PSIHOLOGIA DEZVOLTĂRII

Conf. univ. dr. FLORINDA GOLU

 Repere istorice în apariţia şi evoluţia
psihologiei dezvoltării

•Platon – diferenţe înnăscute în aptitudinile umane

•Evul Mediu – moralitate (oamenii se nasc corupţi şi păcătoşi

e educație aspră)

•Sec. XVII – reabilitarea naturii umane (oamenii se nasc

inocenţi şi primitivi corupți de societate disciplină și
educație morală riguroasă)

•Sec. XVIII – educaţia diferenţiază copiii (oamenii se nasc cu

aceleaşi abilităţi şi tendinţe)
Punctele marcante:
•metodele experimentale în psihologie
•studiile de laborator
•studiile de psihologie comparată
•domeniul testărilor psihologice
•antropologia
•psihologia socială
•studiile de psihologie animală

Anne Anastasi: universalitatea diferenţelor individuale în

cadrul tuturor speciilor.
„Originea speciilor” - Charles Darwin, 1859
Teoria selecţiei naturale
 „Originea speciilor” - Charles Darwin, 1859
Teoria selecţiei naturale

• speciile produc mai mulţi indivizi decât pot supravieţui

• în lupta pentru supravieţuire, unii indivizi sunt mai bine adaptaţi

un proces de selecţie naturală

• selecţia e necesară atât pentru supravieţuire, cât şi pentru extincţie

teoria lui Darwin a încurajat dezvoltarea

psihologiei comparate
 Sfârşitul sec. XIX
• școlile publice pentru copii
• organizaţii susţin şi promovează studiul copiilor
• 1890 - „Asociaţia de Studiu al Copilului”, G. Stanley
Hall
• primul ziar dedicat dezvoltării copilului, „Pedological
Seminary”
• departamente pentru studierea dezvoltării copilului în
majoritatea universităţilor.
Sfârşitul sec. XIX şi începutul sec. XX

Abordarea pasivă a copilului Abordarea activă a copilului

Copilul acceptă și Copilul ca agent activ

se supune părintelui în dezvoltare sa
Apariţia Psihologiei dezvoltării, ca ramură distinctă:
• lucrările lui G. Stanley Hall, fondator al Psihologiei
dezvoltării copilului şi adolescentului și primul
președinte al APA.
• preocupările lui A. Gesell de a utiliza metode creative
în studiul dezvoltării copiilor, pentru a descoperi
patternuri ale comportamentului infantil
A. Gesell în camera observaţională la Centrul de Studiu al
copiilor – Yale Univ.
• studiile lui L. Terman – elaborează standarde mentale
pentru perioadele copilăriei şi adolescenţei.
În prezent:

descrierea perioadelor de viaţă ale omului

identificarea modului în care anumiţi factori influenţează aceste

perioade

studiul diferenţelor interindividuale

Ce este dezvoltarea?
 Conceptul de dezvoltare

• modificările secvenţiale ce apar într-un organism, de la

concepţie la moarte.

• studiul ştiinţific al schimbărilor cantitative şi calitative ale

omului, de-a lungul vieţii.
 Obiectivul major

identificarea şi înţelegerea proceselor şi interacţiunilor ce

se produc de-a lungul vârstelor.
 Dezvoltarea umană este unitară.

Dezvoltarea
= proces de formare a noi seturi de procese, însuşiri,
dimensiuni psihice şi de restructurare continuă a lor.
= se sprijină pe ereditate
= îşi extrage datele din mediul socio-cultural
= este ghidată de educaţie și învățare.
Care sunt factorii dezvoltării?
Factorii dezvoltării

Ereditatea

Mediul

Educaţia
Ereditatea

-moştenirea generală umană + moştenirile specifice pe filon

familial.
-proprietatea organismelor vii de a transmite urmaşilor
caracteristicile dobândite de-a lungul filogenezei, prin codul
genetic.
Mediul
-cadrul în care se naşte, creşte şi se dezvoltă copilul.
-totalitatea stimulărilor pe care individul le primeşte de la
naştere până la moarte.
-totalitatea influenţelor:
naturale + sociale
fizice + spirituale
directe + indirecte
organizate + neorganizate
J. Locke – ”Tabula rasa”
Interacţiunea E – M reprezintă rezultatul final, în plan
comportamental, al dezvoltării umane.

E – factor necesar, dar nu suficient.

E - asigură doar o potenţialitate, direcţia dezvoltării
depinde de ceilalţi factori.

M – transformă potenţialul ereditar în fapt psihic.

Educaţia

-totalitate de metode şi procedee,

-utilizate conştient şi dirijat,
-ţinând cont de exigenţele societăţii.

- o acţiune de structurare - organizare - valorizare a

mediului.
Ereditatea - o Mediul - sursa Educaţia - îşi
premisă deschisă obiectivă din care propune deliberat să
oricăror se extrage aleagă şi să imprime
„exploatări“ substanţa perspectiva
posibile. dezvoltării. dezvoltării şi
modalitatea concretă
de utilizare a
resurselor eredităţii
şi mediului.
Psihologia dezvoltării este interesată nu numai de modul în
care ereditatea, mediul sau educaţia influenţează
dezvoltarea, ci de modul în care interacţiunea
componentelor generează un anumit comportament.

optimizarea procesul dezvoltării umane

 Metode de investigare

1. Metoda longitudinală

- Studiul aceloraşi indivizi, în diferite momente ale

vieţii, ei fiind comparaţi cu ei înşişi.
- Se urmăresc schimbările personale în timp.
 Avantaje

Dezavantaje
Avantaje:
- se obțin informații ample privind stabilitatea
/instabilitatea unor trăsături, comportamente
- se poate urmări evoluția individului în timp

Dezavantaje:
- perioada extinsă de timp
- pierderea reprezentativității eșantionului
- obișnuința cu tehnicile de evaluare
- costuri
- mortalitatea participanților
2. Metoda cross-secţională

Studiul unor indivizi diferiţi, de vârste diferite şi

compararea performanţelor.
 Avantaje

Dezavantaje
Avantaje:
- durată redusă
- consturi scăzute
- rapiditatea culegerii datelor

Dezavantaje:
- prin eşantionare, se secţionează procesul de dezvoltare.
3. Metoda studiului de caz
- Înregistrarea unor comportamente / reacţii, pentru a se
identifica anumite patternuri.
Ex: jocul copiilor

Limită: cu cât sunt mai multe activități de înregistrat, cu

atât devine mai problematică înregistrarea tuturor
activităților
4. Metoda experimentală
- Introducerea unor modificări în experienţa copilului şi
măsurarea efectelor lor asupra comportamentului.

Avantaje: controlul variabilelor

Limite: probleme de etică
Watson & Rayner (frica de animale a copiilor este
învățată)

Copilul a murit la 6 ani de hidrocefalie.

• Copilul avea aprox. 9 luni. Mama era o angajată de-a
spitalului, iar Albert stătea în spital dintr-un motiv
neprecizat.
• Watson și Rayner au expus copilul la o serie de stimuli,
printre care un șobolan alb, un iepure, o maimuță, măști și
ziare și au observat reacțiile băiatului. Băiatul nu-și arăta
inițial frica de niciunul dintre obiectele pe care le-a arătat.

• Ulterior, atunci când Albert a fost expus la șobolan, Watson

a emis un zgomot puternic, lovind o țeavă de metal cu un
ciocan. Copilul s-a speriat și a început să plângă după ce a
auzit zgomotul puternic.
• După ce s-a asociat în mod repetat șobolanul alb cu
zgomotul puternic, copilul plângea la simpla vedere a
șobolanului și încerca să se îndepărteze.
• Din acel moment, s-a constatat că micul Albert plângea și la
apariția celorlalți stimuli: un iepure, un câine şi Watson
însuși purtând o mască de Moş Crăciun cu o barbă albă şi
zburlită. Orice avea blană, albă sau nu, îl speria.
• S-a concluzionat că experimentul fusese un succes. Mama
lui Albert B. a primit un dolar şi a putut să-şi ia fiul înapoi
acasă.

• Experimentul a fost contestat, nu doar pentru că nu a existat

un grup de control, s-a folosit un singur subiect, iar
rezultatele au fost inconsecvente, ci şi pentru că, după
încheierea experimentului conform căruia frica poate fi
indusă copiilor, ei nu s-au mai preocupat şi de îndepărtarea
comportamentului indus, frica.
Rene Spitz (efectele deprivării emoţionale)
• Studiile efectuate de René Spitz în anii 1940 au fost
primele care au arătat mai sistematic că interacțiunile
sociale cu alți oameni sunt esențiale pentru
dezvoltarea copiilor.
• Spitz a urmărit două grupuri de copii de când s-au
născut până la vârsta de câțiva ani.
• Primul grup a fost crescut într-un orfelinat, unde
bebelușii au fost mai mult sau mai puțin întrerupți de
contactul uman în pătuțurile lor sau unde o singură
asistentă a trebuit să îngrijească șapte copii.

• Al doilea grup de bebeluși a fost crescut într-o

grădiniță dintr-o închisoare în care mamele lor erau
încarcerate. Mămicilor li sa permis să le ofere copiilor
lor grijă și afecțiune în fiecare zi, iar bebelușii s-au putut
vedea reciproc și vedeau personalul închisorii pe tot
parcursul zilei.
• La vârsta de 4 luni, starea de dezvoltare a celor două
grupuri de copii era similară; bebelușii din orfelinat
au obținut chiar și o medie mai mare la anumite teste.

• Dar, până când bebelușii aveau 1 an, performanțele

motorii și intelectuale ale celor crescuți în orfelinat au
rămas mult în urma celor crescuți în creșa închisorii.
Copiii din orfelinat au fost, de asemenea, mai puțin
curioși, mai puțin jucăuși și mai supuși infecțiilor.
• În timpul celui de-al doilea și al treilea an de viață,
copiii crescuți de mame în închisoare au mers și au
vorbit cu încredere și au arătat o dezvoltare comparabilă
cu cea a copiilor crescuți în familii normale.

• Însă din cei 26 de copii crescuți în orfelinat, doar 2

au putut să meargă și să reușească câteva cuvinte.
• De pe vremea studiului de pionierat al lui Spitz, multe
alte experimente au arătat ce efecte catastrofale pot
avea privarea senzorială și socială în anumite perioade
critice din copilăria timpurie asupra dezvoltării
ulterioare a copiilor.
• În ansamblu, studiul lui Spitz arată că dacă un copil este
despărțit de obiectul de afecțiune (mama) în primul an
de viață, acest lucru provoacă dezechilibre în
dezvoltare.
• Aceste dezechilibre în dezvoltare pot genera, în functie
de alți factori de mediu, modificări psihosomatice
irecuperabile (în unele cazuri chiar moarte).
• Copiii normali au regresat în dezvoltare și au manifestat
fenomenul de degradare psihologică.
Etica
5. Metoda interviului
- Se adresează o serie de întrebări unui nr. cât mai mare de
persoane, pentru a se afla informaţii cu privire la propriile
comportamente, reacţii, percepţii / ale copilului.

Limite: certitudinea validității chestionarului, certitudinea

reprezentativității eșantionului
6. Metoda observaţiei naturale

- O practică obișnuită în secolul XIX (oamenii de știință își

observau proprii copii)

Exemplu:
Observarea unui copil de 7 ani de-a lungul unei întregi zile
obişnuite de viaţă şi notarea tuturor activităţilor în care este
implicat a participat la aprox. 1300 de activităţi distincte,
în diferite situaţii, a implicat sute de obiecte şi zeci de persoane.
Limite:
- tendinţa naturală de observare selectivă, în funcţie de aşteptări
- pierderea informațiilor / detaliilor
- distanţa între observaţie şi momentul redactării datelor
- modificarea comportamentului subiectului atunci când ştie că
este observat
Piaget observând copiii în timpul jocului / Darwin şi fiul său

(metoda naivităţii simulate) / („The Expression of Emotions in Man and

Animals”)
7. Metodele clinice

- Debut în psihanaliza lui Freud

- Se crează întrebări în funcţie de subiect şi de
răspunsul său anterior.
- Oferă informaţii despre comportamentul și istoria
unui individ.
- Rezultatele nu pot fi generalizate la grup.
STADIALITATEA DEZVOLTĂRII
• Procesul dezvoltării umane se desfăşoară stadial.
• Stadiile se desfășoară ritmic.
• Stadiile nu sunt fixe, rigide.

• Stadiul - o delimitare în timp a nivelului de

dezvoltare a unor particularităţi ale maturizării.

• Fiecare stadiu are un caracter integrativ, structurile

constituite la o anumită vârstă devin parte integrantă a
structurilor vârstei ulterioare
• Fiecare stadiu implică procese de pregătire, dar şi de
desăvârşire, procese de formare, de geneză şi forme
finale de echilibru.
Cicluri de viaţă:
- perioada prenatală – de la concepţie la naştere
- nou-născutul – 0 – 1 an
- copilăria mică – 1 - 3 ani
- preşcolaritatea – 3-6 ani
- şcolaritatea mică – 6 – 10/11 ani
- preadolescenţa sau pubertatea – 10/11 – 14/15 ani
- adolescenţa – 14/15 – 18/20 ani
- tinereţea – 20 – 35/40 ani
- maturitatea – 40 – 65 ani
- bătrâneţea – 65+ ani.
- sfârşitul vieţii; moartea
Cele mai cunoscute concepţii stadiale:

- stadiile dezvoltării intelectuale (J. Piaget)

- stadiile dezvoltării psihosexuale (S. Freud)
- stadiile dezvoltării psihosociale (E. Erikson)
- stadiile dezvoltării psihomorale (L. Kohlberg)
Stadiile dezvoltării intelectuale (J. Piaget)
• stadiul senzorio-motor (0-2 ani)
-permanenţa obiectelor
-egocentrism

•stadiul preoperaţional (2-6 ani)

-utilizarea simbolică a limbajului

• stadiul operaţiilor concrete (7-12 ani)

-cauzalitate
-logică
-raţionament deductiv

•stadiul operaţiilor formale (12+)

-gândire abstractă
-testare de ipoteze.
Stadiile dezvoltării psihosexuale (S. Freud)

-stadiul oral – 0-1 an (zona bucală)

-stadiul anal – 1-3 ani (zona anală)

-stadiul falic – 3-5ani (zonele genitale)

!!! Complexul oedipian + procesul de identificare

-stadiul latent – 6-12 ani

-stadiul genital – 12+

Stadiile dezvoltării psihosociale (E. Erikson)
Stadiu Criza psihosocială
0 – 2 ani Încredere vs. suspiciune
2 – 4 ani Autonomie vs. sentimentul de ruşine
4 – 5 ani Iniţiativă vs. sentiment de vinovăţie
6 – 12 ani Hărnicie vs. complexe de inferioritate
Adolescenţa Identitate vs. conflict de roluri
Tinereţe Intimitate vs. izolare
Maturitate Generativitate vs. stagnare
Bătrâneţea 1. Integritate a eului vs. deznădejde,
disperare
2. Speranţă şi credinţă vs. disperare
 Stadiile dezvoltării psihomorale (L. Kohlberg)

NIVEL STADIU DESCRIERI

COMPORTAMENTALE
Nivelul I Stadiul 1 – pedeapsă şi - copilul se supune regulilor pentru
Premoral supunere a evita pedeapsa
(0-10 ani) Stadiul 2 - hedonism - copilul se supune regulilor doar
dacă există un beneficiu personal
(recompense)
Nivelul II Stadiul 3 – armonia - copilul se conformează pentru a
Moralitatea interpersonală evita dezaprobarea celorlalţi
convenţională
(10-20 ani) Stadiul 4 - autoritatea - copilul se conformează pentru a
evita cenzura (interdicţiile) persoanelor
cu autoritate
Stadiul 5 – moralitatea - tânărul se conformează pentru a
Nivelul III contractuală obţine şi păstra respectul celorlalţi
Moralitatea
autonomă Stadiul 6 – principiile - tânărul se conformează pentru a
(20+ ani) universale evita autoblamarea, etica e determinată
de conştiinţa individuală.
Când începe dezvoltarea umană?
 Perioada prenatală

3 etape:
perioada germinală
perioada embrionară
perioada fetală

transformări cumulative, esenţiale pentru dezvoltare

 Dezvoltarea prenatală

Abilităţile motrice
Sistemul vestibular intră în funcţiune la 4 luni de la concepţie şi este
perfect dezvoltat la naştere (lichidul amniotic favorizează mişcările).

Văzul
În luna a 7-a, fătul / bebeluşul născut prematur răspunde la stimulii
luminoşi.
Auzul - creşte activitatea fătului la sunete foarte puternice sau
muzică, prin percepţia vibraţiilor transmise prin lichidul amniotic.

Învăţarea
Experiment (DeCasper &Spence) - bebeluşilor cărora mama le citea
o poveste pe care o auziseră încă dinainte să se nască, se liniştesc mai
repede şi li se modifică ritmul de supt.
Factori care influenţează sănătatea mamei şi a fătului
 Factori care influenţează sănătatea mamei şi a fătului

- influenţele mediului - starea şi echilibrul psihologic al

mamei, climatul familial, stresul și anxietatea, cât de
mult îşi doreşte mama copilul.
Copiii nedoriţi de mame au o greutate mai mică la naştere, necesită
mai multe îngrijiri medicale, mai puţini sunt alăptaţi natural, au
dificultăţi mai mari la şcoală, iar ca adolescenţi, necesită mai frecvent
suport psihiatric, decât cei care au fost doriţi de părinţi.

- alimentaţia
(nutriţia, supranutriţia, malnutriţia)
- consumul de tutun - probleme cardiace, presiune sanguină,
probleme respiratorii şi de circulaţie, greutate scăzută la
naștere, risc de naștere prematură și de deces fetal.
- consumul droguri - risc de naștere prematură, mărime mică,
risc de deces fetal.
- consumul de alcool – aspect diferit, înălțime scăzută, ritm
lent de creștere și dezvoltare, anormalităţi craniene şi faciale,
probleme cu inima, tendinţă de retard.

Sindromul alcoolic fetal

Copilul cu FAS (Leman, Bremner, Parke, & Gauvain, 2019)

 Defecte faciale, cardiace și ale membrelor

 Cu 20% mai scund decat un copil obisnuit
 Tipare de comportament anormale, cum ar fi iritabilitatea
excesivă, hiperactivitatea, comportamentele repetitive, cum ar
fi legănarea corpului, etc.
 Limbaj și întârzieri de atenție.
- abuzul de medicamente

Talidomida,
„medicamentul-minune”
care a schilodit
o generație

• Medicamentul s-a vândut mai ales în Europa, fiind prescris cu

preponderență femeilor însărcinate.
- bolile mamei

- vârsta mamei

Sindromul Down – incidenţă

1 copil din 885 este afectat la mame de 30 de ani

1 copil din 365 la mame de 35 de ani
1 copil din 109 la mame de 40 de ani
1 copil din 32 la mame de 45 de ani
Cea mai tânără mamă din lume

• Lina Medina s-a născut la 27 septembrie 1933 în

Ticrapo, un sat sărac din Munții Anzi, Peru.

• Este cea mai precoce mamă din lume și a intrat în

Cartea Recordurilor cu titlul: “cea mai tânără
mamă din istoria medicală”.

• A născut la vârsta de 5 ani, 7 luni și 17 zile.

• La 5 ani a început să îi crească abdomenul.
• Părinții ei au crezut că este acțiunea unor forțe
malefice și a fost supusă unor diverse ritualuri.

• În cele din urmă, a fost dusă la Pisco, cel mai apropiat

oraș, aflat la peste 70 km distanță, unde medicul
Gerardo Lozada a crezut inițial că este vorba de o
tumoare.
• După o examinare atentă, ajunge la concluzia că fata
avea o sarcină de 7 luni.

• Pe 14 mai 1939, fetița naște prin cezariană un băiat de

2,7 kilograme, care este numit, ca și doctorul, Gerardo.
• Lina s-a maturizat fizic de timpuriu.
• La 3 ani, a avut prima menstruație. Fetița suferea de
pubertate precoce.
• Copilul a crescut ca frate al Linei.
• Gerardo Medina a trăit până în 1979 (40 de ani) și a
murit din cauza unei boli la măduva spinării.
• El a crezut mult timp că este fratele Linei și abia la 10
ani a descoperit adevărul.
• Tatăl fetei, Tiburelo Medina, a fost acuzat de abuz
sexual și arestat, dar ulterior a fost eliberat din lipsă de
dovezi.

• Lina Medina a devenit secretara doctorului Lozada.

• S-a căsătorit în anii 70 cu Raúl Jurado, cu care a avut
un al doilea copil.

• În 2018, Lina Medina a împlinit 85 de ani.

• Nu a dezvăluit niciodată cine a fost tatăl băiatului, în
ciuda sumelor de bani oferite.
 Parentalitatea:

- o experienţă unică de creştere şi dezvoltare

- o experienţă de maturizare, împlinire şi redimensionare
personală.

- Presupune adaptări continue de ordin emoţional,

relaţional, economic.

Care sunt provocările cu care se confruntă mama?

Transformările mamei:

- greţuri, oboseală, scăzută mobilitate, senzaţie de

disconfort.

- o mai mare sensibilitate emoţională şi „transparenţă”

psihologică.

- transformări în imaginea de sine.

- anxietate privind abilitatea de a se descurca cu copilul,
teama de eventualele probleme ale copilului.

- teama de naştere şi de durerile naşterii.

Stekel (2011): temeri legate de naştere (mama ar trebui să
plătească viaţa copilului cu propria viaţă).

Tatăl: suport, încurajare, încredere

Parentalitatea: criză existenţială
Conflicte interioare + sentimente de ambivalenţă
- datorate identificării cu propria mamă care
îmbătrâneşte, concomitent cu acceptarea propriei
îmbătrâniri.

Întrebări: ce fel de părinte voi fi, cum va fi copilul, cum

va fi viaţa noastră de acum înainte?
Scenarii - gânduri conştiente / inconştiente, imagini,
reprezentări, anticipări, aşteptări şi proiecţii,
readucerea în minte a propiilor experienţe din
copilărie, fantasme.
Apare o formă prenatală de ataşament: femeia se ataşează
întâi de ideea de a fi mamă, abia apoi de făt.

O pendulare între dorinţa, nevoia, nerăbdarea de a deveni

părinte şi temerile legate de abilităţile personale de a
exercita rolul de părinte.
Nimeni nu se naşte părinte.

Nu există reţete magice.

 Naşterea

Tipuri de naştere:
- naturală / cezariană
- metoda Lamaze – 5 tehnici de respiraţie (4 travaliu + 1 expulzie)
- metoda Ceaikovski – naşterea sub apă
- metoda Bradley – exprimarea trăirilor
Tehnica APGAR (Virginia Apgar, 1953):

Aspect (culoarea pielii)

Puls
Grimasă
Activism
Respiraţie

- evaluează semnele vitale

- la 1 minut de la naştere
- se repetă la intervale de 3-5-10 minute
- indicatorii sunt scoraţi cu 0-1-2
- suma obţinută determină dacă nou-născutul are nevoie de
tratament specializat / incubaţie.
T.B. Brazelton (1973): The Neonatal Behavioral Assessment Scale
-o serie de teste clinice, cu stimuli vizuali, auditivi şi tactili.

Sunt evaluate diferite comportamente ale copilului, până la vârsta de

2 luni, cu o administrare de 30 de minute:
-respiraţia
-temperatura
-controlul mişcărilor motorii
-interacţiunea cu părintele / îngrijitorul
-trecerea de la somn liniştit la plâns zgomotos.
 Experienţa naşterii pentru copil

- Eveniment traumatic – un traumatism natural

- Schimbarea de mediu – trecerea de la un mediu cald şi

protejat, la un mediu perceput ca rece şi nesigur.

Care este impactul asupra copilului?

 Depresia post-natală

Cum se manifestă?

Care sunt factorii determinanţi?

Manifestări:

• iritabilitate
• oboseală
• tensiune şi anxietate
• tristeţe, crize de plâns
• insomnii şi apetit scăzut
• sentimente de neajutorare şi deznădejde
• sentimentul inadaptării
• devalorizare de sine
• Simptomele persistente și agravante risc de
depresie postnatală
• Simptomele apar frecvent şi la femei care au adoptat
un copil sau la unii dintre taţi.

• 89% dintre mame şi 62% dintre taţi prezintă

simptome asociate cu depresia postnatală (Colins).
Cauze:

- schimbările hormonale asociate cu naşterea şi modificarea

metabolismului

- noul statut de mamă – pierderea independenţei, sentimente de

vinovăţie, copleşire

- plânsul persistent al copilului şi incapacitatea de a-l alina

- destabilizarea ritmului somnului

- epuizarea fizică datorată naşterii

- sentimentul de incompetenţă ca mamă.

Factori de risc:

• mediu familial disfuncțional

• relație disfuncțională cu partenerul
• lipsa suportului social
• stimă de sine scăzută, asociată cu izolarea și închiderea în sine
• istoric prenatal de anxietate și depresie
• nivel socio-economic scăzut
• stresul accentuat asociat sarcinii
• existența / nașterea unui copil cu boli/malformații
 Psihoza post-natală

Simptome:
•modificări dispoziţionale extreme
•depresie severă
•confuzie
•halucinaţii
•suspiciozitate
•ideaţie paranoidă
•agitaţie puternică
•insomnii
•gânduri negative

Cauze: genetice; stresul puternic, o relaţie problematică cu

partenerul, modificările hormonale, apariţia unui copil nedorit.
Tulburările psihiatrice postpartum sunt destul de frecvente și
prezintă un risc mare pentru mamă, copil și întreaga familie.

Spectrul de consecințe potențiale este larg:

-incapacitatea de a se ocupa de nevoile bebelușului
-probleme legate de atașamentul și dezvoltarea copilului
-probleme legate de sănătatea mintală a copilului
-risc de suicid și infanticid.
Legătura mamă – copil

• pregătirea psihologică a mamei pentru momentul naşterii, în

vederea securizării și diminuării anxietării

• contactul direct cu copilul, imediat după naştere, care va

conferi celor doi sentimentul binelui şi al căldurii,
sentimentul unei legături unice, vitale şi persistente

• John Bowlby: relaţia caldă mamă-copil este esenţială pentru

sănătatea mentală a copilului, întrucât nevoia copilului
pentru prezenţa mamei este similară nevoii de hrană.
 Nou-născutul (0-1 an)
Plânsul copilului =
începutul vieţii.
(cap mare, brațe mici, picioare și
trunchi), oase moi, flexibile, moi
piele, mișcări neegalabile ale
ochilor, uneori forme ciudate ale
capului.

Acomodarea reciprocă nou-

născut – părinţi
Competenţele
Aparenţa - ochi albaștri (ochi de
Adaptarea – prin reflexe şi
lapte), glande lacrimogene
capacităţile senzoriale
inactive, gât foarte scurt sau lipsă,
păr ușor care acoperă capul,
abdomen umflat, față turtită,
disproporție specifică corpului
Somnul – principala activitate
- aprox. 16 ore / zi + perioade de aţipiri
- de la 16 – la 15 -14 ore / zi

Somn regulat - activitatea motorie încetează, muşchii

faciali sunt relaxaţi; respiraţie regulată

Somn neregulat - cu grimase faciale, respiraţie neregulată

şi accelerată

Stare de somnolenţă - relativă inactivitate, respiraţie

regulată, deschideri şi închideri intermitente ale ochilor.
Hrănirea – program de hrănire: la 2-3 ore la 4 ore la 5 ore

Alăptarea – beneficiile laptelui matern

Înţărcarea – Care este „momentul potrivit”?

Se realizează treptat şi cu blândeţe.

Înţărcarea aspră, bruscă şi brutală îl poate frustra pe copil,

menţinându-l într-un stadiu oral al dezvoltării (rosul
unghiilor, suptul degetului, mâncat compulsiv, vicii).
Concepția psihanalitică

- sânul matern - primul obiect care satisface sexualitatea

infantilă (M. Klein)
- relația dintre copil și sânul matern – prototipul relațiilor
de dragoste ulterioare (S. Freud)
- prelungirea gratificării orale a copilului fixație în
stadiul oral
- după 9 luni fixaţie a copilului de mamă prin
ambivalenţa: mama-sursă de hrană / mama-sursă de
iubire

perturbarea procesului de individualizare şi de dobândire a

autonomiei.
Plânsul

La nou născut La copilul mic

- răspuns reflexiv, indică - plâns voluntar, deliberat
disconfortul, nevoia - cu tonalitate melancolică
- scurt, cu amplitudine înaltă, - expresie a dezvoltării emoţionale
repetitiv.

(Un nou-născut plânge de 4000 de

ori în 2 ani.)
 Reflexele nou-născutului

- comportamente repetitive, generate de stimuli specifici din

mediul exterior.
- control subcortical.

- rolul: asigură supravieţuirea + adaptarea copilului.

- utilitatea: indicatori ai dezvoltării normale / ai unor
tulburări neurologice în dezvoltare.
Reflexele nou-născutului:
-Reflexul de bază
-Reflexul Babinski (cutanat plantar)
-Reflexul respiraţiei
-Reflexul suptului
-Reflexul pupilar
-Reflexul clipitului
-Reflexul de apucare
-Reflexul de târâre
-Reflexul păşitului
-Reflexul Moro
-Reflexul ochilor de păpuşă
-Reflexul tonic asimetric al gâtului / reflexul de apărare
-Reflexul înotului
Reflexul de bază
-întoarcerea capului şi deschiderea gurii atunci când se
atinge obrazul copilului.
-dispare la 3-5 luni.

Reflexul Babinski
-mişcare de extensie a degetelor de la picioare, atunci când
talpa, în zona călcâiului, este zgâriată.
-dispare la 8 – 12 luni.
Reflexul respiraţiei – inspirarea şi expirarea repetitivă.

Reflexul suptului – activat de orice obiect care ajunge

în gura copilului.

Reflexul pupilar - pupilele se vor micşora la lumină şi

atunci când este pe cale să adoarmă şi se vor mări la
lumina slabă şi la trezire.
Reflexul clipitului
-închiderea rapidă a ochilor
- scop: protejarea ochiului de
lumina prea intensă, de
curenţii de aer sau corpuri
străine.

Reflexul ochilor de păpuşă

-când capul este întors încet
spre stânga / dreapta, ochii
rămân aţintiţi drept înainte.
-dispare în prima lună.
Reflexul de apucare
Reflexul pășitului

Reflexul de târâre
Reflexul Moro
-aruncarea braţelor în lateral, concomitent cu arcuirea
spatelui, urmată de readucerea braţelor împreună la
piept.
-apare la zgomot puternic / la mişcarea bruscă de lăsare a
copilului câţiva cm., în timp ce este ţinut în braţe.
-dispare la 4 luni.
Reflexul tonic asimetric al gâtului / reflexul de apărare
-când copilul este întors într-o parte, pe partea respectivă
apare o extensie a braţului şi a piciorului, concomitent cu o
flexare a braţului şi cu ducerea spre cap.
-dispare la 6-7 luni.

Reflexul înotului
 Abilităţile de învăţare

Cum învaţă nou-născuţii?

 condiţionare

imitaţie

obişnuinţă

stimularea simţurilor
Capacităţile senzoriale Simţul tactil
- le place să fie ţinuţi în braţe,
Auzul legănaţi, mîngâiaţi.
- sensibilitate la sunete foarte
înalte
- preferinţă pentru vocile feminine
şi pentru cele masculine de
tonalitate înaltă
- disting diferite categorii de
sunete în vocea umană.
 Coordonarea ochi – mână –
Văzul gură
- La naştere, cristalinul nu este (de la 14 zile)
încă dezvoltat, imaginea este
neclară, înceţoşată.
 Dezvoltarea perceptivă şi intelectuală

Percepţia vizuală
Experimentele lui R. Fantz:
-Sunt capabili de discriminare perceptivă, privind selectiv spre
anumite obiecte.
-Sunt atraşi de patternurile complexe.
-Preferă obiectele în mişcare.

Adaptarea vizuală
Experimentele lui Eleanor J. Gibson şi Richard Walk: percepţia în
adâncime.
Experimentul „visual cliff” – prăpastia vizuală
(Gibson şi Walk, 1960)
- formarea percepţiei în adâncime – după 7 luni

- Exp. lui Campos – variabile de întărire: încurajarea

mamei + expresia facială a acesteia
Dezvoltarea cognitivă

•1 lună - nu deţin permanenţa obiectului

•4 luni – privesc locul unde a dispărut obiectul

•4-8 luni - dau semne că obiectul există, chiar dacă nu-l văd

•8-12 luni – permanenţa obiectului.

Achiziţiile lingvistice
- O dată cu mişcarea – noi forme
- de la 2 luni - emite sunete şi de comunicare: social referencing
ţipete, iar mai apoi le va repeta şi (copilul verifică reacţia adultului)
modula.
- la 8-9 luni – primele cuvinte.
- gânguritul - la 2-3 luni.

- murmurul – la 4 luni.
PSIHOLOGIA DEZVOLTĂRII

Conf. univ. dr. Florinda Golu

 BĂTRÂNEŢEA
(65+)

o perioadă de pace şi relaxare,

de conştientizare a roadelor vieţii
sau
o perioadă de slabă coordonare
şi vulnerabilitate?
 Dualitatea vârstei

noile posibilităţi configurative, prospective ale

bătrâneţii
VS.
imaginea neputinţei, degradării şi pierderii

- trecerea de la viaţa activă la o viaţă a trecutului

- „sleire psihică” VS. prezentul maturizat de
experienţele trecutului
O nouă criză existenţială
• Oamenii care au avut de timpuriu succese,
răsfăţaţi de soartă, datorându-şi succesul exclusiv
tinereţii şi atractivităţii, nu pot accepta pierderea
lor.

• Manifestă o atitudine revendicativă faţă de viaţă.

• Când viaţa îi refuză, se simt dezamăgiţi şi devin

înveninaţi.
• Cei care au avut o viaţă fără prea mari satisfacţii
(eşec matrimonial, profesie nesatisfăcătoare), nu au
găsit, de-a lungul vieţii, posibilităţile de a se
dezvolta.

• Ei trăiesc gustul amar al vieţii, fatalismul

destinului.

• Se simt, în continuare, complet inutili.

Rezilienţa - unul din secretele longevităţii.

Cum se poate stimula rezilienţa vârstnicilor?

- stimulare intelectuală intensă şi continuă

- altruism
- umorul ca filosofie de viaţă
- personalitate ludică
- satisfacţiile rolului de bunic
- menţinerea unei sexualităţi vii
- spiritualitate
• Reziliența asigură o bună adaptare la schimbările asociate
înaintării în vârstă (Ong et al., 2006).

• Persoanele cu un nivel crescut de reziliență se confruntă cu mai

puține consecințe negative ca urmare a evenimentelor negative
comune la vârsta înaintată, precum decesul persoanelor
apropiate, singurătatea, sărăcia sau afecțiunile cronice (Wu et al.,
2017).

 Persoanele cu un nivel mai mare de reziliență au un nivel mai

scăzut de stres și mai puține afecțiuni medicale (da Silva-Sauer,
Basso Garcia, et al., 2021).

 Persoanele reziliente au șanse mai mari de a deveni centenare

(Zeng & Shen, 2010).
Îmbătrânirea nu este un proces uniform:

diferite patternuri ale îmbătrânirii

o mare variabilitate intra şi interindividuală
 Stadiile perioadei:

1. stadiul de trecere (65-70/75 de ani) - încetarea

activităţii profesionale, sănătate bună, implicarea în
activităţi casnice, familiale, culturale şi sociale;

2. prima bătrâneţe (70/75-80 de ani) - conştientizare

puternică a declinului, restrângerea cercului relaţional,
criză identitară generată de sentimentul inutilităţii;
3. a doua bătrâneţe (80-90 de ani) - nevoi multiple,
dependenţă de ceilalţi, diminuarea până la dispariţie a
autonomiei personale;

4. marea bătrâneţe / bătrâneţea târzie (90+) - probleme

acute de sănătate, deteriorări ale funcţionalităţii psihice,
tulburări de memorie, stări depresive, pierderea totală a
identităţii de sine.
 Funcţionarea fizică

Transformări anatomo-fiziologice:
• paloare a pielii
• albirea părului
• ridare
• adaptare dificilă la cald/frig
• fenomenul micşorării şi gârbovirii
• nesiguranţă kinestezică
• încetinirea reflexelor
Modificarea regimului de viaţă:
• se scurtează durata somnului
• insomnii
• scade apetitul alimentar
 Capacităţile psihice

Planul senzorial:
• declin al vederii la distanţă (60+)
• declin al auzului - sunetele cu frecvenţă înaltă / în condiţii
de simultaneitate a sunetelor
• declin al funcţiei gustative
• dificultăţi în menţinerea posturii şi echilibrului.
Percepţiile vizuale:
• scade percepţia în adâncime
• restrângerea câmpului vizual
• fenomenul de “îngălbenire” a vederii.

Percepţiile auditive: „surditate psihică”

 Deşi modificările fiziologice sunt inevitabile, ele
nu reprezintă un proces biologic uniform.

Tipul şi amploarea acestora variază, fiind

influenţate de:
• mediul social
• mediul psihologic
• stilurile de viaţă
 Funcţionarea psiho-motorie

- ritm mai lent

- mişcările se conservă, datorită deprinderilor
implicate în satisfacerea trebuinţelor de bază
- scad viteza, precizia, forţa mişcărilor
 Funcţionarea intelectuală

Memoria:
- MSD relativ constantă, scade din a doua bătrâneţe
- MLD variază în funcţie de momentul memorării
- uitarea
- memoria prospectivă (a-ți aminti să-ți amintești)
- memoria falsă
Gândirea şi inteligenţa:
- se menţin abilităţile de raţionament
- scad abilităţile de calcul numeric, de clasificare,
de operare spaţială
- scade fluenţa ideilor (senzaţie de gol intelectual)
- fixitate a ideilor
- cresc înţelepciunea şi puterea judecatei.
Studiile crossecţionale: inteligenţa creşte de-a
lungul perioadei copilăriei, atinge un vârf în anii
adolescenţei şi tinereţii, iar apoi descreşte, începând
cu maturitatea.
Studiile longitudinale: inteligenţa creşte până la 50
de ani şi rămâne stabilă până la 60 de ani, după care
începe să intre în declin.
Sănătatea mentală
Tulburarea Alzheimer -
descrisă pentru prima dată în
1906 de neurologul german
Alois Alzheimer.
- cea mai frecventă formă de
demenţă
- afectează aprox. 8% dintre
persoanele 65+
- şi 30% dintre cele de 85+
- a 7-a cauză de mortalitate la
nivel mondial
- risc mai ridicat la femei
• Alzheimer este o tulburare degenerativă, se agravează
cu timpul.
• Modificările cerebrale asociate cu Alzheimerul apar cu
aprox. 20 de ani înainte de apariția semnelor tulburării.
• Această fază, care poate dura ani, este tulburarea
Alzheimer preclinică.
• Simptomele se agravează cu timpul.
• În medie, o persoană trăiește 4-8 ani după diagnostic,
însă poate trăi și până la 20 de ani.
Factori de risc:

- Vârsta înaintată (65+)

- Istoric familial de Alzheimer (rude de gradul I)
- Prezenţa genei pentru apolipo-proteina E-4, în special la rasa albă şi
asiatică
- Diabetul
- Terapiile hormonale de substituţie (la femei)
- Lovituri la cap cu leziuni severe
- Niveluri crescute ale aminoacidului homocisteină în sânge (datorate
nivelului scăzut de vitamina B 12 şi de acid folic)
- Expunerea la aluminiu – articole de menaj, articole cosmetice
(ipoteză neconfirmată)
- Fumatul (ipoteză neconfirmată)
 Statistici:
- în România, aprox. 400 000 de persoane sunt
diagnosticate + cei nediagnosticați, îngrijiți de familie
(Societatea Română Alzheimer)
- la nivel mondial, OMS: peste 55 milioane de vârstnici.
- în SUA – aprox. 5,8 milioane.
- în SUA, se așteaptă ca până în 2050, cifra să crească la
14 milioane
- la nivel mondial, tulburarea este mai frecventă decât
cancerul.

Se preconizează că până în 2030 se va ajunge 78

milioane de cazuri și 139 milioane până în 2050, ca rezultat
al îmbătrânirii populației.
Teorii explicative ale procesului îmbătrânirii
Teoria programării

-îmbătrânirea este un proces normal de dezvoltare,

-valabil pentru toate speciile,
- prin deteriorarea sistemelor organismului
Teoria „uzurii”

-acumulări de fenomene şi evenimente negative

-factorii de stres agravează procesul de uzură
-pe măsură ce celulele îmbătrânesc, devin mai puţin
capabile să „repare” componentele afectate.
Teoria acumulării deşeurilor metabolice / a
acumulării de „erori”

- creşterea nivelului de colesterol, diabetul, bolile

vasculare - constituie „deşeuri”, „erori” ale
organismului, cu efect nociv, toxic.
Paradoxul:
- dacă suntem programaţi să îmbătrânim, putem
face prea puţin pentru a încetini acest proces;
- dacă îmbătrânim datorită stresului, ne putem
prelungi viaţa, eliminând agenţii stresori.

Putem să încetinim procesul îmbătrânirii, printr-o viaţă

sănătoasă, cumpătată, satisfăcătoare, însă nu putem opri
trecerea timpului şi acumularea anilor.
 Funcţionarea socială şi de personalitate la
bătrâneţe

E. Erikson:
integritate a eului
vs.
disperare
(acceptarea fără regrete a propriei vieţi, cu
momentele ei fericite / dramatice Vs. conştiinţa
ireversibilităţii timpului, regrete.
Stadiul 8: integritate vs. disperare
Virtutea: înțelepciune
Întrebarea existențială: Este în regulă să fi fost așa cum am fost?
(retrospecție)
Integritate - contemplarea propriilor realizări, sentimente
mulțumitoare cu privire la viața proprie, sentimentul succesului în
viață.
Disperare - percepția propriei neproductivități, conștientizarea
neatingerii scopurilor în viață, insatisfacții cu privire la sine și la
viață, dezamăgire, disperare generatoare de lipsă de speranță și
deprimare.

Stadiul 9: Speranță și credință Vs. disperare (80-90 ani)

Alte particularităţi ale vârstnicilor:
-estomparea trăirilor afective
-trăiri răscolitoare legate de dispariţia partenerilor,
prietenilor, cunoscuţilor de vârstă apropiată
(sentimentul de vid social).
-trăiri negative: nemulţumire, iritabilitate, teamă
-momente de dezorientare
-inversarea rolurilor în relaţiile cu copiii.
• Nr. contactelor sociale scade cu vârsta.

• Studiile arată că vârstnicii 65+ au între 5-15 parteneri

sociali apropiaţi, comparativ cu 15-35 la tinereţe şi
maturitate.

• familia continuă să fie principala sursă de suport

emoţional (relaţiile cu familia de origine, relaţiile cu copiii)

• relaţia de cuplu rămâne semnificativă: companie,

împărtăşire, respect.
Tipuri de personalităţi ale vârstnicilor:

1. Personalitatea integrată – îşi asumă vârsta,

forţele şi carenţele, se conservă, îşi reorganizează
viaţa.

2. Personalitatea defensivă – fie se agaţă de

prezent, fie se restrânge, fiind copleşit de trecut.
3. Personalitatea pasiv-dependentă – tipul auto-
demisionar, fie este dependent de ceilalţi, cere
permanent ajutor, devenind obositor, fie devine
complet apatic.

4. Personalitatea neintegrată – caracteristică celor

cu maladii grave, incapabili de a se implica în vreun
fel.
Alte trăsături de personalitate:

• supraevaluarea posesiunii – din teama de pierdere. O dată cu

reducerea nr. de interacţiuni sociale şi scăderea propriei vitalităţi,
apare nevoia de a acumula, de a păstra, de a nu ceda nimic.

• spiritul de autoconservare - din egocentrism. Vârstnicii percep

un contact interuman ca pe o slăbire a vitalităţii rămase, deci va fi
evitat.

• lăcomie - ca şi în cazul copilului mic, primirea hranei

constituie cea mai importantă activitate; vârstnicii devin lacomi,
iar discuţiile despre ce şi cum au mâncat devin parte a
programului zilnic de viaţă (principiul plăcerii).
 Implicaţii sociale ale bătrâneţii

1. Abuzul vârstnicilor
= ansamblu de acţiuni intenţionale de a provoca rău
/ suferinţă unui vârstnic vulnerabil, de către un adult
aflat într-o relaţie de încredere cu acesta
= incapacitatea de a satisface nevoile fundamentale
ale unui vârstnic şi de a-l feri de factori dăunători
Manifestări:
- neglijenţă
- indiferenţă
- violenţă
- abandon

Cei care cad pradă abuzului: cei foarte în vârstă, cei

bolnavi, infirmi, cei cu Alzheimer, cei singuri.
Tipuri de abuz:
- fizic - injurii, bătaie, lovire, împingere
- psihologic - agresivitate verbală, izolare, umilire,
hărţuire, deprivare emoţională
- financiar
- sexual
Factori explicativi:
• vulnerabilităţile vârstnicilor - consumul de alcool,
deteriorarea cognitivă, declinul fizic, incapacitatea /
dificultăţile de a se hrăni.

• caracteristicile perpetuatorului - probleme financiare,

stres, lipsa empatiei

• interacţiunile vârstnic-îngrijitor - riscul abuzului creşte

dacă îngrijitorul îl percepe pe vârstnic ca fiind dificil ori
extrem de dependent; sentimentul de împovărare.
2. Vârstnicii singuri (fără copii, partener, alte
rude sau abandonaţi)

- trăiesc sentimentul izolării, părăsirii, al

neajutorării şi al lipsei de protecţie
- caută un substitut în relaţiile cu prietenii, vecinii
sau cu un animal de companie
- la nivel social: centre de îngrijire şi asistenţă,
cămine, azile, îngrijire la domiciliu, etc.
3. Experienţa de bunic – aduce vârstnicului rolul
de protector şi sentimentul utilităţii.
Bunicii oferă:
- sprijin necondiţionat
- experienţă
- răbdare şi toleranţă
- înţelepciune şi poveţe
- blândeţe
- modele de comportament
- timp
Stiluri de „grandparenting”:
- stilul formal – apar rar în viaţa nepoţilor, se oferă să
petreacă ocazional timpul cu copiii, oferă mici surprize;
- stilul părinte-surogat – preiau rolurile parentale, îşi
asumă responsabilitatea, se substituie părinţilor atunci când
aceştia sunt foarte ocupaţi;
- stilul distractiv – parteneri de joacă pentru copii,
îngăduitori şi glumeţi;
- stilul distant – non-implicaţi, apar în viaţa nepoţilor
ocazional, de sărbători, în mici vacanţe, în vizite, percepuţi
de copii ca fiind autoritari şi severi.
- stilul înţelept – oferă poveţe, sfaturi şi învăţături, fiind
consultaţi de familie în luarea deciziilor.
 Teoriile adaptării la bătrâneţe

1. Teoria dezangajării (Cumming & Henry) -

îmbătrânirea ca proces progresiv, conştient şi voluntar, de
retragere fizică, psihologică şi socială din lumea
înconjurătoare.
- oamenii îşi reduc treptat activitatea, îşi conservă
rezervele de energie;
- comutarea atenţiei pe problemele interne, pe
emoţionalitate, pe gândire;
- un proces de retragere mutuală dintre om şi societate.
2. Teoria activităţii (Havighurst, Neugarten, & Sheldon) -
pe măsură ce scade nivelul activităţii, scad nivelul
satisfacţiei şi al împlinirii.

Vârstnicii care rămân activi vor avea o existenţă de succes:

• activităţi informale (activităţi cu rudele, vecinii, prietenii),
• activităţi formale (participarea la activităţi organizate)
• activităţi solitare (lecturi, vizionări, hobby-uri).
3. Teoria interacţionistă (Lemon, Bengtson, &
Peterson) - motivaţia oamenilor de a se menţine
activi rezidă în nevoia de a-şi menţine o structură de
sine alimentată social.

creşterea satisfacţiei vieţii

4. Teoria ieşirii din rol (Blau) - pierderea statutului
ocupaţional şi marital, determinate de momentul
pensionării şi de experienţa văduviei, determină o
scădere a imaginii de sine.
5. Teoria schimbului social (Dowd) - oamenii
intră în interacţiuni sociale datorită recompenselor
pe care le pot primi: susţinere, recunoaştere,
apreciere, aprobare socială.

Vârstnicii pot deveni vulnerabili datorită

deteriorării şi restrângerii relaţionării
interpersonale.
 Alternative pentru vârstnici

-implicare în alte activităţi (casnice, familiale,

hobbyuri, activităţi educative, culturale, sociale).
-din nevoia de sens

-din dorinţa de a se pregăti pentru noi îndeletniciri

/ ocupaţii

-din dorinţa de a înţelege şi a se menţine în pas cu

schimbările tehnice şi socio-culturale
- pentru a-şi dezvolta abilităţi de viaţă
independentă
- pentru a da curs unor interese pentru care n-au
avut timp în perioadele anterioare
- pentru a compensa
- pentru a-şi alunga plictiseala
Dezangajarea profesională - fenomen natural, cu
efecte de liniştire şi relaxare, cu sentimente de
împlinire, dar şi cu stări de anxietate, sentimente de
inutilitate şi abandon.

Pensionarea - nu reprezintă neapărat un moment al

încheierii socotelilor cu societatea şi cu ceilalţi, ci
poate fi trăită şi ca experienţă pozitivă.
 „Successful aging” (îmbătrânirea de succes)

• adaptarea la transformările vârstei într-un

context dat
• a îmbătrâni treptat, gradual, înlocuind echilibrul
existent cu o nouă formă de echilibru, prin
acomodare şi calibrare.
 Îmbătrânirea obişnuită Îmbătrânirea de succes
(bună funcţionare generală, (menţinerea relaţiilor sociale,
vulnerabilitate comunitare, familiale, ceea ce
la boli / alte dizabilităţi) determină creşterea nivelului
de mulţumire şi împlinire
interioară).
Indicatori:
- longevitate
- sănătate fizică şi mentală
- o bună funcţionalitate cognitivă
- competenţe sociale
- productivitate
- control personal
- satisfacţie de viaţă
 Starea de bine psihologic ca predictor al
“successful aging” (SA)

Starea de bine psihologic descreşte cu vârsta,

datorită pierderilor şi vulnerabilităţilor multiple.

De aceea, ea nu poate constitui un predictor

consistent al SA, ci intervin şi alte aspecte:
1. Modelul lui Ryff – modelul funcţionării
psihologice pozitive, cu 6 dimensiuni:
- autonomie
- gestionarea mediului
- creştere personală
- relaţii pozitive
- scop în viaţă
- acceptare de sine

! Vârstnicii nu sunt neapărat împliniţi prin emoţii

pozitive, ci mai degrabă prin realizări, plăcerea
vieţii, grija pentru ceilalţi.
2. Modelul lui Lawton - ating SA cei care:
- ating calitatea vieţii (familie, prieteni)
- au o stare de bine psihologic (fericire, optimism)
- au competenţe comportamentale (sănătate bună,
funcţionare generală bună)
- au competenţe de mediu (venit, condiţii bune de
trai)
• În societatea modernă - modalităţi concrete de a
facilita SA.
Ex.: gerontologia
medicina modernă
progresul tehnologic
suportul comunitar
creşterea calităţii vieţii

facilitarea procesului îmbătrânirii şi

creşterea duratei medii de viaţă a vârstnicilor.
SFÂRŞITUL VIEŢII
Predictori ai morţii

În plan fiziologic: pierderi în greutate, dificultăţi în

respiraţie, probleme cardiace.

În plan cognitiv: declin al abilităţilor verbale şi

cognitive cu 4-5 ani înainte de moarte.
• Riegel & Riegel (1972): ipoteza „terminal drop”
(căderea finală): declinul funcţiei cognitive cu 5 ani
înainte de moarte.

• Anstey şi colab. (2001): Studiul Longitudinal

Australian privind Îmbătrânirea - transformări ale
abilităţilor verbale şi cognitive cu 4 ani înainte de deces.

• Wilson şi colab. (2003): retestarea ipotezei pe 763 de

preoţi şi măicuţe ai Bisericii Romano – Catolice,
examinaţi anual timp de 9 ani.
S-a observat declinul funcţiei cognitive cu aprox. 43 de luni
înainte de moarte.
Alţi predictori:
• deteriorarea sănătății
• pierderea familiei şi a prietenilor
• incapacitatea de a se mai implica în activități
• sentimentul de a fi o povară
• gânduri și sentimente negative față de sine și față
de viață
Modele explicative ale tip securizat).
durerii

Modelul ataşamentului –
C.M. Parkes (influenţat de
teoria lui J. Bowlby)

În faţa morţii celui drag,

oamenii intră în stare de șoc,
protestează, îşi pierd
credinţa, apoi încep căutarea
sensului, iar în final se
resemnează (ataşamentul de
Modelul comportamental – R.W. Ramsey (1977)
Oamenii care evită durerea îşi menţin un nivel înalt al
stresului.

Ei pot fi ajutaţi prin confruntarea cu stimuli emoţionali

dureroşi (contactul cu obiecte de legătură, vizionarea de
fotografii, filme) - desensibilizarea sistematică duce la
reducerea anxietăţii.

Evitarea îi menţine în stadiul durerii.

Modelul procesual dual – două alternative:
pierderea orientării Vs. restabilirea orientării

W. Stroebe & M. Stroebe (1987): jelitul persoanei

pierdute necesită o balanţă între cele două alternative.
Oscilarea determină creşterea durerii şi imposibilitatea de a-
şi continua viaţa.
Modelul existenţial – durerea este un proces activ,
constructiv, o „provocare pentru simţul identitar”.

Neimeyer et. al. (2002): durerea determină o criză

existenţială doar dacă provoacă sensul vieţii
celui rămas în viaţă, dacă acesta nu a înţeles
sensul şi semnificaţia vieţii.
E. Kubler-Ross (2008):
Moartea constituie cea mai mare criză pe care
trebuie să o înfrunte omul, un fenomen procesual,
anticipat de deteriorare, deziluzii, suferinţe,
pierderi.

Teama de moarte este fundamentată inconştient,

prin credinţa oamenilor în propria nemurire:
moartea nu este posibilă în ceea ce îi priveşte pe ei
înşişi, este de neconceput.
Teoria managementului terorii

Pentru a minimiza anxietatea față de moarte și

pentru a funcționa la un nivel optim zi de zi,
oamenii trebuie să fie motivați și să creadă că
trăiesc într-o lume care îi susține, astfel încât să
poată să devină utili atât pentru ei, cât și pentru cei
din jur.
 Routledge & Juhl (2010):
Inevitabilitatea morții nu este la fel de
amenințătoare și nu produce un nivel de anxietate
crescută la persoanele care cred că existența lor are
un scop.
Persoanele care nu văd sensul și importanța vieții
au raportat niveluri crescute de anxietate față de
moarte.
 Anxietatea faţă de moarte – diferențe:

- gen și vârstă: la tinereţe, femeile sunt mai anxioase

decât bărbaţii, nu şi la bătrâneţe.
- vârstă: la bătrâneţe, anxietatea faţă de moarte tinde să
se stabilizeze.
- condiţii de viaţă (vârstnici instituţionalizaţi vs.
noninstituţionalizaţi): cei instituţionalizaţi au temeri mai
puternice legate de moarte, datorită unui control mai redus
asupra propriei vieţi şi al unui nivel scăzut al calităţii vieţii.
- starea de sănătate: problemele de sănătate reprezintă un
predictor al anxieţăţii faţă de moarte.
- înclinaţiile religioase: oamenii cu înclinaţii religioase au
un nivel mai scăzut al anxietăţii faţă de moarte.

Adaptarea prin spiritualitate (credinţă, religie) poate

reduce sentimentul de pierdere a controlului şi lipsa de
speranţă.
Credinţele religioase oferă o schemă cognitivă care reduce
stresul, în timp ce practicile religioase reduc
sentimentul de izolare şi cresc simţul iertării.
Stadiile agoniei şi morţii
Elisabeth Kubler-Ross (interviuri cu
peste 200 de bolnavi în stadiul terminal):

• rezistenţa şi negarea (“Nu, nu eu!”, “Nu e adevărat!”)

• furia şi revolta („De ce eu?”, “Nu putea fi celălalt?”)
• negocierea cu viaţa şi cu divinitatea („ Să trăiesc cât să
îmi văd fiul căsătorit”; „Să îmi pun treburile în ordine”)
• depresia, deprimarea
• acceptarea

! Nu toţi trecem prin toate stadiile, iar unele pot apărea

în acelaşi timp.
 Moartea generează:
• întrebări
• restructurări şi reconfigurări personale
• nevoia de identificare a scopului şi sensului vieţii
• nevoia de a oferi şi a primi iertare
• nevoia de menţinere a speranţei
• nevoia de a-şi lua rămas-bun
• aşteptări cu privire la ce se va întâmpla după moarte.
 Perspective asupra conceptului de moarte

Copilăria
- până la 5 ani - moartea are caracter reversibil;
- între 5-9 ani - se conştientizează permanenţa morţii, dar
nu şi inevitabilitatea ei; moartea este personificată;
- la 9-10 ani - o viziune realistă: fenomenul morţii este
atotcuprinzător;
- după 12 ani – gândire abstractă: moartea ca parte a
ciclului vieţii.
 Adolescenţa
- perioadă de idealizări, eroisme, riscuri.
- idei de sfidare a morţii, sunt îndrăzneţi şi necugetaţi în
acţiuni.

Tinereţea
- oamenii sunt preocupaţi de educaţie, de perfecţionare, de
carieră şi întemeierea familiei, sunt „avizi” de viaţă.
 Maturitatea
- apare pregnant conştiinţa morţii; se confruntă cu
moartea propriilor părinţi; observă modificări în planul
corporalităţii.
- apropierea morţii poate constitui o bază motivaţională
pentru o schimbare majoră.

Bătrâneţea - acceptarea morţii: trăirea unei vieţi

încărcate de sens VS. renunţarea şi abandonul în faţa
morţii, sentimente de inutilitate.
PSIHOLOGIA DEZVOLTĂRII

Conf. univ. dr. Florinda Golu

MATURITATEA
(40 – 65 ANI)
 Dualitatea perioadei maturităţii

- perioadă de noi - perioadă de

împliniri insatisfacţii şi tensiuni
interioare

- stabilitate şi - conştiinţa apropierii

reflectivitate sfârşitului şi a scurgerii
ireversibile a timpului

- control deplin asupra - depresie

propriei vieţi
Dihotomizare:

• o perioadă stabilă - majoritatea au o relaţie de

cuplu de lungă durată, o carieră, un cămin.

• o perioadă de transformări radicale -

conştientizarea eşecurilor în realizarea scopurilor
anterioare (criză).
Jung: Abilitatea de a-ţi atinge întregul potenţial
depinde de experienţele de dezvoltare din anii
anteriori.

Problemele din copilărie şi adolescenţă, nerezolvate

la momentul respectiv, se vor acutiza la maturitate.
Planul senzorial:
- declin al funcţiilor vizuale (după 45 de ani scade
capacitatea de acomodare a cristalinului şi creşte
nevoia de lumină)
- deteriorare graduală a abilităţilor auditive
- funcţiile gustative şi olfactive se menţin; declin
după 50 de ani.
Planul motric:

- persoanele cu viaţă sedentară încep să-şi piardă

energia şi tonusul muscular
- persoanele cu un stil de viaţă activ – nu.
- după 40 de ani – scade rapiditatea mişcărilor
- după 50 de ani – scade precizia mişcărilor
Sănătatea:
- tulburări ale activităţii inimii după 45 ani
- tulburări ale aparatului circulator, respirator
- perturbări ale sistemului hormonal
- probleme de sănătate: artrite, reumatisme,
hipertensiune
Diferenţe de gen în percepţia şi atitudinea faţă
de boală:
Femeile:
• conştientizează mai mult problemele de sănătate
• au mai multe cunoştinţe despre boli şi prevenţia
lor
• consultă medicul mai frecvent.

Explicaţia?
Femeile trăiesc mai mult decât bărbaţii?
 Female life expectancy:
Global Health Observatory, World Health
Organization

•Femeile trăiesc mai mult decât bărbații, cu 6 până la 8 ani.

•Diferența se datorează parțial avantajului biologic al

femeilor, însă reflectă și diferențele comportamentale dintre
genuri.
• În anumite contexte (ex., zone din Asia), aceste avantaje
dispar datorită discriminării de gen, astfel încât speranța
de viață a femeilor la naștere este mai scăzută ori egală
cu a bărbaților.

• Speranța de viață a femeilor variază în funcție de zonele

geografice și de nivelul economic al țărilor.

• De exemplu, speranța de viață a femeilor este de peste 80

de ani în cel puțin 35 de țări. În regiunile africane – 54 de
ani.
• Nou născuții de gen feminin au o probabilitate mai mare
de a supraviețui până la împlinirea vârstei de 1 an decât
cei de gen masculin.

• Acest avantaj se continuă de-a lungul vieții, femeile

având rate mai scăzute de mortalitate la toate vârstele.

• Avantajul de longevitate al femeilor devine mai evident

la vârsta a treia, ceea ce se datorează unui nivel redus de
comportamente de risc de-a lungul vieții (consum de
alcool, fumat).
Aspectul fizic:
• riduri
• încărunţirea părului
• creştere în greutate
• tasarea oaselor
• scădere a tonusului muscular după 50 de ani.

se reflectă în imaginea de sine (factor explicativ al

crizei vârstei).
Funcţionalitatea intelectuală:

- cresc capacităţile rezolutive

- cresc abilităţile de a sintetiza
- gândirea capătă o latură practică, o dată cu
angajarea sistematică în activitate.
- oamenii rezolvă probleme reale: acceptă
contradicţiile, compromisurile, sunt dispuşi spre
negociere.
Declin sau progres al dezvoltării intelectuale?
- studiile lui D. Wechsler - declin
- studiile lui L. Terman – progres (inteligenţa
creşte o dată cu vârsta)
- inteligenţa intră în declin în anumite privinţe, în
altele însă, nu (J.L. Horn)
Inteligenţa fluidă Inteligenţa cristalizată
(intră în declin) (solidificare, amplificare)
conexiuni noi deprinderi intelectuale
Memoria:
-se perfecţionează în funcţie de sarcinile
profesionale
-după 45 de ani scade memoria mecanică, cresc
memoria logică şi voluntară
-după 50 de ani scade MSD, iar MLD se menţine.
!!! Percepţia şi atitudinea faţă de propriile
abilităţi
•cei care consideră că doar în anii tinereţii au putut
învăţa blocaje în performanţe, un proces de
regresie la nivelul abilităţilor intelectuale
•cei care sunt şi se menţin activi, deschişi şi
încrezători perfecţionarea anumitor capacităţi.
 Criza vârstei de mijloc

Criza vârstei de mijloc = un subiect controversat,

un “mit cultural de inspiraţie vestică”.
Termenul (“midlife crisis”) – 1965, Elliott Jaques
(psihanalist canadian).
Care sunt factorii determinanţi?
Factori determinanţi:

- procesul îmbătrânirii

- modificările fizice şi psihologice ce însoţesc

acest proces

- relaţia cu partenerul, înstrăinarea şi monotonia

- creşterea copiilor şi plecarea lor de acasă

- conştientizarea duratei vieţii şi a trecerii timpului

- apariţia pregnantă a ideii de mortalitate

- tensiunile şi stresul care decurg din conflictul

dintre forţa competitivă a tinerilor vs. declinul
personal.
Cum se manifestă?
-stare de confuzie generală

-regrete pentru nerealizările anterioare

-regrete pentru tinereţea “pierdută”

-proastă dispoziţie
- nevoie de izolare / nevoia de o anumită persoană

- scăderea libidoului şi a satisfacţiei sexuale

- sentimente de gelozie, asociate cu posesivitatea

- sentimente de invidie, asociate cu subestimarea de sine.

E. Jaques: criza apare atunci când oamenii
conştientizează faptul că cel puţin jumătate din
viaţa lor a trecut ireversibil.

Inevitabilitatea crizei?
Criza este corelată mai puţin cu vârsta şi mai mult cu
circumstanţele personale:
▪stil de viaţă
▪relaţii interpersonale
▪cunoaşterea de sine
▪plecarea copiilor
▪sentimentul de necunoscut în relaţia de cuplu.

•10-20% dintre oameni experimentează criza (Lachman,

2004; Wethington, 2000)
•impactul și frecvența sunt determinate de cultură și
mentalitate.
Termenul de „criză” - un cuvânt-pretext,
o scuză pentru a justifica:

depresiile
relaţiile extra-conjugale
schimbările de carieră
Criza vârstei de mijloc la femei:

• Unele femei se simt pierdute, inutile, atunci când nu îşi

mai pot exercita rolul matern.

• Alte femei aşteaptă cu nerăbdare această perioadă de

„libertate”, pentru a-şi urma cariera / alte interese.
Criza vârstei de mijloc la femei:

• Pe măsură ce apar semnele îmbătrânirii şi se instalează

menopauza, femeile nu se mai simt atractive, dorite,
feminine.
• tendinţe depresive
• sentimente de devalorizare de sine
Variaţii individuale şi culturale:

- femeile din cultura chineză resping noţiunea de

menopauză şi percep acest fenomen ca o tranziţie
naturală spre încetarea fertilităţii.

- 2/3 din femei simt indiferenţă sau chiar uşurare

(uşurarea de „povara” maternităţii).
În general, femeile se simt neglijate de partener, ca
urmare a tinereţii pierdute.

Apar frustrarea, autodispreţul, „demisia” afectivă.

Au o mai mare senzitivitate relaţională, fapt ce le

predispune către gelozie.

Femeile cu un nivel înalt al satisfacţiei maritale

prezintă mai puţine simptome negative ale
manopauzei, sunt mai calme, mai puţin frustrate şi
deprimate, mai relaxate.
Criza vârstei de mijloc la bărbaţi:

O dată cu trecerea anilor, bărbaţii se pot simţi

ineficienţi şi incapabili.

Cauze?
Potențiale cauze (Infurna et al., 2020):

•Îmbătrânirea: pe măsură ce bărbații intră în declin din

punct de vedere fizic, se văd nevoiți să lupte să accepte cine
devin, în comparație cu cine au fost cândva.

•Separarea / Divorțul: divorțul este o schimbare majoră,

care îl obligă pe bărbat să-și regândească viața și viitorul;
depresia post-divorț este frecventă.

•Preocupări existențiale: cine sunt?, încotro mă îndrept?,

cine am fost?, ce mai pot fi?
• Copiii deveniți adulți: pe măsură ce copiii părăsesc
casa părintească, această libertate nou găsită poate fi
incomodă și plină de incertitudine.

• Modificări la locul de muncă / rutina profesională: o

persoană a cărei carieră a stagnat sau se confruntă cu
depresie după ieșirea din activitate sau pierderea locului
de muncă poate avea mai multe șanse de a experimenta o
criză de mijloc.

• Propriii părinți care îmbătrânesc: au nevoie de atenție

și îngrijire suplimentară, ceea ce ar putea duce la noi
provocări și rutine.
•Îngrijorări cu privire la sănătate: un bărbat care anterior
era perfect sănătos ar putea experimenta astfel de îngrijorări,
care îl determină să-și rearanjeze obiectivele.

•Pierderea unor persoane dragi: atunci când pierderile

devin frecvente, bărbații încep să se gândească la propria
moarte (+ sentimente de durere și pierdere, depresie).

•Succesele celorlalți: deoarece bărbații sunt competitivi,

realizările și succesele altora îi determină să reflecteze
asupra propriilor nerealizări.
Farrell şi Rosenberg (1981) - tipologie:

1. bărbatul transcendent - generativ, nu resimte

criza vârstei de mijloc şi are soluţii potrivite pentru
problemele vieţii; o perioadă de împlinire şi
relaxare.

2. bărbatul pseudo-dezvoltat - face faţă

problemelor, autosugestionându-se că totul e sub
control; în realitate se simte confuz.
3. bărbatul aflat în plină criză - confuz şi depăşit
de vârstă, simte că întreaga lui lume se prăbuşeşte;
nu e capabil să găsescă soluţii, devine depresiv.

4. bărbatul punitiv - nefericit, manifestă ostilitate

în raport cu ceilalţi, dar şi cu sine.
Cum fac faţă crizei femeile şi bărbaţii?
 consum de alcool
depresie
boală
autovictimizare
autoînvinovăţire pentru eşecurile anterioare
relaţii cu persoane mai tinere
preocupări intense pentru aspectul fizic
extravaganţe
autoanaliză, reîntoarcere către sine
 Avem tendinţa de a ne „agăţa”:
• de anumite tipare cognitive şi emoţionale
• de moduri de viaţă şi imagini ale sinelui ce
aparţin unor stadii anterioare ale dezvoltării, însă
inadecvate în prezent.
! A privi criza ca pe un şir de tranziţii şi
încercări.

! A transforma o potenţială criză într-un triumf

asupra vieţii, prin antrenarea rezilienţei.
 Funcţionarea socială şi de personalitate

• E Erikson:
generativitate VS. stagnare

interes general,
productiv, creativ,
util
stări de plictiseală,
interese limitate, centrare pe sine
Stadiul 7: generativitate vs. stagnare
Localizare: maturitate
Virtutea: grija
Întrebarea existențială: Pot face ca viața mea să conteze?

Generativitatea - capacitatea de a ghida generațiile viitoare;

deschiderea către familie, relații, muncă, societate, spirit civic, a fi
productiv și creativ, a-ți aduce contribuția; împlinire.

Stagnarea - centrare pe sine, incapacitatea și lipsa de deschidere

către evoluția societății, insatisfacții, comportament imatur,
egocentric, lipsă de productivitate.
George Vaillant - revizuirea modelului lui
Erikson:

- intimitate vs. izolare

- „consolidarea carierei vs. autoasimilare”
- generativitate vs. stagnare
- „înţelepciune, deţinerea sensului vs. rigiditate”.
• R. Peck - direcţii ale dezvoltării:

• valorizarea înţelepciunii VS. valorizarea forţei

fizice
• socializare VS. sexualizare în relaţiile
interpersonale
• flexibilitate emoţională VS. epuizare emoţională
• flexibilitate mentală VS. rigiditate mentală
• Scădere a satisfacţiei maritale şi a intimităţii.

• Evenimentele de viaţă stres / anxietate

în relaţia de cuplu.
„Divorţul emoţional”
•lipsa de comunicare, de activităţi comune, ocupaţii
diferite, solicitante, plecarea copiilor, înstrăinare
•pierderea satisfacției maritale
și a pasiunii inițiale
•monotonia, îndepărtarea
Sindromul „cuibului gol” - coincide cu plecarea
copiilor de acasă.
Sindromul „cuibului gol” - coincide cu plecarea
copiilor de acasă.

Manifestări:
-Sentimentul pierderii
scopului, sensului,
sentimente de singurătate
-Frustrare generată de pierderea controlului
-Distres emoțional
-Stres marital
-Anxietate cu privire la copii
-Probleme somatice
-Vinovăție, iritabilitate
”A doua lună de miere” (marital re-enchantment)

•partenerii îşi evaluează reuşitele maritale şi familiale

•îşi conştientizează libertăţile, intimitatea, lipsa grijilor
•redobândirea satisfacției
maritale
•creșterea intimității psihologice
și sexuale
Relaţiile interpersonale ca predictor al stării
de bine psihologic

TEORII
1. Kahn şi Antonucci: teoria suportului social

Suportul social = tranzacţii interpersonale

(afecţiune, sprijin), cu rol major în starea de bine
psihologic.

Conceptul de „convoi” de oameni suportivi

Omul traversează ciclurile vieţii, înconjurat de o
serie de alte persoane, cu care este conectat într-o
măsură mai mare sau mai mică, prin oferirea sau
primirea de suport social.
2. L. Carstensen - teoria selecţiei socio-
emoţionale

Nr. din ce în ce mai scăzut de relaţii interpersonale

este rezultatul unui proces de selecţie, prin care
oamenii îşi întreţin reţelele sociale.

Scopul - maximizarea beneficiilor sociale şi

reducerea riscurilor / pierderilor.
3. R. Weiss: teoria „proviziilor sociale”

Oamenii au nevoie de 6 tipuri de „provizii” sociale,

pentru a-şi menţine starea de bine şi a evita
singurătatea:
- încredere
- ghidare
- integrare socială
- îngrijire
- ataşament
- un trai bun
Oamenii cărora le lipsesc astfel de „provizii” pot
experimenta efecte negative.

Ex.: lipsa ataşamentului - izolare emoţională

lipsa integrării sociale - izolare socială

Relaţiile interpersonale tind să se specializeze în

anumite tipuri de „provizii”.
 Alte direcţii ale dezvoltării sociale şi de
personalitate:

- maturizare afectivă (echilibru afectiv) şi

autoreglaje în funcţionarea personalităţii
- maturizare profesională (ataşamentul faţă de
profesie)
- maturizare familială (consolidarea relaţiei cu
partenerul şi copiii, încredere şi sprijin reciproc)
 Învăţarea la vârsta adultă

- independenţă în gestionarea resurselor interne şi

externe ale învatarii
- autodirijare şi autonomie
- autoinstrucţie
 Caracteristici ale educaţiei permanente:

• este continuă, pe întreaga durată a vieţii

• se sprijină nu numai pe instituţiile educaţionale

specializate, ci şi pe resursele educaţionale ale familiei,
comunităţii, societăţii
• are caracter universal

• permite forme alternative şi complementare

• vizează creşterea calităţii vieţii.

Knowles - particularităţi ale învăţării adulte:

- motivată intrinsec
- bazată pe responsabilitatea pentru propriile decizii
de viaţă
- fructifică experienţele anterioare de învăţare
- centrată pe viaţă, pe implicaţiile aplicative
imediate.
• adulţii maturi nu sunt inferiori celor tineri în
privinţa capacităţii de a învăţa.
• mulţi dintre ei învaţă mai puţin decât ar putea şi
nu-şi pun în valoare abilităţile şi cunoştinţele.
• unii sunt total neîncrezători în propriile resurse
de învăţare, blocaţi în stereotipiile negative
legate de vârstă, se tem de eşec

confirmarea şi perpetuarea stereotipurilor

sociale
Profesia şi stresul ocupaţional
Factorii de stres – evenimente / condiţii de mediu
care au potenţialul de a induce stres.

Stresul
•reacţie psihologică la solicitările factorilor de stres,
cu potenţialul de a face o persoană să se simtă
tensionată şi anxioasă.
•rezultatul unei percepţii subiective a factorilor de
mediu.
 Distres şi eustres

Eustres
• stresul pozitiv Distres
• efecte benefice • stresul negativ
• apare când agenţii stresori • efecte de încordare şi de
au o semnificaţie tensionare
favorabilă, declanşând • probleme psiho-
afecte pozitive comportamentale, risc de
• productivitate, eficienţă burnout
Variabile care generează stres profesional:

-încărcarea muncii (conținut, condiții)

-responsabilitatea faţă de subaltern

-subutilizarea competenţei profesionale

-recompensarea muncii

-reţeaua socială de la locul de muncă

- conflictul de rol în muncă (conflicte cu superiorii,
colegii, subalternii)

- nesiguranţa postului

- munca repetitivă, monotonă

- lipsa de potrivire între cerinţele postului şi resurse /

nevoi
Mecanisme de coping:

Copingul = efort cognitiv şi comportamental de a

reduce, stăpâni / tolera solicitările interne sau
externe ce depăşesc resursele personale.
• Coping focalizat pe problemă / direct - acţiuni
orientate spre rezolvarea, redefinirea, minimalizarea
situaţiei stresante

• Coping focalizat pe emoţie / indirect - orientat

spre persoană, în scopul reducerii sau controlării
răspunsului emoţional la stresori.
Ex.: strategii paleative - alcool, sedative,
tranchilizante, droguri, tehnici de relaxare.
Criza profesională - oamenii încep să-şi pună
întrebări cu privire la carieră, visele de perspectivă,
scopurile personale.

dacă nu şi-au atins

scopurile personale până la această vârstă,
îşi pot ajusta aspiraţiile
şi se pot reorienta profesional.
alţi oameni nu sunt pe deplin conştienţi
de aspiraţiile nerealiste, fiind predispuşi depresiei şi
stresului.
Pierderea slujbei
- sursă majoră de stres
- o experienţă dureroasă: pierderea slujbei şi a veniturilor
aferente + pierderea stimei de sine.
Efecte:
descurajare, nefericire
căderi nervoase
anxietate
depresie
boli
Cum se pot contracara efectele negative?
• suport social din partea familiei
• activităţi alternative
• ataşamentul (scăzut) faţă de locul de muncă
• perceperea cauzelor impersonale ale şomajului.
Fenomenul de burnout - stresul cronic la locul de
muncă = epuizare emoţională, depersonalizare şi
scăderea capacităţii de realizare profesională.

Manifestări:
- plictiseală, apatie
- eficienţă redusă
- oboseală, surmenaj, asociate cu dureri fizice difuze şi
tulburări de somn
- sentimentul frustrării
- decepţie faţă de profesie şi sentimentul de inutilitate.
Factori predispozanţi:
• lipsa de control asupra mediului profesional (program,
sarcini prestabilite)

• valori şi expectaţii profesionale confuze, nerealiste,

idealiste

• dinamici relaţionale disfuncţionale la locul de muncă

• neconcordanţa profesiei cu abilităţile şi interesele

• lipsa de suport social.

Victimele: persoane foarte eficiente, competente,
energice şi ambiţioase, persoane idealiste, dedicate,
cu aşteptări înalte.

Persoanele predispuse: persoanele angajate,

devotate, extreme de implicate (asistentele,
avocaţii, ofiţerii de poliţie, profesorii, asistenţii
sociali).
Cum se pot contracara efectele burnout-ului?
• conştientizarea şi auto-observarea
• dezvoltarea unor interese colaterale
• ajustarea atitudinală: aşteptări realiste, gândirea
pozitivă, raţionalizarea eforturilor
• gestionarea factorilor stresori
• reevaluarea deciziilor şi opţiunilor profesionale,
a intereselor şi abilităţilor personale.
Workaholismul

•o nevoie aproape incontrolabilă de a munci

•50 – 60 de ore / săptămână
•competitivi, ambiţioşi, obsesivi
•nu au capacitatea de a trăi satisfacţiile în afara muncii
•conceperea muncii ca pe o plăcere fără limite, devotament
patologic
•ruperea echilibrului psiho-social
•sentimente de vinovăţie atunci când se opresc din a munci.
Prevalenţă: mai mare la bărbaţi.

Cauze la femei:
•dorinţa şi nevoia de competiţie la locul de muncă
•preconcepţia că se aşteaptă mai mult de la ele.
Fenomenul de mobbing - „psihoteroare” la locul
de muncă:
- injustiţie, denigrare, încălcare a drepturilor,
hărţuire, umilire, jignire, maltratări morale,
agresiune – practicate sistematic şi pe durate
îndelungate.

Asupra angajatului se exercită o serie de acţiuni de

presiune psihologică, determinându-l să părăsească
postul respectiv.
 Efecte:
• anxietate, fobii
• tulburări comportamentale
• pierderea motivaţiei pentru muncă
• scăderea satisfacţiei şi a performanţei
• alienarea socio-profesională
Combaterea fenomenului:
• intervenţii manageriale
• programe de instruire pentru angajaţi
• reconcilierea părţilor
• negociere
• reabilitare vocaţională
Migraţia
- plecarea adulţilor la muncă în străinătate,
concomitent cu abandonul restului familiei (copii,
părinţi, partenerul de cuplu).
Efecte asupra copiilor:
• trăirea sentimentului de abandon
• stres
• boală şi ticuri nervoase
• scăderea performanțelor școlare
• dezamăgire în relațiile cu oamenii
• refugiu în consumul de substanțe
• accentuarea valorii banilor
• inhibare, închidere în sine
• agresivitate față de colegi
• lipsa de respect pentru părinți și alți adulți
 • Copiii care migrează
• Copiii lăsați în urmă pot avea împreună cu părinții lor se
unele beneficii de pe urma confruntă cu diferite
părinților migranți. oportunități și provocări:
• sumele de bani trimise acasă de - marginalizarea și discriminarea
părinți pot crește consumul, pot în țara de stabilire
finanța școlarizarea, pot facilita - barierele în accesul la serviciile
accesul la asistență medicală și sociale
pot finanța locuințe mai bune. - provocările privind drepturile
la cetățenie și identitate
- insecuritatea economică a
părinților
- dislocarea socială și culturală
- unii copii se dezvoltă și
contribuie pozitiv la noile lor
comunități.
PSIHOLOGIA DEZVOLTĂRII

Conf. univ. dr. Florinda Golu

VÂRSTELE ADULTE ŞI MATURIZAREA
 Manifestări ale maturizării

ADULT personalitatea matură

maximal dezvoltată
independentă
perfect adaptabilă
complexă
autorealizată
A. Maslow - caracteristicile personalităţii
mature:

1. O percepţie mai eficientă a realităţii

2. Acceptarea eului, a celorlalţi şi a naturii

3. Spontaneitate

4. Centrarea pe problemă
5. Detaşarea

6. Independenţa de cultură şi mediu

7. Orizonturi nelimitate de cunoaştere

8. Sentimente sociale – simpatie şi afecţiune

9. Relaţii sociale profunde şi selective

10. Structură de caracter democratică, respect

pentru fiinţa umană

11. Certitudine etică

12. Spirit creator.

Ce este maturizarea?
Maturizarea = o ajustare şi o conştientizare
continuă a nevoilor, aşteptărilor şi
responsabilităţilor

= un proces cumulativ şi
transformativ
O varietate de manifestări, exprimate în:

- Contextul vieţii familiale

- Contextul vieţii profesionale
- Contextul vieţii sociale şi culturale
I. CONTEXTUL VIEŢII FAMILIALE

- roluri familiale

- identitate familială

- roluri maritale şi parentale

- gestionarea momentelor de criză familială

II. CONTEXTUL VIEŢII PROFESIONALE

- Atingerea complexităţii profesionale

(apogeu – declin - ieşire din activitate)

- Formarea unei identităţi şi culturi

profesionale
III. CONTEXTUL VIEŢII SOCIALE ŞI
CULTURALE

- Extinderea cercului vieţii sociale

- Implicarea în activităţi socio-culturale de

interes general-uman.
Alte particularități:
- se depăşesc graniţele dintre real şi posibil
- gândire de tip vizionar
- determinare
- îndrăzneală
- nivel înalt de aspiraţii.
 Indicatorii maturităţii şi normele sociale

Vârsta adultă = începerea procesului de

îmbătrânire?

procesul de îmbătrânire biologică (transformările

organice)
VS.
procesul de ”îmbătrânire socială” (transformări în
asumarea rolurilor)
Kimmel (1980):
Vârsta = un set de expectaţii comportamentale
asociate cu coordonatele vieţii
- prescrieri sociale (permisiuni şi restricţii)

= norme sociale / standarde de comportament.

 norme ale vârstei

• „Ceasurile personale” vor fi potrivite în funcţie

de „ceasul social”.
Indicatori ai maturizării:
- a rezolva cu succes crizele anterioare
- a oferi şi a primi iubire
- a fi sociabil
- a te dărui
- a fi generativ şi productiv
- a fi integrat cu tine
- a fi optimizat
- a aprecia în mod pozitiv şi creativ provocările
vieţii
STADII GENERALE:

Tinereţea (20-35/40 ani)

Maturitatea (40-65 ani)

Bătrâneţea (65+ ani)

Sfârşitul vieţii
 Teoria dezvoltării psihosociale - E. Erikson:

• intimitate vs. izolare (perioada tinereţii)

• generativitate vs. stagnare (perioada maturităţii)

• integritate a eului vs. disperare (perioada bătrâneţii)

Stadiul: intimitate vs. izolare
Localizare: tinerețe
Virtutea: iubirea
Întrebarea existențială: Pot iubi?

Intimitatea - facilitată de stabilizarea identitară – deschiderea

către angajamente pe termen lung, abilitatea de a stabili relații
bazate pe reciprocitate, de a face compromisuri, chiar sacrificii.

Izolarea - generată de nerezolvarea crizei identitare - teama de

relații, teama de respingere, teama de destrămare a unei relații.
Stadiul: generativitate vs. stagnare
Localizare: maturitate
Virtutea: grija
Întrebarea existențială: Pot face ca viața mea să conteze?

Generativitatea - capacitatea de a ghida generațiile viitoare;

deschiderea către familie, relații, muncă, societate, spirit civic, a fi
productiv și creativ, a-ți aduce contribuția; împlinire.

Stagnarea - centrare pe sine, incapacitatea și lipsa de deschidere

către evoluția societății, insatisfacții, comportament imatur,
egocentric, lipsă de productivitate.
Stadiul: integritate vs. disperare
Localizare: bătrânețe
Virtutea: înțelepciune
Întrebarea existențială: Este în regulă să fi fost așa cum am fost?
(retrospecție)
Integritate - contemplarea propriilor realizări, sentimente
mulțumitoare cu privire la viața proprie, sentimentul succesului în
viață.
Disperare - percepția propriei neproductivități, conștientizarea
neatingerii scopurilor în viață, insatisfacții cu privire la sine și la
viață, dezamăgire, disperare generatoare de lipsă de speranță și
deprimare.
! Stadiul apare în apropierea finalului vieții (atât la bătrânețe,
cât și în stadii terminale ale bolii).
Joan Erikson: Stadiul 9 - Toate cele 8 stadii reapar,
oamenii de confruntă din nou cu cele 8 crize psihosociale.
Criza psihosocială: oamenii se confruntă cu toate stadiile
anterioare, concomitent, însă polul negativ devine
dominant.
Stadiul 9
Speranță și credință Vs. disperare (80-90 ani)
 Harvard Study of Adult Development

George Vaillant, Robert Waldinger, Harvard

University
Durată: 1938 – 2013
Cost: 20 milioane dolari
Coordonatorii studiului: George Vaillant;
Robert Waldinger
Obiectiv major: identificarea factorilor care
contribuie la o viață fericită
Participanți:

- grup 1 - 268 B cu vârsta de aprox. 19 ani la debutul

studiului, în anii 1930-1940
- grup 2 - 456 B cu vârsta de aprox. 11-16 ani (anii
1970)

- doar B, deoarece, la începutul studiului, studenții

Harvard erau exclusiv B
- ulterior, au început să fie incluse și soțiile
participanților.
Colectarea datelor - din mai multe domenii (fiziologie,
psihologie, antropologie):
- Preliminar - examinare medicală, istoric medical complet.

- Chestionare – cu privire la sănătatea fizică și mentală,

satisfacția maritală și profesională, la fiecare 2 ani

- Informații provind sănătatea – de la participanți și medicii

lor, la fiecare 5 ani

- Interviuri – cu privire la relații, carieră, adaptarea la

îmbătrânire, orientarea politică, religie, strategiile de
coping, la fiecare 5-10 ani
Rezultate:
- Din participanții inițiali, aprox. 19 mai sunt în viață din
primul grup și 40 din grupul 2

- Relațiile pe care le dezvoltăm și gradul de satisfacție în

aceste relații au o puternică influență asupra sănătății.
Îngrijirea propriului corp este importantă, însă mai
important este să te îngrijești de relații.

- Oamenii cu nivel înalt de satisfacție în relația de cuplu la

vârsta de 50 de ani aveau un nivel înalt al sănătății fizice
la 80 de ani.
- Relațiile îi fac pe oameni fericiți, nu banii sau faima.

- Relațiile constituie factori protectivi în fața evenimentelor

de viață adverse, contribuind la întârzierea declinului fizic
și mental.

- Relațiile sunt predictori mai puternici ai fericirii și

longevității, decât nivelul social, QI-ul sau aspectele
genetice.

- Corelații înalte între calitatea înaltă a vieții și relațiile cu

familia, prietenii, comunitatea.
- Nivelul de satisfacție în relații la 50 de ani este un
predictor mai puternic pentru sănătatea fizică decât nivelul
de colesterol.

- Satisfacția maritală are rol protectiv: oamenii care aveau

căsnicii fericite la vârsta de 80 de ani au raportat lipsa
modificărilor dispoziționale chiar și atunci când
experimentau dureri fizice.

- Cei nefericiți și singuri au un nivel redus al longevității.

- Oamenii cu rețele de suport social au avut un nivel redus

de deteriorare cognitivă.
- Îmbătrânirea fizică de după 80 de ani este determinată de stilul
de viață avut înainte de 50 de ani.

- Alcoolismul și fumatul au fost identificate ca principale cauze

ale deceselor în rândul participanților.

- Ideologiile politice au corelat cu viața sexuală: liberalii au avut

parte de o viață sexuală mai activă, chiar și la 80 de ani,
comparativ cu conservatorii, care și-au încetat viața sexuală la
80 de ani.
- Relațiile bune cu mamele au fost corelate cu sănătatea și
fericirea ultimilor ani de viață (de ex., B care au avut relații reci
cu mamele erau în mai mare măsură supuși riscului de a
dezvolta demență la bătrânețe).

- Relațiile bune cu tații au fost corelate cu niveluri scăzute de

anxietate și cu o satisfacție mai crescută a vieții după 75 de ani.

- O copilărie nefericită poate fi uitată, dar dacă B are amintiri

plăcute din copilărie, acestea constituie o sursă de putere și
energie pentru întreaga viață.
Harvard Second Generation Study
- început în 2015, peste 2000 de participanți
- finanțat de National Institute on Aging
- studiu asupra copiilor participanților inițiali
- studiul efectelor experiențelor din copilărie
asupra sănătății la maturitate
- studiul va completa informațiile privind
îmbătrânirea de-a lungul vieții.
 Tinereţea
(20-35/40 ani)

1. Coordonate ale dezvoltării

R. White - 5 coordonate:
- stabilizarea identităţii
- deschiderea către relaţii interpersonale
- aprofundarea intereselor
- umanizarea valorilor; constituirea unui sistem propriu
- depăşirea egocentrismului.
Alte coordonate:
- formarea unui stil personal de a îmbina noile
roluri (partener, soţ/soţie, fiu/fiică al unor părinţi în
vârstă, părinte, de membru activ al societăţii şi
comunităţii).

- rezolvarea cu succes a contradicţiilor din

perioadele anterioare satisfacţie, stare de bine.

- constituirea unei identităţi adulte, ca rezultat al

exercitării repetate a rolurilor familiale,
profesionale, sociale.
- Compromis între sine, propria conştiinţă şi
lumea exterioară - pentru a-şi menţine
integritatea şi identitatea

- Capacităţile fizice şi psihice ating vârful de

manifestare

- Centrare pe realizarea proiectelor şi idealurilor

de viaţă
 2. Maturizarea intelectuală

- Perfecţionare specială a capacităţilor senzoriale

şi perceptive (profesia)
Memoria:
- vârf maxim al păstrării
- se perfecţionează procedeele de memorare
- caracter logic, voluntar, puternic selectiv.
Gândirea:

- caracter formal, complex

- ipoteze mentale
- adaptabilitate mentală la cerinţele profesiei
- se perfecţionează capacităţile senzoriale şi
perceptive
- rafinare a capacităţilor rezolutive
- toleranţă la alte sisteme de gândire, ca urmare a
extinderii câmpului social
- conexiuni şi analogii
3. Personalitate şi relaţionare socială

- autonomie, încredere în sine

- desprindere de familia de origine
- atitudine prospectivă
- deschidere spre nou, curaj
- idealuri stabile, dar ajustabile
- cercuri extinse de prieteni
- interese extinse
- responsabilitate.
E. Erikson:
intimitate (iubire, dăruire, relații durabile)
VS.
izolare (indiferență, incapacitatea de a iubi, relaţii
superficiale)

Stabilitatea identităţii eului - prin relaţiile

interpersonale şi evenimentele marcante de viaţă:
relaţia de cuplu şi căsătoria, divorţul, parentalitatea.
Rolul relațiilor de prietenie:

• ajutorul instrumental și material

• suportul emoțional și social
• satisfacție în / prin activitățile împărtășite
• creșterea integrării sociale
• menținerea sănătății mentale, înlăturând
singurătatea și izolarea
• Relațiile sunt motivante, recompensatoare pentru
oameni, motivația incluzând adesea faptul de a te
interesa și de a te ocupa de altul.

• Ele pot fi sursă de satisfacție și plăcere, de

atașament și sprijin, dar și sursă de conflicte.
 Iubirea şi cuplul

Teorii cu privire la alegerea partenerului:

- teoria similitudinii
- teoria complementarităţii
- mecanismul proiecţiei, prin idolatrizarea persoanei iubite.
 Cele 7 iubiri

1. Iubirea narcisică – un tip de iubire de sine dusă la

extrem, generată de nevoia de a ne simţi speciali. Relaţia
celor doi este unică, supremă, bazată pe idealizare
reciprocă.

(mitul lui Narcis – îndrăgostit de propria imagine reflectată

în apă şi a lui Echo, o nimfă blestemată de zei să poată doar
repeta ceea ce spun alţii, niciodată să iniţieze vorbirea; când
cei doi s-au întâlnit, Narcis vorbea cu propria imagine
reflectată în apă, iar Echo îi repeta la infinit cuvintele).
2. Iubirea virtuală – un gen de iubire la distanţă, în
care spaţiul fizic ne împiedică să fim împreună cu persoana
iubită, o fantasmă a perfecţiunii celuilalt şi a perfecţiunii
relaţiei, deopotrivă.

(mitul lui Pygmalion - sculptorul care, pierzându-şi

încrederea în femei, a realizat o statuie de sex feminin,
denumită Galateea, o imagine a perfecţiunii feminine şi s-a
îndrăgostit de ea. Zilnic, el îi vorbea, o dezmierda, până
când rugăminţile sale la zeiţa Venus au fost ascultate şi
Galateea s-a transformat într-o fiinţă vie).
3. Iubirea unilaterală – iubire asociată cu
indisponibilitatea celuilalt; în momentul în care există
reciprocitate, interesul se pierde.

(mitul lui Cupidon - zeu al iubirii, care l-a nimerit pe Apollo

cu o săgeată, făcându-l să se îndrăgostească de nimfa
Daphne, iar pe Daphne a lovit-o cu o altă săgeată, făcând-o
să se îndepărteze. Când Apollo se apropia de ea, Daphne
fugea, şi cu cât o implora mai tare, cu atât ea se îndepărta
mai mult. Pentru a scăpa, Daphne s-a transformat într-un
dafin, iar Apollo s-a agăţat de ea, îmbrăţişând-o şi iubind-o
pentru totdeauna.)
4. Iubirea interzisă – cei doi sunt atraşi de risc, de
obstacolele care stau în calea relaţiei, de elementul interzis.

(povestea lui Jupiter şi a iubitei sale, Io. Jupiter putea fi cu

iubita sa doar când soţia sa, Iunona, dormea. Pentru a se feri,
el întindea un nor peste locul lor de întâlnire de pe pământ,
astfel încât nu puteau fi văzuţi de pe muntele Olimp. Dar
într-o zi, Iunona s-a trezit, a văzut norul şi s-a îndreptat către
acel loc; pentru a se salva, Jupiter a transformat-o pe Io într-
o viţică albă, însă Iunona, pentru a-l pedepsi, a cerut viţica
în dar şi apoi a alungat-o.)
5. Iubirea sexuală – o relaţie bazată pe dorinţa sexuală

(povestea lui Pyramus şi a lui Thisbe, doi tineri cărora

părinţii le-au interzis iubirea, găsind, ca mijloc de salvare a
relaţiei lor, fuga de acasă).
6. Iubirea triunghiulară – apare atunci când aducem o
altă persoană în relaţie, reală sau imaginară, prin transfer,
duplicitate ori fantasmă.

(povestea lui Jupiter, care a dorit-o pe Europa, fiica regelui

Tir şi s-a transformat într-un taur. Cu fata în spatele lui, el a
alergat într-un ţinut nou, căruia i-a dat numele fetei. Acolo,
Jupiter şi-a reluat înfăţişarea şi i-a mărturisit Europei
motivul sexual al răpirii; după consumarea actului, Jupiter s-
a întors la soţie, iar Europa a rămas să aibă grijă de noul
ţinut.)
7. Iubirea androgină – inconştient, ne dorim ca
celălalt să-şi modifice trăirile, vorbirea,
vestimentaţia, felul de a fi.
-el să fie mai sensibil, mai deschis în exprimarea emoţiilor
-ea să fie mai puternică, mai puţin vulnerabilă

Mitul lui Hermafrodit, un tânăr chipeş, care semăna atât cu

tatăl (Hermes), cât şi cu mama (Afrodita) şi al lui Salmacis,
o nimfă plină de dorinţe sexuale. Aceasta îl ademeneşte pe
Hermafrodit şi se încolăceşte ca un şarpe pe el, rugându-se
zeilor să nu se separe niciodată; cele două trupuri se unesc,
devenind unul singur, bărbat şi femeie, în acelaşi timp.
 2. Căsătoria şi familia

• Satisfacţia maritală = corespondenţă şi

complementaritate în idei, atitudini, concepţii şi
aspiraţii, comunicare şi comportament sexual.

• Satisfacţia maritală – determinată de:

- capacitatea unui cuplu de a se crea şi re-crea continuu
- disponibilitatea interadaptativă
- responsabilitate şi angajament
Căsătoria
- un parteneriat, un angajament la dezvoltare

Relaţia conjugală, caracterizată prin asumare şi

angajament, este un proces viu, nu un produs finit,
o cale de evoluţie şi de coevoluţie.
 Tipuri de relaţii maritale (Cuber şi Harroff)

1. Tipul conflictual – tensiunea este o nevoie a

cuplului, dar și factorul coeziv.

2. Tipul devitalizat – inițial, profund îndrăgostiți;

cuplul devine apatic, continuitatea relaţiei e asigurată de
confort („cuşca obişnuinţei”).

3. Tipul pasiv - o convenţie, un aranjament social, bazat

pe o cordialitate binevoitoare; dragostea lipsește încă de
la început.
4. Tipul vital – implicare, empatie, accent pe lucrurile
făcute în 2; dacă nu ar face totul împreună, lucrurile nu
ar mai avea aceeași însemnătate.

5. Tipul total – îşi împărtăşesc totul, îşi rezolvă

problemele, sentiment de unitate, chiar dacă apar
probleme, le rezolvă împreună.
Familia:
= un grup format din 2 / mai multe persoane,
unite prin legături de sânge, căsătorie, adopţie,
care locuiesc într-un cămin comun,
interacţionează şi comunică, având un mod de
viaţă comun.
Familia nucleară / conjugală (simplă) – o pereche maritală (soţ,
soţie) şi copiii lor necăsătoriți, care locuiesc şi gospodăresc
împreună.

Reguli: fiecare membru participă activ la viața de familie, rolul

părinților este asumat, atât mama, cât și tatăl fiind implicați în
egală măsură în creșterea și educarea copiilor.
Familia extinsă – familia nucleară + rudele biologice, cuprinzând
2-3 generaţii.
Reguli: respectarea tradițiilor și obiceiurilor, accent pe
conservatorism, fără schimbări bruște și acceptarea cu dificultate
a tot ce înseamnă nou și a tot ceea ce nu intră în sfera familială.

Familia de origine (cosangvină) – familia în care se naşte şi

creşte un individ: părinţi, fraţi, surori, alte rude.

Familia conjugală – se întemeiază pe instituţia căsătoriei.

Roussel:

1. Familia fuzională – uniunea soţilor este autentică, prin

empatie şi anticipare relaţională.

2. Familia „club” – soţii îşi respectă independenţa, uniunea

lor este raţională, compatibilitatea se măsoară în termeni de
cost-beneficiu; cei doi îşi recunosc autonomia şi puterea.

3. Familia „istorie” – solidaritatea lor este bazată pe

amintirea unui trecut fericit şi speranţa unui viitor
armonios; fidelitatea şi încrederea reciprocă îi fac să fie
coezivi.
Funcţiile familiei:

Funcţia economică – asigurarea condiţiilor materiale

Funcţia de solidarizare – congruenţă în gândire şi acţiune

Funcţia educativă - sprijină interesele, abilităţile

membrilor, oferă modele de conduită.

Funcţia emoţional-terapeutică - asigură o „bază de

siguranţă”, un cadru armonios şi securizant, hrănitor şi
conţinător.
 Violența domestică
Etiologie:

1. Perspectiva biologică - determinare genetică,

mod de funcţionare a SNC, sistem endocrin,
neurotransmiţători, structuri cromozomiale.

Persoanele predispuse la manifestarea comportamentelor

violente prezintă:
- un nivel înalt al disfuncţionalităţii cerebrale
- disfuncţionalitate cerebrală minimală
- un nivel crescut de testosteron
2. Perspectiva socio-biologică – violența ca
modalitate de control a căsniciei şi vieţii de familie,
generată de nevoia bărbatului de a-şi găsi
confirmarea ca autoritate parentală.
3. Perspectiva transmisiei intergeneraţionale –
oamenii au tendinţa de a replica comportamentele
violente ale antecesorilor - „ciclu al abuzului”.

Un rol important în menţinerea şi perpetuarea

violenţei familiale îl deţin stilurile parentale
preluate de la părinţi, dar şi expunerea repetată la
scene de violenţă familială.
4. Teoria sistemelor familiale - interacţiunile
sociale menţin actele violente, datorită influenţelor
sociale reciproce.
5. Stresul familial - şomajul, problemele
financiare, un mediu de trai impropriu, insatisfacţie
profesională, existenţa unui copil cu nevoi speciale,
etc.
6. Comunicarea disfuncţională - partenerii nu au
învăţat să comunice despre evenimentele stresante,
să analizeze alternativele, să construiască un plan
de soluţionare.
7. Constelaţiile familiale – familie monoparentală
alcătuită din tată / familie cu un părinte vitreg /
familie extinsă.

8. Consumul de alcool și substanțe

9. Patologiile familiale
 Parentalitatea

Trecerea de la rolurile conjugale la cele parentale se

fundamentează pe relaţia psihologică cu viitorul
copil, chiar dacă încă nu este reprezentabil:
ce reprezintă copilul,
ce compensează,
pe cine substituie,
cum va fi,
cu cine va semăna.
De ce au oamenii copii?
- o împlinire a căsniciei

- motivul central al căsniciei

- normele sociale

- nevoia de a oferi educaţie, iubire, protecţie

- continuitatea familiei

- sentimentul utilităţii
- câştigarea / recunoaşterea statutului de adult

- nevoia de imortalitate

- Teoria psihanalitică: instinctul matern/patern

(instinctul de reproducere)

- Teoria Sinelui: generativitate

 Modele de conduită parentală:
(după Rose Vincent)

1. Părinţi prea uniţi

2. Părinţi neglijenţi
3. Părinţi infantili
4. Părinţi indulgenţi
5. Părinţi autoritari
6. Părinţi protectori
7. Părinţi dependenţi
8. Părinţi democratici
1. Părinţi prea uniţi
- centrați pe relația lor de cuplu
- au tendinţa de a exclude prezenţa copilui, în loc să o
integreze
- copilul se simte un intrus în lumea părinţilor
- copilul dezvoltă sentimente de frustrare, uneori
agresivitate.
2. Părinţi neglijenţi
- preocupați de grijile materiale, de carieră
- neglijează viața de familie
- nu sunt disponibili pentru copil
- încearcă să compenseze material
- copilul nu simte suportul părinților; sentimente de
abandon.
3. Părinţi infantili - lipsiţi de maturitate, nu sunt capabili
să-şi asume responsabilităţile pe care le implică familia.

Femeia copil - iese de sub autoritatea tatălui pentru a intra

sub autoritatea soţului; amână deciziile/pedepsele până
la venirea soțului; are momente de tandreţe; oferă un
model deformat de feminitate.

Bărbatul copil - nu îşi manifestă autoritatea; „tată

demisionar”; îşi iubeşte copiii, dar lasă toate
responsabilitățile în sarcina soției; nu se implică în
decizii; oferă un model deformat de masculinitate.
4. Părinţi indulgenţi
- oferă libertate de expresie deplină copilului
- nu impun restricţii
- sunt sensibili și interesați de activităţile şi creaţiile
copilului
- se consultă cu copilul în decizii
- apelează rar la pedepse
- copilul se dezvoltă independent, încrezător și creativ
- copilul va avea dificultăți în a se supune limitelor,
regulilor şi normelor de grup.
5. Părinţi autoritari
- copilul trebuie să respecte cu stricteţe ordinele
- regulile impuse sunt ferme, iar abaterile sunt însoţite
de pedeapsă.
- orice intenţie a copilului de a-şi manifesta
independenţa este interpretată ca o încălcare a
normelor
- în general, părintele este rece, detaşat faţă de copil şi
impune respectul muncii şi al efortului.
6. Părinţi protectori
- atenți la nevoile copilului
- îşi asumă toate responsabilităţile statutului de
părinte.
- copilul este perceput ca fiind fragil, cu nevoie
permanetă de sprijin şi protecţie.
- sunt permanent îngrijoraţi şi văd pericole la tot pasul
- acceptă greu autonomia copilului, însă ei nu apelează
la pedepse, ci se îngrijorează
- copilul se poate simți sufocat și are tendinţa de a se
îndepărta de părinţi.
7. Părinţi dependenţi
- nu se pot desprinde de familia de origine
- nu pot lua decizii
- este afectat echilibrul familiei
- dificultăți în realizarea procesului educativ
- copilul trăiește în confuzie.
8. Părinţi democratici
- respectă drepturile copilului
- regulile sunt aplicate şi urmate de toţi membrii
familiei
- flexibili, deschiși la nou
- sunt părinți protectori, oferind copilului securitatea şi
sprijinul de care are nevoie
- încrezători în capacitatea copilului de a lua decizii
personale
- încurajează copilul să fie independent, respectându-i
opiniile şi interesele
- copilul se va dezvolta armonios.
Dezvoltarea vocaţională. Alegerea carierei
Dezvoltarea vocaţională. Alegerea carierei
Împlinirea vocaţională şi atingerea satisfacţiei
profesionale presupun adaptarea la o serie de noi
cerinţe:
- program de lucru
- condiţii de muncă
- norme şi reguli specifice
- sistem de organizare
- colectiv de muncă
- ierarhii profesionale
- comportamente specifice
Teoriile luării deciziei vocaţionale
1. B. Hilton: decizia vocaţională a omului e
determinată de un input provenit din mediul
social, verificat prin testul disonanţei.
- dacă disonanţa are un prag scăzut de toleranţă,
atunci individul trebuie să verifice premisele pe
care s-au bazat opţiunile sale profesionale.
- dacă individul descoperă că aceste premise nu se
pot manifesta, atunci trebuie căutată o altă
alternativă profesională.
- procesul se repetă până când alternativa
ocupaţională trece testul de disonanţă.
2. L. Janis, L. Mann: luarea deciziei intervine
atunci când există un conflict între starea actuală
şi alternativele profesionale care se ivesc.

3. J. Krumboltz (perspectiva învăţării sociale):

luarea deciziei se modelează social, în funcţie de
întăririle şi feedback-urile pozitive şi negative ale
celorlalţi.
- evoluţia unei cariere este un proces de învăţare
care durează toată viaţa.
4. V. Vroom (teoria expectanţei) explică luarea
deciziei pe baza compensaţiilor aşteptate: o muncă
interesantă, şanse de promovare, siguranţa locului
de muncă, salariul, liberatatea de acţiune.
- atunci când cineva ia o decizie, e de aşteptat să se
gândească la mai multe rezultate.
- pentru fiecare rezultat, individul face o evaluare,
stabilind gradul de dezirabilitate.
- se ajunge la stabilirea acelei alternative cu cel mai
mare grad de dezirabilitate.
5. G. W. Peterson (teoria procesării
informaţionale): atunci când individul trebuie să
aleagă o anumită profesiune, el este pus în situaţia de
a procesa mai multe seturi de informaţii:
- informaţii despre sine: valorile şi interesele proprii,
abilităţile, competenţele
- informaţii de natură ocupaţională: tip de muncă, cerinţe
profesionale
- informaţii privind abilităţile decizionale: etapele procesului
decizional şi posibilitatea de a verifica rezultatele obţinute.
- verificarea execuţiei procesării informaţiei (abilităţi de
monitorizare a informaţiilor).
 Stadiile împlinirii vocaţionale

• D. Super: criteriul = interacţiunea dintre activitatea de

autocunoaştere a oamenilor şi alegerea ocupaţiei
potrivite:
- stadiul de creştere (0-14 ani) – prin joc, copilul
experimentează roluri şi activităţi pregătitoare pentru
viaţa de adult; în timp, încep să se cristalizeze interese

- stadiul de explorare (15-24 de ani) - adolescenţii îşi

identifică interesele, abilităţile, oportunităţile; spre
finalul stadiului, tinerii aleg profesia potrivită şi încep s-
o exercite;
- stadiul de implementare (25-44 ani) - cariera
devine stabilă

- stadiul de menţinere (45-64 ani) - menţinerea

poziţiei dobândite în anii anteriori

- stadiul de declin (65+ ani).

• R. Havighurst: criteriul = achiziţia de apitudini şi
capacităţi necesare integrării omului în viaţa
profesională :

- identificarea (5-10 ani) - copiii se identifică cu

părinţii lor

- achiziţia unor deprinderi fundamentale (10-15

ani) - dozarea timpului, a efortului, atenţia,
concentrarea

- identificarea profesională (15-25 ani) - alegerea

ocupaţională şi pregătirea pentru aceasta
- devenirea profesională (25-40 ani) -perfecţionarea
capacităţilor cerute de profesie; ascendenţa
profesională

- menţinerea unei societăţi productive (40-70 ani) -

oamenii devin interesaţi de responsabilităţile civice şi
sociale relaţionate cu profesiunea lor

- contemplarea unei vieţi productive şi responsabile

(70+ ani) - atitudine contemplativă, meditativă şi
retrospectivă cu privire la realizările din anii
anteriori.
PSIHOLOGIA DEZVOLTĂRII

CONF. UNIV. DR. FLORINDA GOLU

PREADOLESCENŢA
(PUBERTATEA)

10/11 – 14/15 ANI

Etimologie:

- latinescul „pubertas” - maturitate, bărbăţie.

- încheierea perioadelor de copilărie şi debutul

etapelor de maturizare.
- perioadă de răscruce, cu dispoziţii în schimbare,
transformări corporale, evoluţii cognitive.
Faze:
1. Faza prepuberală – 10-12 ani - modificări ale
caracteristicilor sexuale secundare;

2. Faza puberală – 12-14 ani - intră în funcţiune

glandele sexuale; nelinişti, anxietăţi, nevoi de
cunoaştere;

2. Faza postpuberală – 14 ani+; irascibilitate şi

conflictualitate intra şi interpersonală.
Caracteristici generale

 modificări profunde de ordin biologic şi social

învățarea - activitatea principală

adaptarea şcolară din ce în ce mai dificilă

 cresc responsabilităţile în casă

 creşte gradul de libertate

 creşte nevoia de independenţă

 achiziţii şi interese variate

 curiozitate
Dezvoltarea fizică

-caracteristicile secundare sexuale de gen

-procesele de osificare – disproporţii corporale

-creștere în înălțime – mai accentuată la fete

-modificări ale vocii

-începutul funcţionării glandelor sexuale

 Tiparele universale de dezvoltare

devansare
(progresul medicinei, nutriţia, creşterea nivelului de trai)
 Corelaţia dintre
momentul maturizării
şi dezvoltare:
• Fetele maturizate de
• Băieţii maturizaţi de timpuriu - sunt mai stresate,
timpuriu - sunt mai populari, anxioase în legătură cu noul
mai relaxaţi, fiind percepuţi ca aspect dezavantaj.
atractivi avantaj.

• Fetele maturizate târziu - în

inferioritate, complexate de
• Băieţii maturizaţi mai târziu întârzierea dezvoltării
- tulburări de dispoziţie, un caracteristicilor fizice.
nivel scăzut al stimei de sine.
Probleme de comportament

• fetele cu maturizare timpurie se angajează mai mult în

comportamente proactive decât colegii care se
maturizează la timp sau mai târziu.
• fetele cu maturizare timpurie tind să fie caracterizate de
mai multe probleme de comportament și dificultăți de
adaptare (Caspi și Moffitt, 1991).
• consumul de substanțe este mai răspândit la băieții și
fetele cu maturizare timpurie (Dick, Rose, Kaprio și
Viken, 2000)
Relațiile cu covârstnicii

•Băieții și fetele cu maturizare timpurie raportează mai

multe interacțiuni cu colegii care au comportamente
deviante (Caspi și colab., 1993; Wichstrøm, 1999).
•Cei cu maturizare timpurie și întârziată au raportat o gamă
mai largă de comportamente delincvente (comportament
opoziționist, activități delincvente) (Williams și Dunlop,
1999).
Compoziția de gen a școlii moderează, de asemenea,
modul în care este experimentată pubertatea.
•Caspi și colab. (1993) au demonstrat că efectele de
sincronizare pubertară variază sistematic în funcție de
tipul de context școlar: contexte școlare de același sex
sau mixte.
•Fetele maturizate timpuriu, aflate în medii școlare mixte,
au fost implicate în mai mare măsură în comportamente
care încălcau normele.
•Politica școlară nu este orientată spre a lua în considerare
momentul pubertății și implicațiile sale pentru dezvoltarea
socială; prin urmare, se pierde o oportunitate pentru
promovarea dezvoltării pozitive a tinerilor.
Teoria devierii maturizării (Brooks-Gunn et. al.)

Cei care se maturizează mai devreme / mai târziu au un

nivel mai înalt al stresului şi un nivel înalt al
emoţionalităţii.

a fi în contratimp cu ceilalţi reprezintă a fi o minoritate

în relaţiile cu covârstnicii.

instalarea unui stres tranziţional

(devierea + presiunile sociale)
În această tranziție, stresul crește vulnerabilitatea la problemele de
ajustare specifice vârstei.
 3 mecanisme potențiale explicative:

1. Modelul individual diateză stres (vulnerabilitate-

stres) (Caspi & Moffitt, 1991; Dorn & Chrousos, 1997;
Susman, Dorn, & Schiefelbein, 2002)

Factorii de vulnerabilitate psihosocială care există înainte

de adolescență accentuează probabilitatea creșterii
suferinței emoționale și a comportamentelor problematice
printre adolescenți, în special în interacțiunea cu stresul
tranzitoriu al pubertății.
2. Stresul tranzițional se referă la efectele hormonale
directe și indirecte.
Ipoteza influenței – prezice o creștere a suprarenalei
și a hormonilor gonadali (efecte directe; Susman, 1997) și
a maturizării fizice (efecte indirecte), ceea ce duce la o
creștere a suferinței emoționale, a consumului de substanțe
și a comportamentului problematic (Angold & colab.,
1999; Dorn și Chrousos, 1997).
3. Amplificarea contextuală - experimentarea tranziției
pubertare într-un context favorabil sau deviant (mediu
familial disfuncțional, grup deviant de covârstnici, zonă
rezidențială periculoasă) crește probabilitatea apariției
problemelor de comportament și a stresului emoțional
la pubertate (Caspi, Lynam, Moffitt, & Silva, 1993; Stattin
și Magnusson, 1990).
Reacțiile la schimbările biologice ale pubertății variază
sistematic, în funcție de contextul social în care apar
(Petersen & Taylor, 1980).
Contextele pot:
(a)amplifica sau atenua efectele puberale
(b)influența debutul și progresia pubertății.

Contextele funcționează prin diferite structuri sociale și

instituționale: familie, școală, colegi, prieteni, cartier, etc.
Dezvoltarea cognitivă

 un stil personal de gândire

 cresc performanţele gândirii

 desprinderea de concret şi trecerea spre real

 debutul gândirii ipotetico-deductive, formale

 deplina reversibilitate
Memoria - caracter activ, logic, selectiv.
MLD – eficientă la 11-12 ani.
MSD – eficientă după 13 ani.

Învăţarea - motivată intrinsec (dorinţa de

perfecţionare, bucuria de a descoperi, de a
cunoaşte)
Evoluţia limbajului

 vocabularul: 12-14.000 cuvinte

 creşte capacitatea de a înţelege sensurile variate
ale contextului
 creşte debitul verbal
 creşte adaptabilitatea verbală
 scrisul personal şi personalizat
 mijloace moderne de comunicare
Maturizarea afectivă

 diversificare a reacțiilor emoționale

 impredictibilitate, manifestări bruşte şi surprinzătoare,

ciclotimie

 creşte nevoia de intimitate

 primele sentimente de dragoste

 sentimente complexe: recunoştinţă, respect

Maturizarea morală

 perioada moralităţii autonome

 un cod moral personal
 acceptă normele societăţii, dar reflectează
asupra lor, e înclinat spre autoanaliză
 controlul este interior şi raţional, ceea ce
permite evaluarea corectă a comportamentelor
negative, anticiparea pedeapsei şi evitarea
acesteia.
Maturizarea personalităţii

 cooperarea, altruismul, nevoia de a fi util.

 contradicţii interioare între dorinţa de a i se

conferi şi recunoaşte statutul de adult şi
tendinţa adultului de a-l trata tot ca pe un copil.

 identificarea cu modelele de gen

 constituirea unei noi identităţi

Dezvoltarea socială şi de sine

 nevoi de supunere şi dominanţă

 nevoi de apartenenţă
 depăşirea egocentrismului
 grupurile de prieteni:
- bază de siguranţă
- context de învăţare a comportamentelor sociale
- context de constituire a imaginii de sine
Dezvoltarea conștiinței de sine:

• sprijinită de îmbogăţirea intereselor,

capacităţilor cognitive şi a aptitudinilor

• percepţia de sine şi reprezentarea de sine trec

prin probe permanente de verificare în
competiţii şi în viaţa de grup.
Dezvoltarea conștiinței de sine:

1. Imaginea corporală – datorită schimbărilor

fizice, hormonale
2. Imaginea socială – poziţia în cadrul grupului,
nevoile de reputaţie şi prestigiu
3. Imaginea spirituală – conştientizarea propriilor
abilităţi, interese, trăiri.
 ADOLESCENŢA

14/15 – 18/20 ANI

Etimologie: lat. adolescere – a creşte, a te maturiza

- transformări evolutive, de natură bio-psiho-socială

- perioadă de criză
- perioadă a ”doliului” în dezvoltare
 Concepţii şi atitudini cu privire la adolescenţă

- Evul mediu – autoritate pentru maturizare

- Iluminism – libertate pentru experimentare
- sf. sec. XIX – sisteme educaţionale stricte
- sec. XX – delimitarea adolescenţei
G. St. Hall - „părintele
psihologiei adolescenţei”
 Teorii cu privire la
adolescenţă  2 mecanisme de apărare:
• tendinţa către ascetism
 Anna Freud - restaurarea (centrarea pe valori şi
echilibrului fragil dintre principii morale, pentru a se
„ego” şi „id”, care apare în apăra de impulsurile
perioadele de latenţă şi e „necurate”
tulburat în pubertate. • tendinţa către
intelectualizare (raţional şi
logic în raportarea la viaţă,
caută cunoaşterea,
obiectivitatea).
 Robert Havighurst: 9 sarcini de dezvoltare
(abilităţi, cunoştinţe, atitudini necesare reuşitei
în viaţă)
- acceptarea aspectului fizic şi a rolului masculin / feminin;
- dezvoltarea de noi relaţii cu covârstnici de ambele sexe;
- independenţa emoţională;
- sentimentul independenţei economice;
- pregătirea pentru o ocupaţie sau o profesiune;
- dezvoltarea abilităţilor intelectuale;
- asumarea unor comportamente responsabile din punct de vedere
social;
- pregătirea pentru căsătorie şi viaţa de familie;
- constituirea unui sistem de valori.
 Erik Erikson: sarcina majoră = obţinerea
identităţii de sine.
 Caracterizarea generală a perioadei

În plan fizic – echilibru corporal; o conformaţie similară

adultului

În plan psihologic:
- noi conduite şi moduri de relaţionare
- avid de cunoaştere
- preocupat de viitor, de perspectivă
- nonconformism şi orginalitate
- scade conformismul parental şi creşte conformismul
faţă de covârstnici.

Moralitate autonomă - fundamentată raţional; identitatea

morală (= o teorie explicită despre sine ca acţionând pentru
a respecta drepturile şi binele altora.)
Consolidarea achiziţiilor mentale:
- trecerea de la structurile empiric-inductive la
cele ipotetico-deductive
- probabilistica
- anticipările
- ipoteticul
- neconvenţionalul
- metacogniţia

Klaus Riegel (1973): stadiul operaţiilor

dialectice: înţelegerea structurilor, relaţiilor,
contextelor, perspectivelor, contradicţiilor.
 Stadiile adolescenţei:

 preadolescenţa (14 -16 ani) - stabilizarea maturizării

biologice, dezvoltarea conştiinţei de sine, conflicte
interioare, anxietate.

 adolescenţa propriu-zisă (16 - 18 ani) – îmbogăţirea

experienţelor afective, independenţă, responsabilitate şi
simţ critic, dornic de confruntare şi competiţie.

 adolescenţa prelungită (18 -20/25 ani) – afirmare de

sine, stiluri personale de conduită, nevoi de valorizare,
interese.
 Dezvoltarea fizică. Impactul psihologic al
transformărilor fizice
• acomodarea la transformările corporale: „noul corp”
trebuie corelat cu imaginea de sine deja existentă.

• bulversarea schemei corporale: pierderea corpului de

copil semnifică pierderea securităţii unui corp cunoscut
(temeri, nelinişti, angoase).

• transformări biologice, modificări ale echilibrului

hormonal, dezvoltarea organelor sexuale şi a funcţiilor
reproductive.
! Impactul psihologic al transformărilor fizice
ridică problema necesităţii pregătirii psihologice
pentru adolescenţă.

• Internalizarea unor „standarde” ale unui ideal

fizic, nerealiste şi periculoase.
• Devierile de la acest ideal sunt sancţionate
(complexe, etichetări, stigmatizări).
 Dezvoltarea socială şi de personalitate
în adolescenţă

Caracteristici:

-consolidarea personalităţii
-nevoia de autodescoperire
-nevoia de a se diferenția
-renunţă la comportamentele imitative din copilărie
-idei proprii, sisteme de valori, concepţii personale, criterii
apreciative
-relațiile sociale devin semnificative
Egocentrism:
= tendinţa de a exagera importanţa şi unicitatea
experienţelor sociale şi emoţionale

2 manifestări :
1. tendinţa de a-şi crea un „public imaginar”
2. tendinţa de a se mitiza
- o perioadă de „furtuni şi stres” (storm & stress)

- o perioadă de confuzie („iluzia îndrăgostirii”)

- trăirea emoţiilor ca adevărate drame

- creşterea tensiunilor de proiecţie în viitor,

dorința de autoperfecționare

- culturalizarea și rafinarea emoțiilor

Criza de originalitate

= o perioadă de tranziţie, firească

= un ansamblu de schimbări bruşte de natură
psihologică şi socială, ce se bazează pe
schimbări biologice
 prezentă la 2/3 din indivizi.
 debut la 12-14 ani (fete) şi la 14-16 ani (băieţi)
Criza:
• Negarea identității anterioare + dorința de a fi adult
• Negare, revoltă, opoziție
• Testarea propriilor posibilități și roluri
• Frecvente perturbări fiziologice, dezechilibre afective,
devieri caracteriale şi tulburări de conduită, acte
impulsive
• Conduite deviante: ostilitatea faţă de părinţi, revolta
față de interdicţiile impuse de adulți, afirmarea unor
modele contestatare de conduită.
• Comportamente de risc: consumul de alcool, droguri,
tentaţia sporturilor extreme, imprudenţe raporturile
sexuale neprotejate, promiscuitate, căutarea de senzaţii
noi.
3 etape ale crizei de originalitate:

1. Perioada revoltei - refuzul de a se supune,

comportamente nonconformiste; expresia
conflictului dintre generaţii

2. Perioada închiderii în sine – autoanaliză,

închidere, introspecție

3. Perioada de exaltare şi afirmare - valorificarea

aptitudinilor şi capacităţilor proprii, curiozitate
cognitivă, dorinţa de descoperire, încredere în
forțele proprii.
 Universalitatea crizei

• Se neagă existenţa crizei: la foarte mulţi

adolescenţi, trecerea de la copilărie la acest nou
stadiu se produce fără nici un fel de manifestări
specatuloase.
• Se recunosc manifestările crizei, dar ar fi un
fenomen excepţional, prezent la un număr mic
de adolescenţi şi, deci, nereprezentativ.
• M. Mead: criza este un fenomen ce apare
numai la anumite categorii de adolescenţi,
având astfel o manifestare parţială.
 Conflictul dintre generaţii

= acumularea de diferenţe de idei şi păreri,

concepţii şi atitudini între persoanele născute în
perioade de timp diferite.

Decalajul neînţelegeri + conflicte

Care sunt motivele de conflict?
Motive de conflict:
- alegerea prietenilor
- stilul vestimentar
- utilizarea calculatorului, a telefonului
- performanţele şcolare
- începerea vieţii sexuale
- vicii
- atitudinea faţă de părinţi, etc.
• Imaginea corporală contribuie la
identificarea caracteristicilor corporale, care
acum încep să fie altfel percepute.

• Identitatea sexuală. Se dezvoltă latura

psihologică a identităţii sexuale, adolescenţii
tind să îşi apropie conţinutul reprezentărilor
sociale despre masculinitate şi feminitate;
pot să apară dificultăţi în a alege modelul
tradiţional / cel actual.
Erik Erikson
Obiectivul major al adolescentului în această
perioadă este formarea unei identităţi a eului,
durabile şi sigure, sau a simţului sinelui.
Erik Erikson - identitate vs. neclaritatea rolului

Eşecul - difuziunea rolului / confuzie identitară.

dezorientare
disperare
înstrăinarea fizică / mentală
Erik Erikson:
Criza este un moment caracterizat printr-o
vulnerabilitate de tip particular, vulnerabilitate
la o anumită schimbare, schimbarea fiind strâns
legată de relaţiile sociale.
Criza identitară – sentimentul nesiguranţei cu
privire la sine.

Eşecul rezolvării crizei la această vârstă duce la

confuzii de rol, care prelungesc
comportamentele caracteristice acestei perioade
şi inhibă funcţionarea adolescenților ca viitori
adulţi.
Identitatea egoului - percepţia conştientă a
unicităţii individului, efortul inconştient de a
obţine o continuitate a experienţei; o identitate
optimă este percepută ca un sentiment
psihosocial de bine.

Moratoriul psiho-social - adolescentul

experimentează roluri şi identităţi, într-un
context care îi încurajează experimentarea unor
diferite moduri de a fi, de a se comporta.
Intensificarea căutării de sine:
- „Cine sunt?”
- „Cine vreau să fiu?”
- „Cum vreau să fiu?”
- „Cât de mult mă plac?”
- „Ce pot?”
- „Ce voi fi?”
 Adolescenţa – vârsta conturării opţiunilor
şcolare şi profesionale

- formarea idealurilor profesionale

- se pregăteşte şi se formează decizia pentru
profesiune
- se intensifică procesul identificării vocaţionale.
Care sunt factorii care îl pot influenţa pe
adolescent în alegerea sa?
• influenţele educaţionale
• piaţa muncii
• interesele
• valorile
• caracteristicile de personalitate
• aptitudinile
• istoria familială
• statutul socio-economic
• reţeaua personală
PSIHOLOGIA DEZVOLTĂRII

CONF. UNIV. DR. FLORINDA GOLU

 Copilăria mică (1 – 3 ani)

- perioada expansiunii subiective: achiziţia mersului

(mobilitate + independenţă în cunoaştere şi acţiune).

- extindere a câmpului de experienţe şi a repertoriului

de senzaţii şi acţiuni.

- universul manipulărilor universul explorării.

Dezvoltarea fizică:

- ritm intens
- „learning by doing”
- coordonare + deprinderi de autoservire
- dentiţia provizorie
- progresul locomoţiei şi al manipulării obiectelor („tropăitori”)
- explorare şi testare a realităţii
- testare a propriilor puteri
Controlul sfincterian - la 18 luni, fetele mai devreme

Constrângerile şi sancţiunile agresivitatea copilului.

Fixarea copilului în acest stadiu:

•ritualism în viaţa cotidiană

•exces de punctualitate
•avariţie
•simţ exacerbat al datoriei.
Fixația anală

• Persoane anal-reținute – au experimentat un antrenament

sfincterian strict și dur în copilărie pot să apară obsesii
pentru ordine și curățenie, lăcomie.
• Persoane anal-expulzive - au experimentat un antrenament
sfincterian prea relaxat pot să fie risipitori, dezordonați și
dezorganizați ca adulți.
Dezvoltarea cognitivă:

- trecerea de la simţuri la înţelegere

- creşte capacitatea de înţelegere a realităţii,

determinată de interacţiunea dintre maturizarea
biologică şi experienţele acumulate

- permanenţa obiectului
- categorizări și clasificări
Copiii devin capabili să perceapă de obiecte /
evenimente care diferă în diverse moduri, ca fiind
echivalente, deoarece au în comun anumite
trăsături comune.

- cauzalităţi primitive
Jean Piaget – Stadiul senzorio-motor (0-2 ani)

•Copilul ia contact cu lumea și experimentează prin

intermediul percepțiilor imediate și al activității fizice.
•Gândirea este rudimentară și funcționează pe principiul
„aici și acum”.
•Până la vârsta de 8 luni, copilul nu stăpânește conceptul
de permanență a obiectelor: tot ceea ce nu se află în
câmpul lui vizual, nu se află nici în interiorul minții
lui.
Copiii se bazează pe informaţia obţinută prin
intermediul simţurilor şi activităţii motorii şi-şi
pot forma o anumită imagine mentală asupra
lumii.

H. Wallon: gândire optativă

gândire narativă
 Dezvoltarea limbajului
Teorii explicative

INNEISM CONSTRUCTIVISM
Noam Chomsky Jean Piaget
- oamenii deţin o capacitate - structurile gramaticale
înnăscută de a achiziţiona apar după ce s-au
limbajul, ca rezultat al dezvoltat alte procese
moştenirii genetice. cognitive

- oamenii sunt pre- - limbajul se

programaţi să-şi construieşte, se struc-
însuşească limbajul. turează în timp şi
suportă influenţe din
- copiii au nevoie doar de partea mediului.
expuneri repetate la
experienţe
comunicaţionale.
 Dezvoltarea limbajului
Teorii explicative

INNEISM
Noam Chomsky
- oamenii deţin o capacitate
înnăscută de a achiziţiona
limbajul, ca rezultat al
moştenirii genetice.
- oamenii sunt pre-programaţi
să-şi însuşească limbajul.
- copiii au nevoie doar de
expuneri repetate la experienţe
comunicaţionale.
CONSTRUCTIVISM
Jean Piaget
- structurile gramaticale
apar după ce s-au dezvoltat
alte procese cognitive
- limbajul se construieşte,
se structurează în timp şi
suportă influenţe din
partea mediului.
Studii de caz

1. „Un cimpanzeu crescut ca un copil” (Herbert

Terrace, Univ. Columbia, 1973 - 1977)

Nim Chimpsky
Etapa 1 – socializarea

- 18 luni - crescut în familie, îngrijit ca un bebeluş.

- a dezvoltat reacţii emoţionale la membrii familiei (copii)
- gelozie oedipiană la soţul femeii
- se târa la 2 luni
- se ţinea pe picioare la 3 luni
- la 20 de luni folosea oliţa
- la somn, avea suzetă.

La 1 an, a fost mutat într-un spaţiu la Universitatea Columbia, un

cadru similar celui de grădiniţă, seara mergea din nou acasă.
Tentative de evadare.
Metoda cea mai bună de a-l stăpâni era de a pleca de lângă el,
spunându-i prin semne: „tu, rău!”, „eu nu te iubesc”.
Nim se oprea şi alerga „spunând”: „în braţe”, „iartă-mă”.

-neastâmpărat: sărea, spărgea, se agăţa de lămpi, ascundea

obiecte, iar apoi se prefăcea nevinovat.

-la întâlnirea cu o persoană agreabilă: scâncete de bucurie,

tumbe, pupături, mângâieri, bătăi din palme
-cu persoanele necunoscute: agresiv (zgâria şi muşca).
 Etapa 2 – antrenamentul lingvistic

- limbaj gestual - semne: „bea”, „sus”, „dulce”, „încă”, „dă”.

- în 44 de luni, deprinsese 125 de semne şi înţelegea peste
200.
- folosea combinaţii de câte 2 semne: „dă măr”, „încă hrană”,
„gâdilă eu” şi de 3 semne: „eu hrană încă”, „tu gâdilă eu”.

În 2 ani - peste 19.000 de construcţii lingvistice, peste 5.000

create de el.

Din motive financiare, la sfârşitul anului 1977, Terrace a

înapoiat cimpanzeul Institutului pentru Studiul Primatelor din
Norman, Oklahoma.
Concluzii:
• Nim îşi dezvoltase limbajul într-o manieră similară copiilor.

• Chiar dacă 10% din structurile lingvistice erau spontane, create

de el, 40% erau combinaţii pe care le imita.

•Achiziţiile nu mai pot avansa, rămân la o poziţie „plafon”, nu

apar structuri complexe, datorită absenţei mecanismului de
însuşire a vorbirii, confirmându-se astfel teoria lui .............?.
2. Cazul „Genie”
• Psihologii au evaluat starea ei mentală, precum şi
abilităţile de care dispunea şi şi-au propus s-o înveţe să
vorbească.
• Modalitatea de lucru era aceeaşi ca în cazul unui copil
mic: expunere permanentă şi directă la influenţele
limbajului, în cursul activităţilor zilnice.
Rezultate:
• Iniţial, fetiţa şi-a însuşit câteva silabe, apoi a progresat.
• În decursul unui an şi-a însuşit câteva cuvinte şi a învăţat
să construiască propoziţii simple, de 2-3 cuvinte.
• După aproape 4 ani, nu a învăţat decât o gramatică
rudimentară, corespunzătoare unui copil de 4 ani.
• După 7 ani, şi-a dezvoltat limbajul şi comunicarea
similar unui copil în 2-3 ani.
• Până la 24 de ani, Genie a fost ţinută sub
supraveghere de către medici şi psihologi, a
primit educaţie specială, îngrijire, dar limbajul ei
a rămas la nivelul unui copil de 5-6 ani.

• Genie putea folosi cuvintele, însă nu putea

combina cu sens aceste cuvinte.
• În perioada 1975-1990 – declin: mutarea ei acasă
cu mama în 1975; mama a constatat că nu se
poate ocupa de ea; diferite centre.
• După mult timp petrecut în case adoptive, ea s-a
întors la spitalul de copii. Însă progresele au fost
compromise de tratamentele din centre.
• Ii era frică să deschidă gura și a regresat spre
tăcere.
• Mama a dat în judecată spitalul și echipa,
acuzându-i de testare excesivă.
• În prezent – în grija statului.
Concluzii:

Din cauza severelor deprivări la care a fost supusă

Genie, este greu de stabilit dacă problemele de
limbaj reflectă doar deprivarea lingvistică sau sunt
datorate şi altor factori precum malnutriţia, abuzurile
fizice şi emoţionale, izolarea socială.
 Dezvoltarea limbajului

imitaţie întărire interacţiune cu mediul

vocalizare primele cuvinte 20 cuvinte

100 cuvinte 300-1.000 cuvinte (la 2 ani)

Etape:
1. „jargoning” (12 luni) – vocalizare de silabe

2. cuvântul-frază (18 luni) – un cuvânt are conotaţii

diferite şi multiple

3. pre-fraza (18-24 luni)- de 2 şi 3 cuvinte; un stil de

comunicare telegrafic; cuvintele sunt ordonate după
importanţa afectivă.
!!! Prima vârstă a întrebărilor: „Asta ce e? Dar asta?”

4. fraza gramaticală (după 2 ani) – exprimă o judecată, o

constatare. Se indică la persoana a III-a.
Alte forme de comunicare

Plânsul Zâmbetul
- devine intenţional şi - modalitate de interacţiune
instrumental. interumană.
Dezvoltarea emoțională
la copilul mic
• Trăiri volatile: copilul
este încrezător şi temător,
schimbător şi constant, în
acelaşi timp.
• Îmbogăţire şi
perfecţionare a
repertoriului de stări
emoţionale şi a
modalităţilor de
exteriorizare ale acestora.

• Modalităţi de
compensare, de realizare
simbolică a dorinţelor,
de descărcare
tensională.
• Între 1-3 ani: emoţii situative, instabile, relativ
superficiale, cu puternice componente organice.
• treptat, apare o selectivitate mai mare în relaţiile cu
cei din jur; apar preferinţele şi nevoia de protecţie
şi dragoste.

ataşamentul
nevoia de apartenenţă
Anxietatea copilului • la 9 luni, anxietatea poate fi
un indicator al unui proces
de învăţare bazat pe
• fenomen afectiv dominant
experienţe negative.
• la aprox. 7 luni: anxietatea
de separaţie (teama
copilului de a nu fi despărţit
de părinţi), asociată cu
anxietatea faţă de străini.

• teama de străini apare în

jurul a 7-10 luni, iar
manifestările ei variază.
Ataşamentul – o legătură durabilă de protecţie,
iubire, securitate emoţională, ca sursă de confort şi
echilibru emoţional, cu rol de prototip pentru relaţiile
următoare.

Calitatea ataşamentului derivă din interacţiunile pe

care le are copilul cu părinţii.
Fazele ataşamentului:
- pre-ataşamentul – 0-2 luni - răspunsuri sociale
nondiscriminative.

- ataşamentul în formare – 2-7 luni - învăţare a regulilor de bază

ale interacţiunilor; răspunsuri preferenţiale.

- ataşamentul evident – 7-24 luni - copilul manifestă protest la

separare, anxietate la apariţia străinilor.

- parteneriat orientat spre scop – 24+ - relaţii bidirecţionale şi

empatice.
John Bowlby – Teoria ataşamentului în trilogia
„Attachment and Loss” („Attachment” / „Separation” /
„Loss” - 1969-1980):

Nevoia copilului de relaţii apropiate, calde, consistente

cu părintele constituie baza unei dezvoltări normale.

Ataşamentul – o nevoie umană fundamentală.

Este pregnant în copilărie (asigură supraviețuirea).

Apare în toate ciclurile vieții.

John Bowlby – conceptul de „bază de siguranţă”:
• se formează în copilăria mică
• durează toată viaţa
• se manifestă prin încurajare, disponibilitate
• individul se poate întoarce oricând la ea.

prin conservarea figurii de atașament

Mary Ainsworth – tehnica „strange situation”
- o procedură observaţională de laborator de investigare a calităţii
ataşamentului
- o serie de 4 episoade scurte, de câte 3 minute, de separare şi
reuniune, care activează diferite comportamente de ataşament.
- 4 direcţii: a fi cu mama, a fi cu un adult străin, a fi singur, a fi din
nou cu mama.

Tipuri de ataşament:
-Ataşament securizant
-Ataşament anxios - evitant
-Ataşament anxios - rezistent
-Ataşament dezorganizat (Main și Solomon)
• ataşamentul securizant – deşi este supărat atunci când mama
pleacă, copilul o întâmpină pozitiv când aceasta se întoarce şi
redevine disponibilă pentru el; o formă adaptativă de ataşament;

• ataşamentul anxios - rezistent – separarea de mamă produce

copilului o supărare puternică, iar când aceasta se întoarce, este
dificil de consolat, refractar la comportamentul ei;

• ataşamentul anxios - evitant – copilul evită contactul cu mama,

uneori fuge de ea, atunci când aceasta se întoarce şi, în acelaşi timp,
nu este foarte supărat atunci când este lăsat cu persoane străine;

• ataşamentul dezorganizat – comportamentele copilului sunt

contradictorii şi lipsite de coerenţă: momentele de căutare a
proximităţii alternează cu cele de evitare; în general, copilul plânge
la plecarea mamei, se tăvăleşte, are comportamente tip „îngheţ”.
 Aceste tipare, asociate tipurilor de ataşament,
reflectă reprezentările interne ale relaţiilor copilului
din primul an de viaţă.
Anna Freud: sentiment al „constanţei obiectului
emoţional”.
Copilul menţine o imagine internă plină de afecţiune a
„obiectului”. El are încredere că atunci când mama
pleacă, ea va continua să existe şi la întoarcere.
T.B. Brazelton : experimentul „Still face”
(preluat de Ed. Tronick)

În întreruperea relației mamă-copil, ceea ce

contează este „consistenţa relaţiei”.
Konrad Lorentz – „imprinting”

Puii de păsări identifică prima fiinţă pe care o văd şi se agaţă de ea

ca fiind „mama”.
Ipoteza biologică – fiecare individ se naște cu capacitatea de a se atașa
de un îngrijitor, atașamentul fiind în cele din urmă o formă de
imprinting.
Harry Harlow, Universitatea Wisconsin (1966, 1969)

Experimente pe maimuţele Rhesus:

-separare la naştere + mame-surogat (sârmă Vs. pluş)

-mame din alte materiale (şmirghel, vinilin, mătase)

-alte 4 mame-monstru de pluş (aer comprimat / balans

puternic / catapultare / cuie)

-izolare

- „confort de contact”
H. Harlow: ”puii iubesc nu pentru că ar fi flămânzi, ci
pentru că sunt flămânzi de dragoste”.
Efecte la puii care trăiseră în izolare:
•reacţii agresive
•poziţii bizare
•mişcări repetate, fără scop
•privirea în gol
•afectarea capacităţii de a-şi găsi o pereche.

Efecte la puii care trăiseră cu mama de sârmă:

•temători, anxioşi
•explorare redusă a mediului
Concluzii:
•nevoia de ataşament este înnăscută, prezentă la toţi
membrii speciei.

•capacitatea de a manifesta un veritabil ataşament

depinde de „întâlnirea” cu o „figură de ataşament”.

•absenţa mamei ar putea fi compensată prin afecţiune şi

atenţie din partea unui individ de vârstă mai mică
(Melinda Novak).
Mediul familial

- cadrul de socializare primară

- comportamente de autonomie + mici crize de
independenţă

Familia – rol reglator, adaptativ, pregătitor.

Jocul - în general, este
senzorial şi manipulativ.
• 12 - 30 de luni – încep
să se joace cu obiectele într-un
mod similar cu cel al adulţilor
• 15 - 18 luni - acţiuni mai
conştiente în timpul jocului,
copiii analizând obiectele
înainte de a le utiliza
• 18 - 24 luni - joc simbolic

Jocul simbolic devine din ce

în ce mai complex în timpul
celui de-al doilea an de viaţă.
 Formarea conştiinţei de sine la copilul mic

J.M. Lacan – 6-18 luni: stadiul oglinzii

(identificarea - la 18 luni)

Exp. lui Gordon Gallup (1970) - cimpanzei

- Testul semnului / testul autorecunoaşterii în
oglindă
Exp. lui Michael Lewis şi Jeanne Brooks-Gunn
(1979) – testul „rujului” la copii
Marile etape în construirea sinelui:

• 0 - 4 luni – comportament de atracţie deosebită faţă de

chipul mamei; la 4 luni, manifestările au valenţe
sociale şi un oarecare autocontrol (ex., zâmbetul)
• 4 - 8 luni – începe şi se perfecţionează recunoaşterea
proprie în oglindă, după indicatori vizuali asociaţi
mişcărilor pe care le face copilul
• 8 - 12 luni – se construieşte sinele ca obiect
permanent.
• 12 luni - copiii încep să-şi testeze reacţiile; anumite
acţiuni sunt aşteptate şi aprobate, altele sunt pedepsite şi
ignorate; treptat, copilul se autoconştientizează ca
persoană distinctă.
• 18-24 luni - copilul începe să fie conştient de sine,
concomitent cu recunoaşterea în oglindă; vorbeşte
despre sine la persoana a III-a, îşi aproximează numele;
începe „nu-ul social”, în scopul de a-şi afirma
independenţa.
• după 2 ani - învaţă să-şi recunoască anumite
caracteristici fizice care îl disting de cei din jur;
sentimentul proprietăţii.
• 3 ani - îşi cunoaşte numele, adesea la persoana a treia.
Procesul de formare a conştiinţei de sine:

SIMBIOZĂ
ATAŞAMENT DE PĂRINTE
ATAŞAMENT DE TRANZIŢIE
AUTONOMIE
(Erikson: autonomie vs. neîncredere şi ruşine)
INDIVIDUALIZARE
PREŞCOLARITATEA
(3-6 ani)
Caracteristici generale:

• schimbări importante: somatic, psihic, relațional

• schimbare de mediu

• lărgirea orizontului de cunoaștere

• jocul - activitatea dominantă

- curiozitate cognitivă

- bazele personalității

- achiziții necesare învățării școlare

- solicitări

- sociabilitate
 3 subperioade ale preşcolarităţii:

1. Preşcolaritatea mică – 3-4 ani

2. Preşcolaritatea mijlocie – 4-5 ani
3. Preşcolaritatea mare – 5-6 ani
Preşcolaritatea mică – 3-4 ani

• Adaptare dificilă la mediul grădiniţei

dependența diferențele
de mamă și de mediul de regim
familial dintre cele 2 medii
• Joc simplu, stereotip, imitativ

• Limbaj cu „picanterii verbale”; aprox. 1000 cuvinte

• Atenţia – 5-7 minute

• insecuritate emoțională

atitudine constant interogativă, mai ales față de mamă /

nevoia exclusivă de atenție = comportament egocentric

• neîndemânare, slabă coordonare motrică

• sfidează normele
• imaginație debordantă (linia dintre real și ficțiune e
fragilă)
• sociabilitate: prețuiește importanța oamenilor, îi place
să-și facă prieteni
Preşcolaritatea mijlocie – • originalitate, interes
4-5 ani pentru detalii și realism
crescut în desene
• autonomie şi adaptare
bună

• joc colectiv şi de
cooperare

• ritm de achiziţie a
limbajului de 50 de
cuvinte/lună

• atenţia – 12-14 minute

• îmbunătățirea controlului și rafinarea abilităților
personale: joc mai intelectualizat, capacitate crescută
de a face față frustrării, control motor mai fin, interes
pentru litere și cifre.

• echilibru emoțional: relativ stabil și bine adaptat în

comportament, sigur pe sine, calm și prietenos.

• figura mamei este centrală

Preşcolaritatea mare – 5-6 ani

• tumult afectiv, cu emoții și sentimente situate la extrem:

ceea ce îi place acum, urăște momentul următor.

• negativ în răspunsurile față de ceilalți: însuși faptul că i se

cere să facă ceva este un motiv suficient de puternic pentru
a refuza.

• mama nu mai este în centrul universului său.

• pretențios și rigid
• duplicitate comportamentală

• la 6 ani: calm, retragere și izolare; îi place să fie singur, să

privească, să observe, să asculte, să gândească, să analizeze
cwsa dezvoltarea cognitivă.
 Creşterea fizică şi dezvoltarea motorie

- ritm exploziv
- musculatura; achiziții senzoriale
- coordonarea și controlul mişcărilor

La 3 ani – mişcări bruşte, relativ necoordonate.

La 4 ani – mişcări fine, suple, armonioase (vârsta graţiei)
La 6 ani – graţia se estompează în favoarea forţei.
Coordonarea de finețe
Coordonarea grosieră
 Dezvoltarea intelectuală

 stadiul pre-operaţional: imitaţie şi reprezentări

simbolice

 gândire intuitivă, se sprijină pe percepții

preoperaţii: clasificări, stabilire de egalităţi,

conservarea Nu au încă un caracter logic.
 Clasificările:  Conservarea: copiii de 3
şi 4 ani cred că o anumită
cantitate de lichid s-a
modificat, ca urmare a
mutării într-un alt vas.
 Achiziţii intelectuale:

- comparaţii
- integrare mentală a activităţii practice
- analogii
- cunoaşterea unităţilor
- conservarea numărului
- timpul este relativ: „ieri”se referă la amintirile
şi evenimentele copilului
- vârsta persoanelor depinde de înălţime
- relaţiile cauzale: asocieri simple şi spontane
 Caracteristici ale gândirii copilului

 egocentrism – raportarea tuturor evenimentelor la

sine
 sincretism - perceperea globală a obiectelor şi
evenimentelor; atenţia copilului este îndreptată spre
detaliile mărunte, particulare
 animism – totul este viu
 artificialism– totul este fabricat de om
 magism – toate lucrurile se leagă între ele
 exces de realism - numele obiectelor sunt însuşiri
intrinseci ale lor (culoarea, mărimea).
 Obstacole în gândirea copilului

1. Egocentrismul specific
2. Centrarea- nu se poate focaliza exclusiv pe un
aspect al problemei
3. Nestăpânirea principiului reversibilităţii - nu
poate relaţiona rezultatul de datele iniţiale ale
problemei
4. Focalizarea pe stare, nu pe transformare,
incapacitatea de a utiliza gândirea deductivă /
inductivă
 Întrebările copilului

- 2 ani – ce e?
- 3 ani – de ce?
- 4 ani – cum?
- 5 ani – cine?
 Dezvoltarea limbajului

Volumul vocabularului:
- 4 ani – 2000 cuvinte
- 5 ani – 3000 cuvinte
- 6 ani – 3500 cuvinte

Îmbogăţire a coerenţei discursului, a caracterului

structurat

Monologul

Limbajul interior (la 4 - 5 ani şi jumătate) – instrument al

cogniţiei
Preșcolarul mare - conştiinţa structurii limbajului:
• alcătuiește propoziţii
• utilizează trecutul, prezentul şi viitorul
• cunoaşte semnificaţia sensului cuvintelor
• începe să-şi exprime nevoi, idei, gânduri
• pune întrebări
• caută să interacționeze cu ceilalţi.

Fonetica: omisiuni, substituţii, inversiuni

Abilităţile copilului de a utiliza limbajul influenţează nu

doar natura relaţiilor sale cu ceilalţi, dar şi abilităţile
intelectuale.
 Maturizarea morală la copilul preşcolar

• Judecăţile morale au caracter situativ.

• Adeziunea la normele morale este afectivă, nu logică.
Ex.: Este curajos cel care nu se teme de întuneric.
• Copilul imită faptele și comportamentele celor din
jur.

O dată cu dezvoltarea capacităţilor de gândire, regulile

morale se interiorizează.
Kohlberg - morala preconvenţională (etica
egocentricităţii):
• Stadiul Pedeapsă şi supunere – o acţiune e bună dacă
nu e pedepsit şi invers.
• Stadiul Schimbul direct – supunerea în termeni de
beneficii personale.
 Maturizarea afectivă

• îmbogăţire şi diversificare (mediul grădiniței)

• contradicţie între nevoia de autonomie şi interdicţiile
adultului – la 4 ani apare opoziția față de adult
• creşte capacitatea copilului de simulare cu scop (de ex.,
plânge pentru a obţine ceva).

• sentimentul de ruşine şi vinovăţie – 3 ani

• sentimentul de mândrie – 4 ani
Apar noi tipuri de sentimente:
• intelectuale (mulţumirea pe care o simte copilul atunci
când i se satisface curiozitatea)
• estetice (satisfacţia atunci când acţionează cu obiecte
frumoase, ascultă muzică, povestiri, etc)
• de prietenie și colegialitate (preferința pentru ceilalți,
bucuria de a fi cu ceilalți)
• de apartenenţă la colectivitate (prin intermediul
jocului)
Identificarea

• La 4 și 5 ani - copilul se identifică cu modele umane

apropiate: pe baza asemănărilor fizice cu părinții
cdwV asemănări psihologice comportamente
și gesturi pe care le învață.

• Procesul de identificare se intensifică pe măsură ce

numărul de asemănări cu modelul crește, devenind
mai activ în cazul modelului parental de același sex.
 Complexul Oedip
Complexul Electra
=
iubirea supradimensionată faţă de părintele de gen
opus, cu accente libidinale
+
aversiunea faţă de părintele de acelaşi gen

FENOMENE NATURALE PÂNĂ LA 5-6 ANI

 COMPLEXUL OEDIP COMPLEXUL ELECTRA

Concept freudian Concept non-freudian

Descrie dorința sexuală a copilului Descrie adorația și atracția fetelor
față de părintele de sex opus și față de tații lor și resentimentul,
rivalitatea față de părintele de ostilitatea și rivalitatea față de
același sex mame

Introdus de S. Freud în 1899 Introdus de C.G.Jung

Descrie atracția băiatului față de Descrie atracția fetei față de tată și

mama sa și rivalitatea cu tatăl rivalitatea cu mama

Băieții experimentează anxietatea Fetele experimentează invidia

de castrare organului genital masculin
 Care este atitudinea parentală adecvată?

• Nu trebuie încurajat atașamentul preferențial

• Atitudini constante și nepartizane

Fixaţiile oedipiene – disfuncţii sociale, sfidare a

autorităţii, perturbări emoţionale şi sexuale.
 Jocul

- activitatea fundamentală
- facilitează înţelegerea şi asimilarea realităţii
- contribuie la dezvoltarea întregii vieţi psihice
- un instrument de afirmare a Eu-lui
 Stadii ale jocului – Piaget

1. jocul de stăpânire – 0-2 ani - vizează controlul

mediului.
2. jocul simbolic – 2-7 ani - simbolism şi ficţiune,
capacitatea de reprezentare a realităţilor non-
actuale, asimilarea de situaţii noi.
3. jocul cu reguli – după 7 ani - jocuri de
cooperare, structurate, cu reguli foarte bine
definite.
Tipuri de jocuri:
Jocul dramatic/jocul de rol
Jocul de explorare
Jocul de mişcare
Jocul de socializare
Jocul de rezolvare de probleme
Jocul solitar / de cooperare
Jocul cu reguli
Jocul de asociere
Jocul paralel
Care sunt rolurile jocului?
 Rolurile jocului
Prin joc, copiii:

rezolvă probleme
experimentează posibilităţi de adaptare
găsesc soluţii
comunică
învaţă utilitatea lucrurilor
îşi dezvoltă comportamente sociale şi prosociale
se manifestă creativ
 Copilul nu poate cunoaşte şi nu poate
interioriza lumea exterioară şi lucrurile
abstracte
decât trecându-le prin experienţa jocului şi a
experimentării.
 Grădiniţa şi rolurile ei
(treaptă de tranziţie între familie şi şcoală)

 îl antrenează pe copil în sarcini similare celor

şcolare (sub formă de joc).
 îi amplifică disponibilităţile intelectuale
 îl activează motivaţional
crează premisele necesare începerii şcolarităţii
în condiţiile unei pregătiri psihologice optime a
copilului.
MICA ŞCOLARITATE

(6 – 10/11 ani)
Ciclul școlar primar
Caracterizare generală

• momente de criză în dezvoltare

• manifestări tensionale şi conflictuale

• rafinare şi perfecţionare a abilităţilor copilului

 Dezvoltarea fizică

- perfecţionarea abilităţilor motorii şi a

coordonării
- intensificarea metabolismului calciului (dentiţia
şi osificaţia)
- forţă musculară
- musculatura de fineţe
 Dezvoltarea intelectuală

J. Piaget - trecerea la gândirea operatorie:

- criterii, analogii, deducţii, ipoteze
- strategiile gândirii: descompunere, lucrul după
algoritm, plan
- formarea conceptelor: noţiuni descriptive (număr)
noţiuni operative (adunare)
noţiuni ce apar în învăţarea socială
noţiunea de spaţiu
noţiunea de timp
Stadiul operaţiilor concrete:

Scheme şi simboluri
Inferenţe logice
Transferuri
Ipoteze
Strategii de planificare şi memorare
decentrată
Gândire cauzală
reversibilă
 Dezvoltarea limbajului. Scris-cititul

- 6-7 ani: vocabularul – 3000-3500 cuvinte

- sfârşitul stadiului: 5000 cuvinte
- gramatica
- sensul variat al cuvintelor
- unele dificultăţi în pronunție și în scriere
(expresivitatea și semnele de punctuație,
înlocuiri, omisiuni)
 Scris – cititul

- cea mai semnificativă achiziţie a şcolarului mic

- instrumente intelectuale fundamentale
Citirea – etape:

1. Recunoaşterea literelor
2. Formarea câmpului
vizual de citire
3. Citirea pe silabe
4. Citirea integrală
Scrierea – etape:

1. Imaginea modelului
2. Indicaţia verbală
3. Acţiunea practică
a copilului
 Mediul şcolar. Învăţarea

- intrarea în procesul formal al şcolarizării

- un efort de adaptare specific
- „şocul şcolarităţii”

Adaptarea şcolară – un proces de echilibrare

între asimilarea cerinţelor şcolare şi
acomodarea la acestea.
Care sunt dificultăţile pe care le întâmpină
micul şcolar?
- o nouă ambianță
- cadrul didactic
- colectivul școlar
- sarcinile de lucru, temele pentru acasă/vacanță
- orar fix
- trecerea de la joc la învățare
- calificative, premii
- catalog și carnet de note
- manuale, caiete
- noul statut
- presiunea evaluărilor și a expectanțelor
parentale
 Dezvoltarea morală

Kohlberg: stadiul conformismului convenţional

Copilul se conformează pentru a fi acceptat, aprobat.

După vârsta de 10 ani, se face trecerea spre perioada

moralităţii convenţionale (10+ ani) - copilul este
preocupat în principal de respectarea regulilor sociale.
 Dezvoltarea socială şi de personalitate

Nevoia de afirmare de sine

Depășirea egocentrismului
Progres al sociabilității
Colaborarea, cooperarea
Sentimentul apartenenței la grup
Spiritul imitaţiei
Noţiunea de prieten

Selman: 4 stadii în stabilirea

relaţiilor de prietenie
• până la 7 ani - nediferenţiere şi
egocentrism, proximitate și
similaritate
• 7 – 9 ani – diferenţiere;
empatie, reciprocitate, altruism
• 9 – 12 ani – încredere, interese
specifice
• 12+ - încredere, relaţii stabile,
mutuale
- grupuri de prieteni omogene din punct de vedere al
genului

- conformism la grup

- diversificarea rolurilor
Erik Erikson:

Hărnicie vs. inferioritate (6-12 ani)

Erik Erikson:

Hărnicie vs. inferioritate (6-12 ani)

•Copilul este angrenat în activitățile școlare,

începe să se înfrunte cu noi provocări.

•El poate să primească admirația și aprobarea

celor din jur sau, dimpotrivă, dezaprobarea
ceea străduință / sentimentul de inferioritate.
 Mediul familial
4 atitudini parentale:
 Atitudini parentale Acceptanţă versus Respingere
Efecte în planul
dezvoltării - tendinţă crescută
- se angajează în
spre negativism şi
comportamente
chiar delincvenţă
acceptabile din punct
- sentimente de
de vedere social
insecuritate şi
- optimism
inferioritate
- stabilitate emoţională
- probleme de
- cooperare şi deschidere
adaptare la solicitări

Autonomie versus Control

Efecte în planul
dezvoltării - nivel înalt de
- depedenţă în relaţii
socializare
- egocentrism
- iniţiativă
- timiditate şi
- asertivitate
sensibilitate
- conformism la normele
- complexe
de grup
Care este atitudinea optimă?
 acceptanţă + autonomie
+
un control flexibil, ponderat
Care sunt consecinţele unui mediu familial
disfuncţional?
 Consecinţele unui mediu familial
disfuncţional:
-dezadaptare emoţională
-imaturitate
-somatizări
-confuzii identitare
-regresii
-sentimente de culpabilitate:
externalizare --------------- internalizare
(agresivitate) (închidere în sine, anxietate)