I.

EXERCITAREA PUTERII SFINŢITOARE ÎN BISERICĂ

Rânduieli canonice privind săvârşirea Tainei Sfântului Botez

Botezul este Taina intrării în Biserică prin care se sterge păcatul

strămoşesc şi toate păcatele personale săvârşite până la Botez şi se primeşte
harul mântuirii.
Săvârşitorii Botezului sunt preoţii şi episcopii şi diaconii alături de
aceştia.
Canonul 44 Nichifor Mărturisitorul prevede că, în caz de excepţie,
Botezul poate fi săvârşit şi de diacon şi de monahul simplu.
Canonul 45 Nichifor Mărturisitorul prevede că, în caz de moarte,
Botezul poate fi săvârşit de oricine se află în preajmă (tatăl, moaşa iar în caz
de necesitate chiar mama), cu condiţia să fie creştin (botezat). Păgânii nu
pot boteza.
Primitorul Tainei este orice persoană indiferent de gen şi vârstă.
Biserica Ortodoxă practică din începuturi pedobaptismul („Şi văzând
arhiereii şi cărturarii minunile pe care le făcuse şi pe copiii care strigau în templu
şi ziceau: Osana Fiului lui David, s-au mâniat şi I-au zis: Auzi ce zic aceştia? Iar
Iisus le-a zis: Da. Au niciodată n-aţi citit că din gura copiilor şi a celor ce sug Ţi-ai
pregătit laudă?” - Matei 21, 15-16).
Năşia şi rudenia de năşie la botez
Cel care nu-şi poate mărturisi singur credinţa are nevoie de naşi care
să mărturisească credinţa în locul lui.
Naşul trebuie să fie ortodox (botezat) şi să aibă o viaţă morală
corespunzătoare.
Nu pot fi naşi la Botez: cei eterodocşi, cei imorali, pătimaşii, cei
necununaţi (care trăiesc în concubimaj), cei divorţaţi, cei care nu vor copii.
Canonul 54 Trulan opreşte ca să fie naş la Botez pe tatăl, pe mama
pruncului şi pe monah.
Cei ce se botează la maturitate pot avea naşi dar nu neapărat, pentru
că pot să-şi mărturisească singuri credinţa (Naş poate fi, de exemplu, cel
care l-a convertit la credinţă).
Canonul 45 Cartagina prevede că bolnavii ce nu pot vorbi dar vor
să se boteze au nevoie de naşi. Chiar alienaţii mintal au nevoie de naşi.

46
 În caz de excepţie chiar preotul poate să substituie şi funcţia naşului
de botez.
Între naşi şi fini se stabileşte rudenia de năşie la botez care este o
rudenie spirituală sau duhovnicească. Potrivit canoanelor, rudenia
spirituală e mai puternică decât rudenia naturală pentru că părinţii
spirituali (naşii), ne nasc pentru viaţa veşnică.
Naşul are o mare responsabilitate faţă de fini. Misiunea lui începe
odată cu Botezul; el este cel ce trebuie să se preocupe de creşterea în
credinţă a finului. De aceea, în trecut, finul săruta mâna naşului precum şi
a preotului. Este recomandat ca naşul să fie de acelaşi gen cu finul.
Întrucât naşul este noul părinte duhovnicesc al finului rezultă că el
trebuie să fie şi singular. Practica mai multor naşi la Botez este lipsită de
logică şi încalcă perspectiva duhovnicească. A avea mai mulţi naşi este ca şi
cum ai avea mai multe mame sau mai mulţi taţi.

Când se săvârşeşte Botezul

Canonul 38 Nichifor Mărturisitorul prevede că Botezul se face la 40
de zile de la naştere.
În cazul în care copii botezaţi din necesitate supravieţuiesc, acestora
li se continuă slujba botezului de după afundări, după care se împărtăşesc
şi se îmbisericesc. (La îmbisericire fetele nu se duc în altar, nu din o
perspectivă biologică, ci datorită faptului că femeia nu este chemată la
slujirea preoţească).

Locul săvârşirii Botezului

Canonul 59 Trulan pervede că locul săvârşirii Botezului este numai
Biserica, sub pedeapsa caterisirii.
În situaţii de excepţie Botezul poate fi săvârşit şi în alt loc cu
condiţia să se facă ulterior îmbisericirea, în biserică.
Canonul 37 Ioan Ajunătorul prevede că, în cazul în care copilul
moare nebotezat, părinţii se canonisesc ca unii ce sunt vinovaţi că n-au dus
pruncul la Botez.

Modul săvârşirii Botezului

Canonul 49 Apostolic prevede că Botezul se săvârşeşte în numele
Sfintei Treimi.
Canonul 50 Apostolic precizează că Botezul se face prin trei
afundări, sub pedeapsa caterisirii. Termenul botez vine de la grecescul
βαπτίζω care înseamnă a afunda, afundare completă în apă. Afundarea
simbolizează moartea pentru lumea aceasta şi învierea pentru viaţa
veşnică.
47
 Botezul prin stropire sau turnare este necanonic, dar este valid. În
cazuri de excepţie, cei maturi, se pot boteza prin stropire sau turnare, deşi
în Biserica primară acestea nu erau excepţii (de aceea s-au construit aşa
numitele baptisterii).
Canonul 47 Apostolic prevede faptul că Botezul nu se repetă.
Canonul 85 Trulan prevede botezul condiţionat pentru cei ce nu se
ştie dacă au fost botezaţi.
Canonul 18 Cartagina precizează că morţii nu se botează. Pentru cei
care au murit nebotezaţi nu se mai poate face nimic în privinţa Botezului
(doar rugăciuni). Aceasta pentru că Botezul este în special pentru suflet, iar
cel mort nu are suflet.
(Au apărut o serie de practici aberante precum botezul celor avortaţi
sau altele asemănătoare).
Canonul 2 Timotei al Alexandriei precizează că îndrăciţii nu se
botează până ce nu se leapădă şi se curăţă de satana. Prin extensie, acest
canon prevede că Botezul nu se poate face fără lepădări.
Canonul 91 al Sfântului Vasile cel Mare prevede rânduiala pe scurt
a Botezului ce constă în: sfinţirea apei, a untdelemnului, lepădările şi
botezul.
La slujba Botezului se pot boteza mai mulţi prunci deodată, pentru
că în Biserica primară aşa se şi proceda. Cu timpul însă s-a generalizat
rânduiala ca la o slujbă să se boteze un singur prunc, la fel cum la hirotonie
se hirotoneşte un singur candidat.
Părintele Cleopa este de părere că nu este bine să se boteze băieţi şi
fete la aceeaşi slujbă pentru că devin fraţi duhovniceşti. Aceasta este însă
doar o părere ce nu poate fi argumentată istoric. Recomandat este ca azi, la
o slujbă, să se boteze un singur prunc.
Canonul 52 Laodiceea prevede că, dacă Botezul se face în Postul
Mare, după Botez se mănâncă de post, cu dezlegare doar la peşte şi vin.
Pravila de la Govora (1640) prevede ca preotul să ajuneze înainte de
Botez. Să se pregătească pentru această Taină ca şi pentru Sfânta Liturghie.
Canonul 110 Cartagina prevede anatema pentru clericii care refuză
nemotivat să boteze.
Potrivit principiului jurisdicţional, preotul nu poate săvârşi botezul
decât în jurisdicţia sa.
Botezul se săvârşeşte în baza Certificatului de naştere al copilului,
care trebuie prezentat la Botez (Certificatul de naştere se eliberează la 15
zile de la naştere de către Oficiul stării civile al primăriilor; după 15 zile
până la un an se eliberează numai cu aprobarea primarului; după un an,
numai prin hotărâre judecătorească).

48
 După Botez preotul este obligat să înregistreze actul săvârşit în
Registrul Botezaţilor. La cerere, preotul este obligat să elibereze Certificatul
de Botez care poate fi standardizat sau tehnoredactat.

Numele de Botez
La Botez pruncul primeşte un nume care arată identitatea personală
a noului creştin. Pe acest nume va fi strigat la judecată; de aceea este ilogic
a pune două sau mai multe nume. Chipul şi asemănarea lui Dumnezeu
sădite în noi sunt unice potrivit Dumnezeului celui Unul. Nu este nici
logic, nici teologic, ca la Botez să se pună.
Numele de botez nu se mai poate schimba; el este dat odată pentru
totdeauna. Cel mult se poate face traducerea lui, în situaţia în care a fost
pus într-o formă fonetică străină de limba română (Traducerea numelui în
limba română sau transcrierea lui în alfabetul latin se face pe baza unei
cereri, depuse la Primărie, publicată în Monitorul Oficial şi aprobată de
Inspectoratul General al Poliţiei din cadrul Ministerului de Interne).
Din punct de vedere civil, numele de botez, sau chiar numele de
familie, poate fi schimbat complet. Dar aceasta are doar valoare oficială,
pentru că numele de botez nu se poate schimba.
La călugărie se primeşte un nou nume, care nu-l anulează pe cel de
botez ci îl împlineşte, pe baza unui „nou botez”, al monahismului. (Numele
primit la intrarea în monahism păstrează, de obicei, iniţiala numelui de
Botez).

Primirea eterodocşilor în Biserică

Iniţial creştinismul a fost unul. După persecuţiile romane şi după
apariţia ereziilor, deci a divizării creştinismului, s-a pus problema
raportului cu eterodocşii şi a revenirii lor la Biserica adevărată.
Canonul 46 Apostolic prevedea caterisirea celor care recunosc valid
botezul ereticilor. Acest canon a fost dat în baza acriviei. Cu timpul, însă,
Biserica a trebuit să recurgă la iconomie pentru că a constatat că la
eterodocşi nu se poate nega absolut totul, ci sunt şi elemente care pot fi
recunoscute. Aşa s-a născut Canonul 7 al Sinodului II Ecumenic şi
Canonul 95 Trulan care, prin iconomie, recunosc valid botezul unor
eterodocşi (cei care au botezul în numele Sfintei Treimi).
Apare, prin urmare, o selecţie a eterodocşilor: o categorie la care li se
poate recunoaşte Botezul şi altă categorie la care nu.
Canonul 46 Apostolic, pe de o parte, şi Canonul 7 al Sinodului II
Ecumenic şi Canonul 95 Trulan, pe de altă parte, sunt aparent în

49
contradicţie. În realitate, însă, ele reprezintă cele două aspecte ale aceleiaşi
realităţi: acrivia şi iconomia (pogorământul).
1. Eterodocşii nebotezaţi (foştii atei, necreştinii sau ereticii) se
primesc în Biserică prin Botez, Mirungere şi Împărtăşire, ca şi păgânii.
Înainte de Botez se face o declaraţie de mărturisire a credinţei şi de
lepădare de păgânismul sau de erezia anterioară. Nu se săvârşeşte Sfânta
Spovedanie pentru că, în acest caz, ea este substituită de Botez.
2. Eterodocşii botezaţi sau aşa-zis botezaţi la confesiunea lor.
Aceştia sunt primiţi prin iconomie, astfel:
- cei care au fost botezaţi în numele Sfintei Treimi li se recunoaşte
Botezul asemănător Botezului de necesitate;
- cei ce n-au fost botezaţi în numele Sfintei Treimi sunt consideraţi
necreştini.
Aceasta este distincţia pe care o face Canonul 7 al Sinodului II
Ecumenic.
a. Cei botezaţi în numele Sfintei Treimi (cei ce vin de la
catolici, protestanţi şi unii neoprotestanţi precum: baptiştii, adventiştii,
penticostalii, creştinii după Evanghelie etc.), se primesc în Biserică prin
recunoaşterea botezului lor, Mirungere, Spovedanie şi Împărtăşanie.
Înainte de acestea trebuie să facă o declaraţie scrisă de mărturisire a
credinţei ortodoxe şi de lepădare a ereziei anterioară.
b. Cei care au fost aşa-zis „botezaţi”, dar nu în numele Sfintei
Treimi, se primesc în Biserică prin declaraţie, Botez, Mirungere şi
Împărtăşire, fără să se spovedească. Dintre cei ce nu recunosc Sfânta
Treime sunt: iehoviştii, unitarienii, secta Familia, secta Moon, mormonii,
scientologii etc.
3. Primirea celor reveniţi (cei care au rătăcit de la credinţa ortodoxă
şi apoi revin la ea). Aceştia se primesc în Biserică prin declaraţie de
lepădare de erezia în care au căzut temporar, Mirungere, Spovedanie şi
Împărtăşanie. Ei au Botezul ortodox. Acest Botez, potrivit Canonului 47
Apostolic, nu se mai repetă, indiferent de rătăcirile lor ulterioare.
O problemă este cea a clericilor lapşi care vor să revină. Aceştia se
primesc în Biserică aşa cum am arătat mai sus (prin declaraţie de lepădare
de erezia în care au căzut temporar, Mirungere, Spovedanie şi
Împărtăşanie), dar pierd dreptul de a mai fi clerici, rămânând pentru toată
viaţa mireni.
La procedura de reprimire în Biserică se recurge doar atunci când
rătăcirea a fost profundă, completă, adică cu consumarea aşa-zisei
„euharistii” a rătăciţilor şi când a fost îndelungată. Situaţiile în care
rătăcirea a fost de moment, incompletă, sunt de excepţie, şi se rezolvă prin
iconomie, prin Spovedanie şi Împărtăşanie.
50
 Rânduieli canonice privind săvârşirea Tainei Mirungerii

Sfânta Taină a Mirungerii este Taina primirii darurilor Sfântului

Duh.
Săvârşitorii Tainei sunt preoţii şi episcopii.
Iniţial această Taină era săvârşită numai de către episcopi. Cu
timpul, mărindu-se eparhiile, din motive practice, a fost lăsată în seama
preotului paroh (Catolicii au continuat această rânduială primară şi, până
azi, este săvârşită preponderent de episcop; totuşi ea mai poate fi săvârşită
şi de către un preot delegat al episcopului).
Ori preotul, ori episcopul nu schimbă cu nimic în ceea ce priveşte
conţinutul Tainei.
Primitorii Tainei sunt numai cei botezaţi. Prin Taina Mirungerii
neofitul devine apt pentru a primi Sfânta Împărtăşanie. Cel ce nu este
miruns nu poate fi împărtăşit. Prin cele trei Taine de iniţiere (Botez,
Mirungere şi Împărtăşanie), neofitul devine creştin deplin.
Taina Mirungerii este o Taină repetabilă. Se săvârşeşte imediat
după Botez sau, de oricâte ori este nevoie, în cazul celor care, după
momente de rătăcire, revin la Biserica Ortodoxă (Canonul 7 al Sinodului II
Ecumenic; Canonul 95 Trulan).
Când se săvârşeşte Mirungerea?
Imediat după Botez, pentru ca neofitul să poată fi împărtăşit şi să
devină creştin deplin.
Canonul 48 Laodiceea prevede necesitatea de a mirunge pe cel
botezat. Este clar că Mirungerea se poate săvârşi la orice vârstă.
Din păcate, în Biserica romano-catolică Mirungerea s-a separat de
Botez. Botezul se face pruncilor, dar Mirungerea este permisă doar după
vârsta de 8 ani (în general între 8-14 ani). Consecinţa cea mai gravă este că,
astfel, copiii nu se pot împărtăşi; adică cei mai vrednici de Sfânta
Împărtăşanie. Mai mult, această practică necanonică, şi complet străină de
Biserica primară, a fost preluată chiar şi de către unii greco-catolici.
Argumentul principal al catolicilor a fost că la Mirungere este nevoie ca
copilul să fie „matur” pentru ca să-şi poată mărturisi credinţa. Acest
argument este un non-sens întrucât el nu este cerut la Botez, dar e cerut la
51
Mirungere (acest non-sens i-a făcut pe unii preoţi catolici să-i
împărtăşească pe copii înainte de Mirungere, ceea ce duce la altă deviaţie.
Nici până azi nu se observă nici un interes din partea catolicilor de a se
întoarce la practica primară a Bisericii.
Locul săvârşirii Tainei Mirungerii este, potrivit Canonului 59
Trulan, numai biserica.
Canonul 7 al Sinodului II Ecumenic prevede formula Tainei:
„Pecetea darului Duhului Sfânt. Amin.”
Canonul 6 Cartagina prevede că pentru această Taină se foloseşte
Sfântul şi Marele Mir, care este sfinţit numai de membrii Sinodului unei
Biserici autocefale. Sfântul şi Marele Mir nu se poate împrumuta de la alte
Biserici, atunci când Biserica respectivă este autocefală, pentru că aceasta ar
însemna, indirect, anularea autocefaliei.
Sfântul şi Marele Mir se sfinţeşte cel mult anual, în Joia Mare, şi
este materia care se foloseşte la:
- Taina Mirungerii,
- Sfinţirea bisericilor şi a altarelor
- Sfinţirea antimiselor
- Reprimirea în Biserică a celor căzuţi de la dreapta credinţă.
Sfinţirea Sfântului Mir este o lucrare de o importanţă majoră a unei
Bisericii Ortodoxe autocefale, atât din punct de vedere canonic cât şi din
punct de vedere teologic.
Semnificaţia canonică a sfinţirii Sfântului şi Marelui Mir constă în
faptul că prin aceasta o Biserică autocefală îşi exprimă dreptul canonic de a
sfinţi materia necesară administrării Tainei Mirungerii prin coliturghisirea
tuturor ierarhilor ei, în Joia Mare (o zi de maximă intensitate spirituală).
„Deşi Sfântul şi Marele Mir, ca binecuvântare şi împărtăşire a darurilor
Sfântului Duh, ne aminteşte de sărbătoarea Pogorârii Sfântului Duh sau a
Rusaliilor, fapt care explică şi includerea troparului şi condacului Rusaliilor
în slujba de sfinţire a acestuia, totuşi el este sfinţit nu în ziua de Rusalii, ci
în ziua Cinei celei de Taină sau a Euharistiei, pentru că ucenicilor cărora li
s-a încredinţat săvârşirea Sfintei Euharistii (cf. Luca 22, 19) li s-a încredinţat
şi săvârşirea Tainei Botezului şi întărirea sau ungerea celor botezaţi prin
pecetea darurilor Sfântului Duh (cf. Matei 28, 19-20; Fapte 8, 16-17; 19,
2-6)”.1
Sfântul şi Marele Mir are în componenţa sa 38 de mirodenii
(untdelemn curat de măsline, vin curat, felurite plante, uleiuri esenţiale,

1
Daniel, Patriarhul României, Sâfntul şi Marele Mir. Înţelesul şi folosul lui, Editura Institutului Biblic şi de Misiune
ortodoxă, Bucureşti, 2019, p. 6.
52
diverse aromate etc). 2 Mulţimea şi varietatea mirodeniilor din care este
alcătuit Sfântul Mir simbolizează bogăţia şi diversitatea darurilor Duhului
Sfânt.
În fiecare parohie trebuie să existe Sfânt Mir numai de la autoritatea
competentă.
! ! ! Nu trebuie să se confunde Mirungerea cu:
a. Ungerea prebaptismală, care se face înaintea botezului cu
untdelemn sfinţit (în trusa pentru Botez trebuie să existe două recipiente:
unul cu untdelemn şi unul cu Sfântul şi Marele Mir).
b. „Miruirea” de la sfârşitul Sfintei Liturghii, care, de asemenea, se
face cu untdelemn sfinţit.

2
vezi Arhieraticonul.
53
 Rânduieli canonice privind Sfânta Taină a Spovedaniei

Sfânta Spovedanie este Taina dezlegării de păcatele mărturisite, a

împăcării credinciosului cu Biserica și a pregătirii lui pentru primirea
Sfintei Împărtășanii.
Săvârșitorii sunt episcopii și preoții.
Inițial în Biserică toți preoții puteau săvârși, potrivit hirotoniei, Taina
Spovedaniei. Cu timpul, s-a constatat, că pentru aceasta este nevoie de
experiență. De aceea a apărut o ierurgie numită Duhovnicie. Potrivit
rânduielilor canonice, preotul nu poate săvârși Taina Spovedaniei dacă
asupra lui nu s-a săvârșit hirotesia întru duhovnic.
Hirotesia se dă atunci când se constată că preotul are experiența
pastorală necesară săvârșirii Tainei Spovedaniei. Aceasta constă într-o
rugăciune de binecuvântare și de cerere ca Dumnezeu să binecuvinteze
slujirea preotului.
Cei ce săvârșesc Spovedania fără să aibă duhovnicia nu greșesc din
punct de vedere sacramental pentru că ei au harul necesar; ei se fac
vinovați doar de încălcarea ordinii canonice a Bisericii (de iresponsabilitate
canonică).
În trecut, între hirotonia întru preot și hirotesia întru duhovnic se
lăsa un timp de câștigare a experienței pastorale. Exista un an sau mai mulți
de practică, fie la mănăstiri, fie la catedrale, fie pe lângă alți preoți parohi.
Din nefericire, în anii comunismului această perioadă a fost eliminată. Azi,
hirotesia se dă imediat după hirotonie, fapt ce impune o mare
responsabilitate. Problema aceasta este încă deschisă și ar fi bine dacă noile
legiuiri ale Bisericii Ortodoxe Române ar reintroduce practica veche.
Primitorii Tainei Spovedaniei sunt creștinii ortodocși care își
mărturisesc voit păcatele lor. În cazuri excepționale pot fi spovediți și
creștini eterodocși, ca unii care se pocăiesc pentru toate păcatele lor,
inclusiv neacceptarea credinței adevărate. Spovedania poate constitui
mijlocul convertirii lor.
Locul săvârșirii Tainei Spovedaniei este în biserică sau, în situații
de necesitate, în case, spitale, penitenciare etc. În niciun caz, Spovedania nu
se săvârșește în altar; Spovedania este Taina curățirii, a pregătirii noastre

54
pentru împărtășirea noastră cu cele sfinte din altar. Curățirea aceasta nu se
poate face în locul cel mai curat.
Poziția penitentului la Spovedanie este în general în genunchi, cu
epitrahilul pe cap. Dar Spovedania se poate face și în picioare, ca o discuție,
urmând ca la final, cu epitrahilul pe cap, să se dea dezlegarea.

Secretul Spovedaniei
Inițial în Biserică mărturisirea era publică. Fiecare își cerea iertare,
preotul rostind rugăciunea de dezlegare pe capul credinciosului. Cu
timpul, însă, în anul 390, patriarhul Nectarie a introdus mărturisirea
particulară pentru a nu crea scandal în Biserică.
Canonul 43 Cartagina menționează existența mărturisirii publice (în
anul 419).
Ulterior s-a luat măsura păstrării secretului Spovedaniei sub
pedeapsa caterisirii.
Canonul 34 al Sfântului Vasile cel Mare amintește de secretul
Spovedaniei mai ales cu privire la femeile care au săvârșit adulter.
Canonul 28 Sfântul Nichifor Mărturisitorul prevede secretul
spovedaniei pe care trebuie să-l păstreze duhovnicul.
Păstrarea secretului Spovedaniei a fost dublată de legislația
bizantină. În Bizanț, cei ce divulgau secretul Spovedaniei erau caterisiți, li
se tăia limba și erau închiși pe viață.
Temeiul scripturistic pentru păstrarea secretului Spovedaniei este:
Isus Sirah 19, 10: „Ai auzit cuvânt? Să moară!” (să moară pentru ceilalți).
Secretul Spovedaniei este păstrat cu sfințenie până astăzi, atât în
Biserica ortodoxă, cât și în cea catolică.
Secretul Spovedaniei este numai pentru preot, nu și pentru penitent.
Dacă acesta vrea să divulge păcatele lui, este alegerea lui. Practic, azi, noi
nu putem să interzicem mărturisirile publice.
De la Spovedanie, preotul poate să spună cel mult cazul, numai
atunci când este absolut exclusă orice deducție cu privire la persoana care
s-a spovedit.
Canonul 132 Cartagina prevede că din motivul păstrării secretului
Spovedaniei duhovnicul nu poate fi martor la proces. De aceea, atunci când
preotul este chemat ca martor trebuie să se prezinte în fața instanței și să
ceară respectuos revocarea lui, în baza dreptului canonic. Acest lucru nu e
valabil însă atunci când la proces se dezbat cauze cu privire la biserică sau
la parohie.
Păstrarea secretului Spovedaniei în situații limită oare nu duce la
menținerea unor mari nedreptăți? Răspunsul este categoric nu, pentru că la
Spovedanie preotul nu urmărește respectarea legilor sociale (condamnarea
55
oamenilor), ci salvarea sufletului celui ce se spovedește. De aceea,
eventualele nedreptăți trebuie îndreptate prin intermediul penitentului, nu
de către preot. Preotul la Spovedanie nu este judecător, nu este polițist, el
este duhovnic și legile după care spovedește sunt complet diferite de legile
civile (și pedeapsa la fel – se deosebește radical de epitimia de la
Spovedanie).
Secretul Spovedaniei este respectat chiar și de către Stat:
- Art. 79, alineatul 1 al Codului de Procedură Penală prevede că nu
pot fi admiși martori la procese cei care ar trăda secretul profesional;
- Art. 196 al Codului Penal pedepsește pe cei ce divulgă secretul
profesional.

Cum se dă epitimia
Epitimia este „medicamentul” pe care preotul duhovnic îl dă
penitentului în vederea vindecării rănilor păcatelor. Iertarea de la
Spovedanie nu este dependentă de epitimie. Epitimia doar vindecă rănile
ce se șterg prin dezlegare. De aceea celui ce nu își împlinește canonul nu
înseamnă că nu i s-au iertat păcatele; înseamnă că omul iertat nu și-a
refăcut viața lui morală.
Comparația se poate face cu cuvintele Mântuitorului: „Iertate îți sunt
păcatele tale [...]. Du-te și să nu mai greșești.”
Hotărârea epitimiei este poate lucrul cel mai greu în Spovedanie
fiindcă, pe de-o parte, pune în joc viața penitentului, dar pe de altă parte, și
a preotului care trebuie să nu greșească în a da epitimia.
Canonul 102 al Sinodului VI Ecumenic este numit „Cheia
Canoanelor” întrucât îndeamnă pe preot să dea epitimia cu multă
înțelepciune, astfel încât penitentul să nu cadă nici în deznădejde (când e
vorba de o epitimie grea), dar nici în dezinteres (când e vorba de o epitimie
ușoară). De aceea canonul prevede că duhovnicul trebuie să se nevoiască.
Din acest motiv nu există două situații identice la Spovedanie
pentru că fiecare persoană umană este unică. Pot exista situații aparent
identice, păcate identice, dar epitimia se dă diferit de la caz la caz.
Sfintele canoane care dau epitimii prevăd însă epitimia maximă, nu
„rețeta” ce se aplică fără discernământ. Sfintele canoane care condamnă
păcatele arată prin epitimie gravitatea acestora, însă preotul trebuie să
aleagă între aplicarea maximă a canonului (acrivia) sau minimă epitimie
(pogorământul).
De aceea duhovnicia este lucrul cel mai greu și cel mai de taină din
Biserica Ortodoxă. Lucrarea sfințeniei preotului merge mână în mână cu
duhovnicia.

56
 Epitimia trebuie să țină cont în primul rând de starea de penitență a
credinciosului.
Canonul 84 al Sfântului Vasile cel Mare prevede că epitimia nu se
dă după timpul de penintență, ci după felul pocăinței (nu cantitativ, ci
calitativ).
Canonul 13 Teofil al Alexandriei prevede că la Spovedanie
duhovnicul să procedeze cum îl va lumina Dumnezeu.
Canonul 28 Sfântul Nichifor Mărturisitorul prevede că epitimia să
se dea potrivit dispoziției sufletești a fiecăruia.
Canonul 3 Ioan Ajunătorul prevede în concret felul în care epitimia
poate fi scăzută. Acesta dă exemplul: dacă nu va bea vin, i se scade un an;
dacă nu va mânca carne, i se scade un an; dacă nu va mânca brânză, ouă,
pește, i se scade un an; dacă nu va mânca untdelem, i se scade un an; dacă
va face metanii multe, i se scade un an; dacă va arăta râvnă pentru
milostenii, i se scade un an; dacă se va călugări, iertarea să fie mai mare.
Canonul 46 Ioan Ajunătorul prevede că nu se pot da două epitimii
pentru același păcat, potrivit principiului „non bis in idem” („nu de două
ori pentru același lucru”).
Canonul 27 Apostolic: preotul să nu bată pe cei ce au păcate, altfel
să se caterisească.
Credincioșii pot să-și ia singuri canon de pocăință, dar întotdeauna
să facă lucrul acesta cu binecuvântarea duhovnicului.

Cum se dă dezlegarea
Prin dezlegarea de la Spovedanie se iartă păcatele mărturisite
indiferent de epitimia primită. Dezlegarea se poate da fie înainte, fie după
împlinirea epitimiei (după ce duhovnicul se convinge că există pocăinţă cu
adevărat).
Canonul 111 Cartagina prevede că harul dat la Spovedanie ajută şi
la împlinirea canonului.
Dezlegarea de la Spovedanie nu înseamnă neapărat şi dezlegare
pentru Împărtăşanie, pentru că oprirea de la Împărtăşanie face parte din
epitimie, iar dezlegarea nu trebuie să desfiinţeze epitimia.
Ceea ce leagă preotul la Spovedanie are caracter personal, de aceea
nu poate să fie dezlegat de alt preot, nici măcar de episcop, decât numai în
următoarele situaţii de excepţie:
- dacă cel care l-a legat a murit;
- dacă penitentul este pe moarte iar cel care l-a legat nu este în
apropiere;
- când l-a legat pe nedrept.

57
 Canonul 52 Apostolic prevede că nimeni nu poate îndepărta pe
cineva de la Spovedanie, altfel să se caterisească („Aşa se face bucurie
îngerilor lui Dumnezeu pentru un păcătos care se pocăieşte” - Luca 15, 10).
Poziţia la Spovedanie poate fi în genunchi, în picioare sau poate
avea caracterul unei discuţii. Important este ca dezlegarea să se facă cu
epitrahilul pe capul penitentului.
Dezlegările obşteşti nu trebuie confundate cu dezlegarea de la
Sfânta Spovedanie pentru că acestea sunt ierurgii, nu sunt Taine (în cadrul
unei Sfinte Taine avem siguranţa iertării, pe când, în cazul unei ierurgii,
harul este doar invocat iar lucrarea depinde de viaţa morală a omului).
Astfel de dezlegări de fac chiar şi pentru morţi. Dezlegările obşteşti nu pot
înlocui Taina Spovedaniei. Dezlegările de blesteme, vrăji, deochi sau de
orice fel de ispită nu pot fi confundate cu Sfânta Spovedanie.

Ce nu se poate dezlega la Spovedanie?

Hula împotriva Duhului Sfânt; nu pentru că preotul nu ar avea
această putere ci pentru faptul că dezlegarea nu este primită, ci este
refuzată; Dumnezeu nu mântuieşte cu forţa!
Totuşi, şi hula împotriva Duhului Sfânt poate fi iertată atunci când
penitentul se converteşte.

Cazuri speciale
Spovedania surzilor sau surdo-muţilor se poate face prin scriere sau
chiar printr-un intermediar, cu condiţia ca acesta să păstreze secretul
spovedaniei. Recomandat este ca preotul să cunoască limbajul mimico-
gestual.
Spovedania handicapaţilor (mintal) este foarte delicată întrucât de
cele mai multe ori ea trebuie unită cu o cateheză pentru a-l determina pe
acesta la pocăinţă şi la o credinţă mai mare.
Spovedania nu se face în mod reciproc (adică doi preoţi) pentru că
trebuie respectată relaţia duhovnic-ucenic. De asemenea, Spovedania nu se
face în familie pentru păstrarea secretului spovedaniei şi pentru evitarea
subiectivismului.
Recomandat este ca cei căsătoriţi să aibă duhovnic tot un preot
căsătorit care să cunoască realmente problemele de familie; aceasta nu
exclude faptul de a avea ca duhovnic un preot călugăr.

Cât de des?
Spovedania se poate face de câte ori se simte nevoia. Trebuie
păstrată însă dreapta socoteală; nici prea rar, dar nici prea des pentru că
ambele situaţii duc la devalorizarea acestei Taine.
58
 Potrivit tradiţiei bisericeşti recomandat este la 40 de zile
(Mântuitorul, după Înviere a stat pe pământ 40 de zile, după care S-a
înălţat la ceruri).

Spovedanie şi Împărtăşanie
În Biserica primară, între spovedanie şi împărtăşanie, nu exista o
relaţie matematică. De aceea, cu o spovedanie se împărtăşea de mai multe
ori. Se vorbeşte chiar de împărtăşirea zilnică, mai ales în săptămâna
luminată. Cu timpul însă, după spovedanie se împărtăşeşte o singură dată
sau înainte de fiecare împărtăşanie trebuie să ne spovedim.
Practica primară este păstrată astăzi doar de preot care se
spovedeşte mult mai rar decât se împărtăşeşte.
Unele comunităţi ortodoxe de azi au încercat introducerea practicii
primare (comunităţile monastice ruseşti). Aceste comunităţi au fost criticate
însă de unii teologi ortodocşi că au introdus influenţe catolice în cultul
ortodox.
În concluzie, o spovedanie poate fi urmată de mai multe
împărtăşanii, dar nu neapărat, ci numai cu dezlegarea duhovnicului (el
cunoaşte starea duhovnicească a penitentului).
Rolul duhovnicului, înţelepciunea lui, curajul şi responsabilitatea lui
joacă un rol foarte important. De aceea, Spovedania este cea mai grea
dintre Taine. Fiecare duhovnic este în felul lui; ei nu se contrazic reciproc,
ci se completează reciproc. Tot ceea ce facem în viaţa duhovnicească
trebuie făcut sub atenta observaţie a duhovnicului. Duhovnicul, cu
responsabilitatea ce şi-o asumă dă sfat, binecuvântare şi dezleagă.
Doi duhovnici nu pot dezlega la fel, deşi au această putere, pentru
că nu au acelaşi curaj duhovnicesc (la fel cum, în medicină, nu toţi medicii
chirurgi fac transplant de inimă).
Astfel trebuie înţelese lucrurile şi în legătură cu Spovedania şi
Împărtăşania; nu matematica trebuie să predomine, ci trăirea
duhovnicească atât a preotului cât şi a penitentului.
Putem spune că mântuirea preotului ţine cel mai mult de felul în
care întruchipează adevărata duhovnicie.

59
 Rânduieli canonice privind împărtăşirea

Sfânta Împărtăşanie se da numai creştinilor ortodocşi, spovediţi,

care au ajunat şi postit în ziua respectivă. Celor care nu ţin posturile
rânduite (cele 4 posturi mari şi zilele de miercuri şi vineri de peste
săptămână), li se dau 3 zile de post înainte de împărtăşanie.
Canonul 13 al Sinodului I Ecumenic prevede că împărtăşania se dă
celor bolnavi pe moarte chiar dacă sunt sub epitimie.
Canonul 9 Nichifor Mărturisitorul precizează că împărtăşania se dă
celor ce sunt pe moarte, chiar dacă au mâncat. Chiar dacă credinciosul nu
se mai poate spovedi, dar totuşi poate înghiţi, el poate fi împărtăşit.
Canonul 83 Trulan – prevede că împărtăşania nu se da celor morţi
sau celor inconştienţi, în comă.
Canonul 12 Timotei al Alexandriei – cei care au fost ispitiţi în vis,
chiar în noaptea de dinaintea împărtăşaniei, să se cerceteze: Dacă s-a făcut
din plăcere, intenţionat, să nu se împărtăşească. Dacă a fost ispitit
involuntar se poate împărtăşi pentru a nu da satisfacţie diavolului. Aceasta
se aplică şi în cazul clericilor şi al laicilor.
Canonul 16 Timotei al Alexandriei – dacă cineva înghite involuntar
apă, când se spală pe dinţi, se poate împărtăşi; ajunarea nu înseamnă un
stomac gol, ci înfrânare. Din acest motiv cei care trebuie sa ia medicamente
înainte de împărtăşanie pot să o facă pentru ca ajunarea lor nu este
întreruptă (medicamentul nu înseamnă satisfacerea unei pofte).
Canonul 7 Timotei al Alexandriei prevede că împărtăşania nu se da
femeilor în timpul curăţirii, din motivul că nu poţi sa consumi sângele lui
Hristos şi în acelaşi timp să-l pierzi. Nici cei care au plăgi sângerânde nu
pot fi împărtăşiţi decât daca sunt pe moarte.

60
 Canonul 2 Dionisie al Alexandriei face precizarea că femeile au
voie să intre în Biserică în timpul ciclului lunar; ele doar nu au voie să se
împărtăşească (scurgerea de sânge este asemănată cu orice altă scurgere: a
nasului etc).
Canonul 38 Laodiceea – „Să nu ne împărtăşim cu pagânătăţile altora.”
Este un canon care a fost valabil atunci când creştinismul era răspândit
printre păgâni.
Canonul 19 Laodiceea prevede ca numai preoţii se împărtăşesc în
altar, ceilalţi se împărtăşesc în faţa uşilor împărăteşti.
Canonul 8 Apostolic precizează că slujitorii sunt obligaţi să se
împărtăşească la Sfânta Liturghie; daca nu să spună cauza. Altfel să se
caterisească. Daca nu se putea împărtăşi nu trebuia să slujeacă. Sfânta
Împărtăşanie are scopul de a fi consumată, iar nu adorată sau
neconsumată. Foarte gravă este practica aşa numitelor Liturghii seci, adică
liturghii care să aibă potirul gol, chiar şi discul gol. Este motiv de
caterisire. Preotul se poate împărtăşi la Sfânta Liturghie, chiar fără să
slujească, dacă este pregătit din punct de vedere duhovnicesc.
Canonul 23 Trulan prevede că pentru Sfânta Liturghie şi pentru
Sfintele Taine nu se poate cere plată; altfel să se caterisească. De aceea este
recomandată evitarea folosirii expresiei: „Liturghie plătită.”
Canonul 101 Trulan – aminteşte faptul ca iniţial împărtăşirea se
făcea în mână, fără linguriţa, şi credinciosul se împărtăşea direct din potir.
Dar, ulterior, canonul 10 de la Sinodul Protodeftera aminteşte de linguriţă
ca obiect liturgic care nu e voie să fie profanată. Între anii 690-861 s-a
schimbat modul de împărtăşire pentru a înlătura unele sacrilegii pe care le
făceau oamenii cu Sfânta Împărtăşanie.
Prescripţia a III-a a Sfântului Vasile cel Mare prevede că uscarea
Sfintei Împărtăşanii pentru bolnavi se face numai de către clerici, iar nu de
mireni (uscarea Sfintei Împărtăşanii se face marţi, după Paşti, înainte sau
după Sfânta Liturghie. Este recomandat să nu se usuce în timpul Sfintei
Liturghii. Agneţul se taie pe antimis pe un crăpător de melamina, iar apoi
se pune intr-o cratiţa de teflon; cratiţa se pune pe un reşou pe care s-a
aşezat în prealabil o cărămidă pentru a menţine temperatura constantă;
praful care rămâne după uscare se poate pune în potir la potrivire; dacă în
chivot se strică împărtăşania ea poate fi consumata de preot sau arsă în
totalitate, ori pusă în piciorul Sfintei mese).
Canonul 48 Ioan Ajunătorul – cel care a vomat după împărtăşanie
să se supună canonului de 40 de zile. Este recomandat ca înainte de Sfânta
Liturghie, seara, mâncarea să fie uşoară, frugală. După împărtăşanie
trebuie sa fim atenţi ce mâncăm pentru a nu fi puşi în situaţia de a voma.

61
De asemenea, în ziua în care cineva s-a împărtăşit trebuie sa se ferească de
pierderea de sange (de exemplu: nu poate merge la stomatolog etc.).
Canonul 4 Gangra prevede anatema pentru cei care nu se
împărtăşesc de la preotul însurat.
Canonul 47 Nichifor Mărturisitorul îndeamnă pe credincioşi să ia
împărtăşania de la preoţi vrednici de crezare, de la preoţi care postesc. Să
se evite împărtăşania de la preotul care nu tine post în zilele miercuri şi
vineri.
Ordinea la împărtăşire este potrivit ierarhiei: episcop, preot, diacon,
monah şi mireni.
Împărtăşania se dă în toate zilele, mai puţin în zilele aliturgice.
Canonul 66 Trulan prevede ca în săptămâna luminată „este cel mai
bine a ne îndestula cu Sfintele Taine”.
Canonul 52 Apostolic prevede caterisirea pentru clericii care
îndepărtează nemotivat pe credincioşi de la cele sfinte.

Împărtăşirea copiilor
Copii creştini, botezaţi şi mirunşi, sunt cei mai vrednici pentru
primirea Sfintei împărtăşanii. De aceea, Biserica Ortodoxa a împărtăşit şi
împărtăşeşte mai ales copii, întrucât adevărata creştere şi dezvoltare a
sufletului şi a trupului nu se poate face fără Sfânta Împărtăşanie.
Împărtăşania copiilor trebuie să fie cât mai deasă, chiar duminicală, pentru
că astfel se împlineşte şi scopul fiecărei Liturghii.
Până la 3 ani şi chiar si
mai târziu, copii se împărtăşesc
fără ajunare (ajunarea care nu
este conştientă nu are nici un
sens). Argumentul vine din
faptul că la Botez copilul se
împărtăşeşte chiar dacă a
mâncat.
Până la 7 ani copii se
împărtăşesc fără spovedanie.

Canonul 52 Apostolic prevede caterisirea pentru cei care

îndepărtează de la cele sfinte pe cei nevinovaţi.
Din nefericire, în Biserica catolică şi protestantă, împărtăşirea
copiilor are loc doar după confirmare (8-12 ani). Această practică nu este
doar necanonică, ba chiar tragică, şi este una dintre diferenţele mari dintre
Biserica Ortodoxă şi cea catolică.

62
 Rânduieli canonice privind Sfânta Taină a Maslului

Sfânta Taină a Maslului este Taina în care, prin rugăciunile preoţilor

şi prin ungerea trupului cu untdelemn sfinţit, se împărtăşeşte credincioşilor
harul dumnezeiesc pentru tămăduirea bolilor trupeşti şi sufleteşti şi pentru
iertarea păcatelor.
Săvârşitorii Tainei sunt episcopii şi preoții, iar diaconii alături de
aceştia.
Specificul acestei Taine vine din tradiția că ea se poate săvârşi numai
cu 7 preoți. Numărul de şapte vine din:
- Textul scripturistic în care se foloseşte pluralul „preoții”:
„Este cineva bolnav între voi? Să cheme preoţii Bisericii şi să se roage
pentru el, ungându-l cu untdelemn, în numele Domnului. Şi rugăciunea
credinţei va mântui pe cel bolnav şi Domnul îl va ridica, şi de va fi făcut
păcate se vor ierta lui” (Iacov 5, 14-15).
- La Maslu se citesc şapte Apostoli şi şapte Evanghelii
- Numărul 7 este un număr sfânt.
Din punct de vedere sacramental, această Taină se poate săvârşi însă
şi numai cu un singur preot pentru că harul nu este cumulativ.
Totuşi, legat de Taina Sfântului Maslu s-a încetățenit obiceiul ca ea
să fie săvârşită de mai mulți preoți. Această tradiție nu e rea pentru că ea nu
contravine rânduielilor sacramentale; dimpotrivă, întăreşte evlavia şi
rugăciunea.
Astfel, în situații de necesitate, Taina se poate săvârşi cu trei sau cu
doi preoți, iar în caz de moarte, chiar cu un singur preot.

63
 Cei ce săvârşesc Taina Sfântului Maslu singuri, în mod obişnuit, nu
încalcă rânduielile sacramentale, dar încalcă rânduielile canonice ale
Bisericii, adică nu respectă tradiția încetățenită cu privire la Sfântul Maslu.
Locul săvârşirii Tainei este biserica, sau casa bolnavului.
Primitorii Tainei sunt creştinii ortodocşi, bolnavi trupeşte sau
sufleteşte.
Din nefericire, Biserica romano-catolică a transformat această Taină
în „extrema unctio” („ungerea cea din urmă”).
În situații de excepție, pot participa la Sfântul Maslu şi creştini
eterodocşi ce sunt considerați bolnavi din punct de vedere sufletesc.
Făina de la Taina Sfântului Maslu, deşi nu se rosteşte asupra ei o
rugăciune specială, ea este binecuvântată. Din ea se fac mâncăruri (în
general turte) pentru însănătoşirea bolnavului. Din acest motiv, din făina
de la Maslu nu ar trebui să se facă prescuri.
Uleiul este adus spre sfințire şi consumare, de aceea este nefiresc să
se ardă în candelă.
Mişcarea Evangheliei la Sfântul Maslu, la sfârşit, este identică cu
mişcarea Aerului la Sfânta Liturghie şi cu mişcarea parastasului sau a
colivei. Toate arată cutremurul creației în fața tainelor lui Dumnezeu.

Problema deschiderii Evangheliei la Taina Sfântului Maslu

Din rânduiala Sfântului Maslu face parte şi actul deschiderii
Evangheliei şi mişcarea ei deasupra capetelor credincioşilor. Evanghelia
deschisă înseamnă mâna lui Dumnezeu asupra acestora.
În tipicele mai vechi se prevede ca Evanghelia să fie deschisă de
credinciosul bolnav; în altele se prevede ca Evanghelia să fie deschisă de
preot.
Legat de acest act, s-au născut numeroase practici necanonice,
complet străine de ortodoxie, legate de ghicirea viitorului. De aceea în
unele tipice se prevede ca Evanghelia să fie deschisă de preot pentru ca
credincioşii să nu fie ispitiți în ideea arătată mai sus.
În actul ghicirii nu sunt vinovați credincioşii, ci preoții.
Practic, este indiferent cine deschide. Recomandat este ca
Evanghelia să fie deschisă de către credincios pentru că, prin aceasta, el
participă la Taina Sfântului Maslu.
Este bine ca Evanghelia ce se deschide la Sfântul Maslu să fie
cunoscută credincioşilor. Ceea ce este greşit şi de condamnat sunt
interpretările ce apar ulterior.

64
 Ghicirea şi interpretarea horoscopică înseamnă pentru preot
lepădarea de la misiunea de propovăduitor autentic al Evangheliei. Preoții
nu au fost trimişi în lume pentru a ghici viitorul oamenilor, ci să
pregătească viitorul acestora în perspectivă eshatologică. Prin Hristos noi
cunoaştem esența viitorului: venirea lui Iisus Hristos, învierea morților şi
judecata de apoi. În afară de acestea, totul este lipsit de semnificație.
Cei obsedați de cunoaşterea unor fapte viitoare sunt de fapt sclavii
lumii materiale. Preotul trebuie să fie slujitorul lumii spirituale, de aceea
preoții care recurg la acte necanonice de prezicere a viitorului trebuie
pedepsiți categoric cu pedeapsa maximă, ca unii care au renunțat la
misiunea lor, adică trebuie caterisiți.
Practica aceasta mai este numită „deschiderea Pravilei”. Denumirea
vine de la spovedaniile ce se făceau în trecut după Pravilă, cuprinzând acte
ce impresionau profund pe credincioşi. Cu timpul, gestul deschiderii
Pravilei a căpătat conotații negative de prezicere a viitorului, conotații ce
nu au nimic de a face cu însuşi termenul de Pravilă (lege, dispoziţie,
regulament).
Sfintele canoane condamnă clar orice fel de practică a ghicitoriei.
Canonul 36 Laodiceea condamnă cu caterisirea pe toți clericii ce
practică ghicitoria.
Acest Canon condamnă inclusiv astrologia, astăzi actualizată prin
practica zodiacelor. Ghicirea în stele, înainte de venirea lui Hristos a avut
rostul ei. Prin aceasta, magii, au ajuns să se închine la Betleem, dar odată cu
închinarea magilor lui Hristos se încheie şi practica păgână a astrologiei.
Creştinii nu se mai închină la stele, ci la „Soarele Dreptății”, care este
Hristos. Zodiacul a fost astfel încreştinat. De aceea, în iconografia ortodoxă
şi în Molitfelnice găsim semnele zodiacale. Semnificația lor e una creştină.
Ele semnifică curgerea timpului care are în centru pe Hristos.
Zodiacul mai arată de asemenea şi dimensiunea cosmică a credinței
şi a cultului ortodox.
Biserica, prin încreştinarea zodiacului a dat dovadă de mare
înțelepciune, aşa cum a procedat la încreştinarea multor sărbători sau a
unor termeni filozofici (de exemplu ουσια - ființă).
Canonul 61 Trulan prevede canonisirea şi a celor ce umblă după
vrăjitorii.
De aceea, la spovedanie preotul trebuie să mustre pe cei ce
mărturisesc că au fost la vrăjitor. În general ei nu se împărtăşesc o perioadă
de timp hotărâtă de duhovnic.
Canonul 72 al Sfântului Vasile cel Mare prevede că vrăjitorii se
pedepsesc ca şi ucigaşii, pentru că ei sunt ucigaşi de suflete.

65
 Rânduieli canonice privind Hirotonia

Săvârşitorul Tainei Hirotoniei este numai episcopul.

A. Hirotonia întru episcop
Canonul 1 Apostolic prevede că Hirotonia întru episcop trebuie
făcută de unul sau doi episcopi pentru a păstra sinodalitatea în Biserică şi a
o feri de hirotonii schismatice.
Mitropolitul Andrei Şaguna susţine că în caz de necesitate hirotinia
întru episcop poate fi făcută de un singur episcop, dar care să fie în
comuniune cu ceilalţi episcopi.
Canonul 4 de la Sinodul I Ecumenic prevede că hirotonia unui
episcop o face mitropolitul, iar hirotonia şi instalarea unui mitropolit o face
patriarhul.
B. Hirotonia întru preot şi diacon potrivit Canonului 35 Apostolic
se face numai de episcopul eparhiot. În caz de necesitate episcopul eparhiot
poate delega un alt episcop.

Condiţii pentru primirea Tainei Hirotoniei

1. Credinţa ortodoxă
La hirotonia întru episcop candidatul face o mărturisire de credinţă
la Vecernia de dinaintea Sfintei Liturghii. Această mărturisire de credinţă a
fost introdusă în secolele VIII-IX pentru a apăra Biserica de falşi ortodocşi.
Canonul 36 Cartagina prevede ca viitorul preot să provină dintr-o
familie ortodoxă şi să aibă o familie ortodoxă.
Soţia candidatului trebuie să fie şi ea ortodoxă. În situaţii de excepţie
se poate admite cel mult ca părinţii sau altcineva din familia candidatului
să fie eterodocşi. Acest lucru trebuie cercetat amănunţit pentru ca nu
cumva să se producă sminteli în Biserică.
2. Vocația pentru misiunea preoțească (termenul vocaţie vine din
latinescul vocco, -are care înseamnă a chema).
E vorba de acea chemare lăuntrică pe care candidatul o simte pentru
preoție. Vocaţia este cel mai greu de determinat pentru că omul este o mare
taină.
66
 Totuși, pentru identificarea vocației există câteva criterii:
a. Viața morală deosebită; o viață fără păcat, smerită și dăruită
lui Dumnezeu.
Canonul 9 de la Sinodul I Ecumenic prevede să fie cercetat cu de-
amănuntul orice candidat la hirotonie.
El trebuie să provină dintr-o familie morală. Trebuie să fie căsătorit
și cununat (în cazul candidatului la diaconat și preoție).
Canonul 36 Nichifor Mărturisitorul prevede fecioria înainte de
căsătorie a candidatului la hirotonie.
Canonul 18 Apostolic prevede ca cel ce doreşte să fie cleric să fie
cununat cu o fecioară; altfel se face părtaş la adulterul ei.
b. Dezlegarea de la duhovnic în urma Spovedaniei sau
Împărtășaniei
Cel oprit de la Împărtășanie este oprit și de la Hirotonie. Această
oprire de la împărtăşire poate să ducă la oprirea temporară sau definitivă
de la Taina Hirotoniei.
c. Recomandarea de la Facultate sau Seminar
3. Statutul canonic corespunător al candidatului
a. Să fie căsătorit și cununat (pentru candidatul cu familie la
diaconat și preoție). Cei ce se decid pentru familie trebuie s-o întemeieze
înainte de Hirotonie.
Canonul 26 Apostolic și Canonul 6 de la Sinodul VI Ecumenic
opresc căsătoria după hirotonie. Această interdicție este de ordin moral, nu
dogmatic. Ar fi smintitor ca un preot să-și caute soția după ce ajunge în
parohie.
Canonul 13 Trulan prevede că preotul și diaconul se pot căsători. La
Sinodul I Ecumenic, călugărul Pavnutie s-a opus introducerii obligativității
celibatului pentru preoți și diaconi.
b. Cei ce se decid pentru viața de celibat trebuie, potrivit
Canonului 30 Trulan, să facă o declarație scrisă în fața episcopului că vor
rămâne așa toată viața.
Canonul 13 Trulan condamnă pe cei ce impun celibatul.
Pentru celibat se pot decide cei ce sunt feciori, cei divorțați sau cei
văduvi.
c. Tunderea în monahism este o condiție pentru hirotonia întru
Episcop, ieromonah și ierodiacon.
Frații de mănăstire nu pot fi hirotoniți; hirotonia se face după
depunerea voturilor monahale.
În cazul episcopului, tunderea în monahism s-a impus pe calea
obiceiului, deși episcopul nu mai rămâne monah.

67
 În Noul Testament episcopul era „bărbat al unei singure femei” (I
Timotei 3, 2).
Canoanele 5 și 51 Apostolice interzic episcopului să-și lase femeia
din evlavie.
La Sinodul Trulan, situația s-a schimbat datorită persecuțiilor și
încercărilor ce au venit peste Biserică. Cei ce au rezistat mai bine au fost
călugării și cei fără familie.
Canonul 12 Trulan prevede ca episcopii să nu mai trăiască cu soțiile
lor.
Canonul 48 Trulan impune ca episcopul să fie necăsătorit. Celib, nu
monah. Cu toate acestea, întâlnim episcopi căsătoriți chiar și în secolul al
XII-lea.
Prin obicei s-a adăugat condiția ca episcopul să fie ales numai din
rândul monahilor.
Canonul 2 al Sinodului Sfânta Sofia prevede că monahul care
ajunge episcop nu mai poate fi monah pentru că între monahism și
episcopat există incompatibilitate.
4. Pregătirea teologică corespunzătoare
Dintotdeauna candidatul la hirotonie a dobândit pregătirea pentru
preoţie prin școală sau ucenicie.
Canonul 2 al Sinodului 7 Ecumenic prevede că cei ce vor să devină
clerici trebuie să cunoască: Psaltirea, Scriptura, Tradiția și Canoanele.
În situații de excepții pot fi hirotoniți și candidați fără studii
teologice, dar care dovedesc o pregătire corespunzătoare.
5. Vârsta canonică și maturitatea fizică și psihică
Aceasta este o condiție biologică. Datorită acestui fapt, prin trecerea
timpului sau prin însănătoșire se poate trece peste această condiție.
Canonul 14 Trulan prevede că hirotonia diaconului poate avea loc
numai la 25 de ani, a preotului la 30 de ani și a călugărului (episcopului) la
40 de ani.
Fiind o condiție biologică, azi, prin iconomie, acest canon s-a
modificat, datorită faptului că oamenii devin maturi mai repede, prin
școală și prin realitățile sociale. Astăzi, diaconul sau preotul poate fi
hirotonit la dobândirea maturității fizice (18 ani), iar episcopul la
dobândirea maturității senatoriale (30 de ani).
6. Destinatarii
Canonul 6 al Sinodului IV Ecumenic prevede că Hirotonia se face
numai cu destinație precisă. Hirotoniile absolute din epoca primară au
încetat.

68
 Canonul 35 Apostolic prevede că hirotonia se face de către episcop
în propria jurisdicție. Candidatul trebuie să aibă și el o jurisdicție bine
determinată.
Jurisdicția înainte de hirotonie este încredințată de către autoritatea
eparhială în 3 moduri:
- Numire de la episcop;
- Alegere fie de către organele eparhiale, fie de către credincioși;
- Prin concurs.
Aceste trei variante sunt valabile doar pentru preot. În cazul
candidatului la episcopat, acesta este ales prin vot majoritar, potrivit
Canonului 6 de la Sinodul I Ecumenic.
Canonul 76 Apostolic prevede că episcopul nu poate să-și pună lui
urmași.
Cetățenia și naționalitatea nu pot fi condiții la hirotonie.

Impedimente la Taina Hirotoniei (derivă din lipsa condiţiilor):

1. Credinţa eterodoxă. Aceasta se referă şi la soţia candidatului.

2. Lipsa vocaţiei pentru misiunea preoţească. Acest lucru este

foarte greu de determinat pentru că omul este o mare taină. Totuşi lipsa
vocaţiei se poate constata prin:
a. Viaţa imorală
Canonul 36 Nichifor Mărturisitorul prevede că cel ce a desfrânat fie
şi numai o dată nu poate fi preot chiar dacă ar învia şi morţii.
Canonul 61 Apostolic opreşte de la preoţie pe cei ce au săvârşit
adulter.
Canonul 17 Apostolic opreşte pe cel ce a avut concubină; sunt opriţi
şi cei căsătoriţi cu femei divorţate, adultere sau chiar cu văduve.
De asemenea sunt opriţi de la preoţie cei ce ajung în situaţia uciderii
fără voie (de ex. accident auto).
Canonul 89 al Sfântului Vasile cel Mare: „Curăţiţi Biserica, izgonind
pe cei nevrednici din ea!”

b. Lipsa dezlegării de la duhovnic; la aceasta se adaugă şi

excomunicarea (oprirea de la împărtăşanie).

c. Lipsa recomandării Şcolii Teologice absolvite

d. Activităţi incompatibile cu preoţia (militarii, avocaţii,
comercianţii, politicienii, actorii, vânătorii, cei cu cazier judiciar etc.).
Aceştia pot fi hirotoniţi dacă încetează activităţile respective. Aceste

69
activităţi nu sunt rele în sine dar datorită statutului lor nu permit
exercitarea pastoraţiei.
Preotul militar nu intră sub incidenţa acestei incompatibilităţi
deoarece el nu este militar în sine, nu are armă şi nu se supune instrucţiei.
e. Femeia nu are vocaţie la preoţie; nu are chemare de la
Mântuitorul Iisus Hristos. Această oprire nu se face din motive biologice
sau umane, ci teologico-sacramentale (din faptul că Iisus Hristos nu a
chemat femeia la preoţie).

3. Statutul canonic necorespunzător

a. Cel ce s-a căsătorit, dar nu s-a Cununat la Biserică (trăieşte în
desfrânare).
b. Cel recăsătorit sau divorţat.
Canonul 17 Apostolic prevede că nu poate fi cleric cel căsătorit de
două ori după Botez.
c. Nu poate fi cleric cel ce a depus voturile monahale şi s-a lepădat
de ele.

4. Lipsa pregătirii corespunzătoare

5. Vârsta necanonică sau lipsa integrităţii fizice şi psihice (cei

bolnavi de diabet, epilepsie etc.)
Canonul 77 Apostolic prevede că cel vătămat la ochi sau picior
poate fi cleric.
Canonul 78 Apostolic precizează că surzii şi orbii nu pot fi clerici.
Canonul 22 Apostolic prevede că nu pot fi clerici automutilaţii.

6. Lipsa destinaţiei

Modul săvârșirii Tainei Hirotoniei

Canonul 17 de la Sinodul Protodeftera prevede că hirotonia nu
poate avea loc decât succesiv. Episcopul trebuie să treacă prin hirotonia de
diacon și preot. Se pare că, inițial, în Biserică a fost posibilă hirotonia
directă din mirean, direct episcop. Hirotonia se săvârșește în altar la
momente precise ale Sfintei Liturghii:
- Episcopul, după Sfinte Dumnezeule
- Preotul, după Heruvic
- Diaconul, după Axion
S-a impus acest lucru pentru ca nimeni la o Sfântă Liturghie să nu
poată fi hirotonit direct întru episcop.

70
 Nu se pot hirotoni doi candidați în aceeași treaptă, la aceeași
Liturghie pentru că Hirotonia are un profund caracter personal.
Hirotonia se face doar la Liturghia Sfântului Ioan și Sfântului Vasile.
Hirotonia nu se face la Liturghia Darurilor și nici în zilele aliturghice.
În Arhieraticon se prevede că la Liturghia Darurilor este posibilă
doar hirotonia în diacon.
Canonul 7 Teofil al Alexandriei prevede că la hirotonie să fie
prezent tot poporul (adică să nu fie hirotonii clandestine).
La hirotonia întru preot se rostește un jurământ prin care candidatul
se obligă că va respecta Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiție și Sfintele
Canoane.

71
 Binaţia liturgică

Prin binaţie liturgică se înţelege săvârşirea de acelaşi preot în

aceeaşi zi a două Liturghii sau săvârşirea a două Liturghii ortodoxe, în
aceeaşi zi, pe acelaşi altar (chiar dacă sunt preoţi diferiţi).
Binaţia liturgică nu face parte din Tradiţia Bisericii Ortodoxe. Cultul
Ortodox are prin excelenţă o dimensiune cosmică. El este strâns legat de
timpul şi spaţiul liturgic de care nu poate face abstracţie.
Harul lui Dumnezeu din Sfânta Liturghie se revarsă asupra
spaţiului în care se săvârşeşte, dar şi asupra spaţiului pe care îl eternizează.
De aceea ziua liturgică este icoana istoriei mântuirii: ea începe seara
(amintind de creaţie), se continuă cu noaptea (amintind de căderea în păcat
şi aşteptarea unui Mântuitor precum se aşteaptă lumina). Răsăritul soarelui
simbolizează venirea lui Hristos în lume, iar când soarele este în punctul
culminant al cerului, Liturghia ajunge la epicleză şi împărtăşire; apusul
soarelui simbolizează înălţarea lui Iisus Hristos, iar aşteptarea lui în ziua
următoare simbolizează aşteptarea eshatologică (de aceea, în popor, se
spune ca soarele nu apune, ci asfinţeşte). Iată cum cultul ortodox este
integrat în dimensiunea cosmică a existenţei.
La fel şi anul liturgic este icoana istoriei mântuirii: anul liturgic
începe în Vechiul Testament cu
aşteptarea lui Mesia, fapt concretizat
prin sărbătoarea Sfântului Prooroc
Ilie; se continuă cu naşterea Maicii
Domnului, Crăciunul, Boboteaza,
Învierea care are loc odată cu
primăvara, apoi Cincizecimea, şi, se
încheie simbolic, tot cu sărbătoarea
Sfântului Prooroc Ilie, ca anticipare
a celei de a doua veniri a Domnului.
Aceste două imagini: a
anului liturgic şi a zilei liturgice,
arată că timpul liturgic este liniar:
este trecerea dintre două mari
evenimente: Cincizecimea şi Parusia.
La rândul ei chiar săptămâna
liturgică este şi ea o actualizare a istoriei mântuirii:

72
 - luni - este ziua creaţiei dar şi a căderii îngerilor (este zi de post
pentru cei care vor să postească în mod deosebit);
- marţi - este ziua pomenirii Sfântului Ioan Botezătorul;
- miercuri - vinderea Mântuitorului de către Iuda;
- joi - Cina cea de Taină;
- vineri - răstignirea Mântuitorului;
- sâmbătă - învierea lui Lazăr;
- duminică - ziua Învierii.
Astfel, Sfânta Liturghie este integrată cosmic şi se săvârşeşte o
singură dată în zi pentru că o singură dată a venit Hristos în lume şi în
istorie. A săvârşi două Liturghii de către acelaşi preot, sau două Liturghii
pe acelaşi altar, în decursul unei zile liturgice, este ca şi cum Iisus Hristos
ar fi venit de două sau mai multe ori pe pământ, sau este ca şi cum am avea
de două ori Paşti în acelaşi an.
Binaţia liturgică distruge dimensiunea cosmică a cultului ortodox.
După 1948, când unii preoţi greco-catolici au revenit la ortodoxie, au adus
cu ei şi practici catolice.
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a fost nevoit să ia o
hotărâre prin care să condamne şi înlăture binaţia liturgică. Astfel, Sfântul
Sinod a hotărât:
1. Binaţia este străină de ortodoxie întrucât nu respectă unicitatea
jertfei lui Hristos şi dimensiunea cosmică a cultului;
2. Binaţia este străină de ortodoxie pentru că repetarea jertfei
euharistice în aceeaşi zi trădează lipsa de credinţa în eficacitatea absolută a
unicei jertfe a lui Hristos;
3. Binaţia este contrară Sfintelor Canoane: Canonul 69 Apostolic,
Canonul 29 Trulan şi Canonul 47 Cartagina impun ajunarea preotului
înainte de Sfânta Liturghie.

73
 Rânduieli canonice privind săvârşirea Tainei Cununiei

Săvârşitorul acestei Taine este preotul sau episcopul.

Nomocanonul slav şi Pravila Mare (glava 135) prevede că nu le
este îngăduit călugărilor să săvârşească Taina Cununiei pentru că ei s-
au oprit de la această Taină (Este o greşeală a merge cu nunta la
mănăstire, chiar, mai mult, o sminteală).
La catolici săvârşitor poate fi şi un diacon, deoarece teologia
scolastică apuseană a accentuat mai mult consensul sau contractul
dintre parteneri, eliminând astfel din Taina Cununiei harul liturgic
(potrivit principiului dreptului roman „consensus facit nuptios”).
Ortodoxia are o concepţie complet diferită. Elementele
principale sunt harul şi iubirea. Familia este considerată „ecclesia
minor” şi este asemănată cu unitatea dintre Hristos şi Biserica Sa.

Condiţii la săvârşirea Tainei Cununiei

1. Credinţa ortodoxă a mirilor

Sfintele Canoane (Canonul 10 Laodiceea şi Canonul 72 Trulan)
interzic categoric căsătoriile mixte deoarece unitatea dintre bărbat şi
femeie trebuie să fie şi o unitate liturgică, bazată pe împărtăşirea din
acelaşi Potir.
Din nefericire, în ultimul timp, datorită secularizării şi
relativizării credinţei s-au înmulţit foarte mult căsătoriile mixte.
Unitatea în credinţă pentru parteneri a fost complet sacrificată potrivit
principiului: „fiecare cu credinţa lui” sau „există un singur Dumnezeu”.
Canonul 31 Laodiceea prevede că în cazul în care unul dintre
miri este eterodox căsătoria este permisă numai dacă partea eterodoxă
este primită la ortodoxie.
Azi, însă, partea eterodoxă nu acceptă acest lucru şi astfel
Biserica Ortodoxă se vede în faţa solicitării de a accepta căsătorii
mixte.
Problema aceasta este încă una deschisă şi este rezolvată în mod
diferit de Bisericile locale. Astfel:
74
 - Biserica rusă acceptă căsătoriile mixte cu condiţia ca partea
eterodoxă „să recunoască însemnătatea binecuvântării ortodoxe”; această
condiţie este, desigur, relativă.
- Biserica greacă acceptă căsătoriile mixte cu condiţia ca fiii
rezultaţi din căsătorie să fie botezaţi ortodox; şi aceasta este o condiţie
relativă, întrucât o consecinţă nu poate fi o condiţie.
- În Biserica Ortodoxă Română căsătoriile mixte sunt lăsate pe
seama hotărârii episcopului. Preoţii sunt obligaţi să înainteze cerere
de dispensă episcopului locului.

2. Pregătirea duhovnicească a mirilor prin Spovedanie şi

Împărtăşanie.
Împărtăşania nu este neapărat o condiţie însă Spovedania da.

3. Naşii mirilor trebuie să fie ortodocşi şi cununaţi între ei.

Naşii sunt părinţii duhovniceşti ai mirilor de aceea e nefiresc a avea
mai multe perechi de naşi sau naşi necununaţi între ei.
Pravila Mare opreşte pe călugăr de a fi naş sau de a săvârşi
Cununia.
Rudenia nu este impediment la năşie dar e bine ca naşul să nu
fie rudă cu finul (părinţii trupeşti nu pot fi niciodată naşi la Cununie).
Recomandat este ca viitorii preoţi să aibă ca naşi tot preoţi
pentru ca naşul să fie şi un sfetnic liturgic al finului.

4. Preotul trebuie să săvârşească Cununia numai în jurisdicţia

sa, pentru că trebuie să cunoască pe miri.
În cazuri de excepţie poate săvârşi Cununia unor miri din
parohii diferite de parohia lui dar trebuie să solicite dovezi scrise
despre statutul canonic al fiecărui mire (dacă a fost botezat, dacă a mai
fost cununat etc.).

5. Tainei Cununiei se poate săvârşi numai după căsătoria

civilă.
Până în 1865 nu a existat decât Cununia religioasă. Alexandru
Ioan Cuza a introdus şi căsătoria civilă.
Constituţia României (art. 44) prevede: „Căsătoria religioasă poate
fi celebrată numai după căsătoria civilă,” de aceea la Cununie preotului
trebuie să i se prezinte Certificatul de căsătorie.

75
 Logodna este o ierurgie şi nu dezleagă la viaţa conjugală; de
aceea separarea ei de Cununie se făcea cu mare precauţie. Sfântul
Sinod al Bisericii noastre, prin hotărârea nr. 9027 din 25 octombrie
2011 a stabilit ca să nu mai fie permisă, în nici o situaţie, săvârşirea
logodnei religioase separat de Taina Cununiei.

6. Studenţii teologi şi elevii seminarişti ce vor să devină preoţi

au nevoie de binecuvântare de căsătorie acordată de episcopul
eparhiot. Pentru aceasta candidatul trebuie să înainteze o cerere
episcopului pentru acordarea binecuvântării arhiereşti de căsătorie la
care trebuie să anexeze:
• Certificatul de botez
• Recomandările duhovnicilor şi
• Declaratia fetei că îşi va urma soţul în orice
parohie.

Impedimente la săvârşirea Tainei Cununiei

1. Lipsa uneia dintre condiţiile la săvârşirea Tainei

Cununiei.
2. Rudenia ca legătură de sânge sau moral-religioasă in
anumite grade.
3. Logodna şi/sau Cununia deja încheiate cu alte
persoane.
Canonul 69 al Sfântului Vasile cel Mare precizează că cei
logodiţi sunt consideraţi ca şi soţ şi soţie dar nu sunt dezlegaţi la viaţa
conjugală şi că cei ce rup logodna sau care divorţează trebuie să aibă
dezlegare de la episcopul locului.
Studentul teolog sau elevul seminarist dacă rup logodna nu
mai pot fi hirotoniţi; se consideră ca şi divorţ. De aceea, azi, Logodna
se oficiază numai împreună cu Taina Cununiei.

4. Timpul liturgic oprit pentru săvârşirea Tainei Cununiei

A. Zilele de post
- Toate miercurile şi vinerile de peste an (în afară de cele cu
harţi).

76
 - În cele 4 Posturi mari (Paştilor, Sfinţilor Apostoli Petru şi
Pavel, Maicii Domnului, Crăciunului) şi săptămâna brânzei.
- În ajunul şi în ziua de 29 August şi 14 Septembrie.
Canonul 52 Laodiceea prevede că nu se cuvine a ţine nunţi
sau zile de naştere în Postul Mare.

B. În zilele luminate ale Praznicelor Împărăteşti.

- Săptămâna Luminată.
- Ajunul şi ziua Praznicelor Împărăteşti.
- Între Crăciun şi Bobotează.
Azi există solicitări de săvârşire a Cununiei şi în timpul liturgic
oprit; Canonul 19 Gangra anatematizează pe cei ce dezleagă posturile
cu prea mare uşurinţă.

5. Hirotonia este un impediment de ordin canonic pentru că din

punct de vedere dogmatic o Taină nu poate constitui impediment
pentru altă Taină. Aceasta s-a impus numai din considerente morale
pentru ca noul preot să aibă statutul canonic încheiat înainte de
hirotonie (ar fi smintitor ca un tânăr să fie hirotonit şi apoi să fie trimis
în parohie să încheie căsătoria).

6. Tunderea în monahism e impediment la căsătorie deoarece

unul din voturile monahale este abstinenţa.
Canonul 14 de la Sinodul VII Ecumenic prevede că dacă
cineva decade din voturile monahale poate încheia căsătorie numai cu
aprobarea episcopului locului.

7. Doliul este perioada de întristare în urma plecării unei

persoane dragi din familie. Întrucât nunta înseamnă petrecere ea nu
este compatibilă cu perioada de doliu. Prin Tradiţie s-a rânduit ca în
cazul în care mor rude de sânge de gradul I sau II nunta să se amâne
un an, iar dacă mor rude apropiate să se amâne 6 luni.
În cazul în care moartea apare subit nunta poate avea loc însă
păstrând pecetea smereniei pentru doliul faţă de cel răposat.
∗∗∗
Taina Cununiei este indisolubilă potrivit cuvintelor: „Ceea ce a
unit Dumnezeu, omul să nu despartă” (Matei 19, 6). Dar, indisolubilitatea

77
Cununiei este mai mult vocaţie, iar nu o consecinţă nedispensabilă a
Tainei Cununiei.
Divorţul este un eşec, iar eşecul nu poate fi interzis prin lege.
Biserica tolerează divorţul pentru că trebuie să facă ceva în situaţii de
eşec. De aceea, Biserica Ortodoxă îngăduie Cununia a II-a, maxim a
III-a, din iconomie. Căsătoria a IV-a este oprită pentru că excepţia nu
are caracterul repetabilităţii (Sinodul de la Constantinopol, din anul
920, a condamnat tetragamia).

78
 Impedimentul rudeniei la săvârşirea Tainei Cununiei

Rudenia este legătura de sânge sau moral-religioasă, cu sau fără

acoperire juridică, stabilită între diferite persoane.

79
 RUDENIA DE SÂNGE. Este legătura stabilită între mai multe
persoane în urma actului natural al naşterii. Gradul rudeniei de
sânge este determinat de numărul naşterilor ce despart cele două
persoane.
Rudenia de sânge poate fi:

A. Pe linie DIRECTĂ aşcendentă sau descendentă (adică

rudenia dintre înaintaşi şi urmaşi sau între urmaşi şi înaintaşi).

B. Pe linie COLATERALĂ (rudenia ce se stabileşte între

urmaşii a doi fraţi).

Impedimentul rudeniei de sânge la căsătorie

A. Pe linie directă este impediment fără pogorământ.

B. Pe linie colaterală este impediment până în gradul 7. În
gradele 5, 6 şi 7 se poate da pogorământ de la episcop (în situaţii de
excepţie). În gradul 4 (pentru că contravine Canonului 54 Trulan)
pogorământul trebuie dat de către Sfântul Sinod.

80
 RUDENIA DE CUSCRIE (AFINITATE). E rudenia ce se
stabileşte între diferite persoane în urma căsătoriei şi Cununiei.
A. Rudenia de cuscrie DE FELUL I se stabileşte între un soţ şi
consângenii celuilalt soţ.
B. Rudenia de cuscrie DE FELUL II se stabileşte între
consângenii unui soţ şi consângenii celuilalt soţ.
C. Rudenia de cuscrie DE FELUL III se stabileşte între două
familii prin intermediul celei de-a treia.

Impedimentul rudeniei de cuscrie la căsătorie

A. Rudenia de cuscrie DE FELUL I este impediment până în

gradul 6. În gradele 5 şi 6 se poate da pogorământ de la episcop, iar în
gradul 4 de la Sfântul Sinod.

B. Rudenia de cuscrie DE FELUL II este impediment până în

gradul 7. Se poate da pogorământ de la episcop pentru gradele 5, 6 şi
7.
C. Rudenia de cuscrie DE FELUL III este impediment până în
gradul 3. În gradul 3 se poate de pogorământ de la episcop.

81
 RUDENIA DE NĂŞIE este rudenia ce se stabileşte între naşi şi
fini în urma Botezului, Logodnei şi Cununiei. Gradul de rudenie e
determinat de numărul naşterilor fizice dar şi duhovniceşti.

Rudenia de năşie e impediment până în gradul 3 (în gradul 3

se poate da pogorământ de la episcop).

RUDENIA MORALĂ e rudenia ce rezultă în urma actului

înfierii sau actului tutelei.
A. Rudenia ce rezultă din înfiere este impediment până în
gradul 2.
B. Tutela e impediment doar pe durata ei.

82
 STUDIA
1 (15)/2016
Rânduieli canonice
privind săvârşirea Sfintei Liturghii

Lect. univ. dr. Valerian MARIAN

Domeniul Teologie Ortodoxă
Universitatea Tehnică Cluj-Napoca
CUNord, Baia Mare, ROMÂNIA

Abstract
The present study highlights the fact that the canonic ordinances
refering to the celebration of the Holy Liturgy are extremely complex
and the Church has always focused on the service when bread and wine
are transformed in the Body and the Blood of God turned into man for
the world’s salvation. Starting from the analysis and interpretation of a
series of Canons, we will discuss the most important aspects concerning
the celebration of the Holy Liturgy: the officiator of the Holy Liturgy,
liturgical books, the substances used at the Holy Eucharist, the place
used for celebrating the Holy Liturgy, the celebration of the Liturgy in
the presence of heretics, the fasting and food abstinence of the Liturgy
officiators, the clergyman and the restriction imposed by defrocking
and the participation at the Holy Liturgy.

Keywords: Ordinance, canon, celebration, Holy Liturgy,

Sacrament, Eucharist.

1. Preliminarii
În centrul Tainelor se află Euharistia. Împărtăşirea cu Trupul şi
Sângele lui Hristos este, pentru credincioşi, adevăratul izvor de viaţă
veşnică1 şi garanţia învierii: „Şi le-a zis Iisus: Adevărat, adevărat zic vouă,
dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea
1
Creştinii primesc Trupul şi Sângele Domnului „pentru iertarea păcatelor, pentru curăţenia
vieţii, pentru înmulţirea dragostei, dar o primesc mai ales pentru dobândirea vieţii veşnice.”
Vasile Coman, Episcopul Oradiei, Scrieri de Teologie Liturgică şi Pastorală, Oradea, Editura
Episcopiei Ortodoxe Române, 1983, p. 164.
Theologia Orthodoxa 133
 Valerian MARIAN

STUDIA viaţă în voi. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică, şi
1 (15)/2016
Eu îl voi învia în ziua cea de apoi” (Ioan 6, 53-54). „Iată marea bogăţie a
Bisericii!”.2 De aceea, Sfânta Liturghie ‒ în cadrul căreia se săvârşeşte
Euharistia ‒ este cea mai însemnată slujbă a Bisericii Ortodoxe.
Dumnezeiasca Liturghie, potrivit Învăţăturii de credinţă creştină
ortodoxă, este o rânduială de sfinte rugăciuni, în timpul cărora se
săvârşeşte Jertfa cea fără de sânge a Legii celei Noi sau Jertfa Euharistică.3
Sfânta Taină a Euharistiei a fost întemeiată de Mântuitorul Iisus Hristos la
Cina cea de Taină (Matei 26, 26-28) şi încredinţată de El Sfinţilor Săi
Apostoli, iar, prin aceştia, urmaşilor lor, episcopii şi preoţii, pentru a fi
săvârşită în Biserică până la sfârşitul veacurilor, spre pomenirea Lui şi
pentru iertarea păcatelor credincioşilor.
Numele Liturghie provine din termenii greceşti λαο̋ (popor)4 şi ἔργον
(lucru, operă, slujire),5 însemnând, în sens larg, slujire a poporului, iar în sens
religios slujire a celor sfinte. De altfel, Sfânta Liturghie se săvârşeşte de popor
‒ prin intermediul preoţilor şi al episcopilor ‒ pentru popor (credincioşi).6
În Biserica Ortodoxă se săvârşesc în prezent trei Sfinte Liturghii: a
Sfântului Ioan Gură de Aur, Arhiepiscopul Constantinopolului (+407), a
Sfântului Vasile cel Mare, Arhiepiscopul Cezareei Capadociei (+379) şi a
Darurilor mai înainte sfinţite sau a Sfântului Grigorie cel Mare (Dialogul),
Episcopul Romei (+604).7
Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur este săvârşită de cele mai multe
ori în cursul unui an bisericesc.
Liturghia Sfântului Vasile cel Mare se săvârşeşte de zece ori pe an,
nedeosebindu-se foarte mult, din punct de vedere al rânduielii liturgice,
de cea a Sfântului Ioan. Despre existenţa acesteia aminteşte Canonul 32
Trulan: „[...] Şi Vasilie, episcopul Bisericii Chesarenilor, a căruia laudă s-a
2
Pr. conf. dr. Adrian Gh. Paul, Sfânta Euharistie – Taina unirii noastre depline cu Mântuitorul
Iisus Hristos, în „Studia Universitatis Septentrionis – Theologia Orthodoxa”, nr. 1, 2014, p. 13.
3
Învăţătura de credinţă creştină ortodoxă, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, 1992, p. 241.
4
A. Bailly, Dictionnaire grec-français, Paris, Editura Hachette, 1935, p. 1171.
5
Ibidem, p. 798.
6
Stefanos Anagnostopoulos, Explicarea Dumnezeieştii Liturghii, Trad. rom. de Victor
Manolache, Bucureşti, Editura Bizantină, 2005, p. 18.
7
Pr. prof. dr. Ene Branişte, Liturgica generală, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune
al Bisericii Ortodoxe Române, 1993, p. 651.
134 Studia Universitatis Septentrionis
Rânduieli canonice privind săvârşirea Sfintei Liturghii

răspândit prin toată lumea, în scris predând nouă tainica Sfinţita lucrare, aşa STUDIA
săvârşind în dumnezeiasca Liturghie din apă, şi din vin a dat Sfinţitul Pahar 1 (15)/2016
[...].”8
Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite ‒ după cum reiese şi din
denumirea ei ‒ este slujba împărtăşirii cu Sfintele Daruri care au fost
sfinţite în timpul Liturghiei Sfântului Ioan sau a Sfântului Vasile, săvârşite
anterior. Aceasta are o rânduială deosebită de a celorlalte două; partea ei
de început nu este altceva decât prima jumătate a Vecerniei, iar a doua
parte este alcătuită din rânduiala Liturghiei obişnuite, începând de la
Apostol, lipsindu-i însă Epicleza, adică prefacerea Darurilor. Potrivit
Canonului 52 Trulan, se săvârşeşte, cu unele excepţii, în toate zilele
Postului Mare: „Întru toate zilele ajunării Sfintei Păresimi, afară de Sâmbăta şi
Duminica, şi de Sfânta zi a Bunei Vestiri, să se facă Sfinţita Liturghie a celor mai
înainte sfinţite”.9
Sfânta Liturghie este săvârşită de preot, împreună cu credincioşii, în
scopul prefacerii Cinstitelor Daruri în Trupul şi Sângele Mântuitorului şi
al împărtăşirii credincioşilor cu acestea. Aceasta „este locul central de unire,
înfrăţire şi comuniune deplină dintre credincioşi şi Hristos şi a tuturor
întreolaltă”.10 Astfel, având în vedere importanţa deosebită Sfintei
Liturghii în iconomia mântuirii personale a fiecărui membru al Bisericii,
Sfintele Canoane au stabilit norme şi rânduieli clare cu privire la
săvârşirea acesteia.

2. Săvârşitorul Sfintei Liturghii

Săvârşitorul dumnezeieştii Liturghii, potrivit rânduielilor canonice
ale Bisericii, este episcopul sau preotul. Aceasta reiese din Canonul 32
Trulan: „[...] Deci dacă vreun Episcop, sau prezbiter, nu după predata de
Apostoli rânduială [...] va proaduce Jertfa cea preacurată, să se caterisească

8
Neofit, Patriarh al Constantinopolului, Pidalion. Cârma Bisericii Ortodoxe, Iaşi, Editura
Credinţa strămoşească, 2013 (Culegere de Canoane transliterată din Limba Română cu caractere
chirilice în Limba Română cu caractere latine, după exemplarul original tipărit la Mănăstirea
Neamţ în anul 1844, Trad. rom. de Î.P.S. Veniamin Costachi, Mitropolitul Moldovei), p. 265.
9
Ibidem, p. 280.
10
Pr. lect. dr. Vasile Borca, Euharistia, Taina prin excelenţă a unităţii şi comuniunii în Biserică,
în „Studia Universitatis Septentrionis – Theologia Orthodoxa”, nr. 1, 2014, p. 32.
Theologia Orthodoxa 135
 Valerian MARIAN

STUDIA [...].”11 Diaconul poate sluji alături de episcop sau preot, însă nu poate
1 (15)/2016
săvârşi Sfânta Liturghie.
Nici episcopul, nici preotul, nu pot săvârşi singuri Sfânta Liturghie,
trebuind să fie de faţă cel puţin încă o persoană, potrivit cuvintelor
Mântuitorului: „Unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi
Eu în mijlocul lor” (Matei 18, 20). „Preoţii nu slujesc niciodată singuri şi în
taină. [...] la Sfânta Liturghie trebuie să participe neapărat doi, unul care slujeşte
şi altul care reprezintă poporul.”12

3. Formularele liturgice
Preoţii sau episcopii, ca săvârşitori ai Sfintei Liturghii, trebuie să
utilizeze numai formulare liturgice (cărţi de cult) aprobate de Biserică,
prin autoritatea supremă a Sfântului Sinod. În acest sens, Canonul 114
Cartagina13 precizează: „A plăcut şi aceasta, ca rugăciunile cele întărite în
Sinod, ori prefaţiile, ori rugăciunile sfârşitoare [ipotesis], ori rugăciunile punerii
înainte [paratesis], sau punerile mâinii, de toţi să se săvârşească, şi nici într-un
chip altele împotriva credinţei nici odinioară să se zică. Ci cele ce s-au adunat
cândva de cei mai înţelepţi se vor zice.”14
Toate inovaţiile în săvârşirea Sfintei Liturghii sunt interzise, fiind
necanonice şi de condamnat, soluţia împotriva acestora ‒ aşa cum indică
Canonul 32 Trulan ‒ fiind caterisirea: „[...] Deci dacă vreun episcop, sau
prezbiter, nu după predata de Apostoli rânduială face [...], să se caterisească, ca
unul ce cu nesăvârşire pe Taină o vesteşte, şi înnoieşte cele predate.”15
În acelaşi context, amintim câteva canoane care reglementează
utilizarea cărţilor de cult în Biserică, deci şi în cadrul Sfintei Liturghii.
Canonul 59 Laodiceea ‒ luând atitudine faţă de numeroasele apocrife ale
perioadei ‒ întăreşte rânduiala potrivit căreia pentru cântările şi lecturile
din Biserică să se folosească numai cărţile canonice ale Sfintei Scripturi:

11
Neofit, Patriarh al Constantinopolului, op. cit., p. 265.
12
Stefanos Anagnostopoulos, op. cit., p. 18.
13
Canonul 103 Cartagina, la Arhid. prof. dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note şi
comentarii, Romcart, 1991, p. 269-270. Părintele Ioan N. Floca, în lucrarea amintită, utilizează o
numerotare diferită a canoanelor Sinodului local din Cartagina (419).
14
Neofit, Patriarh al Constantinopolului, op. cit., p. 528.
15
Ibidem, p. 265.
136 Studia Universitatis Septentrionis
Rânduieli canonice privind săvârşirea Sfintei Liturghii

„Nu se cade deosebiţi psalmi a se zice în Biserică, nici cărţi necanonisite, ci STUDIA
1 (15)/2016
numai cele canonice ale Testamentului nou şi a celui vechi.”16
Canonul 63 Trulan condamnă, sub pedeapsa anatemei, introducerea
în cult a martirologiilor false: „Martirologiile [istoriile mucenicilor] cele
mincinos plăsmuite de vrăjmaşii adevărului, că doar ar necinsti pe mucenicii lui
Hristos, şi ar aduce la necredinţă pe cei ce le aud, poruncim, a nu se publica prin
Biserici, ci să se dea focului acestea. Iar pe cei ce le primesc, sau ca la nişte
adevărate iau aminte la acestea, îi anatematisim [anatematizăm n. n.].”17
De asemenea, Canonul 60 Apostolic prevede caterisirea pentru cel
care ar folosi în cadru cultic cărţi eretice sau apocrife:18 „Dacă cineva cărţile
cele cu mincinoase titluri ale necinstitorilor de Dumnezeu, ca sfinte le va citi în
biserică, spre sminteala poporului şi a clerului, să se caterisească.”19
Din rânduielile canonice amintite mai sus, reiese grija deosebită pe
care a avut-o Biserica, încă din zorii creştinismului, pentru păstrarea
nealterată a purităţii textelor cărţilor de cult, precum şi a rânduielilor
liturgice.

4. Materia Sfintei Taine a Euharistiei

Potrivit rânduielilor canonice, la Sfânta Liturghie, pentru săvârşirea
Jertfei Euharistice se foloseşte numai pâine, vin şi apă. Acestea sunt
indicate în mod expres de Canonul 44 Cartagina:20 „Întru cele Sfinte nimic
mai mult să se aducă, decât Trupul, şi Sângele Domnului, precum şi însuşi
Domnul a predat [predanisit]. Adică, Pâine, şi Vin amestecat cu apă [...].”21
Pentru clericii care nu folosesc acestea, Canonul 32 Trulan prevede
caterisirea: „[...] Şi cuvioşii Părinţi cei ce s-au adunat în Cartagina, aşa anume
au pomenit, ca întru cele Sfinte nimic mai mult decât Trupul, şi Sângele

16
Ibidem, p. 443.
17
Ibidem, p. 289.
18
Canonul instituie această interdicţie întrucât, în perioada Bisericii primare, ereticii au pus în
circulaţie, sub diverse numiri, Evanghelii şi Fapte ale Apostolilor false, prin care-şi susţineau şi
răspândeau ereziile. Cf. Jean Le Lorrain, Remarques sur les Canons Apostoliques, Roüen, chez la
veuve de Loüis Behourt, dans la Cour du Palais, & Guillaume Behourt, vis-à-vis la Fontaine Saint
Lo., 1696, p. 164.
19
Ioan Mihălcescu, Scrierile Părinţilor Apostolici dimpreună cu Aşezămintele şi Canoanele
Apostolice, Chişinău, Editura Facultăţii de Teologie, 1928, p. 276.
20
Canonul 37 Cartagina, la Arhid. prof. dr. Ioan N. Floca, op. cit., p. 241.
21
Neofit, Patriarh al Constantinopolului, op. cit., p. 491.
Theologia Orthodoxa 137
 Valerian MARIAN

STUDIA Domnului să se proaducă, precum şi însuşi Domnul a predat, adică pâine, şi vin,
1 (15)/2016
cu apă amestecat. Deci dacă vreun episcop, sau prezbiter, nu după predata de
Apostoli rânduială face [...], să se caterisească, ca unul ce cu nesăvârşire pe Taină
o vesteşte, şi înnoieşte cele predate.”22
La săvârşirea Sfintei Euharistii se foloseşte, sub pedeapsa caterisirii,
numai pâinea dospită, numită în termeni liturgici prescură. Canonul 70
Apostolic, care interzice comuniunea religioasă a creştinilor cu iudeii
(„Dacă vreun Episcop, sau prezbiter, sau diacon, sau oricine din catalogul
clericilor, va posti împreună cu Iudeii, sau va prăznui cu dânşii, sau ar primi de
la dânşii ospăţurile praznicului, precum azime, sau ceva de acest fel, să se
caterisească, iar de va fi mirean, să se afurisească.”23), potrivit marelui canonist
Theodor Balsamon (+1199), prin extensie, interzice şi săvârşirea
Euharistiei cu azimă (pâine nedospită).24
Prescura este pâinea neslujită, special pregătită pentru Taina
Euharistiei. Termenul provine din limba greacă, de la προσφορά, care
înseamnă ofrandă, punere înainte, jertfă.25 De aceea, prescurile trebuie făcute
doar de persoane binecuvântate, care trăiesc în curăţie, în jertfă, care
anticipează Jertfa Euharistică.26 Prescura se prepară din făină de grâu
curat, amestecată cu apă curată, naturală şi puţină sare.27 Drojdia este un
adaos incorect. Prescura trebuie făcută din aluat dospit natural; pentru
aceasta se foloseşte plămădeală sau maia naturală, preparată doar din făină
de grâu şi apă.28 Coacerea prescurii nu se face în tăvi unse cu grăsime,

22
Ibidem, p. 265.
23
Ibidem, p. 122.
24
Jean Le Lorrain, op. cit., p. 196.
25
A. Bailly, op. cit., p. 1681.
26
Şi preotul poate face prescuri, cu condiţia păstrării curăţiei trupeşti.
27
Liturghier, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
1974, p. 366.
28
Redăm în continuare o reţetă de „drojdie naturală” (plămădeală sau maia). Aceasta se prepară
în intervalul a trei zile. În prima zi: 50 g. făină şi 50 ml. apă de izvor se amestecă bine şi se lasă,
într-un borcan cu capac, la temperatura camerei (20-23 °C), 24 de ore. În a doua zi: 100 g. făină şi
100 ml. apă se adaugă la amestecul din borcan, se amestecă şi se lasă încă o zi la temperatura
camerei. În a treia zi: 100 g. făină şi 100 ml. apă se adaugă la amestec şi se lasă 12 ore. Se poate
folosi imediat sau se poate pune în frigider. Dacă nu se foloseşte din ea, înainte de a o folosi se
adaugă 50 g. făină şi 50 ml. de apă, pentru a o activa (L. Schuster, Drojdie naturala / maia /
sauerteig, sursă web: https://www.petitchef. ro/retete/aperitiv/drojdie-naturala-maia-sauerteig-fid-
775708, accesată la data de 15 martie 2016).
138 Studia Universitatis Septentrionis
Rânduieli canonice privind săvârşirea Sfintei Liturghii

presărându-se doar făină. De asemenea, prescura trebuie să aibă pe ea STUDIA

pecetea pristolnicului, care, la rândul lui, trebuie inscripţionat corect; redăm 1 (15)/2016
în contiunare trei variante de însemnare ale acestuia, în funcţie de
alfabetul folosit.

Canonul 8 Teofil al Alexandriei prevede ca, după Sfânta Liturghie,

anafora şi prescurile să se împartă între clerici şi credincioşi: „Cele ce se
aduc sub cuvânt de jertfă, după cele ce mistuiesc în trebuinţa Tainelor, clericii să
le împartă. Şi cel ce se catehiseşte nicicum să mănânce, sau să bea, dintru acestea.
Ci mai vârtos clericii, şi credincioşii fraţi cei împreună cu dânşii.”29 Canonul
mai precizează şi faptul că anafora, în nici un caz, nu se dă celor
nebotezaţi.
Este un sacrilegiu a da prescura animalelor. În situaţii de excepţie,
când prescurile sau anafora se întăresc sau mucegăiesc, acestea se pot da
la păsări sau la oi, ori se îngroapă; ideal este ca preotul să prevină acest
lucru.
Vinul pentru Sfânta Liturghie trebuie să fie curat, „din rodul viţei,
adică stors din strugurii cei din viţă”,30 fără nici un fel de adaos. Clericul care
va folosi un alt fel de vin, în afară de cel din struguri, sau vin amestecat cu
ceva, se va supune pedepsei caterisirii, după cum precizează Canonul 3
Apostolic: „Dacă vreun Episcop ori prezbiter afară de rânduiala Domnului cea
pentru jertfă, va aduce alte oarecare la jertfelnic [...] ori în loc de vin, băuturi
meşteşugite [...], să se caterisească [...].”31 De aceea, pentru Sfânta Litrughie
se foloseşte numai vinul liturgic special pregătit de centrele eparhiale sau

29
Neofit, Patriarh al Constantinopolului, op. cit., p. 692.
30
Liturghier, p. 366.
31
Neofit, Patriarh al Constantinopolului, op. cit., p. 37.
Theologia Orthodoxa 139
 Valerian MARIAN

STUDIA vinul pregătit personal de către preot pentru aceasta.32 De asemenea,

1 (15)/2016
vinul pentru Sfânta Liturghie nu trebuie să fi fost slujit în prealabil.33
Canonul 51 Apostolic condamnă atât pe cei din rândul clerului cât şi
pe mirenii care desconsideră vinul: „Dacă vreun Episcop, sau prezbiter sau
diacon sau oricare din catalogul cel ieraticesc [...] de vin, nu pentru nevoinţă ci
pentru urâciune s-ar depărta [...], ori îndreptează-se, ori caterisească-se, şi de la
Biserică leapădă-se, aşişderea şi mireanul.”34
Canonul 32 Trulan condamnă pe cei care săvârşeau Sfânta Liturghie
cu apă, în loc de vin: „[...] Că răul eres al Idroparastaţilor vechi fiind, care în
loc de vin, întrebuinţează în jertfa lor numai apă, [...] de-a dreptul se împotrivesc
Apostoleştei predări, [...]. Deci dacă vreun Episcop , sau prezbiter, nu după
predata de Apostoli rânduială face, şi neamestecând apa cu vin, aşa va proaduce
Jertfa cea preacurată, să se caterisească, ca unul ce cu nesăvârşire pe Taină o
vesteşte, şi înnoieşte cele predate.”35 Canonul se opune ereziei
idroparastaţilor şi combate practica lor ca eretică, prevăzând, pentru orice
cleric care şi-ar însuşi-o, pedeapsa caterisirii.36
Apa de izvor, curată, este ‒ alături de prescură şi de vinul liturgic ‒,
una dintre materiile Tainei Euharistiei („Unul din ostaşi cu suliţa a împuns
coasta Lui şi îndată a ieşit sânge şi apă” ‒ Ioan 19, 34). Canonul 32 Trulan,
amintit mai sus, prevede că vinul se amestecă cu apă: „[...] Şi cuvioşii
Părinţi cei ce s-au adunat în Cartagina, aşa anume au pomenit, ca întru cele
Sfinte nimic mai mult decât Trupul, şi Sângele Domnului să se proaducă,
precum şi însuşi Domnul a predat, adică pâine, şi vin, cu apă amestecat.”37
Preotul trebuie să procedeze însă cu mare atenţie, astfel încât, turnând apă
în Potir, la Proscomidie sau după prefacere,38 aceasta să nu schimbe firea
vinului.
Potrivit Canonului 13 Nichifor Mărturisitorul apa folosită la
Liturghie, după prefacere, trebuie să fie caldă, aceasta simbolizând

32
Este bine a se folosi vinul adus ca ofrandă de credincioşi, însă, dacă acesta este preparat de ei,
este riscant, întrucât conţinutul acestuia nu este verificabil.
33
Nu se foloseşte pentru Sfânta Liturghie, de exemplu, vinul de la Parastas.
34
Neofit, Patriarh al Constantinopolului, op. cit., p. 101.
35
Ibidem, p. 265.
36
Arhid. prof. dr. Ioan N. Floca, op. cit., p. 118.
37
Neofit, Patriarh al Constantinopolului, op. cit., p. 265.
38
Liturghier, p. 367.
140 Studia Universitatis Septentrionis
Rânduieli canonice privind săvârşirea Sfintei Liturghii

căldura sângelui lui Hristos: „Nu se cuvine preotul a Liturghisi, fără de STUDIA
căldură [apă caldă n. n.]. Afară însă de mare nevoie, şi de nu s-a aflat acolo 1 (15)/2016
nicidecum căldură [apă caldă, sursă de încălzire n. n.].”39 Important este ca
toată apa caldă binecuvântată de preot („Binecuvântată este căldura sfinţilor
Tăi, totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor”40) să fie folosită.

5. Locul săvârşirii Sfintei Liturghii

În Biserica primară, din cauza atitudinilor ostile faţă de creştini,
rugăciunile şi Frângerea pâinii (Taina Euharistiei) se săvârşeau, fie în
cunoscutele catacombe, fie în casele puse la dispoziţie de unii creştini mai
evlavioşi.41 Sfânta Scriptură ne dă numeroase exemple în acest sens: „Şi
chibzuind, a venit la casa Mariei, mama lui Ioan, cel numit Marcu, unde erau
adunaţi mulţi şi se rugau” (Faptele Apostolilor 12, 12); „Vă îmbrăţişează
Bisericile Asiei. Vă îmbrăţişează mult, în Domnul, Acvila şi Priscila, împreună
cu Biserica din casa lor” (I Corinteni 16, 19); „Iar ei, ieşind din închisoare, s-au
dus în casa Lidiei; şi văzând pe fraţi, i-au mângâiat şi au plecat” (Faptele
Apostolilor 16, 40); „Îmbrăţişaţi pe fraţii din Laodiceea şi pe Nimfas şi pe
Biserica din casa lui” (Coloseni 4, 15) etc.
Odată cu încetarea persecuţiilor, Sfânta Liturghie a fost oficiată în
locaşuri de cult special amenajate în acest sens, punându-se astfel capăt
obiceiului săvârşirii ei în casele creştinilor; în acest sens, Canonul 58
Laodiceea precizează: „Nu se cade prin case a se face proaducere (prosfora) de
Episcopi, ori de prezbiteri.”42
Când se săvârşeşte Sfânta Liturghie în alte locuri decât biserica (în
spitale, aşezăminte de asistenţă socială, penitenciare etc.), acestea, potrivit
Canonului 31 Trulan, trebuie să aibă aprobarea episcopului eparhiot în
acest sens: „Clericii cei ce liturghisesc, sau botează prin casele cele de rugăciune,
care se află prin case, hotărâm a o face aceasta sub socotinţa Episcopului celui de
loc. Încât, dacă vreun cleric, aceasta nu o va păzi aşa, să se caterisească.”43
Clericul care va săvârşi Liturghia, nu în biserică, ci, în alt loc, fără
39
Neofit, Patriarh al Constantinopolului, op. cit., p. 729-730.
40
Liturghier, p. 134.
41
Arhim. Ilie Cleopa, Despre vise şi vedenii şi despre Sfânta Împărtăşanie, Mănăstirea Sihăstria,
2011, p. 184-185.
42
Neofit, Patriarh al Constantinopolului, op. cit., p. 443.
43
Ibidem, p. 264.
Theologia Orthodoxa 141
 Valerian MARIAN

STUDIA binecuvântarea episcopului să se caterisească; mai mult, Canonul 12

1 (15)/2016
Protodeftera (Constantinopol, 861) extinde pedeapsa şi asupra mirenilor:
„[...] Pentru aceasta Sfinţitul şi de Dumnezeu ajutatul Sinod de acum,
conglăsuindu-se cu Sfântul şi ecumenicul al 6-lea Sinod, a rânduit să fie
însemnaţi sau rânduiţi cei ce liturghisesc în casele de rugăciune ce sunt prin case,
lepădarea din clericat făcându-li-se lor de către episcopul locului. Iar dacă
oarecare afară de aceştia ne bine voind Episcopul, intrând prin case vor îndrăzni a
se atinge de Liturghie, aceştia să se caterisească. Iar cei ce se vor cumineca din
împărtăşirea acestora, afurisirii să se supună.”44

6. Femeia să nu vorbească la Sfânta Liturghie

Mântuitorul Iisus Hristos nu a chemat femeia la slujirea preoţească,
motiv pentru care ea nu-şi poate asuma nici funcţia învăţătorească în
cadru liturgic. Sfânta Scriptură, prin glasul Sfântului Apostol Pavel,
precizează tocmai acest lucru: „Ca în toate Bisericile sfinţilor, femeile voastre
să tacă în biserică, căci lor nu le este îngăduit să vorbească, ci să se supună,
precum zice şi Legea” (I Corinteni 14, 34). Astfel, urmând îndemnului
paulin, Sfinţii Părinţi au formulat Canonul 70 Trulan, care reglementează
astfel şi canonic ceea ce s-a afirmat scripturistic: „Să nu fie iertat femeilor în
vremea Dumnezeieştii Liturghii a vorbi, ci după glasul Apostolului Pavel, tacă [I
Corinteni: 14, 34]. Că nu li s-a dat voie lor a grăi, ci a se supune, precum şi legea
zice [...].”45

7. Săvârşirea Liturghiei în prezenţa ereticilor

Printr-o serie de Canoane, dintre care amintim Canonul 6 Laodiceea
(„Să nu fie iertat ereticilor să intre în casa lui Dumnezeu, stăruind ei în eres”46)
şi Canonul 9 Timotei al Alexandriei („Întrebare: De este dator clericul a se
ruga, fiind faţă arieni, sau alţi eretici? Sau de nu-l vatămă pe el nimic, când face
el rugăciunea, adică proaducerea? Răspuns: La dumnezeiasca aducere diaconul
strigă mai înainte de sărutare: Cei neîmpărtăşiţi [cei neintraţi încă, prin Botez, în
comunitatea creştină n. n.] ieşiţi. Deci nu li se cuvine a fi de faţă. Fără numai de
făgăduiesc a se pocăi, şi a fugi de eres”47), Sfinţii Părinţi interzic ca ereticii care
44
Ibidem, p. 360.
45
Ibidem, p. 294.
46
Ibidem, p. 423.
47
Ibidem, p. 682.
142 Studia Universitatis Septentrionis
Rânduieli canonice privind săvârşirea Sfintei Liturghii

stăruie în erezie să fie admişi la Sfânta Liturghie. Cu alte cuvinte, Taina STUDIA
1 (15)/2016
Euharistiei să nu se facă în prezenţa ereticilor.
Aceste canoane au fost date în perioada când în Biserică se respecta
aşa numita disciplina arcana, iar la Liturghia credincioşilor participau doar
cei botezaţi; la rostirea cuvintelor „Câţi sunteţi chemaţi, ieşiţi; cei chemaţi,
ieşiţi; câţi sunteţi chemaţi, ieşiţi; ca nimenea din cei chemaţi să nu rămână”,48
toţi cei nebotezaţi erau obligaţi să părăsească biserica. Astăzi, interdicţia
se rezumă la Sfântul Altar, unde eterodocşii nu au voie să intre în timpul
Sfintei Liturghii.

8. Postul şi ajunul săvârşitorilor

Cei care fac parte din cler, în special, dar şi mirenii, trebuie să
postească toate posturile prevăzute de Biserică, după cum se arată în
Canonul 69 Apostolic: „Dacă vreun Episcop, sau prezbiter, sau diacon, sau
ipodiacon, sau citeţ, sau cântăreţ, Sfântul marele Post nu-l posteşte, sau
miercurea, sau vinerea, să se caterisească. Fără numai de s-ar opri pentru boală
trupească. Iar de a fi mirean, să se afurisească.”49 Clericul care nu posteşte să
se caterisească. De asemenea, obligaţia postului revine şi mirenilor,
întrucât fac parte din Biserică, fiind mădulare ale Trupului tainic al
Domnului. Potrivit Canonului, doar neputinţa trupească (boala) este un
motiv temeinic pentru dezlegare de la post.
Mai mult, cei ce slujesc Sfânta Liturghie, potrivit Canonului 48
Cartagina50 trebuie să ajuneze: „Sfintele altarului să nu se săvârşească decât
de oameni ajunaţi [...].”51Ajunul înseamnă înfrânare şi, pentru ca preotul să
poată sluji Sfânta Liturghie, trebuie să simtă şi o foame fizică, care
prefigurează „foamea de Hristos.”52 A ajuna înseamnă a nu mânca nimic în
ziua respectivă; în trecut se ajuna odată cu începerea zilei liturgice (după
Vecernie), însă astăzi se ajunează de când începe ziua astronomică,
respectiv de la ora 0:00.

48
Liturghier, p. 110.
49
Neofit, Patriarh al Constantinopolului, op. cit., p. 119.
50
Canonul 41 Cartagina, la Arhid. prof. dr. Ioan N. Floca, op. cit., p. 242.
51
Neofit, Patriarh al Constantinopolului, op. cit., p. 492.
52
În general, ajunul care produce foame fizică trebuie să se întindă pe parcursul a cel puţin nouă
ore.
Theologia Orthodoxa 143
 Valerian MARIAN

STUDIA Săvârşitorul Sfintei Liturghii sau mireanul care ajunează pentru

1 (15)/2016
primirea Sfintei Împărtăşanii, dacă involuntar a înghiţit apă, se poate
împărtăşi. Aceasta este precizarea pe care o aduce Canonul 16 Timotei al
Alexandriei: „Întrebare: Dacă cineva ajunând spre a se împărtăşi, şi spălându-
se în gură, sau în baie fiind a înghiţit apă nevrând, este dator a se împărtăşi?
Răspuns: Aşa. Pentru că aflând satana prilej de a-l opri de la împărtăşire, mai
ades o va face aceasta.”53

9. Clericul şi restricţia caterisirii

În ceea ce îi priveşte pe clericii caterisiţi, acestora le este interzis să
săvâşească Sfânta Liturghie. Canonul 28 Apostolic se exprimă ferm în
această privinţă: „Dacă vreun Episcop, ori prezbiter, ori diacon, caterisit după
dreptate pentru vinovăţii arătate, ar îndrăzni a se atinge de Liturghia (slujba) cea
oarecând încredinţată lui, acesta de istov (de tot) taie-se de la Biserică.”54 Dacă
vreun cleric caterisit „pentru vinovăţii arătate” ar îndrăzni să slujească în
continuare, canonul prevede excomunicarea acestuia pentru totdeauna
din Biserică.
Clericii care slujesc cu cei caterisiţi, depuşi din treaptă sau opriţi de
la cele Sfinte, potrivit Canonului 4 Antiohia, trebuie pedepsiţi şi ei la fel:
„Dacă vreun Episcop caterisit de Sinod, ori prezbiter, sau diacon de Episcopul
său, ar îndrăzni a lucra ceva a Liturghiei, ori Episcopul după obişnuirea cea
dinainte, ori prezbiterul, ori diaconul, să nu-i mai fie slobod lui nici întru ale
altui Sinod a-i fi nădejde de aşezare, nici loc de răspundere să aibă, ci şi cei ce se
împărtăşesc cu dânsul toţi să se lepede de la Biserică, şi mai ales, dacă aflând ei
hotărârea cea dată asupra celor mai înainte zişi, ar îndrăzni a se împărtăşi cu
dânşii.”55 De asemenea, dacă un cleric care a fost sancţionat continuă să
slujească Sfânta Liturghie, îşi pierde dreptul de a face apel la o autoritate
superioară.

10. Participarea la Sfânta Liturghie

Canonul 80 Trulan prevede că preoţii care lipsesc consecutiv trei
duminici de la Sfânta Liturghie să se caterisească, iar laicii să se

53
Neofit, Patriarh al Constantinopolului, op. cit., p. 685-686.
54
Ibidem, p. 64.
55
Ibidem, p. 410.
144 Studia Universitatis Septentrionis
Rânduieli canonice privind săvârşirea Sfintei Liturghii

afurisească: „Dacă vreun Episcop, sau prezbiter, sau diacon, sau din cei ce se STUDIA
numără în cler, sau mirean, nici o nevoie grea având, sau lucru greu încât a lipsi 1 (15)/2016
de Biserica sa mai mult; ci în oraş petrecând, în trei zile de Duminici, şi în trei
săptămâni nu s-ar împreună aduna. De va fi cleric să se caterisească, iar de va fi
mirean să se îndepărteze de la împărtăşire.”56 Acest canon arată importanţa
Sfintei Liturghii pentru viaţa şi mântuirea credincioşilor care, fără un
motiv temeinic, nu trebuie să lipsească de la Sfânta Liturghie. În cazul
clericilor, participarea la Sfânta Liturghie nu trebuie înţeleasă neapărat ca
şi concelebrare, ci poate fi chiar simplă participare.
Există un timp liturgic bine stabilit: „Vremea este a face Domnului.”57 Şi
participarea la Sfânta Liturghie trebuie să aibă loc de la început pentru că
ea este un întreg unitar. Ora la care trebuie să înceapă Sfânta Liturghie
este ceasul al treilea din zi, adică ora 9:00 dimineaţa, întrucât la acestă oră
Mântuitorul a fost răstignit pe cruce („Iar când L-au răstignit, era ceasul al
treilea” ‒ Marcu 15, 25) şi Sfântul Duh S-a pogorât peste Apostoli („Şi
stând Petru cu cei unsprezece, a ridicat glasul şi le-a vorbit: Bărbaţi iudei, şi toţi
care locuiţi în Ierusalim, aceasta să vă fie cunoscută şi luaţi în urechi cuvintele
mele; Că aceştia nu sunt beţi, cum vi se pare vouă, căci este al treilea ceas din zi”
‒ Faptele Apostolilor 2, 14-15). În caz de necesitate, Sfânta Liturghie se
poate săvârşi mai devreme sau mai târziu, cu condiţia ca Epicleza să fie
săvârşită după răsăritul soarelui şi înainte de amiază, respectiv ora 12:00.
După cum s-a putut constata, sperăm, din paginile de mai sus,
rânduielile canonice cu referire la Sfânta Liturghie sunt extrem de
complexe şi de o profunzime aparte. Din acest fapt rezultă preocuparea
pe care Biserica a avut-o dintodeauna în legătură cu slujba Sfintei
Liturghii, slujbă în care pâinea şi vinul sunt prefăcute în Trupul şi Sângele
lui Dumnezeu făcut om, spre mântuirea lumii.
Astfel, peste secole şi milenii, dar departe de a fi anacronice, Sfintele
Canoane poartă cu ele grija sfântă a Bisericii de a păstra neştirbit contextul
liturgic în care Fiul lui Dumnezeu, aevea, se împărtăşeşte credincioşilor
pentru a le dărui viaţa cea de veci.

56
Ibidem, p. 301-302.
57
Liturghier, p. 92.
Theologia Orthodoxa 145
 Valerian MARIAN

STUDIA Bibliografie
1 (15)/2016
1. Anagnostopoulos, Stefanos, Explicarea Dumnezeieştii Liturghii, Trad.
rom. de Victor Manolache, Bucureşti, Editura Bizantină, 2005.
2. Bailly, A., Dictionnaire grec-français, Paris, Editura Hachette, 1935.
3. Biblia sau Sfânta Scriptură, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1992.
4. Borca, Pr. lect. dr. Vasile, Euharistia, Taina prin excelenţă a unităţii şi
comuniunii în Biserică, în „Studia Universitatis Septentrionis ‒ Theologia Orthodoxa”,
nr. 1, 2014, p. 19-34.
5. Branişte, Pr. prof. dr. Ene, Liturgica generală, Bucureşti, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1993.
6. Cleopa, Arhim. Ilie, Despre vise şi vedenii şi despre Sfânta Împărtăşanie,
Mănăstirea Sihăstria, 2011.
7. Coman, Vasile, Episcopul Oradiei, Scrieri de Teologie Liturgică şi
Pastorală, Oradea, Editura Episcopiei Ortodoxe Române, 1983.
8. Floca, Arhid. prof. dr. Ioan N., Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note şi
comentarii, Romcart, 1991.
9. Învăţătura de credinţă creştină ortodoxă, Bucureşti, Editura Institutului
Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1992.
10. Le Lorrain, Jean, Remarques sur les Canons Apostoliques, Roüen, chez la
veuve de Loüis Behourt, dans la Cour du Palais, & Guillaume Behourt, vis-à-vis
la Fontaine Saint Lo., 1696.
11. Mihălcescu, Ioan, Scrierile Părinţilor Apostolici dimpreună cu
Aşezămintele şi Canoanele Apostolice, Chişinău, Editura Facultăţii de Teologie,
1928.
12. Neofit, Patriarh al Constantinopolului, Pidalion. Cârma Bisericii
Ortodoxe, Iaşi, Editura Credinţa strămoşească, 2013 (Culegere de Canoane
transliterată din Limba Română cu caractere chirilice în Limba Română cu
caractere latine, după exemplarul original tipărit la Mănăstirea Neamţ în anul
1844, Trad. rom. de Î.P.S. Veniamin Costachi, Mitropolitul Moldovei).
13. Paul, Pr. conf. dr. Adrian Gh., Sfânta Euharistie – Taina unirii noastre
depline cu Mântuitorul Iisus Hristos, în „Studia Universitatis Septentrionis ‒ Theologia
Orthodoxa”, nr. 1, 2014, p. 7-16.
14. Schuster, L., Drojdie naturala / maia / sauerteig, sursă web:
https://www.petitchef.ro/retete/aperitiv/drojdie-naturala-maia-sauerteig-fid-
775708, accesată la data de 15 martie 2016.

146 Studia Universitatis Septentrionis

 RÂNDUIELI CANONICE PRIVIND CLERICII

Lector univ. dr. Valerian MARIAN

Abstract
Canon laws regarding clerics. The present study analyses a series of canon laws from the
Orthodox Church which establish the criteria by which the church hyerarchy or the clergy fulfill their
holy mission of leading the believers on the path of redemption. Thus, the study presents canonic laws
concerned with: the involvement of clerics in political activities, the punishments for clerics' sins,
incompatible activities with priesthood and with the social life of clerics.

Keywords: Ordinance, canon, church hyerarchy, clergy, social life, sin

1. Preliminarii
Hirotonia sau Preoția este Taina instituită de Mântuitorul nostru Iisus Hristos
prin care Sfântul Duh, prin alegere canonică și prin punerea mâinilor episcopului,1
așază ierarhia bisericească sau clerul (episcopi, preoți și diaconi), împărtășindu-i
puterea de a săvârși Sfintele Taine, de a propovădui Cuvântul lui Dumnezeu și de a
conduce pe credincioși spre mântuire.
Hirotonia „conferă autoritatea de a lucra în numele Bisericii”2 și „de a vorbi în
numele lui Dumnezeu”,3 acestea impunând clericului și o serie de responsabilități.
Potrivit Sfântului Grigorie Teologul, cel care face parte din cler trebuie să fie un
model de virtute: „Trebuie să fiu eu mai întâi curat şi apoi să curăţ pe alţii; să fiu eu
înţelept, ca să înţelepţesc pe alţii; să fiu eu lumină, ca să luminez pe alţii; să fiu eu
aproape de Dumnezeu, ca să apropii pe alţii; să fiu eu sfânt, ca să sfinţesc pe alţii.”
(„Καθαρθῆναι δεῖ πρῶτον, εἶτα καθᾶραι· σοφισθῆναι, καὶ οὕτω σοφίσαι· γενέσθαι
φῶς, καὶ φωτίσαι· ἐγγίσαι Θεῷ, καὶ προσαγαγεῖν ἄλλους· ἁγιασθῆναι, καὶ ἁγιάσαι”).4
Având în vedere importanța și necesitatea Preoției în iconomia mântuirii
neamului omenesc, Biserica a rânduit Sfintele Canoane, care au rolul de a reglementa
modul în care ierarhia bisericească își desfășoară misiunea. Canonul 14 al Sinodului
VII Ecumenic precizează faptul că în preoție trebuie să domnească rânduiala: „Cum
că rânduială urmează în preoţie, tuturor este bine arătat. Şi cu scumpătate a se păzi

1
Sfântul Filaret, Mitropolitul Moscovei, Catehismul Ortodox, Trad. din limba rusă de Gheorghiță
Ciocioi, București, Editura Σοφια, 2007, p. 129.
2
A.T. Hanson, Shepherd, Teacher and Celebrant in the New Testament conception of the Ministry, în
„New Forms of Ministry”, Edited by David M. Paton, Research Pamphlets, nr.12, World Council of
Churces Commission on World Mission and Evangelism, London, Edinburgh House Press, 1965, p. 17.
3
Pr. conf. dr. Adrian Gh. Paul, Sfântul Ioan Gură de Aur: viața, personalitatea și opera, în „Studia
Universitatis Septentrionis – Theologia Orthodoxa”, nr. 1, 2015, p. 99.
4
Ὁ Ἅγιος Γρηγόριος ὁ Θεολόγος, Λογοσ β'. Τοῦ αὐτοῦ ἀπολογητικὸς τῆς εἰς τὸν Πόντον φυ γῆς ἕνεκεν,
καὶ αὖθις ἐπανόδου ἐκεῖθεν, µε τὰ τὴν τοῦ πρεσβυτέρου χειροτονίαν, ἐν ᾧ τί τὸ τῆς ἱερωσύνης ἐπάγγελµα
(Cuvânt de apărare pentru fuga în Pont după ce a fost hirotonit şi pentru întoarcerea lui de acolo. În
acest cuvânt şi despre măreţia slujirii preoţeşti), în Patrologiae cursus completus, Series Graeca (PG),
Tomul XXXV, J. P. Migne (ed.), Paris: Petit-Montrouge, 1857, col. 480B.

1
încredinţările preoţiei, este lucru bine plăcut lui Dumnezeu [...]”.5 Canonul 22 al
aceluiași Sinod arată cadrul general în care trebuie să se înscrie întreaga viață a
clericului: „Lui Dumnezeu toate a le da, şi nu voinţelor noastre a ne robi, mare avuţie
este. Că «ori de mâncaţi, ori de beţi, Dumnezeiescul Apostol zice, toate întru slava
lui Dumnezeu faceţi-le» (I Corinteni 10, 31) [...]”.6
Astfel, Sfintele Canoane cu referire la cler au fost rânduite pentru întreaga
ierarhie, fără nici o deosebire, fără nici o excepție, după cum precizează Canonul 51 al
Sfântului Vasile cel Mare: „Canoanele au aşezat certarea clericilor cu neosebire,
poruncind o pedeapsă să se hotărască pentru cei ce au căzut, adică pe căderea din
slujbă, ori de ar fi în vreo treaptă, ori şi în vreo nehirotonită slujbă de ar îngădui”.7

2. Rânduieli canonice privind administrarea Tainei Hirotoniei

Sfânta Taină a Hirotoniei nu se repetă. În caz de rehirotonire, potrivit Canonului
68 Apostolic, soluția este caterisirea; atât pentru cel hirotonit a doua oară, cât și pentru
cel care a săvârșit hirotonia: „Dacă vreun Episcop, sau prezbiter, sau diacon ar primi
a doua hirotonie de la oarecine, să se caterisească şi el şi cel ce l-a hirotonisit. Fără
numai de ar dovedi, că de la eretici are hirotonia. Că cei ce de la unii ca aceştia sunt
botezaţi, sau hirotonisiţi, nici credincioşi, nici clerici nu este cu putinţă a fi”.8
Repetarea Tainei Hirotoniei se impune doar dacă prima a fost primită de la eretici; la
fel se procedează și în cazul Tainei Botezului.9
Rânduielile canonice condamnă simonia (încercarea de a vinde sau de a
cumpăra Harul Preoției10). Astfel, cei hirotoniți prin simonie să se caterisească
împreună cu cei care i-au hirotonit. Dintre canoanele care se exprimă în acest sens
amintim: Canonul 29 Apostolic („Dacă vreun Episcop prin bani ar apuca vrednicia
aceasta, sau prezbiterul, sau diaconu, să se caterisească şi el şi cel ce l-a hirotonisit,
şi desăvârşit taie-se şi de la împărtăşire, ca Simon vrăjitorul de mine Petru”.11) și
Canonul 22 Trulan („Cei ce pe bani se hirotonisesc, ori Episcopi, sau ori de care
clerici, şi nu după cercetare, şi alegere a vieţii, a se caterisi poruncim. Încă şi cei ce
i-au hirotonisit”12).
Clericii hirotoniți pe nedrept trebuie îndepărtați din Biserică. În cazul în care o
hirotonie, din diverse motive, n-a respectat toate condițiile privind intrarea în cler,
răspunsul canonic la această situație este caterisirea. De exemplu, vădirea ulterioară a
unor păcate care constituie impediment la hirotonie.13 Canonul 9 și 10 al Sinodului I
Ecumenic fac referire la astfel de situații: „Dacă oarecare fără cercetare s-au
proadus prezbiteri, sau cercetându-se şi-au mărturisit păcatele lor. Şi mărturisindu-se
ei, afară de Canon pornindu-se oamenii, asupra unora ca acestora ş-au pus mâna, pe
aceştia Canonul nu-i primeşte. Că pe neprihănirea o apără Soborniceasca Biserică”;

5
Neofit, Patriarh al Constantinopolului, Pidalion. Cârma Bisericii Ortodoxe, Iași, Editura Credința
strămoșească, 2013 (Culegere de Canoane transliterată din Limba Română cu caractere chirilice în
Limba Română cu caractere latine, după exemplarul original tipărit la Mănăstirea Neamț în anul 1844,
Trad. rom. de Î.P.S. Veniamin Costachi, Mitropolitul Moldovei), p. 340.
6
Ibidem, p. 346.
7
Ibidem, p. 631.
8
Ibidem, p. 118.
9
Jean Le Lorrain, Remarques sur les Canons Apostoliques, Roüen, chez la veuve de Loüis Behourt,
dans la Cour du Palais, & Guillaume Behourt, vis-à-vis la Fontaine Saint Lo., 1696, p. 182.
10
P. Trudel, A Dictionary of Canon Law, St. Louis and London, B. Herder book co., 1920, p. 211.
11
Neofit, Patriarh al Constantinopolului, op. cit., p. 66.
12
Ibidem, p. 257.
13
Arhid. prof. dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note și comentarii, Romcart, 1991, p.
55.

2
„Câţi dintre cei ce au căzut s-au prohirisit (adică s-au hirotonisit) prin neştiinţă, sau
şi mai-nainte ştiind cei ce i-au prohirisit, aceasta nu face sminteală Canonului
Bisericesc, căci cunoscându-se se caterisesc”.14
Canonul 76 Apostolic se pronunță împotriva nepotismului ce ar putea pune
stăpânire pe Biserică, stabilind ca Episcopul să nu-și hirotonească lui urmași: „Cum că
nu se cuvine Episcopul făcând har fratelui, sau fiului, sau rudeniei a hirotonisi în
dregătoria Episcopiei pe cine voieşte, că moştenitori a face Episcopiei, nu este drept,
dăruind cele ale lui Dumnezeu pentru patima omenească. Că nu este dator a pune
Biserica lui Dumnezeu sub moştenitori. Iar de va face cineva aceasta, fără tărie
rămână hirotonia, şi el ceartă-se cu afurisirea”.15 Astfel, succesorul în scaunul
episcopal se alege numai după pensionarea sau moartea episcopului titular.
Preotul sau episcopul, potrivit prevederilor Canonului 36 Apostolic, trebuie să-și
primească parohia, respectiv eparhia, încredințată: „Dacă vreunul hirotonindu-se
Episcop, nu ar primi slujba, şi purtarea de grijă a norodului ce s-a încredinţat lui,
acesta trebuie să fie afurisit, până ce ar primi. Asemenea şi prezbiterul, şi diaconul.
Iar dacă mergând acolo nu ar fi primit, nu din a sa socoteală, ci din răutatea
norodului, el adică fie (rămână) episcop, iar clirosul (clericii) cetăţii afurisească-se.
Căci nu s-au făcut învăţători ai unui norod de acest fel nesupus”.16

3. Clericii și demnitățile politice

Preoția este incompatibilă cu activitatea politică. În acest sens amintim o serie
de Canoane prin care, sub pedeapsa caterisirii, este oprită implicarea clerului în
chestiuni politice: Canonul 6 Apostolic („Episcopul sau prezbiterul sau diaconul,
lumeşti purtări de grijă să nu ia asuprăşi, iar de nu să se caterisească”.17), Canoanele
3 și 7 ale Sinodului IV Ecumenic („[...] Deci au hotărât Sfântul şi marele Sinod, ca
nimeni de acum înainte, nici Episcop, nici cleric, nici Monah, să poată [...] a se băga
pe sine-şi în lumeşti ocârmuiri de lucruri [...]. Iar dacă cineva s-ar apuca de aici
înainte a călca cele hotărâte, unul ca acesta supună-se certărilor Bisericeşti”;18 „Cei
ce odată în cler s-au rânduit, şi monahi, am hotărât, ca nici la oaste, nici la
dregătorie lumească să vie. Sau aceasta îndrăznindu-o, şi necăindu-se ca să se
întoarcă la aceasta, care pentru Dumnezeu mai-nainte o au ales, să se
anatematisească”.19), Canonul 10 al Sinodului VII Ecumenic („Fiindcă unii din
clerici amăgindu-se calcă canonicescul aşezământ [...], nu este lor iertat a primi
asuprăşi purtări de grijă politiceşti şi lumeşti, ca unii ce sunt opriţi de a face aceasta
de dumnezeieştile Canoane. Iar de s-ar vădi vreunul, ţinând vreo purtare de grijă mai
mare decât cele zise, ori să înceteze, ori să se caterisească [...]”.20) etc.
Pe de altă parte, Sfintele Canoane arată că nu este îngăduită implicarea
politicului în problemele Bisericii. Spre exemplificare amintim aici Canonul 12 al
Sinodului IV Ecumenic: „Au venit la noi (ştiinţă), că oarecare afară de Bisericeştile
legiuiri năzuind la stăpâniri, prin Pragmatice pe o eparhie au tăiat-o în două, încât
din aceasta sunt doi Mitropoliţi întru aceeaşi eparhie. Deci a hotărât Sfântul Sinod,
de aici înainte nimic de acest fel a se îndrăzni de vreun Episcop. Fiindcă cel ce se va

14
Neofit, Patriarh al Constantinopolului, op. cit., p. 157-158.
15
Ibidem, p. 127.
16
Ibidem, p. 76.
17
Ibidem, p. 41.
18
Ibidem, p. 203.
19
Ibidem, p. 206.
20
Ibidem, p. 337.

3
apuca a face una ca aceasta cade din treapta sa [...]”.21 Implicarea politicului în
chestiuni bisericești este sancționată și de Canonul 30 Apostolic, care prevede
caterisirea pentru cel ce a primit Sfânta Taină a Hirotoniei prin intervenția puterii
politice: „Dacă vreun Episcop, lumeşti stăpânitori întrebuinţând, și printr-înşii ar
câştiga vreo Biserică, să se caterisească şi afurisească împreună cu toţi părtaşii
lui”.22 Pedeapsa se aplică nu doar pentru cel în cauză, ci și pentru toți cei implicați.

4. Prevederi canonice referitoare la păcate ale clericilor

Cei care fac parte din ierarhia bisericească trebuie să fie modele de moralitate și
virtute, potrivit cuvintelor Mântuitorului: „Voi sunteţi lumina lumii; nu poate o cetate
aflată pe vârf de munte să se ascundă [...]. Aşa să lumineze lumina voastră înaintea
oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru
Cel din ceruri” (Matei 5, 14-16).
Păcatul este o încălcare a voinței lui Dumnezeu.23 Exemplul clericului se află
mereu înaintea ochilor credincioșilor, prin faptele sale rele înfluențându-i negativ pe
aceștia și afectând imaginea Bisericii în ansamblu. Despre acest lucru vorbește Sfântul
Grigorie Teologul în Cuvântul său despre Preoție: „Căci nu se imprimă atât de repede
vopseaua într-o pânză [...], pe cât de repede se prind de credincioși păcatele
întâistătătorului; mult mai uşor decât virtuţile lui” („Οὐ γὰρ οὕτως οὔτε δευσοποιοῦ
βαφῆς µετα λαµβάνει ῥᾳδίως ὕφασµα [...], ὡς φιλεῖ τάχιστα τῆς τοῦ προεστῶτος κακίας
ἀναπίµπλασθαι τὸ ὑπήκοον, καὶ πολλῷ γε ῥᾷον ἢ τοῦ ἐναντίου, τῆς ἀρετῆς”).24 De
aceea, Sfintele Canoane se exprimă ferm în ceea ce privește păcatele clerului,
răspunsul la acestea fiind caterisirea; este reprezentativ în acest sens îndemnul
Sfântului Vasile cel Mare, care, în Canonul 89, spune: „[...] Curăţiţi dar Biserica,
izgonindu-i pe cei nevrednici dintr-însa [...]”.25
Amintim în continuare câteva prescripții canonice care sancționează derapajele
morale ale clericilor.
Clericul care săvârșește păcate de moarte este caterisit, însă nu se îndepărtează
de la comuniunea laicilor, conform Canonului 32 al Sfântului Vasile cel Mare:
„Clericii cei ce au păcătuit păcat de moarte, se pogoară din treaptă, iar de
împărtăşirea mirenilor nu se opresc. [...]”.26
Canonul 66 Apostolic prevede caterisirea pentru clericul care ucide cu voie,
premeditat: „Dacă vreun cleric în vreo gâlceavă lovind, şi dintr-o lovitură omorând,
să se caterisească pentru sumeţia lui. Iar de va fi mirean să se afurisească”.27
Canonul 5 al Sfântului Grigorie de Nyssa face deosebire între uciderea cu voie și
cea fără de voie. Clericul care ucide fără voie (de exemplu, în accident rutier) să se
caterisească, însă poate primi iertare de la episcopul locului, după epitimia cuvenită:
„[...] Şi numai de necurăţia uciderii au făcut păzire prin canonisiri. Însă se împarte
acest fel de rău cu osebirea celui de bună voie, şi a celui fără de voie. Întru care
uciderea de bună voie este mai întâi acea cutezată de pregătirea însăşi numai a celui
ce s-a gătit, cum să facă răul, iar apoi s-a socotit şi acea (ucidere) întru cele de voie,
când oarecine întru gâlcevire lovind, şi lovindu-se, ar aduce asupra oarecui cu mâna

21
Ibidem, p. 211.
22
Ibidem, p. 68.
23
Pr. conf. dr. Adrian Gh. Paul, Pocăința ‒ Taină de restaurare și înnoire duhovnicească a firii umane
decăzute, în „Studia Universitatis Septentrionis – Theologia Orthodoxa”, nr. 2, 2014, p. 142.
24
Ὁ Ἅγιος Γρηγόριος ὁ Θεολόγος, op.cit., în PG, Tomul XXXV, 420B.
25
Neofit, Patriarh al Constantinopolului, op. cit., p. 650.
26
Ibidem, p. 623.
27
Ibidem, p. 117.

4
lovire omorâtoare, [...] Iar uciderile cele fără de voie, îşi au cunoştinţele arătate,
când cineva către altceva avându-şi silinţa, din nenimerire ar face ceva din cele
necuviincioase. [...] Iar păcatul cel fără de voie, este adică de iertat, iar nu şi lăudat
sau judecat. Iar aceasta o am zis, ca arătat să se facă, că, măcar deşi fără de voie de
ar cădea în spurcăciunea uciderii, ca unul ce acum s-a făcut spurcat de păcatul
acesta, Canonul l-a hotărât lepădat de ieraticescul dar. Şi pe cât este timpul curăţiei
pentru goala curvie, atât s-a judecat a fi bine şi la cei ce fără de voie au ucis, adică şi
la acesta cercetându-se voia celor ce se pocăiesc. Încât de s-ar face întoarcere
vrednică de crezare, să nu se păzească numărul anilor, ci pentru scurtare să se aducă
acesta întru aşezarea Bisericii, şi la împărtăşirea Bunului [...]”.28
Epitimia pentru uciderea fără voie, potrivit prevederilor Canonului 54 al
Sfântului Vasile cel Mare, rămâne la latitudinea episcopului locului: „Deosebirile
uciderilor celor fără de voie, cu câtva timp mai înainte ştiu că am scris teoseviei
[cinstirii de Dumnezeu] tale după ceea ce ne-a fost cu putinţă, şi mai mult de acelea
nimic pot a zice. Deci a priceperii tale este (lucru) acesta ca potrivit cu împrejurările
a mai lungi certările, sau a le scurta”.29
Canonul 13 al Sfântului Vasile cel Mare prevede că uciderea într-un război de
apărare nu se consideră păcat, însă este bine a se opri trei ani de la împărtășanie: „Pe
uciderile cele în războaie Părinţii noştri nu le-au socotit între ucideri. Mi se pare că
iertare dau celor ce izbândesc pentru întreaga înţelepciune, şi pentru buna cinstire de
Dumnezeu. Dar poate că este bine a-i sfătui, ca nişte necuraţi cu mâinile, în trei ani
să se depărteze numai de la împărtăşire”.30
Canonul 25 Apostolic condamnă desfrâul, sperjurul și furtul săvârșite de
membrii clerului. Evident, și în acest caz soluția este caterisirea: „Episcopul, ori
prezbiterul, ori diaconul, întru curvie, ori în călcare de jurământ, ori în furtişag,
prinzându-se, să se caterisească şi să nu se afurisească. Că zice Scriptura: «Nu vei
izbândi de două ori pentru aceeaşi». Asemenea şi ceilalţi clerici”.31
De asemenea, furtul din avutul obștesc este sancționat cu caterisirea conform
Canonului 28 al Sfântului Ioan Postitorul: „Cel ce s-a prins fur public, în furtişaguri
ce se zic de cap, nu vine la preoţie. Dar şi dacă după preoţie ar cădea în patima
aceasta, de preoţie se dezbracă, după cel 25 al Apostolilor”.32
Clericul care îi bate pe credincioși (sau care își bate soția), potrivit Canonului 27
Apostolic, se caterisește: „Episcopul, prezbiterul sau diaconul, ce va bate pe
credincioşii care ar păcătui ori pe necredincioşii ce ar fi nedreptăţit ori prin unele ca
acestea ar voi a-i înfricoşa, poruncim să se caterisească. Că nicăieri Domnul nu ne-a
învăţat aceasta. Ci dimpotrivă, El bătut fiind, nu bătea, ocărându-Se, nu ocăra,
pătimind, nu îngrozea”.33
Canonul 42 Apostolic face referire la clericii căzuți în patima jocurilor de noroc
sau în patima beției; pentru cei care nu pot renunța la acestea răspunsul canonic este
caterisirea: „Episcopul, sau prezbiterul, sau diaconul, cu tavle zăbovindu-se, sau cu
beţii, ori înceteze, ori să se caterisească”.34
Clericul care caută câștig necinstit, conform prevederilor Canonului 3 al
Sfântului Grigorie al Neocezareei, trebuie exclus din Biserică: „Grea este dar lăcomia

28
Ibidem, p. 666-667.
29
Ibidem, p. 632.
30
Ibidem, p. 610.
31
Ibidem, p. 60.
32
Ibidem, p. 717.
33
Ibidem, p. 63.
34
Ibidem, p. 82.

5
[avariţia], şi nu-i cu putinţă printr-o epistolie a propune dumnezeieştile Scripturi,
întru care nu numai prădarea [lotria] se vesteşte că este lucru de groază, şi
înfricoşat. Ci de obşte de a se lăcomi, şi a ne atinge pentru agonisire rea de cele
străine. Şi fiecare de acest fel este lepădat din Biserica lui Dumnezeu. Iar în timpul
goanei fiind întru atâta suspin, şi atâtea plângeri, de ar îndrăzni cineva, ca timpul
aducător de pierzare, a-l socoti a fi loruşi vreme de câştig, este lucru de oameni
necinstitori de Dumnezeu, batjocoritori şi urâţi de Dumnezeu, şi care au covârşire de
necuviinţă. Drept aceea s-a socotit ca pe toţi cei de acest fel a-i lepăda, ca nu cândva
peste tot poporul să vină urgia, şi întâi peste însuşi înainte stătătorii, care nu
cercetează [...]”.35
Sacrilegiul clericilor este luat în discuție de Canonul 8 al Sfântului Grigorie de
Nyssa: „Iar furare de cele Sfinte [ierosilie sau sacrilegiu], întru Scriptura cea din
început, întru nimic mai uşoară s-a socotit decât osândirea uciderii. Că asemenea, şi
cel ce se prindea în ucidere, şi cel ce lua cele afierosite lui Dumnezeu, suferea
pedeapsa cea prin uciderea cu pietre. Iar la Bisericeasca obişnuire, nu ştiu cum s-a
făcut oarecare compogorământ, şi învoire, încât mai uşoară să se socotească
vindecarea acestui fel de boli. Că întru mai puţin timp decât pe preacurvie, predania
Părinţilor a rânduit canonisirea unora ca acestora [...]”.36 Sacrilegiul este, așadar,
considerat întocmai cu uciderea și, evident, pedeapsa este caterisirea.
Caterisirea este o pedeapsă ce se aplică numai clericilor.37 Clericii caterisiți își
pierd drepturile și demnitățile spirituale conferite prin hirotonie: puterea de a săvârși
Sfintele Taine, de a propovădui Cuvântul lui Dumnezeu și de a conduce pe credincioși
pe calea mântuirii. Clericii care slujesc cu cei caterisiți, potrivit Canonului 11
Apostolic, se pedepsesc și ei la fel: „Dacă cineva cleric fiind, cu caterisit cleric
împreună s-ar ruga, să se caterisească şi el”.38

5. Activități incompatibile cu preoția

Sfintele Canoane fac referire la diverse activități sau profesii care, datorită
statutului lor, influențează exercitarea misiunii preoțești; clericii care se îndeletnicesc
cu asemenea activități ori încetează, ori sunt caterisiți. Dintre incompatibilități
amintim:
Soldat (militar):39 „Episcopul, sau prezbiterul, sau diaconul, la oaste zăbovindu-
se şi vrând amândouă a le ţinea, și romana, şi ieraticeasca ocârmuire, caterisească-
se. Că cele ale Cezarului, Cezarului, şi cele ale lui Dumnezeu, lui Dumnezeu”
(Canonul 83 Apostolic).40
Politician: „Episcopul sau prezbiterul sau diaconul, lumeşti purtări de grijă să
nu ia asuprăşi, iar de nu să se caterisească” (Canonul 6 Apostolic).41
Actor, vânător: „Desăvârşit opreşte Sfântul, şi ecumenicul Sinod, pe cei ce se zic
mimi, şi teatrele acestora, dar apoi şi privirile vânaturilor, şi jocurile cele de pe
scenă, a se face. Iar dacă cineva Canonul l-ar defăima, şi către ceva din aceste oprite

35
Ibidem, p. 565.
36
Ibidem, p. 670-671.
37
Ioan Mihălcescu, Scrierile Părinților Apostolici dimpreună cu Așezămintele și Canoanele Apostolice,
Chișinău, Editura Facultății de Teologie, 1928, p. 269.
38
Neofit, Patriarh al Constantinopolului, op. cit., p. 49.
39
Preotul militar nu se încadrează în prevederile acestui Canon întrucât acesta nu este militar în
adevăratul sens al cuvântului: nu se supune instrucției, nu poartă armă ș.a.
40
Neofit, Patriarh al Constantinopolului, op. cit., p. 133.
41
Ibidem, p. 41.

6
pe sineşi s-ar da, de va fi cleric, să se caterisească, iar de va fi mirean să se
aforisească” (Canonul 51 Trulan).42
Proprietar de local. Clericul, conform Canonului 9 Trulan, nu poate fi proprietar
de bar și nici de alte localuri asimilate acestui gen de activități: „Nici unui cleric să fie
iertat a avea prăvălie de cârciumă. Că dacă unuia ca acestuia, a intra în cârciumă nu
este iertat, cu cât mai vârtos altora întru aceasta a sluji, şi ceea ce nu este lui legiuit a
face? Iar de ar face ceva de acest fel, ori să înceteze, ori să se caterisească”.43
Proprietar sau acționar la bănci. Canonul 44 Apostolic precizează că aceia care
fac parte din cler nu pot da împrumuturi cu dobândă: „Episcopul, sau prezbiterul, sau
diaconul, camătă cerând de la cei ce se îndatoresc de la el, ori să înceteze, ori să se
caterisească”.44 Astfel, prin extensie, aceștia nu pot fi proprietari sau acționari la
bănci sau la alte instituții care oferă împrumuturi cu dobândă.
Există însă și activități compatibile cu misiunea preoțească, în special cele care
vin în slujba credincioșilor, cele din domeniul asistenței sociale sau al filantropiei
creștine: profesor, medic, farmacist, asistent social ș.a.

6. Clericul și viața socială

Clericul, conform Canonului 54 Apostolic, nu poate intra în localuri nepotrivite
(cârciumă)45: „Dacă vreun cleric se va vădi mâncând în cârciumă, să se afurisească,
afară numai dacă în călătorie găzduind pentru nevoie în vreo casă de oaspeţi”.46
Canonul 5 Cartagina condamnă lăcomia clericilor, considerând-o ca fiind
„mama tuturor relelor”: „Pofta nesăţioşiei, cum că a fost maica tuturor relelor nimeni
(nu) se îndoieşte. Cu cale este a o opri, ca nu pe cele străine să le întrebuinţeze. Nici,
ca, pentru câştig, să calce cineva hotărârile Părinţilor. Nici, sub orice fel de chip să
fie iertat vreunui cleric să ia dobândă din orice fel de lucru. Şi cele de curând aduse,
întunecate fiind, şi cu totul ascunse, privindu-se de noi, se vor hotărî. Iar pentru cele
ce Dumnezeiasca Scriptură prea arătat au legiuit, nu se cade a hotărî, ci mai ales a
urma. Că prin urmare, aceea ce este prihănire între mireni, cu mult mai vârtos între
clerici este de datorie a se osândi”.47 Amintim aici și Canonul 23 Trulan, în textul
căruia se prevede caterisirea clericilor care ar cere pentru Sfânta Împărtășanie vreo
plată de la credincioși (bani sau orice altceva): „Pentru ca nimeni, ori din Episcopi,
sau din prezbiteri, sau din diaconi, dând Preacurata Cuminecătură să ceară de la cel
ce se împărtăşeşte pentru acest fel de împărtăşire, bani sau orice fel de lucru. Că nici
este cumpărat Harul, nici cu bani am împărţit Sfinţenia Duhului, ci celor vrednici de
Dar, fără vicleşug se cuvine a se da. Iar de s-ar arăta cineva din cei număraţi în cler,
cerând de la acela, pe care îl cuminecă cu Preacurata Cuminecătură, orice fel (de
plată) să se caterisească, ca un râvnitor al rătăcirii, şi a răutăţii lui Simon”.48 Textul
canonului de mai sus, prin faptul că face referire la caracterul gratuit al Harului,
extinde prevederile sale asupra tuturor clericilor, care asociază harul Sfintelor Taine
împărtășit credincioșilor cu primirea anumitor sume de bani de la aceștia.49

42
Ibidem, p. 279.
43
Ibidem, p. 246.
44
Ibidem, p. 83.
45
Dintre localurile nepotrivite de astăzi, amintim: baruri, cluburi etc.
46
Neofit, Patriarh al Constantinopolului, op. cit., p. 106.
47
Ibidem, p. 471.
48
Ibidem, p. 258.
49
„Și, prin urmare, prin acest canon se interzice și se condamnă a cere bani sau, în genere,
remunerație pentru oricare dintre Taine”, cf. Dr. Nicodim Milaș, Canoanele Bisericii Ortodoxe
însoțite de comentarii, Vol. I, Partea a II-a (Canoanele Sinoadelor Ecumenice), Trad. rom. de Uroș
Kovincici și Dr. Nicolae Popovici, Arad, Tipografia Diecezană, 1931, p. 387.

7
 Canonul 16 al Sinodului VII Ecumenic condamnă la clerici tot ceea ce „nu este
pentru trebuinţă, ci pentru împodobire” întrucât, potrivit Sfântului Vasile cel Mare,
cade sub învinuirea de deșertăciune:50 „Tot luxul, şi împodobirea trupului, străine sunt
de ieraticeasca rânduială. Deci, Episcopii, sau clericii, cei ce se împodobesc pe sine-
şi, cu haine strălucite şi luminate, aceştia trebuie a se îndrepta. Iar de ar stărui, să se
dea certării. Aşişderea şi cei ce se ung cu mirodenii [...]. Că din învechitele vremi, tot
bărbatul ieraticesc cu măsurtică şi cucernică îmbrăcăminte petrecea. Că tot ceea ce
nu este pentru trebuinţă, ci pentru împodobire, are prihănire de deşertăciune, precum
a zis marele Vasilie; ci nici cu îmbrăcăminte de ţesături cu mătăşi împiestrită se
îmbracă; nici adăogeau oarecare fimbrii [singefuri] cu străină floare la marginile
hainelor lor. Că au auzit de la limba cea de Dumnezeu grăitoare, că cei ce poartă
cele moi, în casele împăraţilor sunt”.51
Sfântului Vasile cel Mare recomandă preotului să nu grăbească, nici să scurteze
slujbele după placul oamenilor: „Nu grăbi ori scurta rugăciunile din cauza purtării de
grijă omenești, și nu ține seama de fața oamenilor, ci privește numai la Împăratul cel
ce stă de față, și la puterile cerești care stau împrejur” (Prescripția a III-a).52
Clericii să nu danseze, mai ales la nuntă, este precizarea pe care o face Canonul
24 Trulan („Nu fie slobod vreunuia din cei ce se numără în ieraticeasca tagmă, sau
din monahi, a merge la alergarea cu caii (să privească), sau să sufere scenicile
jocuri. Ci şi de se va chema vreunul la nuntă, când vor intra însă jocurile spre
jucărelile cele spre amăgire, să se scoale, şi îndată să se ducă. Aşa poruncind
învăţătura Părinţilor noştri; iar dacă vreunul s-ar prinde întru aceasta, sau să
înceteze, sau să se caterisească”.53) și Canonul 54 Laodiceea („Nu se cade cei
ieraticeşti, ori clericii a privi niscareva priviri la nunţi, ori la cine, ci mai înainte de a
intra muzicanţii, ei să se scoale, şi să se ducă”54).
Conform Canonului 77 Trulan, clericii nu se cuvine a face baie cu femeile: „Că
nu se cuvine cei Sfinţiţi, sau clericii, sau aschitiii, a se scălda în baie, cu muieri; nici
tot creştinul mirean; că această prihănire este întâia la păgâni. Iar de se va vădi
cineva întru aceasta, de va fi cleric, să se caterisească, iar de va fi mirean să se
aforisească”.55 Ținând cont de prevederile acestui canon, astăzi, concediile pe litoral
ale clericilor, pentru o conștiință preoțească autentică, se află sub semnul întrebării.
Canonul 3 Cartagina recomandă clericilor să fie întru toate înfrânați, ca să poată
primi ceea ce cer de la Dumnezeu: „A plăcut, ca aceste 3 trepte, Împleticite cu
oarecare legătură a curăţeniei prin catierosire [conSfinţire] (zic adică Episcopii,
prezbiterii şi diaconii) precum se cade cuvioşilor Episcopi, şi iereilor lui Dumnezeu,
şi leviţilor, şi slujitorilor dumnezeieştilor conSfinţiri, a fi înfrânaţi întru toate. Ca să
poată dobândi, ceea ce curat cer de la Dumnezeu. Ca şi cea prin Apostoli predată, şi
din însăşi vechimea ţinută, şi noi asemenea să o păzim”.56
Clericul care se leapădă de preoție, potrivit rânduielilor Canonului 62 Apostolic,
să se caterisească, iar dacă revine să fie primit, însă doar ca mirean: „Dacă vreun
cleric pentru frica omenească (adică de frică de iudeu, sau de elin, sau de eretic), s-
ar lepăda, de Numele lui Hristos adică, lepădat să fie. Iar dacă de numele de cleric,

50
Ibidem, p. 521.
51
Neofit, Patriarh al Constantinopolului, op. cit., p. 341-342.
52
Arhid. prof. dr. Ioan N. Floca, op. cit., p. 441.
53
Neofit, Patriarh al Constantinopolului, op. cit., p. 258.
54
Ibidem, p. 441.
55
Ibidem, p. 300.
56
Ibidem, p. 469-470.

8
caterisească-se. Pocăindu-se, ca un mirean primească-se”.57 Aceasta înseamnă că nu
ar trebui să existe demisie din demnitatea preoțească. A demisiona înseamnă a
abandona slujirea încredințată, ceea ce, din punct de vedere canonic, conduce la
caterisire.
***
După cum s-a putut constata din cele expuse mai sus, normele canonice cu
referire la clerici au fost rânduite ca un cod de conduită morală al Bisericii, astfel încât
comportamentul, atitudinea și acţiunile clericilor „să fie în concordanţă cu învăţătura
de credinţă a acesteia”,58 iar ei să reprezinte modele demne de urmat pentru
credincioși. În același duh, Sfântul Vasile cel Mare îl îndeamnă pe preot: „Fii vrednic
împlinitor al Sfintelor Canoane”.59

Bibliografie
Biblia sau Sfânta Scriptură, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune
al Bisericii Ortodoxe Române, 1992.
Floca, Arhid. prof. dr. Ioan N., Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note și
comentarii, Romcart, 1991.
Γρηγόριος ὁ Θεολόγος, Ὁ Ἅγιος, Λογοσ β'. Τοῦ αὐτοῦ ἀπολογητικὸς τῆς εἰς τὸν
Πόντον φυ γῆς ἕνεκεν, καὶ αὖθις ἐπανόδου ἐκεῖθεν, µε τὰ τὴν τοῦ πρεσβυτέρου
χειροτονίαν, ἐν ᾧ τί τὸ τῆς ἱερωσύνης ἐπάγγελµα (Cuvânt de apărare pentru fuga în
Pont după ce a fost hirotonit şi pentru întoarcerea lui de acolo. În acest cuvânt şi
despre măreţia slujirii preoţeşti), în Patrologiae cursus completus, Series Graeca,
Tomul XXXV, J. P. Migne (ed.), Paris: Petit-Montrouge, 1857, col. 408-513.
Învăţătura de credinţă creştină ortodoxă, București, Editura Institutului Biblic și
de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1992.
Le Lorrain, Jean, Remarques sur les Canons Apostoliques, Roüen, chez la veuve
de Loüis Behourt, dans la Cour du Palais, & Guillaume Behourt, vis-à-vis la Fontaine
Saint Lo., 1696.
Milaș, Dr. Nicodim, Canoanele Bisericii Ortodoxe însoțite de comentarii, Vol. I,
Partea a II-a (Canoanele Sinoadelor Ecumenice), Trad. rom. de Uroș Kovincici și Dr.
Nicolae Popovici, Arad, Tipografia Diecezană, 1931.
Mihălcescu, Ioan, Scrierile Părinților Apostolici dimpreună cu Așezămintele și
Canoanele Apostolice, Chișinău, Editura Facultății de Teologie, 1928.
Neofit, Patriarh al Constantinopolului, Pidalion. Cârma Bisericii Ortodoxe, Iași,
Editura Credința strămoșească, 2013 (Culegere de Canoane transliterată din Limba
Română cu caractere chirilice în Limba Română cu caractere latine, după exemplarul
original tipărit la Mănăstirea Neamț în anul 1844, Trad. rom. de Î.P.S. Veniamin
Costachi, Mitropolitul Moldovei).
Paul, Pr. conf. dr. Adrian Gh., Pocăința ‒ Taină de restaurare și înnoire
duhovnicească a firii umane decăzute, în „Studia Universitatis Septentrionis –
Theologia Orthodoxa”, nr. 2, 2014.
Idem, Sfântul Ioan Gură de Aur: viața, personalitatea și opera, în „Studia
Universitatis Septentrionis – Theologia Orthodoxa”, nr. 1, 2015.
Roman, Lect. dr. Emilian Iustinian, „Κανών” - chintesenţa legislaţiei bisericeşti
actuale, în Pr. Constantin Dron, Valoarea actuală a canoanelor, Iaşi, Doxologia,
2016.

57
Neofit, Patriarh al Constantinopolului, op. cit., p. 113.
58
Lect. dr. Emilian Iustinian Roman, „Κανών” - chintesenţa legislaţiei bisericeşti actuale, în Pr.
Constantin Dron, Valoarea actuală a canoanelor, Iaşi, Doxologia, 2016, p. 27.
59
Arhid. prof. dr. Ioan N. Floca, op. cit., p. 441.

9
 Sfântul Filaret, Mitropolitul Moscovei, Catehismul Ortodox, Trad. din limba
rusă de Gheorghiță Ciocioi, București, Editura Σοφια, 2007.
Trudel, P., A Dictionary of Canon Law, St. Louis and London, B. Herder book
co., 1920.

10