Posibilităţi de coordonare grafică a cuvîntului cu muzica în cîntarea psaltică

melismatică românească

Gabriela Ocneanu

Fără a da o definiţie stilurilor bine cunoscute tuturor practicanţilor şi teoreticienilor muzicii de

tradiţie bizantină, reamintim doar, pentru discuţia de faţă, că în cadrul cîntărilor psaltice se întîlnesc două
tipuri principale de raportare a sunetelor componente ale melodiei la structura textului literar: a) silabică şi
b) melismatică.
În primul caz nu se ridică nici o problemă din punctul de vedere al grafiei, fiecărei emisii vocale
corespunzîndu-i o silabă a textului, care se scrie dedesubtul sunetului corespunzător1.
Exemplul nr. 1. Troparul Sfinţilor Trei Ierarhi, „Pre aceşti luminători…“, gl. II, în D. Suceveanu,
Idiomelar, vol. II, Editura Trinitas, Iasi, 1996, p. 91.

1
Acest caz se întîlneşte atît în tactul irmologic (pe care îl şi caracterizează), cît şi, parţial, în cel stihiraric sau în cel papadic.
Gabriela Ocneanu – Posibilităţi de coordonare grafică a cuvîntului cu muzica în cîntarea psaltică 67

Cînd însă sînt prezente melismele, ca în cîntările stihirarice şi mai ales în cele papadice (calofonice),
raportarea sunetelor din cuprinsul melismei la textul dat se poate realiza grafic în maniere diferite; dintre
acestea distingem, începînd cu secolul al XIX-lea, trei aspecte principale, pe care le vom lua aici în discuţie.

I. Primul este cel mai legat de tradiţie şi se manifestă prin reprezentarea grafică detaliată a textului în
cadrul melismei; astfel, vocala din silaba pe care se afla melisma se repetă, însoţind fiecare sunet component
în parte, indiferent de locul în care se află această vocală (în interiorul sau la sfîrşitul silabei). Un exemplu
pentru acest tip de grafie îl constituie Idiomelarul lui Dimitrie Suceveanu, tipărit la mănăstirea Neamţ, în
anul 18562.
Exemplul nr. 2. Podobie, „Degrab ne întîmpină…“, gl. IV, D. Suceveanu, Idiomelariu, Tipografia
Sfintei Monastiri Neamţul, 1856, p. 11.

Exemplul nr. 3. Stihiră la Sfinţii Împăraţi, „Veniţi toţi…“, gl. I, în D. Suceveanu, Idiomelariu,
Tipografia Sfintei Monastiri Neamţul, 1856, p. 156.

2
„Idiomelariu adecă cîntare pe singur glasul unit cu Doksastariul … tradus şi prelucrat de dumnealui Paharnicul Dimitrie
Suceveanu“, Tipografia Sfintei Monastiri Niamţul, anul 1856.
68 Acta Musicae Byzantinae VII

Exemplul nr. 4. „Ziua Învierii“, compus de păr. Nectarie Schimonahul, gl. 5, în Nectarie
Schimonahul, Antologie, Bucureşti, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, 1898, p. 262.
Gabriela Ocneanu – Posibilităţi de coordonare grafică a cuvîntului cu muzica în cîntarea psaltică 69

Acest tip de grafie se explică prin aceea că, în execuţia practică a cîntărilor de strană, se indică
detaliat relaţia dintre sunetul muzical şi corespondentul său literal3.

II. Un alt tip de rezolvare grafică a raportului cuvînt–muzică este cel apărut în secolul XX, prin care
se aplică în cîntarea psaltică normele generale ortografice ale limbii române moderne. În acest caz, silaba ce
însoţeşte o melismă se scrie în întregime pe primul sunet al grupului component, celelalte sunete fiind
însoţite doar de linii sau cratime menite să ţină locul vocalei din cuprinul melismei4.
În această manieră5 de rezolvare a problemei crdem că, pe lîngă dorinţa de a răspunde unor norme
ortografice moderne6, acţionează şi influenţa notaţiei liniare. În cadrul acestei notaţii, metoda mai sus
amintită este pe deplin justificată, întrucît:
– tradiţia grafiei de acest gen este foarte veche7;
– semnele muzicale reprezintă sunete individuale (şi nu intervale, ca în notaţia psaltică)8;
– legătura dintre aceste sunete în cadrul unei melisme se exprimă întotdeauna prin semnul numit
(semnificativ) legato (de prelungire sau de expresie).
Exemple de acest fel de scriere („actualizată“) ne oferă acelaşi Idiomelar al lui Dimitrie Suceveanu,
de această dată transliterat de bizantinologul Sebastian Barbu-Bucur, sau unele cîntări din lucrarea teoretică a
lui Grigore Panţiru, Notaţia şi ehurile…9.
Exemplul nr. 5. Stihiră la Sfinţii Împăraţi, în D. Suceveanu, Idiomelar, vol. II, Editura Trinitas, Iaşi,
1996, p. 156.

III. Al treilea tip de notaţie a muzicii psaltice este cea mixtă, diferenţiată în funcţie de componenţa
cuvîntului ce însoţeşte o melismă şi de locul pe care vocalele şi consoanele îl ocupă în alcătuirea silabelor
sale.
În acest caz întîlnim următoarele situaţii:
a1. melismă pe o silabă ce se află în interiorul unui cuvînt şi se termină cu o vocală;
a2. melismă pe o silabă ce se află la finele cuvîntului şi se termină tot cu o vocală;
b1. melisma pe o silabă ce se află în interiorul cuvîntului, dar se termină cu o consoană, sau cu o
consoană şi o semivocală;

3
Este maniera cea mai răspîndită de a rezolva acest raport muzical–literal (sunet-literă) pînă în secolul XX; dar „este o manieră de
mult dispărută, care îngreuiază cîntarea şi strică melosul psaltic, ce trebuie să aibă o curgere lină“, după „părerea părintelui
Petroniu (de la Muntele Athos, n.n.), cu care m-am consultat cînd am transliterat Idiomelarul lui D. Suceveanu“, Seb. Barbu-
Bucur, notă pe manuscrisul lucrării de faţă, Bucureşti, 27 iunie 2003.
4
Numărul linioarelor (cratimelor) aşezate dedesubtul melismei corespunde numărului sunetelor ei componente (minus primul sunet,
care este însoţit de silaba întreagă). În această grafie, acelaşi tip de linioare este folosit şi pentru a despărţi cuvintele în silabe.
Aceste cratime aparţin grafiei moderne, lipsind din cea tradiţională a lui Suceveanu.
5
Am putea-o numi „de sinteză“, în opoziţie cu cea pe care am considerat-o „de detaliu“.
6
Este vorba de normele privind împărţirea cuvintelor în silabe.
7
Grafica de acest fel este de mult intrată în tradiţie, fiind folosită mai întîi în manuscrisele şi tipăriturile din occidentul Europei şi mai
apoi preluată peste tot acolo unde operele muzicale concepute în notaţie liniară s-au răspîndit. În ţara noastră, acest fenomen s-a
petrecut abia în secolul al XIX-lea, atunci cînd a început transcrierea cîntărilor din notaţie neumatică în notaţie pe portativ (vezi G.
Musicescu, …).
8
Individualizarea semnelor ce reprezintă fiecare sunet în parte face de la sine înţeleasă reluarea vocalei din cuprinsul unei
„melisme“, ceea ce face ca grupul de sunete ce este însoţit de o vocală să şi poarte numele, devenit clasic, de vocaliză.
9
Dimitrie Suceveanu, Idiomelar, vol. II, Editura Trinitas, Iaşi, 1996.
70 Acta Musicae Byzantinae VII

b2. melisma pe o silabă ce se află la finalul cuvîntului şi se termină cu o consoană sau cu o consoană
şi o semivocală.
Cînd silaba ce corespunde melismei se termină cu o vocală (fie în interiorul, fie la finalul cuvîntului,
cazurile a1 şi a2), se folosesc cratime dedesubtul fiecărui sunet al melismei (grafie detaliată), repetarea
vocalei aferente sunetelor fiind subînţeleasă10.
Cînd însă silaba aferentă melismei se încheie cu o consoană sau o semivocală (în interiorul sau în
finalul cuvîntului, cazurile b1 şi b2) se pot ivi dificultăţi în interpretarea ad-hoc a cîntării de strană11. În acest
caz se pot depăşi normele despărţirii în silabe, repetînd vocala legată de consoana (urmată uneori şi de o
semivocală) împreună cu care alcătuieşte grupul de foneme de pe ultimul sunet al melismei.
Un exemplu de astfel de rezolvare mixtă, care corespunde în parte cerinţelor ortografice ale limbii
române moderne, dar mai ales unei necesităţi practice a cîntării de strană, îl reprezintă Stihirarul lui Nectarie,
protopsaltul român al Sfîntului Munte, în transliterarea părintelui arhimandrit Clement Haralam. Vieţuind
timp de cinci ani în Sfîntul Munte, părintele Clement, iubitor al cîntării de strană şi îndelung practicant al ei,
a prelucrat elemente din tradiţia athonită a scrierii muzicii psaltice într-un stil propriu, confirmă necesităţile
practice observate atît în cîntarea individuală psaltică, cît şi, mai ales, a celei de grup12.
Astfel se înlesneşte realizarea unui proces interpretativ care este parte integrantă a slujbelor noastre
religioase, supus nevoilor fiecărui moment din desfăşurarea acestui ritual13.
Exemplul nr. 6. „Altă pripeală“ la Sfinţii Împăraţi, în D. Suceveanu, Idiomelar, transliterarea şi
diortosirea textului de arhim. Clement Haralam, manuscris.

Altă pripeală (UNϊ

Y 61TF.Ç..++Ç3à.***
V *
e ni - iţi to oţi pe în cu nu na - - ţii de Dum ne

-.*#*.VQÇ..Ç*='*++=.
zeu îm pă ra aţi - să-i lă u - dă ăm pe Cons tan ti in

E .>++<...U_ ^
ME #Ç*IU-mS(
[
cu - - - E le - - - na zi - - - - cî - înd
6=.Ç.>1.+!*E.>@U#Ç*IU6
pe la - u - - - - da - cre - eş ti - - - - ni lor.

10
Prezenţa vocalei în finalul silabei îi conferă o deschidere ce face firească necesitatea repetării ei, nefiind necesară şi repetarea ei
grafică. Cîntăreţul de muzică psaltică nu se mai află astfel în prezenţa unei probleme speciale, ci a uneia ce se poate rezolva ca şi
în notaţia liniară (chiar în absenţa semnului legato), deja foarte răspîndită şi cunoscută şi psalţilor din ţara noastră, prin
intermediul şcolilor şi seminariilor. Folosirea în acest caz a linioarelor corespunde şi normelor moderne de despărţire în silabe ale
limbii române.
11
Silaba odată încheiată prin prezenţa consoanei finale sau a vocalei surde lasă loc unei incertitudini în privinţa sunetului literal ce ar
trebui să însoţească celelalte sunete muzicale.
12
Sfinţia sa are permanent în atenţie această cîntare de strană, atît în calitate de protopsalt al mănăstirii Sfinţii Trei Ierarhi şi
îndrumător de tineri învăţăcei ce se află în jurul său, cît şi prin contactul nemijlocit cu viaţa de cult a numeroaselor mănăstiri din
Moldova (în calitate de exarh).
13
Cîntarea psaltică nu se bucură de o pregătire anterioară a actualui interpretativ, ca muzica clasică, unde studierea prealabilă a unei
lucrări este absolut indispensabilă pentru a sluji scopului estetic al artei (care, desigur, nici în acest caz nu este singurul, dar are o
foarte mare pondere în transmiterea operei de artă de la creator la auditor). Rolul cîntăreţului de muzică psaltică, de participant
direct la desfăşurarea slujbelor religioase măreşte gradul de dificultate a interpretării textului muzical totdeauna însoţit de cuvinte
şi subordonat fiecărui moment al ritualului în parte.
Gabriela Ocneanu – Posibilităţi de coordonare grafică a cuvîntului cu muzica în cîntarea psaltică 71

Exemplul nr. 7. Podobie „O, prea slăvită minune…“, gl. I, din Slujba Sfintei Icoane Prodromiţa, în
„Acta Musicae Byzantinae“, Colecţia de cîntări, nr. 1, mai 2002, p. 5 (transliterare de arhim. Clement
Haralam).

O -.*#../*1.1.S%+
- prea slă vi - - tă mi nu - - - ne a prea

+mVĆ...Ç*Iw1V#
cu ra - tei şi dum ne ze ie - - eş tii Fi

Ç*>Ç*.SQÎÇ*>ÇÂÇ*=(1
- - i - ce Ma ri - - - ia - Ma

.#..V*K.1.>W+-..+1
ai ca - - lui Du - um ne - - zeu ce ea ce nu mai

....S$/$1ÎÇ*>!.>Ç*
si - - in gu - ră - - u - - - - - na

=(1.1.S>...Ç*\1=..V1
- a - nă ăs cut fă ră de să mî - - - în - ţă ne

.1.S+A***=Ä.SQÎ
- gră - it pe Dum ne ze eu Zi di to rul no

Ç*>!.>Ç*=(ÇĨ>@.>Q*#
- - - - os tru - a - - - as tăzi ne-a, a

Ç*>Ç*.SÇ+>1ÎÇ*>!.>
- - du - nat cu - - da - - ru - ul

Ç*=(A8+1..3Qm1.>Ç.>
să ău pe toţi din toa - te - pă ăr ţi - - le -

S*A*3Ç..Ç..SS$ÎÇ*>
- la dum ne ze ia as ca - prăz nu - i - -
Într-un mod asemănător (deci conform celei de a III-a maniere menţionate aici) coordonează textul şi
muzica renumitul etnomuzicolog român George Breazul, atunci cînd (în 1938) întocmeşte colecţia sa de
colinde, transcrise în dublă notaţie, psaltică şi liniară14. În notaţia liniară, George Breazul respectă atît
regulile acesteia de coordonare a textului literar cu cel muzical (folosind în cazul melismelor legato-ul de
rigoare), ca şi regulile ortografice moderne ale limbii române de despărţire a silabelor. În schimb în notaţia

14
George Breazul, Colinde, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1993. Prezenta ediţie reproduce întocmai prima apariţie
a cărţii, în anul 1938, de la Fundaţia Culturală „Principele Carol“, în colecţia „Cartea satului“, nr. 21.
72 Acta Musicae Byzantinae VII

neumatică el foloseşte această formă mixtă, despărţind cuvintele în silabe prin linioare, dar repetînd silaba
din interiorul acestor silabe acolo unde este nevoie15.
Exemplul nr. 8. George Breazul, Colinde, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1993, p.
302. Prezenta ediţie reproduce întocmai prima apariţie a cărţii, în anul 1938, de la Fundaţia Culturală
„Principele Carol“, în colecţia „Cartea satului“, nr. 21.

Problema grafiei textului literar în raport cu muzica se ridică mai ales atunci cînd se realizează
traduceri ale cîntărilor psaltice în limba română din alte limbi, sau în cazul transliterării textului românesc al
unor cîntări mai vechi cu altă grafie (chirilică).

Lucrarea de faţă nu are nicidecum pretenţia de a ierarhiza soluţiile posibile la asemenea probleme şi
cu atît mai puţin pe aceea de a găsi ş de a propune soluţii inedite. Misiunea aceasta a revenit şi revine
adevăraţilor purtători ai cîntării psaltice de tradiţie bizantină, teoreticieni şi mai ales practicieni ai ei. Aici
doar a fost expusă o problemă complexă, cărei rezolvare are în vedere tradiţia acestei forme artistico-
religioase, muzicală şi literară, evoluţia ei în tmip şi mai ales funcţionalitatea ei, ca parte integrantă a cultului
nostru ortodox şi finalitatea ei, aceea de „rugăciune cîntată“.

15
G. Breazul repetă vocala atît atunci cînd silaba se încheie cu o consoană, cît şi cu o vocală, apropiindu-se astfel mai mult de
metoda tradiţională a lui D. Suceveanu.