste puteri ne izolează
tocmai de acest contact cu oamenii, necesar pen­
tru a rămâne noi înşine. Aceste puteri interioa­
re se află în conflict permanent unele cu altele
înăuntrul nostru. Perechile antitetice sunt: indi­
vidualismul împotriva relaţiei cu celălalt - echi­
librul faţă în faţă cu acţiunea. Problemele noas­
tre încep în clipa în care oricare dintre acestea se
transformă în opozitul său.
Comunicarea supraindividuală nu este şi co­
muniune. Nimeni nu poate înţelege limba noastră
individuală când ne abandonăm specia umană.
Supra-sociabilitatea este în esenţă nesociabili-
tate. Dacă nu suntem oameni diferiţi, dispunem
de puţine lucruri care să aibă valoare pentru a fi
oferite celorlalţi.
Imobilitatea noastră exagerată ne face săraci
ca persoane participante. Căci atunci suntem
atât de imobili încât nu avem nevoie nici să dăm,
nici să primim.
Acţiunea noastră super-dirijată ne face săraci
ca persoane participante fiindcă întâmpinăm

175
 PR. FI LOTRU FAROS

dificultăţi în a relaţiona cu ceilalţi alături de sco­

purile, acţiunile şi direcţiile lor diferite.
Izolată, fiecare dintre aceste tendinţe reprezin­
tă o problemă. Asociate prin comunicare, toate
acestea sunt necesare spre a ne descoperi şinele.
Fără această reconciliere nu vom învăţa nicioda­
tă cine suntem, fiindcă suntem definiţi de co­
municare - pe care o putem numi de asemenea
răsfrângere. învăţăm despre noi când ne vedem
reflectaţi în ceilalţi, observându-nc sentimentele
pe care le trezim în ei, aşa cum ne recunoaştem
trăsăturile privindu-ne într-o oglindă.
Când un tânăr psihoterapeut îmi vorbeşte
despre munca sa cu un pacient, ascult nu doar
răspunsurile despre pacient, ci de asemenea şi
câteva răspunsuri la întrebările nerostite despre
tipul de terapeut care este el. Dacă reacţionează
exagerat la stresul pacientului, înseamnă că şi el
însuşi e stresat. Dacă se grăbeşte să-l încuraje­
ze când acesta încearcă să-şi exprime vreo deza­
măgire referitoare la viaţă, e mai mult decât si­
gur că el însuşi simte o astfel de dezamăgire pe
care se străduie să o nege sau să o refuleze. La
fel şi atunci când o mamă îmi vorbeşte despre
copilul ei: vorbeşte atât despre copil, cât şi de­
spre sine. Dacă se plânge că nu o lasă nicioda­
tă să se dezlipească de el, aceasta poate reflecta
dificultatea ei de a-1 lăsa singur. Dacă va igno­
ra lipsa lui exagerată de curăţenie, aceasta poa­
te reflecta nevoia ei nesatisfăcută pentru această

176
 CĂLĂTORIA AUTODESCOPERIRII

formă de satisfacere. Dacă niciodată nu îi spune

nu, cu siguranţă o face pentru că nu vrea să i se
spună ei de nimeni niciodată NU. Dacă îi per­
mite orice, o face fiindcă vrea ca ei să i se per­
mită totul.
Comunicarea presupune două lucruri: unul
e trupul pregătit biologic să accepte şi să emi­
tă mesaje. Celălalt este reprezentat de mediul
din partea căruia poate veni un răspuns la aceste
mesaje. E foarte greu să continui să trimiţi mesa­
je prin intermediul unei antene radiofonice, dacă
nu ai convingerea că cineva, undeva le va ascul­
ta. E de asemenea greu să continui să asculţi ra­
dioul, dacă nu ai convingerea că cineva, de un­
deva, va trimite un mesaj. Acelaşi lucru e valabil
şi pentru persoana umană care, pentru a exista
şi a se menţine în viaţă, trebuie să se afle într-o
comunicare continuă şi trebuie să continue să-şi
accepte mediul ca fiind comunicativ.
In acord cu Scriptura, Dumnezeu creează rea­
litatea dându-ne un nume. Conform constatări­
lor cercetării ştiinţifice despre dezvoltarea uma­
nă, pruncul învaţă cine este atunci când cineva
i se adresează. învaţă cine este celălalt când i se
adresează şi îl invită să-i ofere un răspuns. Co­
municarea vine spre noi de la diferite nivele: or­
ganic, psihologic, spiritual. Cuvântul lui Dum­
nezeu, cuvântul mamei, glasul lui Dumnezeu,
glasul mamei - toate vorbind şi ascultându-le pe
toate ne prilejuiesc deschiderea spre viaţă.

177
 PR. F1LOTEU FAROS

Comunicarea însă nu trebuie să aibă întot­

deauna forma cuvântului direct şi articulat. Poa­
te fi şi indirectă. Intr-adevăr, adesea, nenumăra­
tele forme de comunicare indirectă sunt mai efi­
ciente decât comunicarea directă în transmiterea
sentimentelor în momente critice.
Odată, un băieţel a mers cu mama şi sora sa
la un restaurant pentru a lua masa. După ce ma­
ma şi sora au comandat, chelneriţa s-a adre­
sat micuţului, întrebându-1: „Tinere domn, cu
ce te pot servi?" însă înainte ca el să răspun­
dă, sora i-a spus: „Voi comanda eu pentru el."
Chelneriţa a repetat întrebarea, adresându-se
băieţelului. Dar de data aceasta răspunsul a fost
înăbuşit de mamă: „Voi comanda eu pentru el."
Chelneriţa, fără a se lăsa intimidată, s-a adresat
din nou băieţelului: „Tinere domn", a spus ferm,
„cu ce te pot servi?" „Un hamburger", a zis bă­
iatul. „Cum îl vrei, mai mult, mai puţin sau pe
jumătate prăjit?" „Bine prăjit." „Şi ce să conţină,
muştar, castraveţi muraţi, ceapă, mirodenii, sos
de roşii?" „Muştar, castraveţi muraţi, ceapă, mi­
rodenii, sos de roşii, de toate." Chelneriţa a re­
petat comanda: „Vine un hamburger bine prăjit
cu muştar, castraveţi muraţi, ceapă, mirodenii,
sos de roşii, cu de toate"; când s-a îndepărtat şi a
plecat să aducă comanda, băiatul a strigat mirat:
„Vai, vai, mamă, chelneriţa crede că sunt om?"
Chelneriţa a dat dovadă de respect, sensibi­
litate şi acceptare fără a folosi nici unul dintre
aceste cuvinte.

178
 CĂLĂTORIA AUTODESCOPERIR1I

Comunicarea poate fi mai directă chiar da­

că e mai puţin clară sub aspect lexical. Cu toţii
cunoaştem încurajarea de care avem parte une­
ori prin simpla prezenţă a unui alt om. Cu toţii
am trăit semnele primejdiei pe care le transmit
gesturile sau mişcările involuntare. într-adevăr
există sute de feluri prin care îi spunem unui alt
om dacă ascultăm sau ne arătăm interesul, fără a
folosi cuvinte concrete.
Cineva şi-a dorit să obţină o colecţie de ne-
frit verde. Era bogat şi, pentru că nu voia să fie
înşelat, a cerut să fie îndrumat pentru evaluarea
nefritului de cel mai cunoscut specialist în nefrit
din lume. Un prieten i-a recomandat un specia­
list şi a fost informat că instruirea cuprindea do­
uăsprezece lecţii şi costa o mie de dolari. „Bine",
a răspuns, „şi cum au loc lecţiile?" „Vii aici în fie­
care săptămână pentru o oră, şi în douăsprezece
săptămâni vei şti să estimezi un nefrit", i-a răs­
puns profesorul. In fiecare săptămână acest om
s-a dus la lecţie şi de fiecare dată când mergea,
profesorul îi punea în mână un alt nefrit şi se re­
trăgea. La sfârşitul celei de-a unsprezecea lecţii
elevul era atât de furios, încât i-a spus prietenu­
lui, care îi recomandase profesorul: „M-ai înşelat.
M-ai făcut să cred că acest om e cu adevărat un
specialist şi iată ce am obţinut, unsprezece ore în
care am ţinut o bucată de nefrit în mână."
Cei doi au mers împreună la cea de-a două­
sprezecea lecţie. Din nou specialistul în nefrit i-a

179
 PR. PILOTEU PĂROS

pus pur şi simplu elevului în mână o bucată de

nefrit şi a ieşit din sală. „Vezi", i-a spus prietenu­
lui elevul, „nu doar m-a făcut să-mi pierd timpul
şi banii pentru unsprezece ore, ci, pe lângă fap­
tul că m-a păgubit, m-a şi insultat, căci la această
ultimă lecţie mi-a dat un nefrit neautentic."
Comunicarea se realizase.
Un alt exemplu de comunicare fără cuvinte
este cel al mamei care îndreaptă lingura de mân­
care spre gura pe jumătate deschisă a pruncu­
lui care, automat şi involuntar, o deschide larg.
Comunicarea mamei se face prin identificarea cu
pruncul, care în acelaşi timp se identifică cu ea.
Acelaşi lucru se întâmplă şi continuă să se în­
tâmple zilnic cu fiecare dintre noi, foarte adesea
fără să fim conştienţi de aceasta. Comunicarea
e importantă şi are sens când se realizează pen­
tru a trezi în persoana căreia se adresează sau
în cuplul care comunică sentimente comune,
experienţe şi acţiuni comune, recunoscute a fi
comune şi confirmate prin intermediul existenţei
celuilalt. Când mă adresez ţie, mă adresez mie.
Când mă asculţi, îţi dai ţie ascultare. Cu alte cu­
vinte, când îţi vorbesc, simt că sunt ascultat; simt
că al meu cuvânt are un sens pentru tine, când
provoacă aceleaşi reacţii pe care le provoacă con­
comitent în mine.
Acest gen de comunicare uneori se numeşte
empatie, şi se aseamănă cu un grup de corzi so­
nore care selectiv răsună sau răspund tonului în

180
 CĂLĂTORIA AUTODESCOPER1RII

raport cu care fiecare dintre ele a fost acordată.

Altfel spus, cineva cântă la pian şi pianul îi cân­
tă acestuia. In dialogul uman cineva provoacă în
celălalt răspunsul tocmai în clipa în care comu­
nicarea s-a îndreptat spre el. Rezonanţa este ele­
mentul component al fiecărei comunicări - nece­
sară în mod special în comunicarea mai presus
de cuvinte, care este la rândul ei necesară pentru
creşterea copiilor, crearea unui mediu terapeutic
pentru persoanele cu tulburări şi pentru realiza­
rea unei relaţii funcţionale între psihoterapeut şi
pacient.
în ciuda importanţei sporite a exprimării ver­
bale, în procesul recuperării unui pacient există
momente în care cuvintele par să blocheze sau
să se substituie comunicării. In ciuda nevoii vor­
birii în procesul dezvoltării personalităţii, de la
vârsta prunciei şi ulterior există elemente ale co­
municării nonverbale, care înlocuiesc şi depăşesc
comunicarea prin cuvinte, necesare pentru o
dezvoltare sănătoasă. Spre exemplu, pe un copil
care suferă nu îl încurajezi spunându-i „nu doa­
re". Totuşi, dacă relaţia copilului cu mama este
de o asemenea natură încât cuvintele şi glasul ei
îi transmit acestuia sentimentul de siguranţă şi
iubire, atunci probabil că şi durerea reală se ate­
nuează.
Copiii consideraţi schizofrenici sunt caracte­
rizaţi de o tulburare precoce şi congenitală cât
priveşte capacitatea lor de a relaţiona, a comuni-

181
 PR.FILOTEU FAROS

ca, a juca sau a învăţa. Se poate să nu vorbeas­

că sau să vorbească cu întârziere. Se poate une­
ori să vorbească şi apoi să înceteze, să vorbească
prematur şi aproape fără oprire. Sub această ul­
timă formă, vorbirea nu slujeşte comunicării so­
ciale în sensul comun, ci de obicei e alcătuită din
cuvinte lungite, memorate în trecut şi bolboro­
site anacronic în afara contextului. Fenomenul
numit ecolalie întârziată e unul dintre fenomenele
autiste întâlnite la aceşti copii.
Ideea autismului infantil precoce sugerează că
pruncul trăieşte în el însuşi. Poate fi în ordine cât
priveşte memoria, agil în mişcări, cu un mers în­
cântător, dar lipsit de sentimente faţă de ceilalţi.
Se spune despre aceşti copii că investesc în sine
energia pe care ceilalţi o investesc în relaţiile cu
persoanele din afara sinelui lor.
Deşi copilul autist schizofrenic poate fi re­
tras, cu o atitudine negativă, repetitiv, refuzând
schimbarea şi comunicarea, există şi alte mani­
festări ale tulburării schizofrenice la copii.
Aproape la polul opus copilului autist se află
aşa-numitul copil simbiotic parazit. Acest copil
vădeşte o prelungire patologică, intensificare şi
deformare ale convieţuirii normale mamă-copil.
Această relaţie e necesară pentru supravieţuirea
speciei umane în perioada din luna a şasea până
într-a noua a vieţii pruncului. Ulterior trebuie să
se atrofieze, pentru a permite dezvoltarea fireas­
că a stării de independenţă. Insă pentru copilul

182
 CĂLĂTORIA AUTODESCOPERIRII

simbiotic mama rămâne parte a sinelui chiar şi

până în cel de-al optulea an de viaţă. Eliberarea
şi dezvoltarea normală a identităţii sale diferite
nu se realizează niciodată.
Copilul autist nu ajunge nicicând parte a lu­
mii sale. Copilul simbiotic nu abandonează ni­
ciodată unitatea nemărginită cu mitra din care
provine. Refuză să devină un sine distinct.
La aceşti copii, ca şi la mulţi adulţi schizofre­
nici, cuvintele nu aduc vindecare. Nici cuvintele
lor, pe care se poate să nu le exprime sau cel puţin
să nu fie exprimate niciodată comunicaţional,
nici cele ale terapeutului nu par să spună mul­
te la început. Ceea ce s-a constatat experimental
că ajută sunt participanţii care nu se exprimă cu
ajutorul cuvintelor, [ci al atitudinilor], precum
acceptarea, limitele şi spontaneitatea.
Prin termenul acceptare se înţelege că terapeu­
tul vede în copil şi partea plăcută şi cea neplăcută
şi e atent să-i arate că a remarcat ambele aspecte.
Prin termenul limite se înţelege faptul că te­
rapeutul nu este întru totul permisiv. Nu îngă­
duie să fie ameninţate confortul, siguranţa copi­
lului tulburat însuşi, a celorlalţi copii sau chiar
cea personală. Scoate în evidenţă comportamen­
tul indezirabil în faţa copilului, aplică tehnicile
adecvate de control şi împiedică copilul să facă
excese.
Prin termenul spontaneitate se înţelege că tera­
peutul acţionează firesc în acord cu momentul

183
 PR. FILOTEU PAROS

concret, făcând uz de resursele de veselie, gin­

găşie, curaj sau mânie de care dispune.
Pentru realizarea comunicării e nevoie de ce­
va mai mult decât cuvinte. Cel mai important şi
necesar conţinut al comunicării se dobândeşte
înainte de exprimarea prin cuvinte. Foarte ade­
sea cuvintele sunt separate de sentimente, la ca­
re ar trebui să se refere. în realitate, arareori ne
exprimăm interesul pentru fenomenele funda­
mentale, cu precădere mai târziu, abia după ce
le-am uitat. Câţi îşi amintesc gustul laptelui ma­
mei, sentimentul unui scutec umed? Câteva frân­
turi se poate să se fi salvat într-un oarece vis sau
închipuire, în fapt însă aceste amintiri se pierd,
într-adevăr, atunci când devenim părinţi redes­
coperim că ştim cum se simte pruncul, poate fi­
indcă am fost şi noi înşine prunci şi am avut sen­
timentele care sunt readuse în memorie de noul
membru al familiei.
Comunicarea non-verbală a fost de nenumă­
rate ori menţionată în decursul experienţei religi­
oase. în ce măsură aceasta este un fenomen spon­
tan şi incontrolabil nu putem fi siguri. Totuşi pa­
re să existe o relaţie, dacă nu chiar identificare,
între comunicarea non-verbală şi har - o stihie
sau o putere care pentru mulţi oameni vine în
om de la Dumnezeu.
Am văzut cum comunicarea nu este numai di­
rectă, ci şi indirectă, nu doar prin cuvinte, ci şi fă­
ră cuvinte, prin intermediul gesturilor şi semne-

184
 CĂLĂTORIA AUTODESCOPERIRII

lor întâmplătoare sau intenţionate, prin empatie,

rezonanţă şi prezenţa unei persoane importante.
Făcând un pas mai departe, vom recunoaşte de
asemenea că această comunicare care, de obicei,
este exterioară, poate avea loc şi înăuntrul nostru.
E posibil să avem un dialog cu noi înşine. Cu
toţii am avut experienţa de a sta întinşi şi treji în
pat şi de a ne plănui activităţile zilei următoa­
re. Cu toţii ne-am oferit o mângâiere cu ajuto­
rul amintirilor plăcute în perioade în care ne-am
simţit izolaţi şi abandonaţi. în aceste situaţii dia­
logăm cu amintirea unui dialog anterior, cu alt­
cineva, absent, cu o persoană pe care o iubim sau
urâm. Oricine îşi poate aminti relaţiile reconfor­
tante din trecut sau aşteptările confirmative ale
viitorului pe care le numim încredere.
Multe dialoguri se desfăşoară cu noi înşine la
nivel de imaginaţie. Dialogul de acest fel poate
fi ori creator, ori primejdios. E primejdios când
este în întregime separat de realitate, când îl
preocupă atât de mult pe om, încât îl împiedi­
că să acţioneze. E primejdios când într-o anumi­
tă măsură nu este mânat de o intenţionalitate şi
se risipeşte în toate direcţiile. Atunci ne sperie şi
marchează tulburarea echilibrului nostru. însă
dialogul exterior este util când ne pune în relaţie
cu lumea reală şi nu se substituie realităţii.
într-adevăr, capacitatea de a avea un dialog
interior poate fi de o importanţă deosebită pen­
tru supravieţuirea în situaţiile extreme de viaţă

185
 PR.FILOTEU KAROS

care atât de rar provoacă o autodescoperire im­

petuoasă. Fiecare dintre noi ar trebui să se sim­
tă ruşinat că neamul omenesc a creat lagărele de
concentrare. Cu toate acestea, în urma acestei te­
rori uneori ies la iveală constatări privitoare la
natura vieţii, constatări pentru care nu putem
face altceva decât să fim recunoscători prizonie­
rului întors din iad. Atât Bruno Bettelheim, un
psihopediatru din Chicago, cât şi Victor Frankl,
fondatorul vienez al Şcolii de logoterapie, au
fost întemniţaţi de nazişti în decursul celui de-al
Doilea Război Mondial. Spre a supravieţui în
faţa umilinţelor la care au fost supuşi, Bettelheim
s-a călit pe sine ca să-i poată studia [pe nazişti]
ca şi cum ar fi efectuat un experiment ştiinţific.
Observaţia şi înţelegerea au devenit pentru el
mijloace de supravieţuire. Frankl a fost preocu­
pat de controlul riguros interior al valorilor sale
anterioare şi de amintirea soţiei iubite, de a că­
rei soartă nu ştia nimic. Mulţi dintre întemniţaţi
au fost nimiciţi în lagărele de concentrare, mulţi
s-au alienat, mulţi şi-au pierdut credinţa. Insă
Bettelheim şi Frankl au găsit modalitatea de a
transgresa circumstanţele lor de viaţă.
Dialogul interior poate avea loc în clipele de
autoexaminare, extaz duhovnicesc sau ilumina­
re intelectuală. Acest proces e fundamental pen­
tru rezolvarea oricărei probleme. însă oricare ar
fi circumstanţele dialogului lăuntric, acesta nu se
desfăşoară niciodată fără rost întrucât foloseşte

186
 CĂLĂTORIA AUTODESCOPERIRII

ca puncte de reper toate câte s-au întâmplat an­

terior în viaţa celui ce recurge la autoexaminare,
ale cărui experienţe sunt inseparabile de lumea
şi oamenii care îl înconjoară.
Comunicarea are sens şi este folositoare atunci
când se desfăşoară între persoane cărora le pasă
de ceea ce ascultă şi spun celorlalţi.
Nu e posibil - nici nu e de dorit - ca fiecare co­
municare să fie de o asemenea profunzime. Aşa
ceva ar fi o risipă - absurdă, de netolerat şi nefo­
lositoare. D. cx., când dăm un telefon ca să aflăm
ora, ceea ce ne interesează sunt numerele pe care
le vom asculta. Nu ne interesează omul sau me­
canismul care le pronunţă. Aceasta e o comuni­
care în decursul căreia celălalt este obiect. Ade­
sea comunicarea are loc cu privire la lucruri, dar
comunicarea adevărată are loc întotdeauna între
persoane.
Aici se află cheia comunicării, primul pas pen­
tru descoperirea şi împlinirea de sine. A-l ascul­
ta pe celălalt ca pe un subiect înseamnă a-l ascul­
ta în calitate de persoană.
Adeseori însă constatăm că persoanele în­
cearcă să comunice cu ceilalţi pe care îi tratea­
ză totuşi ca pe obiecte. Dacă e adevărat, aşa cum
deja s-a spus, că ne definim prin ceilalţi, atunci
aici multe persoane se pierd în căutarea de sine.
Eşecul de a comunica cu ceilalţi înseamnă eşecul
de a se împlini pe sine.
Celor ce cunosc scrierile marelui teolog evreu
şi psiholog Martin Buber tema aceasta le este fa-

187
 PR.FILOTEU FAROS

miliară. Pentru cei ce nu-1 cunosc pe Buber, e su­

ficient să spunem că nici un evreu nu a influenţat
atât de mult Creştinismul din epoca lui Pavel
ca Buber. Buber, în urmă cu mulţi ani, a scris,
printre altele, cartea Eu şi Tu care, atunci când a
fost înţeleasă, a avut o influenţă pe care, proba­
bil, n-a avut-o nici o altă carte scrisă în secolul al
XX-lea.
Ceea ce a făcut Buber în Eu şi Tu a fost să in­
stituie baza teologică a unui principiu psiholo­
gic. Buber a susţinut că preocuparea faţă de si­
ne nu asigură împlinirea de sine. Devenim per­
soane reale şi împlinite când intrăm în relaţie cu
ceilalţi, a declarat el, pentru că existenţa noas­
tră se certifică prin intermediul răspunsului
celorlalţi. E ca atunci când ne privim imaginea
în oglindă. Pentru a fi pe deplin autentici trebuie
să ne vedem reflecţia noastră în ceilalţi. Aşa sun­
tem interdependenţi în căutarea sinelui nostru.
Nu putem exista real până ce nu va fi recunos­
cută existenţa noastră de către ceilalţi, care nu
ne vor certifica într-un mod ce ne face siguri de
existenţa noastră, dacă nu le oferim şi noi certi­
ficarea într-un mod în care să fie recunoscuţi de­
plin ca persoane. Dacă îi folosim, suntem aseme­
nea unor portieri, dar dacă îi acceptăm aşa cum
sunt, atunci realizăm relaţia confirmativă ce se
revelează în adresarea familiară „tu".
Pentru atingerea unei asemenea profunzimi
se cere o capacitate de comunicare fără rezerve.

188
 CĂLĂTORIA AL'TODESCOPERIRII

Comunicarea simbolică are neîndoielnic valoa­

re practică. Este absolut necesară, dacă vrem să
mergem în centrul oraşului şi să ne întoarcem
acasă. E nevoie de o comunicare care e automa­
tă, stereotipă şi repetitivă. Ne retragem din calea
celuilalt şi aşteptăm să se retragă celălalt din ca­
lea noastră. Aceste mişcări automate sunt nece­
sare pentru supravieţuire. Dacă pe neaşteptate
ignorăm aceste tehnici şi ne aşteptăm să avem
discuţii amicale la un anumit nivel de la persoa­
nă la persoană cu oamenii cu care ne întâlnim
pe drum spre centrul oraşului, nu vom ajunge
niciodată la destinaţia noastră.
Pe de altă parte, aceste comunicări practice
pot să se desfăşoare ca şi cum ne-am cunoaşte şi
ne-am respecta unul pe celălalt, ca şi cum ne-ar
păsa de celălalt în mod personal. Există diferenţă
între o comunicare simbolică de tip distant şi o
comunicare simbolică de tip afectuos; această
diferenţă se exprimă uneori prin cuvântul po­
liteţe. Orice gest de bunăvoinţă poate să impreg­
neze chiar şi gesturile automate cu o oarecare
afabilitate şi să ne ajute să venim faţă în faţă cu
celălalt ca şi cum l-am cunoaşte destul de bine,
astfel încât aceasta să aibă pentru noi un sens
personal. Barbaria cumplită a tratării celuilalt ca
lucru şi relaţiile formale lipsite de acest element
al graţiei le sperie foarte mult pe persoanele care
vizitează oraşele mari în care modul de a vorbi
nu le e familiar.

189
 PR. FILOTEU FAROS

Până şi alinarea oferită de buna-cuviinţă îşi

pierde din putere, câtă vreme comunicarea ră­
mâne la nivelul „obiectualului". Intr-un anu­
me punct fiecare om are nevoie de crearea unei
relaţii cu un alt om ca persoană. O femeie lucra ca
ospătăriţă la o cafenea unde un grup de studenţi
mâncau. Avea o figură mai acră decât cea mai
acră murătură din lume. De câte ori membrii
grupului se gândeau la mâncarea comandată, le
venea în minte acel chip rece, şi fără îndoială su­
curile lor gastrice îngheţau. Grupul s-a hotărât
JTÎJA

să încerce să spargă gheaţa. Când luau masa în­

cercau să arate căldură şi bunătate. „Ah, ah, ara­
tă superb", e posibil să fi spus unul, sau „Ah, ah,
astăzi aveţi multă lume"; iar altădată „Probabil
că eşti obosită" sau „Cum a fost concediul tău?".
După un an erau convinşi că ceva s-a petrecut, fi­
indcă din când în când zâmbea - un zâmbet tre­
cător, scurt, pe care apoi îl camufla prin scuza
unei încruntări. Doi ani mai târziu „s-a vinde­
cat", şi atunci grupul a aflat că în tot acest timp
ea făcuse psihoterapie.
Acum, nimeni nu ştia în ce măsură efortul
grupului de studenţi contribuise la succesul te­
rapiei. Dar ar trebui să fi contribuit. într-o oa­
recare măsură relaţiile convenţionale au deve­
nit autentice, şi aceasta s-a întâmplat pentru că
studenţilor le-a păsat. Ceea ce a început ca un
experiment a devenit o relaţie care prezenta in­
teres, astfel încât această femeie încetase să mai

190
 CĂLĂTORIA AUTODESCOPERIR1I

fie un subiect de experimentare pentru studenţi.

Era un om pe care încercau să-l simpatizeze; şi
au simpatizat-o fiindcă au comunicat cu ea. S-au
cunoscut cu toţii unul pe celălalt ca persoane.
Nu putem trăi într-o lume alcătuită doar din
sentimentele limbii dramatice a filmelor de ci­
nematograf şi televiziune. Avem nevoie de o
lume palpabilă, clară, în care să ne încredem.
Cu toţii putem întreţine continuu intensitatea
familiarităţii şi a identificării dramatice. O mare
parte a relaţiilor noastre cu persoanele poate să
fie - şi trebuie să fie - într-un mod obiectiv. Orice
am face, pe unii oameni îi vom trata ca „obiecte".
Totuşi, relaţiile noastre fundamentale, inevitabi­
le şi ultime sunt cele între două persoane, în care
una o vede pe cealaltă aşa cum e cu adevărat, are
capacitatea de a simţi ceea ce simte cealaltă, de
a vedea prin ochii celeilalte, de a asculta cu ure­
chile celeilalte.
Această familiaritate este mult prea mult pen­
tru ca fiecare dintre noi să o poată urma ca pe
o dietă constantă. însă cu toţii avem nevoie de
puţin din aceasta înainte de a muri.
 ŞINELE ÎN COMUNITATE

Am văzut şinele dezarmat şi pe omul tulbu­

rat şi împovărat din pricina conflictelor cum se
zăvorăşte într-o închisoare creată de el însuşi.
Am vorbit despre sine în decursul istoriei, de­
spre cum omul a privit aproapele, pe Dumne­
zeu şi pe sine de-a lungul istoriei neamului ome­
nesc. Am vorbit despre şinele în dezvoltare şi
despre câteva modalităţi prin care fiecare dintre
noi ajunge la existenţă, şi am văzut şinele în co­
municare şi cum fiecare dintre noi învaţă să-i as­
culte pe ceilalţi şi să vorbească cu ei.
Insă comunicarea cu o singură altă persoa­
nă nu doar nu e suficientă, ci şi imposibilă în ce­
le din urmă, întrucât comunicarea dobândeşte
un sens mai deplin când vorbim în comunitate
şi ne vorbeşte comunitatea pe care o socotim a
noastră. Comunitatea înseamnă spirit colectiv,
împărţire, participare, încorporare, concepţii, in­
terese, experienţe comune care toate împreună

193
 PR.F1LOTEU FAROS

ne dau posibilitatea de a deveni, a trăi şi a înflo­

ri ca persoane. [Cugetarea] „Un singur om nu e
om" este atât de adevărată astăzi pe cât şi atunci
când s-a spus prima dată.
Comunitatea conţine individul chiar şi îna­
inte de naşterea lui. în afara faptului că oferă
protecţie mamei pe durata sarcinii, o recunoaşte
ca purtătoare a continuităţii sale. Nou-născutul
este întâmpinat nu doar de părinţii săi, ci şi de
către o familie mai largă de fraţi, strămoşi, ve­
cini, civilizaţie, pe temeiul cărora devine şi se
perpetuează şi cu ajutorul cărora comunitatea
creează şi dăinuie.
în botezul creştin, ca şi în toate ceremoniile sa­
cre asemănătoare dării numelui, care au loc în sâ­
nul diferitelor civilizaţii, noua venire este recunos­
cută asemenea unei făgăduinţe (sau ameninţări)
şi se bucură de o acceptare temporară. Noul ins
se face acceptat ca membru al comunităţii de obi­
cei pe baza încrederii şi a aşteptării comunităţii
privitoare la dorinţa şi capacitatea părinţilor de
a-1 creşte astfel încât să ajungă un bun creştin, sau
evreu, sau musulman. Copilul nu poate spune
sau face multe referitor la faptul că este introdus
în comunitatea concretă a părinţilor şi a oameni­
lor din jurul lor. împlinirea acestei meniri depin­
de de acceptarea şi tâlcuirea de către ei a acestei
lumi în care este asumat.
De la părinţi învaţă despre caracterul ocroti­
tor (sau nu) al comunităţii, despre cultura, obice­

194
 CĂLĂTORIA AUTO DESCOPERIRII

iurile, tradiţiile, limba, istoria, ideile, ceremoniile

şi cultul ei. Aceasta este o învăţătură, pe care n-a
cerut-o, inevitabilă chiar dacă familia încearcă
să-şi ascundă, mistifice sau tăgăduiască comu­
nitatea în tâlcuirea vieţii pe care o pune înainte
copilului ei; acela va descoperi negreşit comuni­
tatea sau substitutul ei, pe care familia, voluntar
sau involuntar, îl oferă.
însă comunitatea familiei şi moştenirea ei so­
cială, pe care le-a primit nou-născutul, care în
curând va deveni copil şi adolescent, au fost
temporare. Este în comunitate şi al comunităţii,
dar nu se identifică deplin cu aceasta până la
maturizare. Dacă nu va fi iniţiat în relaţiile so­
ciale ale comunităţii, va continua să trăiască cu
făgăduinţele părinţilor faţă de comunitate şi cu
cele ale comunităţii faţă de el. La un moment dat
va trebui să aleagă şi să fie ales, să-şi asume şi să
primească angajamente din partea comunităţii
care este deja a sa, în timp ce şi el este al ei.
Aceste alegeri şi angajamente reciproce ca­
re de obicei sunt numite iniţieri au loc de vea­
curi. Sunt procesele prin care se dă şi se primeşte
identitatea de persoană, prin care adevereşte şi
se adevereşte cine şi ce este el. în acest proces
poate spune „Desigur, sunt unul dintre voi", şi
grupul poate răspunde la rândul său „Da, în-
tr-adevăr, eşti unul dintre noi şi ai numele nos­
tru şi Dumnezeul nostru şi oamenii noştri sunt
Dumnezeul tău şi oamenii tăi".

195
 PR.FILOTEU FAROS

însă pentru a fi o comunitate reală nu e nevo­

ie numai de naştere şi adeverirea identităţii, ci şi
de terapie.
Comunitatea creştină primară a trăit şi a trans­
mis un gen aparte de terapie, care era deplină, fi­
rească, morală, duhovnicească şi psihologică. în
comunitatea creştină omul este tratat unitar. Co­
munitatea participă la suferinţa sa, fie că aceas­
ta e intelectuală, trupească sau duhovnicească.
Oricare ar fi originea lor, traumele individului
sunt traume ale comunităţii, şi terapia iertării şi
a acceptării e neîntreruptă.
Mesajul Bisericii primare nu era acela că omul
ar trebui să fie excepţional de bun, ci că ar putea
să fie iubit în pofida eşecului său de a fi bun, şi
cu cât mai mult este iubit, cu atât posibilităţile
sale de a fi bun sporesc.
Veştile bune, evangheliile pe care frăţia creş­
tină, care se numea împărtăşire (κοινωνία Iscil.
societate care avea totul în comun]), le propovă­
duia turmei sale erau că Dumnezeu era şi a fost
dintotdeauna cu ei, în ciuda încercării omului
de a-şi tăgădui dependenţa faţă de Dumnezeu
şi de a se depărta de El sau de a înălţa baraje în­
tre el şi Dumnezeu; aceste veşti noi au devenit
mai dramatice prin venirea lui Dumnezeu prin
Iisus Hristos şi prin relaţia lui Hristos cu oame­
nii aşa cum erau ei, prin iubirea care s-a ară­
tat mai puternică decât ura şi vina, prin îndrăz­
neala care s-a arătat mai puternică decât nevoia

196
 CĂLĂTORIA AUTODESCOPERIRII

omului de a se ascunde, prin buna întâmpinare

a celui lepădat, a celui dezmoştenit, a sclavului,
a idolatrului. Toate acestea au dat o nouă di­
mensiune comunităţii, care trebuia să înlăture
piedicile şi să-l accepte pe cel străin, preschim-
bându-1 şi pe el şi pe ea însăşi în decursul aces­
tui proces.
Cât de bine a reuşit Biserica primară să înteme­
ieze o asemenea societate s-a consemnat în Noul
Testament şi în scrierile Părinţilor Apostolici. Cât
de repede şi uşor a eşuat în anumite sectoare re­
prezintă un avertisment continuu asupra tendinţei
omului de a-şi anula izbânzile şi darurile bunei
vieţuiri pe care Dumnezeu ne-a dăruit-o.
Creştinii, chiar dacă au reuşit să înalţe feme­
ia la un anumit nivel nou de egalitate, să-i ac­
cepte pe sclavi ca pe egalii lor duhovniceşte, să
vorbească cu samaritenii şi idolatrii, să-i iubeas­
că pe vrăjmaşi şi pe străini, au rămas intoleranţi
cu ereticii. Luptându-se să salvgardeze adevă­
rul, au pierdut în mod repetat unitatea socială
şi de cuget, care a fost atât porunca lui Hristos,
Care S-a rugat ca turma Sa să fie aşa cum este El
cu Tatăl, cât şi a Apostolilor Pavel şi Ioan, care au
văzut ca pe un trup Biserica, pentru care adopta­
rea de membri devenea vizibilă prin iubirea fie­
căruia pentru celălalt.
Totuşi, Biserica s-a mişcat în direcţia corectă,
în pofida unei tendinţe perfecţioniste, care une­
ori devine cauza uitării a ceea ce e omul cu ade­

197
 PR.FILOTEU FA ROS

vărat, a avut capacitatea să aprecieze firea uma­

nă într-o manieră realistă. în ciuda tentativelor
periodice de subestimare şi idealizare ale trupu­
lui, de tăgăduire a intensităţii sentimentelor ne­
gative ale omului şi ale încurajării tăinuirii aces­
tora, de multe ori realismul şi onestitatea au fost
prezente. Pavel a demonstrat această onestita­
te prin conştientizarea războiului lăuntric şi a
tendinţelor contradictorii din om. „Unde s-a în­
mulţit păcatul, a prisosit harul", a afirmat el.
In urma unei recunoaşteri corecte a contra­
dicţiilor a rezultat o mare putere pentru viaţă,
pentru surprize mari, noi. înţelegerea de către
Biserică a profunzimii răului, mâniei, concu­
piscenţei, aroganţei i-a dat posibilitatea de a-1
accepta pe om aşa cum era, în pofida imperfec­
ţiunilor lui.
Deschiderea faţă de surpriză este unul din­
tre semnele caracteristice ale comunităţii vinde­
cătoare. Atunci când procesul terapeutic devine
stereotip, se desfiinţează sau cel puţin se împie­
dică exprimarea ei deplină. Când slujirea Bise­
ricii se concentrează atât asupra disciplinei, cât
şi a teoriei, încât membrii ei devin obscurantişti,
moralişti sau mecanici, grija şi gândul la celălalt
se pierd. Când se concentrează asupra grijii în
detrimentul disciplinei, membrii devin extatici,
sentimentalişti sau incontrolabili.
însă în centrul acestei tensiuni între discipli­
nă şi grijă, din care rezultă grija disciplinată, se

198
 CĂLĂTORIA AUTODFSCOPEKIKII

află elementul surprizei. Pe acesta creştinii îl văd

adesea ca pe har.
Tocmai acest lucru care ne face oameni este ca­
pacitatea noastră faţă de imprevizibil. Ceea ce arată
că am căzut oarecum din omenia noastră e atunci
când imprevizibilul ne dă peste cap sau când nu
mai suntem surprinşi de ceea ce spunem.
Deschiderea faţă de surpriză este un mod de
a vorbi despre flexibilitate în comunitate. Ara­
tă dinamismul, mobilitatea comunităţii. Nu e
„aşa cum a fost şi va fi mereu". Dacă principiile
creştine sunt veşnice, atunci modul realizării lor
este obligatoriu să se schimbe continuu, fiindcă
realitatea se schimbă continuu. Dacă o comuni­
tate în stare de imobilitate nu se schimbă, nu este
o comunitate vie. Este răscrucea unei clipe con­
crete, socotită răspântie a oricărei clipe posibile.
Cum, aşadar, vom ajunge la măsură? Cum
vom trăi bipolaritatea între stabilitate şi încrede­
re, pe care trebuie să o avem ca fundament al
vieţii noastre, între flexibilitatea, adaptabilita­
tea şi emergenţa de care avem nevoie pentru ca
viaţa noastră să fie vie?
Putem reuşi acest lucru prin acte dramatice de
participare şi identificare, care concretizează ce­
ea ce teologia noastră învaţă abstract şi viaţa co­
tidiană înfruntă existenţial. Reunirile care aduc
laolaltă părţile şi le întregesc, care asociază ge­
neralul şi particularul, concretul aici şi acum, pe
care-1 numim cult, unde fiecare membru al co­

199
 PR.FILOTEU FAROS

munităţii îşi păstrează particularitatea, dar toto­

dată funcţionează într-un mod colectiv.
Un părinte se ruga împreună cu fiul său cel
mic. Părintele se ruga cu glas tare, copilul în
şoaptă. La un moment, tatăl şi-a îndemnat copi­
lul, spunându-i „Vorbeşte mai tare", iar copilul
i-a răspuns „Nu-ţi vorbesc ţie".
în actul de cult nu vorbim unul cu celălalt.
Prin intermediul celuilalt vorbim cu Dumnezeu.
S-a spus că drumul cel mai scurt către Dumne­
zeu este cel mai lung prin preajma aproapelui.
Nu e îndeajuns să iubim; trebuie să putem ve­
dea diferenţa dintre a iubi şi a pretexta că iubim,
dintre absenţa oricărei inamiciţii şi a duşmăniei
disimulate.
în societatea noastră există uneori un gen de
bunătate faţă de ceilalţi, considerată iubire, dar
care adesea este un act de ură de o importanţă
capitală. Aceasta se întâmplă când, din dorinţă
exagerată de a nu interveni, aducem pe un altul
în situaţia de a izbucni, şi atunci ne întrebăm de
ce oare celălalt e atât de tulburat. Cu alte cuvin­
te, îi „nimicim" tulburarea, ignorându-1. Fireşte,
tulburarea nu este anulată. Persistă şi se fortifică
până când în cele din urmă suntem constrânşi să
o înfruntăm mai înverşunat.
Modul în care diferite societăţi înfruntă ina-
miciţia diferă mult. în unele se acordă o mare
importanţă recursului la rivalitate, războiului,
vânătorii şi muncii. în altele, inamiciţia se disi­

200
 CĂLĂTORIA AUTODESCOPERIRM

mulează, se ignoră şi se întoarce indirect asupra

lor însele sau asupra unor ţapi ispăşitori. Puţine
societăţi şi comunităţi au capacitatea de a face uz
pozitiv de inamiciţie.
Biserica primară, creată după moartea şi învi­
erea lui Hristos, era însufleţită de viziunea unei
lumi care necontenit se înrăutăţea, era pervertită
şi aproape de distrugerea totală. De această lu­
me fiecare membru al Bisericii s-a mântuit într-o
negrăită bucurie a eliberării, libertăţii şi înfierii
de către „Unul", de către Cel Care a fost atât de
mare şi iubitor de oameni, încât era o mare cin­
ste de a-L sluji. în aceeaşi clipă deveneai şi rob şi
împărat. Biserica era comunitatea unei împliniri
mult superioare, având sensul de trup ale cărui
mădulare nu erau superioare sau inferioare une­
le altora, mai bune sau mai rele unele decât al­
tele, ci fîn accepţiunea] în care unul e important
pentru celălalt şi pentru întreg şi nu se poate di­
socia de celălalt.
Există un simţ al participării la renaşterea şi
apogeul unei realităţi veşnice, mai concret, al
relaţiilor dintre Dumnezeu şi poporul Său.
Numai acum se adăuga ceva cu totul şi cu to­
tul nou, ceva atât de fascinant, care înflăcăra, im­
presiona atât pe cei dinăuntru, cât şi pe cei dina­
fară. Cu toţii fuseseră mişcaţi de biserică prima­
ră, fie o acceptau, fie o prigoneau. Natura stării
juridice, politice şi religioase a acelei epoci era
în aşa fel încât domina o atmosferă de refuz de-

201
 PR.F1LOTEU FA ROS

plin al oricărui compromis. Fie era deasupra, fie

sub pământ, îşi primea puterea din izvorul co­
mun, Hristos, pe Care-L vedeau chiar şi atunci
când era absent cu trupul. O persoană pe a Că­
rei viaţă o trăiau şi Care locuia în ei şi din al Că­
rei Trup simţeau că erau parte. Intr-o asemenea
situaţie nu putea exista ezitare între concepţiile
ce impuneau desăvârşirea în viaţa cotidiană, ca­
re se credea că e pregătirea pentru o translocare
instantanee în veşnicie, şi propunerile pentru o
viaţă mai practică, monotonă, prozaică, pe care
cei mai mulţi dintre creştini le considerau pro­
puneri de compromis şi pervertire. Oscilarea a
dus fireşte la problema lui cine aparţinea grupă-
rii-nucleu şi cine celei dinafară, cât priveşte izbă­
virea şi posibilităţile celui care pierduse legătura
j mai profundă cu Hristos.
Conflictele între creştini şi evrei, între cei ce
cunoscuseră şi cei ce nu-L cunoscuseră pe Hris­
tos în decursul vieţii Sale pământeşti, între cei
ce socoteau contemplaţia preschimbare a unui
fenomen idolatru şi cei ce o socoteau drept
schimbare progresivă sau dezvoltare, erau atât
de reale pe cât cele între izbăviţi şi neizbăviţi.
Fenomenul uimitor a fost că această comuni­
tate putea să supravieţuiască şi să se întăreas­
că interior printr-un şir de idei colective, ca­
re au sfârşit prin a deveni cuvintele-cheie ale
credinţei comunităţii. Botezul, Euharistia, o ati­
tudine aparte faţă de familie ca indisociabil le-

202
 CĂLĂTORIA AUTODESCOPERIRII

gată de familia lui Dumnezeu. Un proces, du­

blu direcţionat, al determinării unui membru,
pentru care s-a folosit cuvântul mărturisire, care
nu era un act individual, ci public. Mărturisirea
orală a lui Iisus Hristos a fost un act prin care
cineva se îmbrăca într-un anume mod în Hris­
tos şi se înveşmânta cu trupul, care e trupul lui
Hristos. Era un act de validare prin care, într-un
fel, individul era recunoscut de către comuni­
tatea care spunea: „Eşti cu adevărat al lui Hris­
tos şi te acceptăm", iar acela răspundea: „Iau pe
Hristos, aleg pe Hristos, îmi înveşmântez viaţa
sau moartea în Hristos".
Cele două direcţii ale acestui act de validare
sunt cheia comunităţii reale în antiteză ai comuni­
tatea impusă, care pune laolaltă pe oameni în acord
ai un principiu ce nu reflectă convingerile lor.
Recunoaşterea are loc atât din partea comunităţii,
cât şi din partea insului care e recunosait.
Comunitatea, aşadar, depinde de recunoaşte­
rea cu care cineva acceptă din partea acesteia o
identitate şi prin care acel cineva, în aceeaşi cli­
pă, odată cu acceptarea identităţii, determină şi
el comunitatea care îl acceptă. Comunitatea îi
dă un nume şi spune „eşti recunoscut şi socotit
preţios".
Prin urmare, recunoaşterea unui individ de o
comunitate care îl acceptă şi apreciază înseamnă
că acea comunitate a acceptat şi a acordat pre­
ţuire acelui individ. Acesta e un proces cu două

203
 PR.FILOTEU FAROS

direcţii, fără de care omul rămâne izolat, detaşat

şi inexistent chiar şi pentru el însuşi.
In felul acesta Biserica primară a administrat
antitezele, asigurându-şi vitalitatea. în viaţa bise­
ricească însă de astăzi nu există o dublă direcţie,
ci o oligarhie care se impune unilateral, şi o parte
a comunităţii bisericeşti reacţionează cu agresi­
vitate pasivă, pe când cealaltă, pentru care viaţa
bisericească este un spectacol impresionant, se
desfată ameţită de splendoarea şi grandilocvenţa
spectacolului şi de farmecul actanţilor.
 ŞINELE ÎN IAD

Kostas Nonos, caro a făcut psihoterapie pen­

tru o perioadă, a visat că se apropia de un pod
suspendat când cele două părţi se separau şi po­
dul se închidea. Spre uimirea lui, partea sa de
pod nu a coborât spre a se uni cu cealaltă, ci a
fost azvârlită în mare, într-un unghi de patruzeci
şi cinci de grade, astfel încât Kostas a căzut cu
maşina în mare.
Chiar dacă visul acesta avea multe sensuri
pentru Kostas, unul dintre ele este extrem de im­
portant pentru noi toţi. Eşecul reunirii celor două
părţi reprezenta indisponibilitatea lui Kostas de
a împăca cele două părţi în conflict ale existenţei
sale. Refuza să funcţioneze ca pod.
Fiecare dintre noi este un pod. Reunim în noi
şi în jurul nostru trecutul şi prezentul, interiorul
şi exteriorul, prezentul şi eternul, finitul şi infini­
tul, organicul şi anorganicul, binele şi răul. Când

205
 PR.FILOTEU FAROS

eşuăm ca pod, suntem fărâmiţaţi şi, când sun­

tem fărâmiţaţi, ne aflăm în iad.
Iadul este separaţia celor ce îşi aparţin unul
altuia. E o stare de chin, de violentare nefirească,
de sugrumare şi distorsionare a părţilor ce sunt
menite să se potrivească, care transformă un pod
suspendat în prăpastie.
Când podul e la locul lui, există comuni­
care între cele două dimensiuni ale sinelui: a
individualităţii şi relaţionării, a echilibrului şi
mişcării. Când podul e ridicat şi distorsionat, co­
municarea se distorsionează şi întrerupe. Mesa­
jele pe care individul le trimite şi primeşte sunt
adesea eronate.
Cine dintre noi nu a trăit sentimentul dure­
ros că pentru o clipă nu a fost el însuşi, ci victi­
ma unei tendinţe, incontrolabile, aidoma lui Pa-
vel care scria „căci nu săvârşesc ceea ce voiesc,
ci fac ceea ce urăsc"? Când omul se află în aceas­
tă stare, îşi doreşte fierbinte o lămurire a aces­
tei taine. Omul întotdeauna intră în ispita de a
proiecta asupra celorlalţi caracteristicile pe care
el însuşi le respinge, de a-i acuza pe ceilalţi pen­
tru devierile sale sau de a vedea aceste devieri
a fi săvârşite doar de ceilalţi. în societatea noas­
tră observăm continuu tentativele pe care le fa­
cem cu toţii uneori de a pune pe seama celorlalţi
ceea ce noi înşine nu acceptăm. Pentru Hitler şi
nazişti, evreii erau egalii satanei, pentru cei de
dreapta - cei de stânga, pentru cei de stânga -

206
 CĂLĂTORIA AUTODLSCOPF.RIRII

cei de dreapta, pentru islamişti - Apusul, pen­

tru Apus - islamiştii şi aşa mai departe. Conflic­
te, ispite şi un comportament inexplicabil adesea
sunt atribuite diavolului.
Dar adevărul e că iadul nu există doar în afa­
ra sinelui, ci şi înăuntrul lui. Părţile izolate ale si­
nelui fărâmiţat, încercând să-şi urmeze drumul,
luptă una cu alta şi câteodată una preia funcţia
celeilalte, sfârşind prin a ajunge la ieşiri extrem
de impulsive. Când se întâmplă aceasta, omul
adesea ajunge sclavul unei anume părţi a lui, ne­
integrate restului. Acest gen de sclavie este nu­
mit nevroză.
Nevroza e cazul în care o expresie substitu-
entă a unei părţi lăuntrice înstrăinate a sinelui
ajunge să se disimuleze. Atunci partea întuneca­
tă a sinelui poate fi trăită sub forma unor ma­
nifestări de frică, încăpăţânare, transformări ale
funcţiilor somatice, şi cu experienţele ciudate ale
lipsei de contact cu realitatea. Aceste manifestări
bizare şi fără motiv descoperă o parte a sinelui
mai profund, însă prin intermediul unor lentile
deformate. Aceşti exilaţi deghizaţi, care intră în
ţară fără paşaport, nu sunt recunoscuţi nicioda­
tă, nici repatriaţi, nici nu se integrează [în socie­
tate] cu succes.
Nevroza ca şi iadul este tot atât de veche pe
cât este şi omul. Cine nu-şi aminteşte istoria din
Vechiul Testament privitoare la Samson şi Dalila?
Samson era un judecător al lui Israel, dar renume-

207
 PR.FILOTEU FAROS

le i se datora forţei fizice extraordinare. Reuşitele

puterii sale erau incredibile. Se spunea că secretul
puterii se afla în părul său. Adică duhul lui Dum­
nezeu îl întărea câtă vreme el respecta rânduielile
nazareilor, care nu îngăduiau tăierea părului.
Dar Samson, căruia îi plăcea să facă glume
grosolane pe seama celorlalţi, şi-a făcut mulţi
duşmani, care au fost incitaţi la răzbunare de for­
ţa fizică, viclenia şi glumele sale grosolane. Sam­
son ştia aceasta. De mai multe ori a fost înşelat de
femei, mai întâi de soţie, care din teama pentru
ea şi tatăl ei i-a trădat secretul şi apoi l-a părăsit
pentru un prieten, apoi de către o prostituată ca­
re a încercat să-l ţină pe loc, în timp ce duşmanii
i-au întins o capcană, şi în al treilea rând - cel
mai cunoscut [fapt] pentru noi - de către Dalila.
De trei ori, ne spune istoria, a pus-o la încercare
Samson pe Dalila cu secretul puterii sale şi de fi­
ecare dată aceea a căutat să-l amăgească. în cele
din urmă, implorările ei l-au făcut să-i dezvăluie
secretul puterii. Rezultatul e cunoscut: Dalila a
ajutat să i se radă capul în timp ce dormea. Apoi
l-a predat duşmanilor săi care l-au orbit şi l-au
întemniţat. Ceea ce i-a rămas lui Samson a fost să
se răzbune, dărâmând coloanele templului, ca­
re s-au prăbuşit peste întreaga mulţime, şi aşa a
ucis mai mulţi decât ucisese în toată viaţa sa.
Intr-un fel, cu toţii suntem Samson. Suntem
înşelaţi şi luăm parte în mod repetat la nimicirea
noastră. De fiecare dată sub pretexte neînsemna-

208
 CĂLĂTORIA AUTODESCOPERIRII

te recidivăm, aşteptând mai mult, dar cădem în

mâinile duşmanilor noştri. Samson nu doar s-a
lăsat să cadă victimă, dar i-a şi provocat pe ina­
micii săi prin fapte de o duşmănie de neiertat.
Să recunoaştem acum ceea ce Samson nu a
putut recunoaşte: anume că cei mai mulţi dintre
duşmanii noştri se află înăuntrul nostru. Când
dorinţele noastre nu sunt recunoscute şi accep­
tate, nu e posibilă satisfacerea lor. Samson jin­
duia după iubire. Ce e mai firesc decât asta? Insă
importanţa acordată bărbăţiei sale nu îi îngădu­
ia să recunoască o latură a sa, care dorea să fie
iubită ca un copil neputincios. Punându-şi la ca­
le inconştient suprimarea bărbăţiei, şi-a împlinit
- de asemenea inconştient - dorinţa, dar cu ce
consecinţe tragice!
Asemenea lui Samson, cu toţii devenim vul­
nerabili în faţa dorinţelor noastre lăuntrice, şi
asemenea lui şi noi ne ascundem nevoile de noi
înşine. Căutăm substitute, pe care le folosim ca
poduri temporare.
Aceste poduri temporare există în noi toţi.
Foarte puţini dintre noi acceptăm acest lucru.
Dacă n-ar fi fost cei care au avut parte de o viaţă
de coşmar, s-ar putea să nu fi aflat ce anume sunt
[aceste poduri].
Vom menţiona câteva dintre aceste poduri
„temporare", pe care noi, oamenii, le creăm; şi
chiar dacă acestea se observă, de obicei, la inşi cu
probleme psihice evidente, principiile constatate

209
 PR.F1LOTEU FAROS

în cazurile lor se aplică şi indivizilor aparent fără

o problemă aparte.
Unul dintre cele mai obişnuite substitute ale
soluţiilor autentice şi depline e alcoolul.
Yiannis Ioannou este un om de succes la ser­
viciu, sau aşa crede. Aduce în fiecare lună sala­
riul acasă, primeşte adeseori avansări şi este un
membru bun, respectat în firma unde lucrează,
fiind [socotit] un „om normal". Dar au trecut ani
de atunci când a încercat să exprime o idee origi­
nală, să se opună unei nerozii evidente în prac­
ticile firmei sau să-şi reconsidere situaţia profe­
sională. în urmă cu mult timp şi-a îngropat atât
idealurile, cât şi visele într-un compromis pe ca­
re l-a simţit inevitabil. Acum se simte mai acasă
la serviciu decât cu familia sa. Exigenţele firmei
sunt previzibile, a învăţat foarte bine reacţiile ca­
re se aşteaptă din partea sa, se simte sigur pe el
şi nu există copii, care să crească şi să se schimbe,
amintindu-i de ce a fost şi ce ar fi putut să ajun­
gă. Şefii lui Yiannis sunt convinşi că Yiannis este
un membru din staff-ul de conducere foarte bine
adaptat şi de prima mână. Există numai o singu­
ră problemă nerezolvată: cum să construiască o
legătură între birou şi acasă la sfârşitul zilei. Nu
a conştientizat că a recurs la alcool ca la o punte
temporară.
Yiannis vine acasă în fiecare seară pe jumăta­
te beat. De-abia apucă să dea copiilor un sărut
de noapte bună, să facă faţă cicălelilor soţiei şi să

210
 CĂLĂTORIA AUTODESCOPERIRII

stea vreo două ore împreună în faţa televizoru­

lui. Apoi adoarme.
N li e suficient să spunem că Yiannis foloseşte
alcoolul ca pe un substitut pentru laptele mamei,
pe care nu l-a primit îndeajuns ca prunc. Nu e
suficient să spunem că „amicii" pe care-i află la
bar sunt un substitut pentru nevoia de prietenie
pe care n-a recunoscut-o niciodată copil fiind.
Nici nu e de ajuns să spunem că e atât de speri­
at de o conştiinţă bine educată şi exagerat de se­
veră şi foloseşte alcoolul spre a o narcoza. Toate
acestea sunt adevărate; însă nu sunt numai aces­
tea. In fiecare clipă a ultimilor douăzeci de ani îşi
vinde ieftin libertatea pentru a alege între ceea
ce e greu şi ceea ce e uşor. Cu fiecare nouă clipă
are mai puţină putere de alegere decât avea mai
înainte, din pricina renunţărilor anterioare. In fi­
ecare an nou, de obicei soţia sa acoperă golul lă­
sat de lipsa lui de curaj. Vinovăţia subconştientă
a lui Yannis pentru eşecul de a-şi folosi şinele
deplin devine din ce în ce mai mare şi alcoolul
ajunge singura modalitate de apărare.
Alcoolul şi alte substanţe halucinogene sunt
mijlocul pentru a ne exprima aspecte ale sinelui
pe care le ascundem. însă o asemenea descope­
rire mai este esenţială dacă se face într-o stare de
inconştienţă parţială? Oricât ar fi de interesante
şi însemnate profunzimile sinelui ce pot fi desco­
perite, ceea ce are importanţă e cum sunt înţelese
şi devin obiecte ale prelucrării de către şinele

211
 PR. FILOTEU FAROS

conştient care decide, voieşte şi acţionează. Când

aceste profunzimi sunt înţelese, fisura sinelui se
depăşeşte doar temporar şi în locul unei victorii
sau al unei descoperiri are loc un armistiţiu în-
tr-o stare de stagnare.
Un alt pod nevrotic este substituirea fricilor
reale cu cele închipuite.
Lui Vasile Lolos îi era teamă de poduri. Da­
că muncea într-un oraş cu multe poduri, reuşea
într-un mod genial să nu-şi trădeze neliniştea
absurdă angajatorului sau clienţilor săi. Numai
soţia îi ştia problema pe care jurase să n-o dez­
văluie nimănui. Totuşi, nu ştia ce însemnau cu
adevărat aceste fobii, chiar dacă aveau o oare­
care relaţie cu ea într-un fel pe care nedesluşit îl
putea presupune.
Tatăl lui Vasile a părăsit-o pe mama sa când
acesta avea vârsta de trei ani. într-un fel se spulbe­
raseră temeliile podului dintre părinţi, despre ca­
re credea că e el însuşi. Asemenea celor mai mulţi
dintre copiii ai căror părinţi au divorţat, Vasile se
socotea responsabil de prăbuşirea podului.
In mintea sa, Vasile a rămas un pod care în­
să şi-a pierdut temeliile parentale. Cu toate aces­
tea, trebuia să-şi extindă funcţionalitatea de pod.
Trebuia să fie şi tată şi fiu în familia sa. Aparent
primise investirea. A fost un fiu credincios ma­
mei, un tată fidel fratelui mai mic. însă lăuntric,
identitatea sa ca bărbat era fragilă pentru că se
considera pe sine un laş. Nu ştia că frica legată

212
 CĂLĂTORIA AUTODESCOPERIRM

de poduri era o nelinişte simbolică transferată în

urma prăbuşirii lui ca pod între părinţii săi.
Ruşinea lui Vasile a avut consecinţe asupra
vieţii erotice şi religioase. Era atât de neliniştit
şi pentru una, şi pentru cealaltă, astfel încât din
pricina uneia suferea şi cealaltă. Nu era în stare
să se ducă să se spovedească pentru că se ruşina
să recunoască substitutele infantile privitoare la
acuplarea erotică la care recurgea. Cu toate aces­
tea, obsesiv recurgea la ceea ce îl făcea să aibă
remuşcări. Pentru el Dumnezeu era un tiran sa­
dic, care îl ameninţa cu condamnarea, şi totoda­
tă un poliţist care se lăsa înşelat uşor şi se făcea
că nu vede ceea ce era evident. Soţia se simţea
vinovată pentru problemele lor sexuale şi copi­
ii aveau remuşcări pentru faptul că îşi supărau
părinţii. Viaţa lui Vasile ar fi fost foarte diferită şi
oricum mult mai bună dacă nu ar fi evitat pen­
tru atâţia ani să vadă podurile false, aşa încât să
renunţe la eliberarea finală.
Exemple ale unor asemenea poduri imagina­
re se află şi în alte cazuri, pe care psihologia le
numeşte nevroze. Evadarea în sănătate şi tăgă­
duirea durerilor şi a necazurilor cu scopul evită­
rii înfruntării lor sunt nişte poduri nevrotice ca
şi alcoolismul. La fel e şi apoteoza normalităţii şi
a conformismului.
Rigas Rigas urmează lecţii de dans în fieca­
re marţi şi joi pentru a căpăta încredere şi stă­
pânire de sine. Merge de asemenea la o şcoală

213
 PR.F1LOTEU FAROS

[care te iniţiază în secretele] dobândirii succesu­

lui şi consolidării personalităţii miercurea ca să
înveţe să se adapteze şi să reuşească la serviciu.
E neliniştit că soţia sa Elena nu e suficient de in­
tegrată, întrucât are idei şi maniere diferite de
cele ale soţiilor confraţilor săi. Elena e revoltată
cât priveşte aşteptarea de a se conforma, însă ve­
de că soţul ei vrea cu orice preţ să-şi afle locul în
societate şi presupune că mai devreme sau mai
târziu va ceda.
Dorinţa de adaptare şi de conformare super­
ficiale potrivit unor reţete şi stereotipuri, pre­
cum şi evitarea profunzimii prin concentrarea
asupra facilului conduc la o viaţă aproape lip­
sită de experienţe esenţiale. Oamenii, în cea
mai mare parte, joacă nişte roluri, nu-şi trăiesc
viaţa. Abaterea [de la normă] şi deosebirea [de
ceilalţi] sunt condamnate, de aceea încercăm
atât de mult să fim în acord cu norma, încât pier­
dem sensul şi profunzimea pe care lupta pentru
autocunoaştere ar putea să le aducă. S-a uitat că
boala este un semn al adevărului, că sănătatea
superficială poate fi o iluzie care ascunde boa­
la în adâncul nostru. Aşa cum spunea Socrate, o
viaţă nesupusă cercetării nu merită trăită.
Pseudo-sănătatea nu e mai bună atunci când
se dobândeşte prin intermediul religiei. Mulţi
oameni urmează voci care făgăduiesc sănătate
şi fericire, pace şi bucurie, succes şi adaptare ca
răsplată a gândurilor şi faptelor drepte. Aseme-

214
 CĂLĂTORIA AUTODESCOPERIRII

nea evadări evită confruntarea cu şinele. Nu-şi

îngăduie prea mult să simtă agonia aproapelui
sau să-L vadă pe Dumnezeu în deplinătatea ier­
tării Sale compătimitoare. Practica religioasă, ca­
re oferă evadarea de sub autoritatea sinelui, nu
e mai bună decât activitatea frenetică, preocupa­
rea scolastică cu detaliile sau retragerea pasivă
din lume.
Alte evadări pot fi mai degrabă colective de­
cât individuale. Se poate foarte uşor, d.ex., să ne
confruntăm cu nesiguranţa, ruşinea, îndoiala
sau vina alături de ceilalţi. Există întotdeauna o
primejdie în spovedania, încurajarea, adeverirea
colective. Vinovăţia unei alte persoane atenuează
vinovăţia noastră, ruşinea celuilalt face ruşinea
noastră mai puţin dureroasă, îndoielile celui de
lângă noi fac îndoielile noastre mai puţin blama­
bile. De aceea ne place să auzim de scandaluri, şi
cei ce acuză mereu depravarea celorlalţi pe de o
parte îşi temperează propria stare de depravare,
pe de alta, în loc să lupte împotriva depravării,
o încurajează. Fiindcă atunci când auzim despre
depravări peste măsură, pe de o parte, ne justifi­
căm propria depravare, despre care voim să cre­
dem că nu e atât de gravă, pe de alta, simţim că
noi avem Ia îndemână şanse pentru şi mai mul­
tă depravare. Numai atunci când ne vedem de­
pravarea, îndoiala, ruşinea, vinovăţia noastră,
şi când constatăm că într-un fel sunt diferite şi
personale, are sens să discutăm despre cele ale

215
 PR.F1LOTEU FAROS

celorlalţi şi despre relaţia acelora cu noi. Altfel, şi

noi şi ei, fie vorbim de experienţe epidermice, fie
dispoziţia noastră este pur şi simplu autojustifi-
catoare - dacă nu chiar ceva şi mai respingător.
Dintre toate metodele perfide folosite de noi
spre a evita datoria de a aduce laolaltă părţile
noastre diferite, poate că nici una nu e de o iro­
nie aşa de tragică precum atunci când refuzăm
să recunoaştem elementele grandorii care există
înăuntrul nostru. Distorsionăm fiecare dar bun
pe care-1 avem, numindu-1 rău. Dumnezeu ne
dă erosul şi noi îl numim concupiscenţă. Ne dă
agresivitatea şi noi o numim ură. Ne dă curiozi­
tatea şi noi o numim aroganţă. însă atunci când
vedem binele drept rău, îl folosim ca pe ceva rău
şi, în cele din urmă, ne lipsim de folosul său.
Ioana Dimou este o artistă promiţătoare. Lu­
crările sale nu sunt originale. Creativitatea i se
descoperă în vis şi în închipuire, mai ales într-o
formă îngrozitoare. Nu poate avansa spre o ge­
neză creatoare fiindcă îi e teamă că ceea ce e în
ea este rău şi modul în care îl trăieşte este rău. îşi
plânge neîncetat soarta şi nu face nimic pentru a
o schimba. Se comportă ca şi cum ar prefera ca
lucrurile să rămână aşa cum sunt decât să ajungă
cum ar trebui să fie.
O privire asupra istoriei Ioanei ne descope­
ră suficiente elemente privitoare la frica de a-şi
recunoaşte şi folosi harismele. La vârsta de şase
ani şi-a manifestat talentul pentru dans. Mama

216
 CĂLĂTORIA AUTODESCORER1RII

sa, dansatoare profesionistă, o încuraja. în timp

ce progresa, profesoara ei a început să-i preves­
tească un viitor strălucit. Astfel, la invidia pe ca­
re fiecare copil de cinci ani o simte pentru mama
sa s-a adăugat invidia unei promisiuni prema­
ture pentru o carieră strălucită. Aşa cum se în­
tâmplă de obicei cu un copil la cinci ani, Ioana
a presupus că şi mama a simţit o invidie asemă­
nătoare şi că succesul ei ar distruge-o pe mamă.
în vreme ce Ioana avea aceste fantezii, mama sa
a fost ucisă într-un accident de maşină. Dansul a
încetat şi talentul i-a fost paralizat.
Câţiva ani mai târziu, Ioana a descoperit talen­
tul pentru artă. însă mama vitregă era şi ea ar­
tistă. în loc să rişte o a doua moarte, pentru care
Ioana s-ar fi învinovăţit, şi-a lăsat talentul să lân­
cezească. Ioana nu era conştientă de cele ce se în­
tâmplau. A constatat respingerea inconştientă a
talentelor ei numai după ce s-a dus la un psiho-
terapeut. Dilema Ioanei lămureşte una dintre ce­
le mai dureroase moşteniri ale vârstei copilăriei,
convingerea profundă că tot ce avem a fost răpit
de Ia altcineva. într-un anume fel şi într-o oare­
care măsură, asta e adevărat. Nu există nimic din
ceea ce avem care să nu fie primit. Sânul mamei,
încurajarea tatălui, cunoştinţele dascălului, ac­
ceptarea din partea prietenului, experienţa rudei
mai vârstnice, toate ne-au fost date, dar undeva în
acest proces ignorăm faptul că adevărata primire
înseamnă împărţire [cu ceilalţi]. Cel ce primeşte ia

217
 PR.FILOTEU FAROS

dând. Când nu ştim acest lucru, primirea devine

răpire şi răpirea, o formă de exploatare a celui ca­
re dăruieşte. Prin urmare, a excela într-un dome­
niu devine sinonim cu a-i distruge pe cei ce ne-au
dat cel mai mult [din ceea ce avem], dându-se de
înţeles de aici că i-am supus pe aceia unei limi­
tări cu scopul de a spori noi înşine. Să ne închi­
puim, aşadar, ce poate această frică inconştientă
să-i provoace copilului aflat în situaţia de a-şi
depăşi părintele pe care-1 iubeşte. Conflictul se
adânceşte şi mai mult când părintele îşi împin­
ge copilul spre succes, cu alte cuvinte când face
exact ceea ce îi va crea copilului remuşcări. Nu
doar copilului îi pare rău că şi-a făcut să sufere
părintele iubit, dar vinovăţia e de asemenea o ex­
presie a aşteptării pedepsei. Fiecare copil crede că
dorinţele sale sunt atotputernice şi mai crede şi în
răsplătire. Ceea ce le va face celorlalţi îi vor face
şi ei lui. Prin urmare, pedeapsa pentru fericirea
cândva în viitor va fi eşecul şi căderea sa. Mult
mai târziu, ca adult, asociază reuşita cu întrece­
rea, şi întrecerea cu distrugerea rivalului. Temân-
du-se de răsplată şi reproş, evită competiţia şi ast­
fel se exclude pe sine de la reuşită.
Nu există un argument mai bun pentru aceas­
tă atitudine inconştientă decât felul în care mulţi
oameni reacţionează la complimente. în loc să-şi
accepte mândria pentru reuşita lor, o subesti­
mează şi o tăgăduiesc, ca şi cum ar fi ceva de ca­
re ar trebui să se ruşineze.

218
 CĂLĂTORIA AUTODESCOPERIRII

Aici se află paradoxul şi ironia tragice. Omul

e atât de complex, încât îi e teamă de reuşita pe
care o presupun luptele lăuntrice. Neîndoielnic,
o asemenea pervertire nu se poate vedea decât
ca blestem.
De unde izvorăşte acest blestem? Care e legă­
tura lui cu rădăcina răului? Vine de la Dumnezeu,
de la diavol, de la aproapele, de la omul însuşi?
Sau e un accident care poate fi împiedicat?
Numai Dumnezeu ştie. Noi nu ştim şi n-o să
o aflăm niciodată. Ceea ce ştim e că răul se află
pretutindeni în jurul nostru. E inutil să întrebăm
de unde în ultimă instanţă provine ca o condiţie
pentru destinaţia sa cea mai apropiată. Cei ce o
fac nu întreabă decât aceasta: „în ce mod îl pu­
tem ocoli?" Pentru că nu au nici intenţia, nici pu­
terea de a-1 înfrunta, iar problema reală e înfrun­
tarea lui. Cum e cu putinţă aceasta însă?
în primul rând, recunoaştem că răul există,
dar ca pervertire a binelui. Asta nu înseamnă că
negăm faptul că această pervertire este fatal dis­
tructivă, că suferim lăuntric şi că îi facem şi pe
alţii să sufere. Ci înseamnă că suntem dispuşi să
luăm ceea ce numim rău şi să-l folosim în slujba
binelui.
în al doilea rând, e necesar să redevenim re­
ceptivi faţă de durere. Suntem cu adevărat vii
când putem simţi durerea atât a noastră, cât şi
a celorlalţi. Viaţa nu e inconştienţa oferită de o
mântuire facilă, gândind pozitiv sau preocu-

219
 PR.FIl.OTEU FAROS

pându-ne excesiv cu fapte bune şi scopuri înal­

te. Cât trăim, vom suferi. Dar cum facem uz de
suferinţă? Ii făgăduim prezenţa? îi acuzăm pe
alţii pentru ea? Ne găsim în ea desfătarea şi, în-
tr-adevăr, în chip pervers o provocăm? Sau avem
înţelepciunea şi răbdarea de a evita durerea care
nu este necesară şi de a accepta şi folosi durerea
pe care inevitabil o merităm? Ultima cale e aceea
a omului înţelept, sfânt şi smerit, care nici nu ca­
ută durerea, nici nu o evită cu orice preţ.
Până şi cea mai goală de sens durere poa­
te fi valorificată. Un argument cutremurător al
întrebuinţării ei creatoare ne este oferit de Vic­
tor Frankl în cartea sa From Denth Câmp to Exis­
tenţialism. Frankl descrie cum unii dintre pri­
zonierii lagărului de concentrare nazist, în care
se afla şi el, au cedat şi au ieşit în întâmpinarea
morţii. Cum alţii şi-au exprimat amărăciunea
faţă de cruzimea sadică faţă de cei deţinuţi ală­
turi de ei. Cum alţii au descoperit mijloace de a
afla din aventura lor dureroasă ceva despre sen­
sul existenţei lor şi despre provocările oferite de
viaţă chiar şi în starea lor înfricoşătoare.
Un al treilea mod de înfruntare a răului este
să ne recunoaştem partea de responsabilitate faţă
de el şi să înţelegem că demonii se află înăun­
trul nostru. Cei mai mulţi fac aceasta sporindu-şi
sentimentul de vinovăţie. Faptul de a ne consi­
dera păcătoşi, vinovaţi şi răspunzători, pentru fi­
ecare greşeală e un substitut al unei evaluări re-

220
 CĂLĂTORIA AUTODESCOPERIRM

ale a vieţii noastre. Preocupaţi de sentimentul de

vinovăţie, evităm de fapt să vedem acele părţi
ale noastre ce pot şi trebuie să se schimbe, dacă
urmează să avem faţă de ceilalţi dreptate şi iubi­
re. înşiruirea scolastică a greşelilor neînsemnate
poate să se substituie trezirii unui interes efectiv
faţă de separarea noastră de Dumnezeu, de na­
tură, de aproapele şi de noi înşine.
Spovedirea superficială a păcatelor ne condu­
ce la impas. Numai omul care crede că în esenţă
este bun îşi poate asuma responsabilitatea faţă
de rău. Când cineva spune că e rău în mod ab­
solut, e ca şi cum ar spune că nu poate să fi făcut
ceva mai bun şi că de fapt Dumnezeu ne-a făcut
răi, sau că suntem răi fără a fi şi responsabili şi
fără a putea face ceva în privinţa aceasta.
A patra şi ultima decizie, pe care trebuie să
o luăm pentru a înfrunta răul, este aceea de a-i
aborda pe ceilalţi într-un mod personal, ca pe
nişte persoane, nu ca pe nişte lucruri. Când nu
reuşim acest lucru, ne retragem din lume şi ne
predăm unui vrăjmaş imaginar.
In afară de mama sa, nimeni nu-1 vede vreo­
dată pe Minâs Zosidis. De când şi-a părăsit ser­
viciul în urmă cu cinci ani, stă acasă. A închis
uşa în faţa oricărui viitor [posibil]. Se întreţin din
pensia insuficientă a mamei sale şi din economi­
ile lor foarte puţine. Mama e neliniştită de ceea
ce se va petrece cu Minâs după moartea ei, dar el
refuză să se gândească la această eventualitate,

221
 PR.FILOTEU FA ROS

preferând să-şi continue narcoza unei retrageri

din lume. Odată, în urmă cu doi ani, a acceptat
să vină acasă un preot. Acum nu e sigur că va
mai ieşi vreodată din casă altfel decât escortat de
poliţişti.
Cu greutate se poate spune că cineva alege
sau preferă starea prezentă. E dincolo de posi­
bilitatea de alegere, fiindcă, la un moment dat,
când o anumită decizie i-a provocat durere, des-
coperindu-i părţi ale sinelui pe care nu voia să le
înfrunte, a ales să nu facă alegeri.
Readucerea lui Minâs în starea de a alege li­
ber este o treabă dificilă chiar şi pentru o echipă
de specialişti în psihiatrie. înainte de a putea să
simtă durerea în mod creativ, va trebui să simtă
mânie în mod distructiv, concupiscenţă în chip
aventuros, disperare nimicitoare. Drumul pe ca­
re trebuie să-l urmeze spre a se întoarce este ace­
la pe care fiecare dintre noi trebuie să-l străbată.
Oricât ar fi de dureros şi primejdios, este inevita­
bil. Trebuie să ne împărtăşim de lumea noastră.
Dar adâncirea exagerată în lume poate fi tot atât
de rea pe cât poate fi şi retragerea exagerată.
Maria Pyrou era atât de legată de gruparea ei,
încât arareori putea face distincţie între ea şi ace­
ea. Dedicaţia ei era mai presus de familie, servi­
ciu, religie, până şi de propriile nevoi. în reali­
tate, toate trebuinţele ei se aflau în slujba aces­
tei grupări cu care se identificase organic. însă
când gruparea ei a fost înfierată drept crimina-

222
 CĂLĂTORIA AUTODESCOPERIRII

lă şi ocultă, s-a speriat. A refuzat să creadă şi

mai târziu a încercat să se sinucidă. Lumea ei se
prăbuşise şi s-a văzut pe sine părtaşă la distru­
gerea acesteia.
O asemenea implicare totală provenea d intr-o
augmentare exagerată a nevoii ei de a aparţine
cuiva, care probabil i-a fost provocată de dorinţa
de evadare din ceva ce o îngrozea. Nevoia sim­
biotică e o nevoie pe care cu toţii o simţim. Es­
te reziduul unei nevoi normale a copilului de
dependenţă şi a unei necesităţi fundamentale a
adultului de a se lega de o anume comunitate.
Când dorinţa ferventă a omului de a aparţine
cântăreşte mai mult decât nevoia sa de a se dife­
renţia de mulţime, atunci individul nu va putea
deveni niciodată o personalitate autonomă.
De copil Lvdia părea oarecum urâţică. Ma­
ma i-a spus mereu că nici un bărbat nu o s-o do­
rească pentru că era un monstru. Când a apă­
rut gruparea care a acceptat-o, s-a entuziasmat şi
nu a mai avut deloc discernământ. Nu ne putem
aştepta ca cineva cu o foame cumplită de cea mai
elementară afecţiune omenească să reacţioneze
ca un cunoscător experimentat. Mai târziu, ca
persoană internată într-o clinică de psihiatrie şi
recuperată, şi-a dobândit convingerea că e o per­
soană distinctă.
Extremismele arareori satisfac în postura de
modele de viaţă de lungă durată. Pasivitatea ză­
dărniceşte nevoia omului de acţiune orientată

223
 PR.FILOTEU PĂROS

şi activitatea frenetică pe cea de echilibru con­

centrat. Pasivitatea şi supunerea nu reprezintă
participare reală. Provocarea şi conflictul nu în­
seamnă independenţă şi alegere.
Cu toate acestea, acţiunea programată îşi are
primejdiile ei. Markos Loulis le face pe toate bi­
ne şi dinamic. Descoperă în permanenţă noi
oportunităţi pentru a-şi valorifica nenumărate­
le talente. Cunoaşte lumea aşa cum îşi cunoaşte
laboratorul şi domeniul său de activitate. în­
să receptivitatea, deschiderea către ceilalţi şi in­
ferioritatea unui sine calm îi sunt necunoscute.
Totuşi, în visele sale Markos are viziunile întin­
derilor neţărmurite şi paşnice ale cugetării. Sim­
te aerul răcoros al existenţei comode, al recule­
gerii neîngrădite. Această parte a existenţei sale
trebuie să se facă auzită, însă el se îndepărtează
continuu de ea. Vedem şi aici frica de confrunta­
re. în locul retragerii, Markos foloseşte ca substi­
tut munca în exces.
Familia tribului malaezian jino este foarte
strâns legată. Tatăl şi mama arată un interes de­
osebit nu doar pentru ceea ce face copilul, ci şi
pentru ceea ce gândeşte, îşi imaginează şi visea­
ză. Cei din tribul jino cred că dincolo de toate
realitatea se învaţă atunci când visurile sunt va­
lorificate. în opoziţie cu jino, care văd visele ca
parte a vieţii, cei mai mulţi dintre noi nu acor­
dăm atenţie mesajelor care ne vin prin interme­
diul acestora. Astfel, suntem lipsiţi de mijloacele

224
 CĂLĂTORIA AUTODESCOPERIRII

corective care ne pot ajuta să ne echilibrăm viaţa

unilaterală. Eşuând în împlinire, urmărim adap­
tarea, dar adaptarea se realizează în jurul unei
mântuiri neautentice. în căutarea de sine, omul
adesea îşi reprimă şinele.
Putem să depăşim sau să evităm cele mai
multe dintre pseudomăguliri, văzând ce sunt ele
în realitate, dar aceasta nu e uşor, fiindcă toate
ascund o realitate mai profundă: marea crimă a
scindării, separaţia sinelui de rădăcinile sale mai
adânci şi chiar de Dumnezeu însuşi. Precum ce­
rurile noastre false ne ţin departe de împărăţia
cerurilor, aşa şi pseudomăgulirile ne împiedică
să evadăm dintr-un iad real.
Aceste subterfugii care ne îndepărtează de
realitate conduc la o comprimare din ce în ce
mai mare a posibilităţilor de fiinţare, până ce ne
apropiem de punctul de explozie, pentru că tră­
im într-o epocă de foame cosmogonică, depre­
sie şi sinucidere. E adevărat că ne bucurăm de
existenţa din abundenţă a diferitor lucruri. E
adevărat că repausul şi desfătarea au atins un
punct foarte înalt în multe părţi ale lumii. E ade­
vărat că accesul la informaţie, realizat în prezent,
ne taie respiraţia. E adevărat că suntem pe pra­
gul unor noi descoperiri, că se poate să învin­
gem multe boli şi să ne prelungim viaţa, să ne fa­
cem viaţa nevrotică mai puţin imprevizibilă, dar
informaţia nu numai că nu e cunoaştere, ci poa­
te deveni cel mai mare obstacol în cunoaşterea

225
 PR.FILOTEU FAROS

de sine, bolile pe care le învingem şi cele pe ca­

re le vom învinge nu sunt „boala" care ameninţă
esenţa vieţii noastre, şi sănătatea epidermică es­
te primejdie, pentru că ne abate de la înfruntarea
catastrofei cu care ne jucăm.
Niciodată altcândva nu au fost concentrate în
mâna atâtor de puţini oameni mijloacele de a dis­
truge lumea întreagă. Niciodată altcândva oame­
nii nu au demonstrat că sunt atât de orbi în faţa
primejdiei pe care o reprezintă unul pentru altul.
Niciodată altcândva nu am arătat că suntem atât
de departe de descoperirea realităţii şi a soluţiei
continue la problema puterii, pentru că suntem
stăpâniţi de o putere dincolo de capacitatea noas­
tră de judecată, de înţelepciunea şi compasiunea
noastră. Celor mai mulţi dintre noi ne e frică să
înfruntăm acest fapt, simţind că numai acest fapt
ar putea fi distructiv şi de netolerat.
Astfel, într-un anume fel, iadul rodeşte. Nă­
dăjduiesc să fim destul de înţelepţi spre a lua
aminte asupra nevoii imperioase ce nu trebuie
trecută cu vederea, adică asupra faptului că ia­
dul este creaţia noastră şi că izvorăşte din iadul
aflat înăuntrul nostru. E nevoie să învăţăm a trăi
cu el, altfel vom muri.
 ŞINELE ÎN COMUNIUNE

într-un fel, această carte ar fi putut să se înche­

ie mai realist, dacă ne-am fi lăsat pe noi înşine în
iadul în care cei mai mulţi dintre noi ne aflăm.
Totuşi, realismul care e orb în faţa putinţei izbă­
virii nu are nici o valoare, aşa cum nu are nici o
valoare medicina care e oarbă la posibilităţile de
terapie. Ca terapeut am participat la procese de
terapie, câteodată cu satisfacţie, alteori cu deza­
măgire. Uneori uitam că nu eram numai eu cel
ce oferea terapia, ci era şi ceva aflat în cel supus
terapiei, ceva între mine şi el.
Numai terapeutul care crede în posibilităţile
pacientului însuşi poate cu adevărat să vindece.
Fie numeşte această putere puterea terapeutică a
firii, fie puterea terapeutică a lui Dumnezeu, terape­
utul capabil crede că pacientul luptă alături de
el împotriva bolii. Intr-un anume fel, terapeutul
doar consolidează acea putere şi spune dimpre­
ună cu Amroise Paré, părintele chirurgiei: „Eu

227
 PR.FILOTEU FAROS

am legat rănile şi Dumnezeu l-a vindecat", sau

împreună cu Freud: „Noi suntem moaşele care
luăm parte la naşterea unui sine sănătos".
în timp ce ar fi fost anti-terapeutic pentru
mine să ajung la concluzii exclusiv sumbre, ar
fi fost de asemenea anti-terapeutic să nu dau
părţii întunecate ceea ce datorez. Numai prin-
tr-o recunoaştere continuă a posibilităţii că boa­
la există se poate atinge sănătatea, fie ea şi tem­
porară, şi să se preîntâmpine boala, chiar dacă
parţial.
S-a susţinut deja că moartea vine din pricina
lipsei prezenţei umane şi iubirii în viaţa noastră,
când facem din şinele nostru centrul vieţii şi nu
trăim într-o comunitate interactivă. Ne validăm
şinele când ne oferim celorlalţi. Comunitatea e
cea care ne ajută să căpătăm certitudinea pri­
vitoare la cine şi ce suntem. Fără aceasta avem
identitate incertă.
însă comunitatea, aşa cum de obicei o perce­
pem, nu e suficientă. Există un element al parti­
cipării care e dincolo de comunitate şi nu doar
validează, ci şi vindecă. Acel element poartă nu­
mele de comuniune şi e răspunsul dat iadului.
Comuniunea înseamnă relaţia dintre părţi; a
tuturor părţilor, a binelui şi răului, a generalului
şi individualului, a divinului şi umanului. Este te­
rapia fărâmiţării pe care am ajuns s-o cunoaştem
ca iad. Sub aspect istoric, comuniunea are loc sub
cel puţin trei forme: a Sfinţilor, între Biserica lup-

228
 CĂLĂTORIA AUTODESCOPERIRII

tătoare şi cea triumfătoare, a Cinei Euharistice şi

a celei dincolo de orice simbol, care se realizează
cu suspine negrăite, după cum spune Pavel. Fie­
care dintre acestea arată spre celelalte.
Comuniunea Sfinţilor este un termen care are
importanţă pentru cei ce se unesc cu toţii laolaltă
ca parte a comunităţii izbăvitoare - care e scopul
de a fi al Bisericii -, dar care nu se realizează ni­
ciodată în chip deplin şi prin intermediul unirii
în timp şi spaţiu cu toţi cei ce, fie au murit, fie în­
că nu s-au născut. Această comuniune e o frater­
nitate care depăşeşte rasele umane şi legăturile
exterioare într-o realitate de care ne amintim la
prăznuirea pomenirilor Sfinţilor şi la înmormân­
tări şi de care, de obicei, ulterior uităm.
Principiul unificator al comuniunii Sfinţilor
este credinţa că Hristos a descoperit omului ce
este el cu adevărat, adică o persoană care poate
deveni ca însăşi purtând greutăţile celorlalţi şi
lăsându-i pe ceilalţi să-i ridice poverile, fiindcă
nici un om nu-şi poate ridica greutăţile de unul
singur. Acesta este sensul Crucii.
Comuniunea Cinei Euharistice face trimitere
la Pastele evreiesc - sărbătoarea pomenirii de că­
tre evrei a eliberării din sclavia egiptenilor. Mulţi
susţin că Cina cea de Taină a fost masa pascală a
lui Hristos cu ucenicii Săi, şi acest fapt a fost adop­
tat de Biserică drept amintire a propriei eliberări.
Cina Euharistică are multe sensuri: din punct
de vedere psihologic înseamnă comuniunea în-

229
 PR. FIl.OTEU FAROS

tre cei ce se fac părtaşi; din punct de vedere teo­

logic înseamnă părtăşia fiecărui participant cu
Cel Ce a înfiinţat Taina.
Simbolul Tainei e hrana, ca simbol primordial
şi organic al hranei supreme şi al euharistiei pri­
mitoare. Chiar şi în ce priveşte acest sens simplu
se adaugă cea mai personală apercepţie a înte­
meietorului tainei. Hristos devine parte a sinelui
şi şinele parte a trupului lui Hristos. Cuvintele
„Acesta este Trupul Meu" se referă la continui­
tatea între Hristos şi poporul Său, Care hrăneşte
şi judecă, căci a te afla în continuitate cu Hristos
înseamnă a fi „condamnat" la slava smeritoare
de a deveni pod între natură şi om, între lucruri
şi persoane.
A fi pod înseamnă pentru om slava şi chinul
său. Chinul constă în faptul că, atunci când nu e
în comuniune, el şi lumea se despart, şi, când e
în comuniune, el şi lumea sunt judecaţi pentru că
tocmai aceasta e clipa în care omul simte că e şi
trebuie să fie podul şi purtătorul poverilor, clipa
în care el îşi recunoaşte şi mai acut eşecul. Aceas­
ta e clipa recunoaşterii celei mai mari posibilităţi
prin care omul are parte de cea mai radicală ju­
decare a sinelui. Nu e, aşadar, ciudat că mobili­
zează atâtea resurse spre a evita să recunoască
faptul că e pod.
într-o mare măsură religia este cea mai popu­
lară formă de apărare faţă de judecarea şi bucu­
ria următoare unei asemenea recunoaşteri; cât

230
 CĂLĂTORIA AUTODESCOPERIRII

de ciudată nu devine religia din pricina perver­

tirilor suferite din partea oamenilor... Oame­
nii sunt preocupaţi mai mult de a realiza decât
de a fi, de a evita mai degrabă păcatele decât
de a-şi accepta starea de păcătoşenie, de a vâ­
na sfinţenia în absenţa aproapelui sau de a con­
strânge aproapele să devină fără voia sa urmă­
tor unui scop comun. Se poate chiar să anuleze
comuniunea în lupta pentru realizarea sensului
ei teologic sau a formei ei exterioare, distrugând
fraternitatea, făcând-o mai degrabă exclusivistă
decât solidară. Se poate să se concentreze asu­
pra credinţei adevărate care regresează într-un
acord dogmatic sau într-o mântuire al cărei prin­
cipiu e negocierea. Se poate, de asemenea, să
aleagă o desăvârşire morală în sensul unui lega-
lism fără har, uitând de „minunea beată", cum a
fost caracterizată prefacerea apei în vin la nunta
din Cana. Astfel, rigurozitatea şi grandilocvenţa
au înlocuit bucuria şi spontaneitatea, iar confor­
marea şi exclusivismul - fraternitatea care ar fi
putut să-l cuprindă în ea şi pe Iuda.
Acolo unde deformările persistă, nevoia fun­
damentală a omului rămâne neîmplinită. De
vreme ce atât iadul, cât şi Raiul sunt înăuntrul
nostru, şinele nu le poate separa. Mântuirea nu
poate exista în afara Bisericii nu doar pentru că
Biserica deţine adevărul, ci pentru că o comu­
nitate izbăvitoare e parte indisociabilă a orică­
rei izbăviri. A ridica unul greutăţile celuilalt, a

231
 PR. FILOTEU FAROS

arunca poverile unui om asupra lui Hristos, a ri­

dica Crucea, a muri pentru a trăi şi a trăi pentru
a muri - toate acestea nu pot avea loc în izolare,
ci se înfăptuiesc înăuntrul unei relaţii cu Dum­
nezeu şi cu şinele în limitele fraternităţii unei
comunităţi izbăvitoare.
însă comunitatea nu e întotdeauna izbăvitoa­
re şi, chiar şi atunci când pare izbăvitoare, poate
deveni ea însăşi dumnezeu, conducând la ido­
latrii noi. Orice bine tinde să degenereze în rău
când e absolutizat, sau într-un idol, când e zei­
ficat. Cel mai însemnat lucru dat de Dumnezeu
devine satanic când e confundat cu Dumnezeu
însuşi. Se spune că Augustin ar fi afirmat când­
va: „Şi aceasta eşti Tu", „Nici aceasta nu eşti Tu".
Aceste cuvinte se corijează unul pe altul. Când
oamenii nu reuşesc să vadă binele în orice creaţie,
se ia în considerare prima parte „Şi aceasta eşti
Tu". Când oamenii idolatrizează orice şi pe orici­
ne, până şi pe cel mai însemnat şi mai bun, a do­
ua parte „Nici aceasta nu eşti Tu" acuză şi detro­
nează [lucrurile respective].
[Expresia] „Şi aceasta eşti Tu" trebuie întot­
deauna echilibrată cu „Nici aceasta nu eşti Tu".
Aceasta declară Nikolai Berdiaev când spune:
„Există o Biserică cu un mod de a fi existenţial,
care e comunitate şi fraternitate, şi există Biserici
care se reduce la obiectualizări şi instituţii socia­
le. Când Biserica - obiectualizare şi instituţie so­
cială - e considerată sfântă şi infailibilă, atunci

232
 CĂLĂTORIA AUTODESCOPERIRII

încep crearea unui idol şi sclavia omului... Omul

are capacitatea de a transforma iubirea faţă de
Dumnezeu şi ideile cele mai înalte în cea mai
înfricoşătoare sclavie."
Al treilea sens al comuniunii îl alcătuieşte o
categorie pe care mulţi ar numi-o ne-teologică şi
ne-bisericească, dacă nu chiar anti-teologică şi an-
ti-bisericească. E comuniunea care uneşte într-o
recunoaştere reciprocă, neformulată în cuvinte,
pe cei ce vorbesc unul celuilalt şi ascultă unul pe
celălalt, la răscrucea dintre lumea duhovniceas­
că şi cea terestră. Aceşti oameni sunt poduri în­
tre sine şi ceilalţi, fie că o ştiu, fie că nu, pentru
că în existenţa lor are loc o deschidere spre toa­
te posibilităţile. Deoarece comuniunea se reali­
zează prin deschiderea lor şi fiindcă nu şi-au în­
trerupt participarea la interschimbabilitate, pre­
ocupaţi fiind de simbolurile comuniunii. Dacă
resping ceva, acestea sunt raţionalizările tainei
şi ale comuniunii, în care adesea cei religioşi în­
cearcă să închidă taina, subminând-o fatal.
Aceşti oameni pot avea o relaţie esenţială cu
taina lui Dumnezeu fără a da de înţeles aşa ce­
va, fiindcă nu sunt preocupaţi să identifice taina
lui Dumnezeu cu raţionalizările ei, înfăptuite de
cei religioşi. Pot fi în comuniune fără distragerile
prilejuite de simbolurile exterioare ale religiei, fi-
losofiei, dogmelor şi ritualurilor religioase. E po­
sibil să nu conştientizeze că funcţionează ca po­
duri de comuniune. Cei care au absolutizat cele

233
 PR.FILOTEU FAROS

exterioare se poate să-i judece pe aceşti părtaşi

tăcuţi ai comuniunii, dar nu pot rupe legătura
dintre ei şi legătura dintre ei şi realitate. De cea­
laltă parte, aceşti părtaşi tăcuţi nu sunt în poziţia
de a-1 judeca pe omul pentru care schemele exte­
rioare sunt importante, pentru că se poate să se
fi îmbibat cu duhul, puterea şi iubirea, încât să
funcţioneze ca un mijloc de comuniune şi har.
Toţi oamenii suntem poduri între două lumi,
între lumea naturală şi cea duhovnicească, între
lumea naşterii şi aceea a renaşterii. Oamenii ca­
re reuşesc o deschidere în ambele direcţii devin
instrumente ale harului şi se află înăuntrul haru­
lui. Radiază o deschidere vivificatoare, care nu
pretinde plată în avans. Sunt deschişi atât spre a
da, cât şi spre a primi, spre a vindeca, cât şi spre
a se vindeca, spre a ierta, cât şi spre a fi iertaţi.
Iertarea înseamnă că ambii trebuie să se ierte,
pentru că iertarea este o ofensă pe care cel iertat
trebuie mai întâi să o suporte şi apoi să o ierte.
Numai în spaţiul harului, al unei dimensiuni ca­
re poate tolera absurdul, caraghiosul, ceea ce e
binecuvântat şi ceea ce e ciudat, se pot întâmpla
[acestea]. Harul e dar, însă adesea noi oamenii
cerem darul, în timp ce am refuzat ceea ce ne-a
fost dat, adică şinele nostru şi şinele celorlalţi,
taina, măreţia şi martiriul existenţei, taina, mi­
nunea şi groaza de nepătruns ale celorlalţi.
Că infinitul este inevitabil să cuprindă şi li­
mitatul - care va fi neîndoielnic integral pre-

234
 CĂLĂTORIA AUTODESCOPERIRII

zent în fiecare ungher al timpului, în fiecare mo­

ment e destul de evident. Spre a evita aceas­
tă concluzie evidentă şi a scăpa de consecinţele
sale practice, cei mai vechi şi severi cugetători
creştini şi-au consumat toată ingeniozitatea, iar
creştinii moralişti, toată puterea de convingere
şi de coerciţie.
Aceasta e lumea căzută - au propovăduit in­
telectualii - şi firea, atât omenească, cât şi cea
sub-omenească, este fatal coruptă. De aceea, au
spus moraliştii, firea trebuie combătută pe toa­
te fronturile. Să fie reprimată în sine şi să fie de­
clasată în exterior. însă numai prin datul firii se
poate nădăjdui că vom primi darul harului. Nu­
mai acceptând ceea ce a fost dat aşa cum ne-a
fost dat vom îndeplini prezumţiile primirii da­
rului. Numai în virtutea faptelor vom ajunge la
faptul primordial.
Harul se poate impune atât cât se poate impu­
ne iubirea. Atât una, cât şi cealaltă pur şi simplu
se întâmplă. Există circumstanţe care pot favori­
za sau împiedica prezenţa lor, dar nu putem cu
ajutorul fanteziei să le provocăm sau să le ma­
nipulăm apariţia. Terapia reală nu e posibil să
fie magică. Nimeni nu e în stare să ajute pe alt­
cineva în chip magic, chiar şi dacă încercarea e
onorată cu numele ştiinţei sau al religiei. Ceea
ce putem face e să ne deschidem şinele spre a ne
face părtaşi unor comunităţi şi comuniunii lor,
amintindu-ne că deschiderea este o situaţie care

235
 PR.FILOTEU FAROS

presupune atât existenţa unuia, cât şi a amându­

rora. Participarea e nevoia de existenţă şi, când
existenţa nu e satisfăcută, se atrofiază şi în cele
din urmă ajunge inexistenţă.
însă această participare înseamnă să rişti să-ţi
pierzi şinele şi - ceea ce e chiar şi mai îngrozitor
- să ţi-1 redescoperi. Şinele pe care e cu putinţă
să-l aflăm probabil nu e cel pe care socoteam că
am fi voit să fie. Cu siguranţă nu e un gen de sine
închis faţă de posibilitatea răului, nici unul care
îşi va închipui că e desăvârşit şi va fi reuşit să-şi
exileze răzvrătirea interioară. Nici comunitatea
alcătuită din asemenea sine nu va putea crede că
e deplină, ducându-i pe cei dezechilibraţi în spi­
tale de nebuni şi pe cei neadaptaţi în închisori.
Atât în forma individuală, cât şi în cea colec­
tivă, un asemenea gen de sine deschis va fi per­
manent în primejdia distrugerii, va trăi pe mar­
ginea prăpastiei. Prăpastia este groaznică, dar şi­
nele va fi învăţat să trăiască cu frica, fiindcă va fi
descoperit că o parte a sa, pe care a respins-o, se
întoarce mai degrabă ca binecuvântare decât ca
blestem.
în ce măsură poate fiecare dintre noi să rişte
o asemenea deschidere? Dacă am spune că es­
te o posibilitate uşoară, am da speranţe false,
dar dacă am refuza faptul că e o posibilitate, am
renunţa la orice speranţă.
Varietatea pseudo-iadurilor şi a pseudo-depă-
şirilor conduce la încălcarea trăsăturilor de bază

236
 CĂLĂTORIA AUTODESCOPERIRII

ale unui sine împlinit, deschis spre relaţie, indivi­

dualitate, echilibru şi acţiune. Recursul la psiho­
logia mulţimii, d.ex., contravine individualităţii,
recursul la contemplaţia monahală - deschiderii
spre relaţie, recursul la pasivitate - orientării, re­
cursul la super-activitatea distrasă - focalizării.
Cu toate acestea fiecare om va exprima fiecare
dintre aceste dimensiuni într-un mod personal.
Modalităţile pot părea contradictorii, însă omul
care a început călătoria autodescoperirii se roagă
pentru harul de a recunoaşte pe fraţii săi care au
început o călătorie similară şi de a respecta mo­
dul în care fiecare dintre ei trebuie să călătoreas­
că pentru a-şi atinge deplinătatea.
Harul nu înseamnă indiferenţă: trăieşte şi la-
să-1 şi pe celălalt să trăiască.
Constatarea că fraternitatea noastră ar putea
cândva să ne provoace o oarecare neplăcere ara­
tă că ne înfruntăm mânia şi supărarea ca pe nişte
sentimente proprii. Recunoscând de asemenea
că şi rezistenţa pasivă este un atac şi că din când
în când ne atacăm - şi e necesar să atacăm - unul
pe altul, [aceasta] face parte din faptul de a ne
accepta şi de a fi un sine împlinit, fără a respinge
ceea ce e întunecat sau inferior; totodată, [aceas­
ta] înseamnă împărţirea responsabilităţii pentru
greşelile individuale şi colective pe care cu toţii
le săvârşim şi îndurăm.
Ameninţarea catastrofei nucleare şi ecologice,
a distrugerii genelor noastre, a urmaşilor noştri,

237
 PR.F1LOTEU FAROS

crima împotriva viitorului sunt atât de aproape,

încât ne îngrozesc şi ne paralizează. Nu avem nici
siguranţa că ne putem apăra sau că putem pre­
veni [catastrofele], şi nici promisiunea depăşirii
morale care ar fi fost soluţia cea mai eficace şi
de durată. E dezonorant să înţelegem nu doar că
ne aflăm pe marginea prăpastiei nimicirii, ci de
asemenea că am creat, am iniţiat, am moştenit
şi chiar am visat acest lucru. Totuşi, s-ar părea
că înaintăm ca şi cum nu ne-am afla în preajma
catastrofei. Aceasta e oare negare, mecanism de
apărare, evadare pricinuită de frică, incapaci­
tate congenitală de a ne gândi la ceasul morţii
neamului omenesc? Sau e o răsfrângere a unei
speranţe lăuntrice, a unei nădejdi ce izvorăşte
dintr-o certitudine organic înnăscută că viaţa e
bună, că viaţa e de la Dumnezeu şi că El nu va
îngădui să se piardă din nou creaţia Sa, ca pe
vremea potopului?
Probabil există un anumit om în universul
nostru, aşezat în aşa fel încât curajul său să de­
păşească frica, iar puritatea gândirii sale - con­
fuzia. Probabil asupra sa se concentrează spe­
ranţele, rugăciunile, reuşitele posibile dorite de
miliarde de oameni. Acest om poate să nu fie un
om concret, ci mai degrabă fiecare dintre noi ca­
re înfruntă ultima încercare a existenţei şi a cărui
voinţă va deveni un pod mântuitor întrupat.
Tradiţia ebraică descrie exilul lui Shekinah sau
al Harului lui Dumnezeu din creaţie. Nu cum-

238
 CĂLĂTORIA AUTODESCOPERIRII

va aceasta e ceva similar exilului laturii interzise

a sinelui omenesc din zidire şi creării unei scin­
dări artificiale a firii sale? Nu se scindează nu­
mai omul cu această diviziune şi exil, ci şi Dum­
nezeu. Restabilirea celor exilaţi e de asemenea
restabilirea lui Dumnezeu în simplitatea şi sla­
va Sa. Probabil, când vom reuşi să acceptăm ce­
ea ce, deşi face parte din lumea noastră, nu e ac­
ceptat, nu va mai trebui să-l atribuim diavolului,
pe care noi înşine l-am susţinut ca pe vrăjmaş
al nostru şi ca pe vrăjmaş al lui Dumnezeu, Că­
ruia l-am impus exilul, reducându-ne valoarea
şi nouă şi lui Dumnezeu. Am acceptat simbolul
unei victorii finale a unei părţi a universului ca
predeterminantă şi ireversibilă. Am ridicat ob­
stacole în jurul sacrului şi în acest fel am distrus
nu doar sacrul, ci şi pe cel pe care sacrul trebuie
să-l sfinţească. Am acceptat verdictul satanic al
separaţiei finale în loc să acceptăm în cele din ur­
mă realitatea finală a reunificării.
Oricum voim reunificarea, şi uneori ne prefa­
cem a crede că aceasta s-a realizat. însă reunificarea
nu se realizează câtă vreme contestăm diferenţele
şi separaţia. Reunificarea nu se înfăptuieşte când
proiectăm demoni asupra inamicului, când nu ne
recunoaştem contribuţia la sinuciderea neamului
omenesc. Poate fi mai greu a primi harul decât a
rămâne neînfricaţi în înfruntarea nedreptăţii. Se
poate să nu fim dispuşi a primi harul, ci mai de­
grabă atacurile din partea vrăjmaşilor.

239
 PR. FILOTEU FA ROS

Cel ce iartă este o insultă, un scandal, un Hris-

tos. Cel ce iartă trebuie să înţeleagă că a da ier­
tarea este cea mai mare insultă şi că include în­
fruntarea duşmăniei celui ce te iartă faţă de tine.
Totuşi, calea spre împăcare este aceasta. Iertarea
cuprinde vărsarea de sânge, primejduirea vieţii
celui ce iartă, însă fără acestea nu există iertare.
Iertarea vrăjmaşilor este singura soluţie în faţa
paranoiei universale, a proiectării îndoielilor,
bănuielilor şi imboldurilor viclene ale unuia faţă
de celălalt, un mecanism care arată că nu ne ve­
dem propria răutate, ci vedem foarte bine răuta­
tea celuilalt. La aceasta se referea Hristos când
vorbea despre „pai" şi despre „bârnă". Sublinia
inconsecvenţa atacului la adresa orbirii celuilalt,
a firicelului de praf din ochiul său, în timp ce în
ochiul nostru se află o întreagă bârnă.
Dar înainte de a-i ierta pe ceilalţi trebuie să
primim iertarea şi să ne iertăm pe noi înşine.
Aceasta înseamnă că vedem şi ne întristăm pen­
tru bârnă şi că într-adevăr, încercând s-o înde­
părtăm, încetăm a ne mai simţi vinovaţi şi înce­
pem a ne face utili.
Albert Schweitzer le propunea S.U.A. să re­
nunţe la energia nucleară şi să se supună mai
degrabă tiraniei decât să o folosească drept ame­
ninţare, fie chiar ca pe o ameninţare defensivă,
care ar putea conduce la distrugerea integrală şi
definitivă a omului. Alternativa propusă de el
nu e deloc uşoară. Tirania s-ar putea arăta mai

240
 CĂLĂTORIA AUTODESCOPERIRII

cumplită pentru noi şi urmaşii noştri decât orice

tiranie pe care a cunoscut-o lumea [până acum].
Cu toate acestea, Creştinismul a fost mai sănă­
tos în condiţia de minoritate persecutată. Evre­
ii au scos în evidenţă care erau posibilităţile lor
duhovniceşti în chip clar şi într-o mai mare mă­
sură în Diaspora şi sub persecuţii decât în calita­
tea lor de cuceritori.
Cum putem afla terapia pentru noi înşine şi pen­
tru vrăjmaşii noştri, care se realizează prin preda­
rea noastră în mâinile lor, din moment ce ne amă­
gim să credem că deja suntem sau că urmează să
devenim cuceritori? Această autoamăgire ne sub­
minează atât ca luptători şi terapeuţi, cât şi în cali­
tate de cuceritori şi de cuceriţi; şi aşa declanşarea
nimicirii are loc cu o viteză extraordinară.
Un anume gen de izbăvire e necesar ca sin­
gura alternativă la sinucidere. Aşadar, ce paşi
facem pentru a ne pregăti în vederea inevitabi­
lei predări parţiale în mâinile vrăjmaşilor noştri,
astfel încât şi ei să accepte să se predea nouă
parţial? Cum putem accepta răul pentru noi ca
un preambul al acceptării răului care se va în­
drepta asupra celorlalţi?
Este refuzul de a ne înfrunta vina, satisfacţia
noastră odată cu mărturisirea unor crime mai
mici prin care ne închidem drumul ce ne-ar fi
condus la împăcare. Ne-am creat un Armaghe-
don al nostru, ne-am revărsat rezervele de mâ­
nie. Ne-am adus pe noi înşine în punctul în ca­

241
 PR. FILOTEU FAROS

re numai Dumnezeu ne poate mântui şi totoda­

tă ne-am descotorosit de Dumnezeu, Care ne-ar
putea mântui. Suntem asemenea copiilor ca­
re pun la încercare limitele răbdării părinţilor,
aşteptând să vadă dacă părinţii vor interveni,
pentru a arăta că sunt cu adevărat acolo, că în-
tr-adevăr copilul are valoare şi că părinţii sunt
suficient de puternici ca să-l scoată din dileme­
le sale.
Acest lucru e un flirt riscant cu soarta, cu
moartea şi cu Atotputernicul.
Cu toate acestea, o Biserică, căreia îi este tea­
mă să propună pace puterii, un stat, care nu poa­
te da ascultare psihologiei şi religiei, psihologia
şi religia, care pot diagnostica, dar nici una din­
tre ele nu vrea să rişte să intre în carantină, nu
sunt în stare să salveze o lume pe moarte. Mân­
dria noastră, pe care n-am ratat s-o punem la în­
cercare, este o preîntâmpinare a acţiunii necesa­
re. Frica de eşec este o alta. A treia este credinţa,
care s-a născut din teama că viaţa omului este si­
gură în mâinile unei puteri statale, chiar şi a unei
puteri de stat paranoice, a unei puteri militare,
chiar şi a unei puteri militare terorizate.
Dar dacă ştim ceva despre oameni şi reacţiile
dintre ei - şi aceasta a fost lucrarea religiei, filo-
sofiei, medicinei şi în ultima vreme şi a psiholo­
giei -, ştim că frica şi ura distrug, că iubirea şi
iertarea vindecă. Dacă credem în ele, ar trebui
să ne încredinţăm pe noi înşine integral acesto­

242
 CĂLĂTORIA AUTODESCOPERIRII

ra, pentru că ele nu acceptă să li se pună condiţii

pretenţiilor lor. Precum ura, vina şi frica dis­
trug mintea şi eficacitatea omului, aşa şi iubirea,
credinţa şi nădejdea le întăresc. De asemenea,
precum izolarea şi tensiunea distrug relaţiile,
aşa şi înrâurirea reciprocă şi legătura stabilă le
întăresc. Acestea sunt adevăruri simple incorpo­
rate în materialul vieţii noastre şi învăluite de or­
birea în care de bunăvoie persistăm. Dumnezeu
a pus iubirea în urzeala şi băteala universului;
nu s-a strecurat întâmplător.
împăcarea cu duşmanii se poate realiza nu­
mai printr-o iertare reciprocă, care are ca preţ
disconfortul. Cu toţii am fost chinuiţi din pricina
tentativelor celorlalţi de a restabili o relaţie. în­
să sensul călătoriei autodescoperirii este o viaţă
care simte pe deplin şi absolut insultele, şi totuşi
continuă comuniunea cu ceilalţi.
Comuniunea care cercetează îşi poate lua sim­
bolurile din istorie sau din Scripturi sau se poate
înfăptui fără simboluri, de teama de a nu le trans­
forma în idoli. Minunea e că adeptul de orice gen
al acestei comuniuni va constata că la un anumit
nivel modul celuilalt e un corectiv necesar al mo­
dului său şi, ca atunci când ne imaginăm că îl ve­
dem pe Dumnezeu într-o altă persoană, eveni­
ment sau parte a sinelui, ar trebui să îl corectăm
recurgând la memento-ul „Nici aceasta nu eşti
Tu"; şi, când ne imaginăm că ceva care nu ne e
familiar, care ne e necunoscut şi nedorit, nu este

243
 PR.FILOTEU FAROS

Dumnezeu sau de la Dumnezeu, ar trebui să-l co­

rectăm recurgând la memento-ul „Şi aceasta eşti
Tu". Fie că modul nostru [de a fi] e acceptarea
imaginilor şi simbolurilor dreptei şi stângii, care
aruncă un spectru luminos asupra lumii întune­
cate şi pustii, fie că respingem orice simbol, ori­
cât ar fi el de atrăgător, pretinzând că Dumneze­
ul nostru e negrăit de cast şi transcendent, vom
fi totodată şi în ceea ce e corect şi în ceea ce e ero­
nat. Dar vom fi în comuniune, şi a fi în comuniu­
ne înseamnă a face călătoria autodescoperirii.
 Cuprins

Prolog........................................................................ 5
Şinele dezarmat......................................................19
Şinele în dezvoltare................................................79
Şinele dezvoltat....................................................125
Şinele şi comunicarea.......................................... 157
Şinele în comunitate.............................................. 193
Şinele în iad........................................................... 205
Şinele în comuniune............................................ 227
 PSIHOTERAPIA
ORTODOXA

Celor mai mulţi dintre noi ne e teamă să facem

paşii necesari spre cunoaşterea de sine, refuzăm să
fcf: ,.·- ne cercetăm profunzimile.
în principal însă - şi în mod paradoxal - moti-
S&2 d vul pentru care evităm sau refuzăm să ne cercetăm
®■ lumea lăuntrică e teama că vom descoperi ceva bun.
j£i- De ce ne e teamă să ne acceptăm virtuţile? De ce
î>. le ascundem în spatele unor aprecieri neîntemeiate
?■ si al unor frici absurde? Pentru că refuzăm să ne
recunoaştem harismele, pentru că recunoaşterea
harismelor înseamnă responsabilitatea folosirii şi
asumării lor.
Cu toţii avem înlăuntrul nostru un tezaur de
creativitate, omenie, altruism, delicateţe, care are
anumite exigenţe, care cere să fie exprimat şi înfăp­
tuit. Altfel, devine răutate, egocentrism, duritate,
insensibilitate. Răutatea nu este nimic altceva decât
bunătate condamnată. Şi în toate acestea locul cen­
tral îl ocupă absenţa autocunoaşterii, a descoperirii
de sine.
Pr. Filoteu Faros