Ficatul

MANUELLA MILITARU, Anatomia patologică a aparatului digestiv la animalele domestice.
Editura All, Bucureşti, 2004

Anatomia patologică a ficatului
14.ANATOMIA PATOLOGICĂ A FICATULUI
14.2.MODIFICĂRILE AGONICE ŞI POSTMORTEM ALE FICATULUI

Autoliza postmortem se instalează rapid, făcând dificilă diferenţierea acestei
modificări cadaverice de leziunile toxic-degenerative hepatice. Experimental, la cobai
fenomenul se declanşează la 2 ore de la momentul morţii prin tumefierea mitocondriilor.
Hepatocitele periacinare se detaşează din cordoanele Remack, acestea fiind condensate,
rotunjite şi hipercrome.
La 6 ore apare fragmentarea fibrelor de reticulină (fibrele elastice sunt mai rezistente).
Concomitent se observă tumefierea nucleilor şi ruperea membranelor citoplasmice. Reacţia
celulară inflamatorie lipseşte, iar vasele de sânge sunt pline cu bacili de putrefacţie, creând
adevărate „embolii”.
Macroscopic, pe suprafaţa ficatului apar pete decolorate, cenuşii, fără delimitare
precisă, asemănătoare cu hepatoza hidroprotidică sau cu hepatosteatoza. Acestea se măresc în
timp şi confluează între ele. Vasele de sânge de calibru mare şi parenchimul învecinat
acestora suferă imbibiţie hemoglobinică, iar teritoriile hepatice care vin în contact intim cu
vezica biliară se colorează în galben-brun sau verzui (imbibiţie biliară). Putrefacţia se
manifestă sub forma emfizemului cadaveric (bule de gaz sub capsulă, apoi în parenchim),
consistenţa devenind moale, cleioasă şi crepitantă.
Autoliza se instalează mai ales în jurul venelor centrolobulare şi se va diferenţia de
necroza periacinară. Pentru a înlătura acest neajuns, se preferă ca examenul histologic al
ficatului să se realizeze pe fragmente de ţesut recoltate de la cadavre proaspete sau de la cele
sacrificate de necesitate.
14.3.ANOMALIILE FICATULUI
Chisturile congenitale hepatice apar la toate speciile, fiind descrise mai multe tipuri
morfologice:
- chisturile congenitale intrahepatice au origine posibilă în canalele biliare
embrionare; pereţii lor sunt formaţi din ţesut conjunctiv căptuşit cu un
epiteliu aplatizat sau cuboidal, iar conţinutul este clar şi seros;
- chisturile seroase sunt ocazional ataşate de capsula hepatică pe faţa
diafragmatică la viţel, miel şi mânz; frecvent sunt de dimensiuni mici, însă
pot fi mari şi izolate; nu li se cunoaşte originea, nu conţin bilă şi este posibil
să involueze în timp:
- chisturile multiple derivate din canalele biliare evoluează în paralel cu o
anomalie renală polichistică la pisică, porc şi câine; boala se manifestă ca
insuficienţă renală, distensie abdominală şi prezenţa de chisturi mari,
neregulate, fluctuente, cu conţinut biliar, care comunică între ele.
Chisturile congenitale se vor diferenţia de chisturile parazitare şi de adenomul biliar
chistic.
Atrezia biliară este definită ca o absenţă a vezicii biliare şi atrezia sau absenţa
canalelor biliare extrahepatice. La carnivore se manifestă prin icter şi deficit de vitamină D
(datorită imposibilităţii absorbţiei vitaminelor liposolubile).
1
Şunturile vasculare congenitale se creează în urma anastomozelor între artera
hepatică şi vena portă sau între ramurile sistemului port.
14.4.DISTOPIILE, TORSIUNEA ŞI RUPTURA HEPATICĂ

Modificările de topografie ale ficatului (distopiile) se pot observa cu uşurinţă imediat
după deschiderea abdomenului. Majoritatea modificărilor de poziţie sunt caudale, astfel încât
marginile ficatului depăşesc cu mult rebordul costal.
Distopia caudală este consecinţa creşterii apreciabile a volumului hepatic sau datorită
deplasării în sens caudal a diafragmului (acumulări de lichid în cavitatea pleurală, leziuni ale
toracelui).
Se mai pot întâlni deplasări în plan ventral sau herniere transdiafragmatică, datorită
unor cauze congenitale. În mod frecvent pătrunde în cavitatea toracică un singur lob hepatic
însoţit de alte viscere. Ca rezultat al acestei distopii se produce stază, ruptura sau induraţia
lobului implicat, dar sunt situaţii care nu determină leziuni ulterioare. Au fost surprinse hernii
transdiafragmatice a unei porţiuni de lob hepatic în caz de ulcer gastro-esofagian perforat la
suine. Teritoriul hepatic herniat a suferit în acest caz un proces de necroză ischemică.
Torsiunea unor lobi (lobul lateral stâng) la porc şi la câine este urmată de infarct şi
moarte prin şoc hemoragic. Lobul afectat poate conţine spori de Clostridium spp. care vor
trece în forma germinativă. Ca rezultat se instalează dezintegrarea tisulară, lobul căpătând o
consistenţă crepitantă şi un aspect uscat pe secţiune. O distopie asemănătoare a fost semnalată
şi la iepure, microscopic instalându-se o necroză structurată.
Ruptura hepatică apare consecutiv traumatismelor, ficatul fiind un organ destul de
friabil, cu o rezistenţă mai redusă faţă de acţiunea factorilor mecanici. Posttraumatic, apar în
ficat cicatrice evidente care interesează atât capsula cât şi parenchimul. Semnele clinice care
însoţesc ruptura hepatică sunt obişnuit destul de şterse, deoarece funcţia hepatică nu este
major perturbată. În situaţiile foarte grave se produce moarte prin şoc hipovolemic.
Hemoragiile moderate sunt urmate de o coagulare rapidă a sângelui şi fibrinoliză.
Sângele necoagulat este recirculat cu ajutorul circulaţiei limfatice trans-diafragmatice, iar în
parenchimul implicat se vor forma cicatrice fine.
Ruptura canalelor biliare majore va fi urmată de peritonită biloasă care poate rămâne
sterilă, cronicizându-se. Alteori se poate complica datorită bacteriilor care ajung în circulaţia
entero-hepatică, devenind peritonită septică şi determinând moartea animalului.
Leziunile cu un caracter difuz, care se exprimă macroscopic prin creştere considerabilă
de volum, friabilitate mare şi tensiune capsulară, predispun ficatul la ruptură spontană. Dintre
aceste leziuni se remarcă hepatitele acute, amiloidoza, congestia severă, hepatosteatoza şi
neoplasmele. Paraziţii care perforează capsula hepatică determină leziuni mici şi numeroase,
cu pierderi minore de sânge. Rupturile deosebit de grave se produc la mânji în timpul
parturiţiei (cu sau fără fracturi costale) şi în timpul resuscitării energice efectuate la animalele
de talie mică.
14.5.REACŢIA HEPATICĂ FAŢĂ DE ACŢIUNEA FACTORILOR PATOGENI

Regenerarea hepatocelulară
În urma îndepărtării chirurgicale a 70% din masa hepatică nu se produc evenimente
fatale pentru organism. În cursul a câtorva săptămâni ficatul revine la dimensiuni normale,
chiar dacă forma sa nu mai urmăreşte vechile detalii anatomice. Regenerarea poate fi mai
rapidă în urma acţiunii unui toxic care distruge hepatocitele dar nu afectează stroma, acest
aspect permiţând refacerea configuraţiei histologice originale.
Factorii care intervin în reglarea răspunsului proliferativ sunt puţin înţeleşi. Pentru ca
regenerarea hepatică să fie completă, teritoriul hepatic afectat trebuie să beneficieze de un
aport sanguin şi de un drenaj limfatic adecvate. În aceeaşi măsură, pentru revenirea la
2
arhitectură histologică iniţială scheletul fibros şi reţeaua fibrelor de reticulină trebuie să
rămână intacte. Durata vieţii unui hepatocit este destul de lungă (aproximativ 30% din viaţa
organismului). Înlocuirea hepatocitelor îmbătrânite sau distruse se realizează cu ajutorul celor
rămase în viaţă, acestea intrând într-un proces de diviziune până când se restabileşte masa
hepatică iniţială.
În structura ficatului există o populaţie aparte de celule non-parenchimatoase –
celulele ovale (oval cells), care au fost denumite în acest mod datorită formei nucleului şi care
pot fi direcţionate spre proliferare. Ele constituie o sursă importantă de hepatocite noi, de
celule epiteliale ale canalelor biliare sau de celule epiteliale de tip ectopic. Se cunoaşte că
blocajul regenerării hepatocitelor sau depăşirea capacităţii regenerative a acestora se însoţeşte
în anumite condiţii de multiplicarea celulelor hepatice nediferenţiate, respectiv a celulelor
ovale.
Leziunile hepatocitare de tip focal (necroze focale) sunt reparate prin proliferarea
celulelor hepatice diferenţiate înconjurătoare.
Necroza celulelor izolate (aşa cum se întâmplă în intoxicaţia cu cupru la oi) este
compensată prin diviziunea hepatocitelor cu distribuţie aleatorie.
În necroza periacinară rolul regenerator revine hepatocitelor neafectate din zona
periportală.
În cazul producerii unei necroze periportale şi în zona medie, regenerarea este
asigurată de restul celulelor vii din acin.
Când necroza cuprinde teritorii extinse sau atunci când se practică hepatectomia
parţială, procesul regenerativ se realizează prin intervenţia hepatocitelor din teritoriile
neafectate, demonstrându-se în ultimul timp şi implicarea celulelor Kupffer.
Atunci când agresiunile hepatice au un caracter repetitiv (expunere repetată la unele
toxice), regenerarea ficatului îmbracă aspecte diferite de cele din răspunsul acut. Apar nodulii
de regenerare, care pot fi demarcaţi de benzi retractate de ţesut conjunctiv. În unele intoxicaţii
(alcaloizi, aflatoxine, substanţe carcinogene) fibrozarea nu este limitată, iar nodulii sunt
formaţi din clone de celule care au scăpat impactului toxic. Este posibil ca aceste celule să îşi
aibă originea în hepatocitele rezidente sau în celulele ovale.
Hiperplazia canalelor biliare
Canalele biliare reprezintă cu siguranţă mai mult decât nişte simple canale de
conducere a bilei din ficat spre intestin. Datele referitoare la funcţiile celulelor epiteliale
biliare sunt foarte puţine, ţinând cont şi de multitudinea tipurilor de canale.
Hiperplazia canalelor biliare este o reacţie caracteristică pentru anumite tipuri de
agresiune hepatică, însă sunt multe aspecte care necesită clarificare, mai ales cele care privesc
potenţialul proliferativ şi stimulii metabolici care induc proliferarea. Hiperplazia canalelor
biliare se poate face independent de modificările parenchimului, în special în situaţia în care
stimulul iritant acţionează pe teritoriul triadei portale şi poate fi independentă de alte leziuni
ale acesteia. Proliferarea pură de canale biliare apare ca răspuns faţă de unele toxine
(alfanaftilizotiocianat) sau în obstrucţii biliare fizice. După îndepărtarea factorului
declanşator, excedentul de canale biliare poate să dispară complet.
Cea mai evidentă hiperplazie a canalelor biliare apare în eimerioza hepatică a iepurelui
(Eimeria stiedae) şi în unele forme de distomatoze hepatice (Fasciola hepatica şi Dicrocelium
spp.). Nu se cunoaşte în ce măsură astfel de leziuni pot fi considerate preneoplazice.
Activitatea proliferativă în canalele biliare intrahepatice nu este obligatoriu asociată cu
leziuni ale hepatocitelor, putând fi vorba numai de o coincidenţă. Unele studii sugerează
capacitatea pluripotentă a celulelor ovale (numite şi „intercalate”) care se pot diferenţia în
hepatocite sau spre epiteliul canalelor biliare. Studii experimentale de carcinogeneză
sugerează că hiperplazia biliară şi în special cea a canalelor mici poate reprezenta de fapt o
încercare de regenerare a parenchimului, atunci când acesta pierde această capacitate.
3
Fibroza hepatică
Dacă regenerarea hepatocitară reprezintă o caracteristică a leziunilor hepatice cronice,
fibrozarea este cel de-al doilea aspect, combinaţia dintre cele două fiind responsabilă de
apariţia unor noduli mici sau mari în structura ficatului. Acest aspect macroscopic este
specific bolilor hepatice cu evoluţie cronică.
Orice leziune, suficient de severă pentru a produce necroză hepatocitară va fi urmată
de fibrogeneză locală. În fazele timpurii colagenul se acumulează în spaţiile Disse şi
concomitent endoteliul capilarelor sinusoide tinde să-şi piardă porii, îngreunându-se
schimburile metabolice şi informaţionale la acest nivel. În acest mod, relaţia care se stabileşte
între hepatocite şi capilarele sinusoide devine în mod progresiv asemănătoare cu aceea din
alte ţesuturi. După îndepărtarea în timp util a factorului care a declanşat fibroplazia, colagenul
imatur este îndepărtat prin degradare enzimatică. Dacă agentul nociv îşi continuă acţiunea
distructivă sau dacă leziunea este extrem de severă atunci fibroza este progresivă şi
persistentă.
Fibroza poate evolua în mai multe moduri:
- poate fi răspunsul ţesutului conjunctiv din ficat faţă de procesele inflamatorii
(este implicată stroma portală, din jurul venulelor centrolobulare şi din
capsula Glisson); în cazul în care procesul inflamator se cantonează în triada
portala, fibrozarea se va desfăşura în acest spaţiu şi se denumeşte drept
fibroză biliară;
- fibroza poate fi răspunsul faţă de leziunile parenchimatoase, maniera de
producere şi intensitatea procesului depinzând de specificul şi durata de
acţiune a agresorului; în necroza masivă toate hepatocitele din mai mulţi acini
sunt distruse, iar reţeaua de reticulină suferă colaps şi se condensează; ariile
portale rămase intacte vor fi capabile ca ulterior să producă benzi neregulate
de ţesut cicatriceal, leziunea fiind denumită cicatrice postnecrotică (rezultată
din condensarea colagenului preexistent la care se adaugă fibroplazia);
- fibroza hepatică difuză este consecinţa unui proces cronic (leziuni
parenchimatoase îndelungate, repetate, numeroase episoade de necroză
zonală); procesul evoluează lent pornind de la ariile portale şi din zona
venulelor, intersectează lobulii hepatici şi formează pseudolobuli; acest tip de
fibroză îndepărtează hepatocitele de circulaţia sanguină, rezultând
malnutriţie, hipoxie, şi carenţe în factori hepatotrofici şi în final atrofie
hepatocelulară;
- fibroza periacinară se produce îndeosebi în jurul venulelor hepatice şi
afectează animalele care suferă de stază cronică (în situaţia în care staza are
origine extracardiacă, producând o creştere a presiunii venoase şi mai puţin în
insuficienţa cardiacă congestivă); aceeaşi reacţie se înregistrează consecutiv
acţiunii unor produşi toxici (alcaloizii la rumegătoare, nitrozamine).
14.6.CIROZA HEPATICĂ
Ciroza poate fi definită ca o boală hepatică cronică, caracterizată prin fenomene de
fibroză şi regenerare, ambele determinând dezorganizarea arhitecturii hepatice. Termenul este
utilizat adesea pentru descrierea leziunilor hepatice ce apar ca urmare a colapsului
postnecrotic şi mai puţin în situaţiile producerii de colagen de novo.
Termenul de ciroză are o aplicabilitate imprecisă şi se preferă uneori să se utilizeze
diferiţi termeni care să ateste fibrozarea la care se adaugă prezenţa nodulilor de regenerare.
La om ciroza se situează în primele 10 boli care produc moartea, cauzele majore fiind
reprezentate de abuzul de alcool, hepatitele cronice, bolile biliare şi excesul de fier.
Ciroza se caracterizează prin:
4
- fibroză, cu formarea de benzi sau travei (între diferite spaţii portale, între
diferite spaţii centrolobulare, între spaţiile portale şi cele centrolobulare) sau
cicatrice care înlocuiesc mai mulţi lobuli alăturaţi;
- arhitectura parenchimului este întreruptă de ţesut fibros;
- noduli de regenerare parenchimatoasă (micronoduli – sub 3 mm şi
macromoduli – peste 3 mm).
Trăsăturile cirozei constau în:
- leziunea parenchimatoasă şi fibroza consecutivă acesteia afectează întreg
ficatul, având o evoluţie difuză (spre deosebire de leziunile focale cicatrizate
care nu constituie ciroză);
- prezenţa nodulilor este importantă pentru diagnostic, reflectând echilibrul
dintre activitatea regenerativă şi retractarea cicatriceală;
- fibrozarea odată declanşată este de cele mai multe ori ireversibilă, putând însă
exista şi excepţii;
- vascularizaţia este prezentă atât în zonele de ciroză cât şi în cele normale,
însă are loc formarea unor legături anormale între vascularizaţia de aport şi
cea de drenaj venos.
Ciroza se poate clasifica după mai multe criterii, multe dintre ele fiind nesatisfăcătoare
din punct de vedere morfologic, demonstrându-se trecerea de la forma micronodulară la cea
macronodulară. Criteriul cel mai elocvent este cel care ia în discuţie etiologia cirozei.
La om ciroza se clasifică astfel:
- ciroză alcoolică – 60 – 70% din cazuri;
- ciroză asociată hepatitei virale – 10%;
- ciroză biliară 5%;
- ciroză criptogenică 10 – 15%
- ciroză cardiacă;
- altele.
Odată instalată, luând în consideraţie numai aspectele histologice, este aproape
imposibil de stabilit diagnosticul etiologic al cirozei. Toate formele pot evolua clinic silenţios,
iar când semnele bolii sunt evidente, aceste sunt nespecifice: anorexie, slăbire, organism debil
şi în final, insuficienţă hepatică progresivă, hipertensiune portală şi carcinom hepatocelular.
Patogeneza cirozei
Fiziologic, colagenul interstiţial (tipul I şi III) este concentrat în triada portală,
ocazional în spaţiul Disse şi în jurul venei centrolobulare. Reţeaua de colagen şi reticulină
dintre hepatocite este reprezentată de fascicule foarte fine de colagen de tip IV din spaţiile
Disse. În ciroză colagenul de tip I şi III este depozitat în toate zonele din lobul, rezultând o
blocare severă a difuzării substanţelor între hepatocit şi plasmă. Colagenizarea spaţiilor Disse
se finalizează prin dispariţia fenestrărilor celulelor endoteliale, blocând în acest fel transportul
proteinelor.
Cu toate că sinteza colagenului poate fi realizată în aceeaşi măsură şi de hepatocit,
sursa majoră este furnizată de celulele Ito. Ele suferă un proces de activare, transformându-se
în celule asemănătoare fibroblastelor. Pe lângă funcţia de sinteză colagenică celulele Ito au
capacitate contractilă, acţionând ca miofibroblaste şi contribuind la alterarea hemodinamicii
într-un ficat cu ciroză. Nu se cunosc suficient stimulii care favorizează fibrogeneza, dar
condiţiile care se creează în inflamaţiile cronice se asociază cu un risc mare la ciroză. Dintre
aceşti stimuli au fost mai mult studiaţi unii mediatori ai inflamaţiei (factorii de necroză
tumorală α şi β, interleukina 1), factorii elaboraţi de celulele Kupffer cu efect stimulator
asupra lipocitelor (celulelor Ito); se presupune că în absenţa unui proces inflamator stimularea
este realizată în mod direct asupra lipocitelor de către factorii toxici.
5
Ciroza post-necrotică
Se prezintă macroscopic prin formarea de noduli neregulaţi separaţi de benzi de ţesut
conjunctiv. La om, cauza cea mai frecventă este reprezentată de infecţiile virale, de toxicele
hepatice (fosfor, tetraclorură de carbon, unele medicamente), miceţi; alteori reprezintă stadiul
final al cirozei alcoolice.
Colapsul sever poate duce la micşorarea dimensiunilor ficatului (atrofie hepatică /
ciroză atrofică). Microscopic, arhitectura este complet distrusă, cu formare de noduli şi
cicatrice fibroase.
În patologia veterinară ciroza post-necrotică poate avea etiologie toxică (reziduurile
industriale din alimentaţia suinelor), micotoxică (la iepuri şi viţei) şi virală (la iepuri).
Macroscopic se manifestă ca şi ciroză hipertrofică, ficatul fiind mărit, indurat, cu suprafaţa
netedă sau discret denivelată. Microscopic se înregistrează fibroplazie în jurul fiecărui
hepatocit sau în jurul unor grupări mici de hepatocite.
Ciroza biliară
Se produce secundar obstrucţiei îndelungate a lumenelor canalelor biliare
extrahepatice (litiază biliară, atrezie biliară, tumori, stenoze cu etiologii diverse). Iniţial, se
instaurează colestaza, apoi fibroza periportală şi inflamaţia secundară prin colangite
ascendente produse de microorganisme enterice. Ficatul are culoare galben-verzui, asociat cu
sindromul icteric. La secţionare este dur şi fin granular. Histologic se constată dilatarea
canalelor şi ductelor biliare. Teritoriile portale se leagă între ele prin travei conjunctive
inflamate sau edemaţiate. La limita dintre parenchim şi travei apare o zonă îngustă de ţesut
conjunctiv edemaţiat care conţine numeroase canale biliare. În cazul unei colestaze severe
apar hepatocite degenerate în citoplasma cărora se acumulează pigmenţi biliari. Sunt surprinşi
nodulii de regenerare, alături de infiltraţiile cu neutrofile, consecinţă a colangitelor
ascendente.
Ciroza biliară primară este o boală cronică, progresivă, caracterizată prin distrugerea
canalelor biliare intrahepatice, inflamaţie portală şi fibrozare. În final se instalează ciroză şi
insuficienţă hepatică.
Ciroza cardiacă
Apare ca urmare a insuficienţei cardiace congestive, cu evoluţie severă, prin creşterea
presiunii venoase şi hipoxie centrolobulară. Din acest motiv, leziunile îşi au punctul de
plecare din zona centrolobulară. Fibrozarea este discretă şi poate uşor trecută cu vederea la
examenul histologic. Macroscopic, volumul ficatului este uşor redus, cu suprafaţă discret
neregulată, margini rotunjite şi consistenţă elastică.. Microscopic, fibrozarea delicată porneşte
din jurul venelor centrolobulare, cu tendinţă de a se extinde printre hepatocite, de-a lungul
spaţiilor Disse. La păsări, acest tip de ciroză apare în dilataţia cardiacă.
Hepatopatia cronică idiopatică a câinilor (Hepatita cronică a câinilor)
Aşa cum îi spune şi numele, cauza nu se cunoaşte, fiind caracterizată prin regenerare
nodulară, atrofie hepatică evidentă şi insuficienţă hepatică, fibrozare progresivă asociată cu
procesul inflamator. Termenul de ciroză pentru modificările hepatice instalate în hepatita
cronică a câinelui nu este unanim acceptat. Este posibil ca în etiologia bolii să intervină:
adenovirusul canin – 1, Leptospira spp., virusul hepatitei cu celule acidofile, unele substanţe
hepatotoxice (cupru, medicamente), aflatoxine şi mecanisme autoimune.
Ficatul prezintă numeroşi noduli mici, până la 2 – 3 cm diametru. În cazurile grave
aceştia pot avea un aspect pediculat. Capsula este îngroşată şi opacă în zonele internodulare.
Marginile lobilor nu prezintă noduli, sunt subţiate, ca urmare a atrofiei. La secţionare ficatul
opune rezistenţă. Nodulii pot avea culoare nemodificată şi consistenţă asemănătoare ficatului.
Alteori sunt cenuşiu-gălbui şi moi sau prezintă o culoare asemănătoare bilei.
Microscopic, se observă hiperplazia nodulară regenerativă, care produce atrofia
parenchimului cu degenerescenţă grasă. Atunci când nodulii sunt de dimensiuni microscopice
6
se poate observa că îşi au punctul de formare în zona portală. În cadrul aceluiaşi nodul poate
să apară încărcare grasă a hepatocitelor. Fibrozarea este mai accentuată în zona portală. Prin
investigaţii imunohistochimice s-au adus argumente suplimentare care atestă existenţa unui
mecanism imun în producerea leziunilor.
Leziunea apare la câinii peste 2 ani. În mod cu totul întâmplător au fost surprinse faze
incipiente în care distrofia grasă este neuniform repartizată, iar diferenţele dintre parenchimul
vechi şi cel nou format sunt foarte greu de precizat.
14.7.ELEMENTE DE HISTOPATOLOGIE HEPATOCITARĂ ŞI CITOLOGIE

HEPATICĂ
Megalocitoza hepatocitară (citomegalia) a fost descrisă ca o modificare a citoplasmei
şi nucleului hepatocitelor consecutiv unei intoxicaţii cu alcaloizi. Aceeaşi modificare se
instalează şi în aflatoxicoză. Mărirea celulelor este un fenomen premergător mitozelor, un
oarecare grad de cariomegalie instalându-se în orice situaţie de proliferare hepatocelulară.
Pentru aprecierea corectă a fenomenului de cariomegalie şi citomegalie se va ţine cont
de creşterea cantităţii de cromatină nucleară din profază. În ficat mitozele sunt rare, dar pot fi
surprinse în intoxicaţia cu cupru şi în cea cu lupin sau în urma tratamentelor cu unele
citostatice.
Corpii acidofili (Councilman) sunt structuri sferice, eozinofile, regăsite în citoplasma
hepatocitelor, care atestă o leziune subletală produsă de hipoxie, intoxicaţii, carenţe, infecţii
virale.
Moartea hepatocitelor (moartea celulară) apare cu frecveţă mare în ficat şi constă în
moartea celulelor izolate. Ea se exprimă sub forma apoptozei (moarte programată genetic) sau
sub forma necrozei/necrobiozei hepatocitare.
Apoptoza hepatocitelor se manifestă în fazele iniţiale prin condensarea bruscă a
citoplasmei şi nucleilor, componente care îşi păstrează intacte funcţiile metabolice. În
următoarea etapă se formează corpii apoptotici (fragmente de nucleu înconjurate de
membrană şi citoplasmă proprii). Aceste structuri sunt fagocitate rapid de celulele învecinate
(cu formare ulterioară de corpi acidofili) sau de către macrofage.
Necroza hepatocitelor poate afecta celule izolate sau poate fi de tip focal, zonal sau
extinsă. Necroza centrolobulară este specifică ischemiei şi apare ca urmare a reacţiei la
anumite medicamente sau toxice. Localizarea zonelor de necroză în teritoriile de mijloc ale
acinului hepatic sunt foarte rar întâlnite. Necroza de tip periportal apare de exemplu în
intoxicaţia cu fosfor.
Degenerarea hepatocitară se exprimă ca o tumefiere a hepatocitelor şi hiperhidratare
celulară (distrofie granulară, vacuolară, balonizantă). În fazele avansate de degenerescenţă,
hepatocitele sunt tumefiate, cu citoplasmă clară şi cu reduse zone de citoplasmă.
Inflamaţia se manifestă prin apariţia celularităţii specifice inflamaţiei acute sau
cronice. Celulele inflamatorii se pot limita ca localizare la spaţiul portal sau pot pătrunde şi în
parenchim.
Regenerarea este un proces caracteristic hepatocitelor. Se manifestă printr-o îngroşare
a cordoanelor Remack şi printr-o dezorganizare discretă a arhitecturii parenchimatoase.
În ultimul timp se acordă o importanţă tot mai mare biopsiei hepatice (la câine, pisică,
taurine) şi aspiraţiei prin ac fin pentru stabilirea diagnosticului de leziune hepatică la
animalele în viaţă sau pentru elucidarea unor mecanisme patogenetice ce intervin în
producerea leziunilor. În acest context, asemănător studiilor din patologia umană, s-au stabilit
o serie de caracteristici ale citologiei hepatice la câinii sănătoşi, de diferite vârste. Astfel, în
mod normal se observă hepatocite cu limite celulare clare, cu unul sau doi nuclei şi cu unu
până la 3 nucleoli/nucleu. Citoplasma hepatocitelor conţine în mod normal rare vacuole de
dimensiuni reduse (glicogen şi lipide) şi cantităţi reduse de pigmenţi (ceroid, pigmenţi biliari).
7
În frotiuri se mai identifică un număr redus de celule epiteliale cubice sau înalte provenite din
epiteliile canalelor biliare, limfocite, neutrofile, lipocite, mastocite, fibrocite, celule
mezoteliale, eozinofile şi macrofage (celule Kupffer).
14.8.FICATUL GRAS
Este o boală a ficatului ce evoluează frecvent la om, taurine, cabaline, canide şi feline
şi se caracterizează prin prezenţa lipidelor în citoplasma hepatocitelor. În mod fiziologic pot fi
întâlnite acumulări de lipide în ficat: ultimele faze de gestaţie, la vacile cu producţii mari de
lapte, puişori imediat după ecloziune.
Este cunoscut faptul că ficatul deţine rolul central în metabolismul lipidic al
organismului. O cantitate mare de acizi graşi mobilizată din ţesutul adipos de depozit este
preluată de ficat şi transformată în trigliceride sau este folosită în mod direct pentru obţinerea
energiei prin oxidarea acizilor graşi. Trigliceridele din hepatocite sunt utilizate la sintetizarea
unor lipo-proteine, fiind preluate apoi de plasmă şi folosite de toate ţesuturile. Perturbările
care pot să apară în sinteza proteinelor, fosfolipidelor şi a ATP-ului pot determina inhibarea
sintezei sau secreţiei de lipo-proteine, care va fi urmată de acumulări excesive de trigliceride
în citoplasma hepatocitelor. Deoarece sinteza lipo-proteinelor se desfăşoară în reticulul
endoplasmic rugos, orice distrugere a membranelor acestuia sau ale aparatului Golgi va
reprezenta punctul de plecare în cadrul leziunilor hepatotoxice. Aportul excesiv şi mobilizarea
trigliceridelor duc la depăşirea capacităţii funcţionale a hepatocitelor.
În condiţii normale pot fi observate picături fine de lipide în citoplasma hepatocitelor
din teritoriul periportal sau în apropierea sinusoidelor. În hepatosteatoză cantitatea de
trigliceride creşte îndeosebi în zona periferică a acinilor. Iniţial trigliceridele apar ca vacuole
mici în citoplasmă, care au tendinţă redusă de fuzionare. Nucleul nu prezintă modificări de
poziţie, dar poate fi modificat ca aspect. În formele cu evoluţie acută (produse de toxine sau
anoxie) această fază nu este depăşită, fiind urmată de moarte celulară sau de regenerare. În
această situaţie, ficatul nu înregistrează modificări de volum. Culoarea se modifică mai ales în
jurul venulelor hepatice, devenind gălbuie, însă această modificare nu devine întotdeauna
evidentă. Consistenţa este mai scăzută, iar pe secţiune se poate observa o zonă decolorată, în
jurul venulelor hepatice.
În formele cu evoluţie gravă sau în cazul leziunilor avansate sunt implicate majoritatea
hepatocitelor. Vacuolele lipidice fuzionează, rezultând o vacuolă mai mare, care va disloca
nucleul şi va determina modificări de contur ale celulei. Capilarele sinusoide sunt compresate,
iar la examenul microscopic cu un obiectiv mic (4, 10), ţesutul hepatic aminteşte de cel
adipos. Picăturile lipidice pot fi întâlnite şi în epiteliul canalelor biliare. Modificările descrise
se instalează progresiv, ca urmare a intervenţiei unor agresori de intensitate medie, cum ar fi
perturbările nutriţionale şi metabolice şi mai puţin acţiunii toxicelor şi anoxiei tisulare. Ficatul
prezintă o creştere moderată de volum sau hepatomegalie, culoare galben-lutoasă şi
consistenţă friabilă. Marginile sunt rotunjite şi suprafaţa netedă. Pe secţiune aspectul
parenchimului este uniform, gras, fără desen acinar. Aspectele menţionate se pot complica
prin instalarea congestiei şi a necrozei zonale. În cazurile extreme fragmentele de ficat plutesc
în apă sau în fixatori.
Hepatosteatoza gravă nu se manifestă clinic în mod constant prin insuficienţă hepatică.
Dacă defectul metabolic este corectat şi leziunile nu persistă un timp îndelungat, ficatul îşi
poate reveni la structura şi funcţia iniţială. În cazul în care leziunile sunt persistente, se pot
înregistra fibrozarea parenchimului, hiperplazie nodulară şi acumulare de pigmenţi biliari.
Ficatul gras este extrem de sensibil la acţiunea factorilor toxici şi cea a tulburărilor
nutriţionale, situaţii în care focarele de necroză se instalează mult mai uşor. Când se produce o
acumulare rapidă şi masivă de lipide, tendinţa la ruptură hepatică este iminentă, alături de
formarea unor structuri celulare multinucleate într-o masă de vacuole lipidice, rezultat al
8
fuziunii celulare (chisturi grase). În următorul stadiu macrofagele înglobează lipidele,
formând agregate de celule spumoase dispuse în sinusoide, în stroma triadei portale şi în
venulele hepatice. Prin digestia parţială, în citoplasma macrofagelor se formează ceroidul
(puţin solubil în solvenţi organici, PAS – pozitiv, la coloraţii obişnuite nu se colorează
specific, frecvent având culoare gălbui). Cantităţi considerabile de lipide şi ceroid pot fi găsite
şi în vasele limfatice din stroma hepatică şi din limfonodurile portale.
Aşa cum am amintit, ficatul gras fiziologic apare la rumegătoare în ultima fază de
gestaţie şi la cele cu producţii mari de lapte, la nou-născuţi datorită ingestiei unui lapte foarte
gras şi la puişorii nou eclozionaţi.
În mod patologic, înfometarea şi starea de cetoză a rumegătoarelor asociată cu gestaţia
sunt cele mai cunoscute şi mai frecvente cauze ale apariţiei ficatului gras. În diabetul zaharat
hepatocitele încărcate lipidic se aglomerează în spaţiul periacinar, dar fenomenul poate difuza
şi cuprinde întreg acinul. Aceleaşi aspecte sunt generate şi de hipoxie, anemie şi stază.
Intoxicaţiile generează hepatosteatoză, însă fenomenul se asociază cu apariţia necrozei
hepatocelulare. Carenţele nutriţionale cum ar fi cele de colină, acizi graşi esenţiali, cobalt şi o
scădere a concentraţiei plasmatice a vitaminei B12 (boala ficatului alb la oaie şi capră) se
manifestă lezional prin încărcare lipidică hepatocitară. În „lipidoza hepatică felină” s-a
demonstrat asocierea sindromului cu o serie de afecţiuni anterioare de tipul: proceselor
inflamatorii sau tumorale hepatice, tumorilor extrahepatice, leziunilor renale, leziunilor
intestinale, etc.
14.9.HEPATOTOXICITATEA ACUTĂ
Transformările histologice care apar în hepatotoxicitatea acută sunt destul de constante
şi variază de la necroza celulelor izolate până la zone întinse de necroză de coagulare şi
hemoragii masive cu distrugerea celulelor din structura capilarelor sinusoide. Caracteristica de
bază este necroza severă periacinară, rareori înregistrându-se necroză periportală sau a zonei
medii din structura acinului. În funcţie de natura dezechilibrelor metabolice care se instalează,
leziunile necrotice pot coexista cu cele de distrofie grasă sau de degenerescenţă hidroprotidică
în hepatocitele din apropierea zonelor de necroză.
Manifestările clinice şi macroscopice ale intoxicaţiei acute mortale nu sunt tipice şi
depind de originea toxicului. Animalele mor după o perioadă scurtă, prezentând abatere până
la prostraţie, anorexie, colici şi semne nervoase atribuite sindromului hepato-encefalic.
La necropsie, se observă acumulare discretă de lichid clar, gălbui în cavitate
peritoneală. Acest lichid conţine o cantitate suficientă de fibrinogen, însă nu coagulează în
contact cu aerul. Ficatul prezintă culoare roşie-purpurie şi o uşoară tumefiere, edem al vezicii
biliare. Când intoxicaţia este puternică, hemoragiile hepatice sunt mai puţin severe, ficatul
este decolorat şi prezintă evident desenul acinar. Asociate leziunilor hepatice se mai pot
înregistra echimoze şi peteşii pe seroase, mai ales pe epicard şi endocard, hemoragii difuze în
intestin (mai ales în duoden la rumegătoare) şi hemoragii în vezica biliară. Prezenţa
hemoragiilor se explică prin intervenţia metaboliţilor toxici excretaţi prin bilă sau prin
consumul excesiv de factori ai coagulării (coagulopatie de consum) datorită distrugerii
sinusoidelor şi a insuficienţei hepatice instalate.
Cauza cea mai importantă a hepatotoxicităţii acute este reprezentată de consumul unor
plante toxice şi de unele medicamente (Solanaceae, Compositae, Ulmaceae, tetraclorura de
carbon, fosfor, fier).
14.10.HEPATOTOXICITATEA CRONICĂ
Indiferent de cauză, hepatotoxicitatea cronică prezintă o serie de transformări comune:
necrobioză extinsă, fibrozare, hiperplazia canalelor biliare, regenerarea nodulară şi diferite
stadii de colestază. Unele toxice induc megalocitoză hepatocitară, altele au potenţial
9
carcinogen şi teratogen. Semnele clinice constau în apariţia fenomenelor de fotosensibilizare,
icter şi manifestări nervoase.
14.11.INSUFICIENŢA HEPATICĂ
Insuficienţa hepatică semnifică o alterare majoră a tuturor funcţiilor ficatului. Ea poate
fi consecinţa unor leziuni progresive, cronice, care implică o distrugere discretă şi repetată a
parenchimului hepatic, dar poate să se instaleze şi în situaţia în care factorul agresor
acţionează brutal şi extins. Pentru ca leziunile să determine semne clinice este necesară
distrugerea a aproximativ 80% din capacitate funcţională a ficatului. Atunci când funcţiile
ficatului sunt afectate considerabil, orice boală intercurentă (gastroenterite, infecţii sistemice,
perturbări ale echilibrului electrolitic, intervenţii chirurgicale) poate să determine instalarea
insuficienţei hepatice.
În practică, se cunosc mai multe boli/afecţiuni care pot genera insuficienţă hepatică:
- leziuni ultrastructurale care nu produc necroză hepatocitară (ficatul gras acut
din gestaţie, toxicitatea indusă de tetraciclină);
- boli hepatice cronice (ciroza, boli metabolice ereditare);
- necroza hepatică masivă (hepatitele virale cu evoluţie fulminantă,
intoxicaţiile grave cu tetraclorură de carbon, fosfor, ciuperci otrăvitoare).
Manifestările clinice majore sunt reprezentate de: icter, hipoalbuminemie,
coagulopatii, coagulare intravasculară diseminată, hiperazotemie, creşterea concentraţiei
enzimelor hepatice serice, ginecomastie, atrofie testiculară, eritem, teleangiectazie,
encefalopatie hepatică, sindrom hepato-renal, comă. Ascita este un semn particular foarte
important al insuficienţei cronice hepatice determinată de ciroză.
Encefalopatia hepatică – sindromul hepato-encefalic
Acest sindrom este o complicaţie a insuficienţei hepatice acute şi cronice,
manifestându-se clinic cu semne nervoase, comportament anormal şi modificarea reflexelor.
Sindromul hepato-encefalic poate fi considerat o boală metabolică a sistemului nervos central
şi a sistemului neuromuscular, în care leziunile cerebrale au o putere de expresie minimă
(edem şi reacţie astrocitară). Apare ca urmare a expunerii encefalului la metaboliţi toxici
rezultaţi consecutiv disfuncţiei hepatice, pe primul loc situându-se amoniacul.
Manifestările nervoase sunt nespecifice. La oaie se poate manifesta rareori prin semne
de orbire cu origine centrală, abatere, mişcări necoordonate şi tremurături. Taurinele
manifestă o simptomatologie asemănătoare la care se adaugă ticurile şi semnele de
agresivitate. La cal sunt citate adevărate crize de „nebunie”, iar la câine şi pisică apare
inapetenţa, voma, retenţia azotată (azotul se acumulează în circulaţia generală şi în lichidul
cefalo-rahidian), crize de agresivitate şi hipersalivaţie (la pisică), . În cazurile de insuficienţă
hepatică completă se constată convulsii hipoglicemice, rezultat al imposibilităţii sintezei de
glucoză.
Sindromul hepato-renal
Subiecţii cu hepatopatii grave prezintă şi semne de insuficienţă renală, fără a constata
prezenţa unor cauze evidente morfologice şi funcţionale care să ducă la disfuncţia renală.
Patogeneza acestui sindrom este neclară, dar este posibil ca un rol important în instalarea
fenomenelor să îl joace reducerea volumului de sânge circulant prin rinichi, mai ales în zona
corticalei (urmare a vasoconstricţiei).
Colestaza şi icterul
Se consideră că icterul ar putea avea două cauze majore:
- superproducţia de bilirubină (rezultat al evoluţiei unor boli hemolitice);
- imposibilitatea excreţiei pigmentului, ceea ce va determina colestază.
10
Colestaza se produce prin incapacitate de preluare a bilirubinei conjugate şi
neconjugate alături de imposibilitatea eliminării bilirubinei conjugate. De regulă, cele două
mecanisme evoluează combinat.
Leziunile hepatocitare care produc insuficienţa excreţiei biliare pot fi nespecifice (la
fel ca în cazul hepatotoxicităţii ce se instalează ca urmare a necrozelor hepatice). Există
situaţii când leziunile produse determină blocaj numai pentru această funcţie, restul funcţiilor
hepatice rămânând nealterate.
Organitele celulare din hepatocite implicate în colestază sunt următoarele:
- reticulul endoplasmic rugos, care participă la transportul bilei conjugate şi a
sărurilor biliare;
- aparatul filamentos contractil din citoplasma polului biliar al hepatocitelor,
aparat implicat în eliberarea activă a bilei în canaliculele biliare.
Obstrucţiile biliare extrahepatice produc iniţial o creştere a presiunii bilei în canale cu
ectazie evidentă a acestora şi staza bilei în canalele din spaţiul port; ulterior apar modificări
asemănătoare colestaszei extrahepatice. Pigmenţii biliari sunt prezenţi în canalicule dar şi în
citoplasma hepatocitelor. Necroza celulară cu posibila rupere a canaliculelor determină reacţie
macrofagică şi giganto-celulară. Intensitatea icterului depinde de durata colestazei şi de
asocierea cu mecanismele hemolitice. În caz de necroză hepatică acută icterul este minim
datorită perioadei scurte de colestază.
Colestaza şi icterul trebuie diferenţiate de alte pigmentaţii care colorează ţesuturile în
nuanţe de galben. Carotenoizii determină la cal pigmentare care se limitează numai la zonele
de ţesut adipos. Nu se cunoaşte explicaţia colorării în galben a depozitelor de grăsime la
pisicile bătrâne.
Fotosensibilizarea
Este un fenomen care însoţeşte colestaza non-hemolitică, având o durată de câteva
zile. Apare la ierbivorele care vin în contact cu lumina solară (radiaţiile ultraviolete) şi care se
hrănesc cu furaje proaspete, verzi. Se produce dermatită şi gangrenă cutanată localizată pe
teritoriile depigmentate, glabre sau acoperite cu puţin păr.
Hemoragiile şi insuficienţa cardiacă
În bolile hepatice cronice generate de insuficienţa cardiacă se înregistrează deficit de
factori de coagulare. Ca urmare, se instalează coagulare intravasculară diseminată şi diateză
hemoragică.
Nefropatia
Insuficienţa hepatică acută poate fi acompaniată de oligurie şi alte semne ale
insuficienţei renale. Rinichii sunt măriţi, gălbui, de consistenţă moale. Histologic, în epiteliul
tubilor contorţi apar acumulări de pigment, iar în lumenul acestora se formează cilindri biliari
(nefroză biliară).
Edemul pulmonar
Este consecinţa deficitului de albumine (hipoalbuminemie) care însoţeşte bolile
hepatice cronice.
14.12.INFLAMAŢIILE FICATULUI - HEPATITELE

Hepatitele sunt leziuni inflamatorii, cu dispunere focală sau difuză, produse de diferiţi
agenţi patogeni infecţioşi sau parazitari. Termenul de hepatită include şi transformările
hepatice care se produc sub impactul toxicelor, atunci când leziunile necrotice sunt însoţite de
exsudaţie leucocitară. În lipsa acestor celule se discută de necroză hepatică toxică.
Hepatitele sunt caracterizate de o serie de reacţii specifice acestui organ: edemul local,
activarea celulelor Kupffer, leucocitoză hepatică, la care se adaugă fenomene alterative,
exsudative şi proliferative care vor contura un anumit tip morfologic de hepatită.
11
Edemul local apare în hepatitele acute sau în colangitele difuze, în afecţiunile toxice
severe şi în staza hepatică. El este în corelaţie cu modificările de permeabilitate vasculară şi
de hemodinamică. Macroscopic, leziunea nu se observă decât în peretele vezicii biliare şi în
canalele biliare extrahepatice. Microscopic, edemul este evident în triada portală şi uneori în
parenchimul limitrof, manifestându-se ca o separare clară între endoteliul capilarelor
sinusoide şi cordoanele hepatocitare, cu evidenţierea spaţiului Disse. Uneori, lichidul de edem
este bogat în proteine.
Mobilizarea celulelor Kupffer şi a macrofagelor în aria portală este un răspuns
constant în hepatite. Trebuie menţionat faptul că fenomenul apare şi în alte afecţiuni hepatice
neinflamatorii. Celulele Kupffer participă la captarea şi îndepărtarea particulelor circulante –
bacterii în cazul bacteriemiilor subacute, eritrocite în anemiile hemolitice, fragmente care
rezultă în urma distrugerii hepatocitelor. Celulele Kupffer activate cresc în număr şi
dimensiuni, nucleii devin mari şi veziculoşi, iar citoplasma bazofilă conţine numeroase
vacuole şi particule înglobate.
Sechestrarea difuză a neutrofilelor în capilarele sinusoide (leucocitoză hepatică)
apare în numeroase bacteriemii acute şi subacute. Leucocitoza hepatică este dificil de
diferenţiat de metaplazia mieloidă a ficatului (apare atunci când ficatul preia funcţia
mielopoietică a măduvei osoase). Diferenţa dintre leucocitoza hepatică şi hematopoieza
normală se va face cu mare atenţie, mai ales în cazul ficatului provenit de la fetuşi şi de la
nou-născuţi.
Agenţii patogeni capabili să determine inflamaţia ficatului sunt reprezentaţi de
virusuri, bacterii, fungi şi paraziţi. Hepatitele sunt leziuni frecvent diagnosticate la animale. În
ficatul animalelor adulte sunt adesea observate consecinţe ale acestor inflamaţii care
manifestă un grad redus de extindere şi o patogeneză obscură.
Semnele tipice ale unei inflamaţii acute sunt cele care se cantonează în ţesutul
conjunctiv vascularizat, în ficat regăsindu-se în triada portală şi în jurul canalelor biliare.
Fenomenele inflamatorii se remarcă uşor şi pot fi asociate cu leziuni primare
parenchimatoase. Aspectele descrise sunt specifice hepatitelor cu etiologie virală. Capsula
Glisson este bogată în vase limfatice, prezenţa exsudatului în această structură putând indica o
hepatită difuză. Exsudatul capsular poate fi îndepărtat prin mişcările peristaltice ale viscerelor
abdominale, acest lucru îngreunând evidenţierea reacţiei inflamatorii.
În parenchim, indicatorii specifici inflamaţiei constau în:
- prezenţa celulelor inflamatorii în sinusoide;
- ectazia limfaticelor şi edem în triada portală;
- prezenţa leucocitelor în triada portală.
Hepatita acută difuză este frecventă la animale şi are în general etiologie virală.
Macroscopic este de multe ori greu de diagnosticat, datorită lipsei focarelor evidente de
necroză. La câine este descrisă în cadrul hepatitei contagioase canine şi în toxoplasmoză, la
viţei şi mânji în infecţiile produse de virusuri Herpes. Morfologic poate fi încadrată drept o
hepatită parenchimatoasă sau drept hepatită hemoragică.
Hepatitele focale pot evolua acut şi cronic cu focare de necroză rare sau numeroase
sau cu formare de granuloame. Reacţiile inflamatorii produc creştere de volum a ficatului. Ca
forme anatomopatologice se pot diagnostica:
- hepatite necrotice miliare (holera, streptococia, listerioza aviară) sau în focare mari
(necrobaciloză la mamifere, histomonoza aviară), hepatita purulentă (de origine metastatică,
produsă de Corynebacterium spp., Streptococcus spp., Staphylococcus spp.), hepatita
limfohistiocitară (salmoneloză), hepatita granulomatoasă (tuberculoză la toate speciile, morvă
la cabaline, salmoneloză, coligranulomatoză şi micoze viscerale la păsări). Microscopic, pot fi
identificate focare inflamatorii care nu prezintă specificitate, prezenţa lor reflectând activitatea
celulelor Kupffer faţă de bacteriile intestinale (pot fi însoţite de reacţie leucocitară focală). În
12
funcţie de tipul morfologic de inflamaţie, celularitatea va fi reprezentată preferenţial de:
neutrofile – hepatită purulentă; celule mononucleate – hepatita limfohistiocitară; macrofage,
celule epitelioide şi celule gigante multinucleate – hepatita granulomatoasă.
Hepatitele cronice active sunt specifice patologiei umane, fiind diagnosticate în
hepatitele virale. Modificări asemănătoare sunt descrise şi în lupusul eritematos sistemic.
Leziunile se manifestă prin inflamaţie cronică în aria portală, cu tendinţă de extindere în
parenchimul periportal, afectând treptat hepatocitele. Hepatocite individuale sau grupuri mici
sunt izolate de septe fine de ţesut conjunctiv şi puţine celule inflamatorii. Leziunile extinse
pot genera insuficienţă hepatică. Nodulii hepatici nu apar în mod obligatoriu.
14.13.INFLAMAŢIILE TRACTUSULUI BILIAR

Termenii folosiţi în practică sunt colecistită (inflamaţia vezicii biliare), colangită /
angiocolită (inflamaţia canalelor biliare) şi colangiolită (inflamaţia canalelor biliare mici
intrahepatice). Această clasificare este totuşi rigidă şi artificială. Colecistita poate evolua
singură numai în cazul în care este blocat gâtul vezicii biliare. În general, procesul inflamator
se prezintă sub formă de colangiohepatită.
În evoluţia colangiohepatitelor este implicat parenchimul hepatic periportal, datorită
extinderii procesului inflamator din canalele biliare. Cauzele apariţiei inflamaţiei sunt
reprezentate de paraziţi, impactul realizat de aceştia fiind completat şi agravat de intervenţia
suprapusă a bacteriilor. O altă cauză care duce la instalarea colangiohepatitelor sunt
micotoxinele.
Colangiohepatitele bacteriene sunt mai rare decât cele cu etiologie parazitară şi au o
patogeneză asemănătoare pielonefritelor. Numeroasele bacterii care induc diferite boli cu
producere de bacteriemie sunt eliminate prin bilă. De exemplu, Salmonella spp. realizează
prin circulaţia porto-biliară un circuit continuu între ficat şi intestin. Nu se cunosc
mecanismele prin care bacteriile reuşesc să supravieţuiască traversării din sinusoidele
hepatice prin hepatocit şi de aici să pătrundă în canaliculele biliare. Bacteriile implicate cel
mai des în producerea de colangiohepatite sunt cele din genul Streptoccocus şi diverşi
coliformi, probabil cu origine enterică. Ca infecţie specifică se citează colecistita fibrinoasă
din salmoneloză la taurine. Este posibilă însă şi contaminarea pe cale hematogenă.
Inflamaţiile produse pe cale descendentă se produc tot la taurine şi îşi au originea în hepatitele
supurative traumatice care se extind prin intermediul limfaticelor. Leziunea poate îmbrăca un
caracter difuz, cuprinzând tot sistemul biliar.
Morfologic, colangiohepatitele se pot manifesta ca infecţie supurativă explozivă, ca
inflamaţie cu intensitate medie care persistă luni până la ani sau ca fibroză hepatică ce
urmăreşte canalele biliare.
Colangiohepetitele supurative severe se pot finaliza prin moartea animalului în urma
şocului septicemic. Ficatul este tumefiat, moale, decolorat şi cu arhitectura modificată.
Focarele supurative variază ca număr (de la câteva până la foarte numeroase), ca dimensiuni
(miliare neîncapsulate sau mari), dispuse subcapsular sau în parenchimul hepatic. În celelalte
organe apar semne ce se atribuie icterului şi septicemiei. Microscopic, canalele biliare conţin
exsudat purulent, iar cele de calibru mic sunt distruse. În triada portală dar şi în restul acinului
apar infiltraţii cu neutrofile normale sau degenerate.
În colangiohepatitele subacute şi cronice reacţia inflamatorie îmbracă cel mai des
caracter proliferativ. Ficatul este mărit ca volum, cu suprafaţa netedă, fin granulară sau
denivelată datorită ariilor de atrofie ce alternează cu nodulii de hiperplazie regenerativă.
Capsula Glisson este îngroşată, acoperită cu excrescenţe fine, fibroase sau poate adera la
viscerele învecinate. Icterul apare inconstant. La secţionare se observă cu uşurinţă teritoriul
portal şi se accentuează lobulaţia hepatică. În cazurile cu evoluţie cronică, difuză, fibrogeneza
se amplifică, ficatul se măreşte, devine cenuşiu şi indurat. Canalele interlobulare sunt
13
îngroşate, conţin o secreţie deshidratată şi detritus. Microscopic, reacţia este centrată pe
teritoriul portal. În formele subacute predomină infiltraţia cu leucocite şi macrofage şi se
constată proliferarea canalelor mici. În formele cronice sunt evidente fibrozarea şi hiperplazia
canalelor biliare mici. Afectarea parenchimului hepatic este minimă dar inevitabilă.
Distrugerea permanentă a hepatocitelor periportale stimulează fibroplazia locală, aria
periportală apare îngroşată şi cu tendinţă de extindere în ariile învecinate. Acest proces va
duce la segmentarea acinilor hepatici. Prezenţa nodulilor de regenerare nu constituie un
element caracteristic colangiohepatitelor, dar pot fi remarcaţi.
Colangitele şi colangiohepatitele apar ca boli bine conturate etiologic la pisicile adulte,
adesea în corelaţie cu o pancreatită interstiţială discretă. Infiltratul inflamator este format mai
ales din limfocite (neutrofilele sunt rare, iar eozinofilele pot fi destul de numeroase).
Fibrozarea portală este redusă, remarcându-se proliferarea canalelor biliare, fibroză
periportală cu alterarea arhitecturii acinului. Leziunile sunt comparabile cu cele din ciroza
biliară.
14.14.TIPURI DE HEPATITE ŞI COLANGIOHEPATITE

În funcţie de agentul patogen, inflamaţiile ficatului capătă anumite particularităţi
morfologice, ceea ce va permite uneori definirea anatomopatologică a hepatitelor. Sunt însă
numeroase situaţii când încercarea de a exprima anatomopatologic exact un anumit tip de
hepatită nu este posibilă, ţinând cont de complexitatea aspectelor. În aceste situaţii se apelează
la criteriul evolutiv de clasificare (hepatite acute, subacute, cronice), sau, atunci când se
decelează o leziune complexă specifică unei boli se poate apela la diagnosticul etiologic
(hepatită salmonelică).
Hepatita infecţioasă canină (Hepatita Rubarth)
Este produsă de Adenovirus canin 1, ce prezintă tropism pentru endotelii, mezoteliu şi
parenchimul hepatic. În acest mod se explică edemul, hemoragiile şi necroza hepatică.
Caracteristica microscopică constă în prezenţa incluziilor intranucleare mari în endotelii şi în
hepatocite.
Ficatul este mărit în volum, poate prezenta congestie, cu un desen fin, de culoare
gălbuie, consistenţa devenind friabilă. Capsula Glisson poate prezenta leziuni discrete de
perihepatită fibrinoasă, observată mai ales între lobii hepatici sub forma unei reţele foarte fine
de fibrină. La majoritatea cazurilor se constată edemul vezicii biliare.
Microscopic, se observă semnele caracteristice hepatotoxicităţii acute, cu instalarea
necrozei focale, care afectează mai ales parenchimul periacinar. Capilarele sinusoide sunt
pline cu sânge, reţeaua de reticulină rămâne intactă, ceea ce va permite o regenerare completă
după stingerea fenomenelor inflamatorii. Frecvent se constată degenerescenţă grasă
hepatocitară. Reacţia leucocitară este de intensitate medie şi este rezultatul apariţiei focarelor
de necroză. Pentru diagnosticul de certitudine este necesară identificarea incluziilor
intranucleare înconjurate de un halou evident.
Hepatite bacteriene
Apariţia leziunilor inflamatorii hepatice cu etiologie bacteriană este legată de
următoarele mecanisme:
- însămânţarea directă a ficatului prin intermediul corpilor străini;
- invazie capsulară, ca urmare a peritonitelor supurative;
- calea hematogenă, prin arterele hepatice, venele portale şi venele ombilicale;
- prin canalele biliare.
Infecţiile specifice se instalează cel mai des în perioada fetală şi perinatală. Etiologic,
au fost izolate mai multe genuri de bacterii:
- Listeria monocytogenes, la miel, viţel şi purcel;
- Campylobacter spp. la miel;
14
- Actinobacillus eqvuli;
- Yersinia pseudotuberculosis, la miel şi ocazional la câine şi pisică
- Yersinia tularensis, la miel;
- Pasteurella haemolitica şi Haemophilus la miel;
- Salmonella spp. la toate speciile;
- Nocardia spp. la câine;
- Mycobacterium spp. la toate speciile.
Abcesul hepatic este un proces inflamator cu etiologie bacteriană, care evoluează mai
frecvent la taurine. Este afectat mai des lobul stâng datorită însămânţării produse de corpii
străini din reţea (reticulita traumatică). Originea hematogenă a abcesului hepatic este
determinată de omfaloflebitele perinatale (la viţei dar şi la alte specii) sau prin arterele
hepatice, ca urmare a piemiei. Contaminarea pe cale biliară este mai rar întâlnită şi se produce
la porc în urma migraţiei adulţilor de Ascaris suum în sens retrograd în canalul coledoc sau în
vezica biliară şi însămânţării cu bacterii din tubul digestiv. La cal, câine şi pisică abcesul
hepatic este produs de enterobacterii, care produc o colangiohepatită fulminantă ascendentă.
Hepatite parazitare
Hepatitele parazitare sunt produse de cestode, nematode sau trematode care au în
ciclul lor o fază de migrare hepatică sau au tropism pentru canalele biliare. Migrarea larvară
prin parenchimul hepatic determină într-o primă etapă leziuni de tip traumatic (hemoragico-
necrotice). Hepatita traumatică hemoragico-necrotică se exprimă macroscopic sub forma unor
traiecte lineare sau sinuase, roşii-negricioase. Ulterior, la periferia traiectelor de migrare şi în
spaţiile porto-biliare se produce o puternică infiltraţie eozinofilică. Macroscopic leziunile
capătă o tentă de galben-verziu. Prin mecanism imun, la locul de migrare poate să apară
reacţie de tip granulomatos, caracterizată prin apariţia celulelor gigante multinucleate. Ţesutul
de granulaţie apărut de-a lungul traiectelor de migrare larvară va participa în timp la
vindecarea prin cicatrizare a leziunilor iniţiale. Acest tip de succesiune a leziunilor se
întâlneşte în cisticercoza hepato-peritoneală a oilor (Cysticercus tenuicollis), la iepure în
cisticercoza seroaselor (Cysticercus pisiformis).
La porc, leziunile produse de migrarea larvelor de Ascaris suum sunt asemănătoare,
determinând macroscopic o hepatită interstiţială focală cu aspect de „pete de lapte”.
La om şi la speciile de interes economic, în ficat se formează frecvent chisturi hidatice
(hidatida fiind forma larvară a cestodului Echinococcus granulosus). După ingerarea ouălor
de E. granulosus de către gazdele intermediare, acestea eclozionează şi eliberează în intestin
oncosferele. Ulterior unei faze de migrare, prin intermediul circulaţiei sanguine, larvele se
cantonează în diferite organe şi ţesuturi, cel mai adesea fiind afectat ficatul şi pulmonul.
Macroscopic, chistul hidatic este formaţiune sferică plină cu lichid, bine delimitată
printr-o capsulă albicioasă proprie ţesutului în care se formează, denumită adventice. În ficat,
ca şi în pulmon se pot dezvolta hidatide unice sau multiple, care deformează suprafaţa
organului. Hidatida conţine în interior lichidul hidatic, lichid limpede, transparent, ca „apa de
stâncă”, care nu coagulează şi eventual hidatide fiice. De pe suprafaţa adventicei se desprinde
o membrană albicioasă denumită cuticulă şi care histologic prezintă pe faţa internă un strat de
celule – membrana proligeră sau germinativă, un adevărat plasmodiu. Cuticula, membrana
proligeră şi lichidul hidatic sunt structuri proprii parazitului. Adventicea reprezintă reacţia
tisulară de tip inflamator, care diferă structural de la specie la specie.
La taurine, adventicea este formată dintr-o zonă internă bogată în celule gigante
multinucleate de corp străin, o zonă mediană populată cu macrofage, limfocite, limfoblaste şi
rare eozinofile şi o zonă externă formată din ţesut conjunctiv fibros bogat în mastocite.
La ovine, structura adventicei este bogată în glicozaminoglicani, mediu optim pentru
precipitarea sărurilor minerale. Celularitatea este mai slab reprezentată, hidatidele fiind mai
mici, au formă neregulată şi suferă adesea procese de involuţie.
15
La suine, ca şi al om, în structura adventicei se constată un număr considerabil de
eozinofile.
Din punct de vedere evolutiv, hidatidele pot suferi însămânţări bacteriene
transformându-se în veritabile abcese, se pot deshidrata şi suferi procese de calcificare
distrofică. La mamiferele de interes economic se impune efectuarea diagnosticului diferenţial
între chisturile hidatice inveterate şi calcificate şi granuloamele tuberculoase.
Trematodozele hepatice sunt produse de un număr mare de trematode: Fasciola
hepatica, Fasciola gigantica (specii care parazitează la ierbivore, rozătoare, omnivore),
Dicrocelium lanceolatum (parazitează ierbivorele şi mai rar rozătoarele), Opisthorchis
felineus (afectează carnivorele domestice şi alte mamifere care se hrănesc preferenţial cu
peşte).
Fasciola hepatica este cel mai cunoscut şi mai răspândit dintre trematode, fiind un
parazit al căilor biliare la ovine şi bovine, dar şi la alte categorii de mamifere domestice,
sălbatice şi om. Ţinând cont de ciclul biologic, leziunile nu se limitează la nivel hepatic, fiind
afectate şi alte teritorii în strânsă corelaţie cu traseul migraţiei larvare şi cu posibilele
localizări eratice ale parazitului.
Metacercarii ingeraţi penetrează peretele intestinal, pasaj care nu se soldează cu
leziuni macroscopice. Ataşarea lor la peritoneu se poate traduce prin leziuni cu diferite grade
de intensitate, corelate cu numărul paraziţilor şi cu posibilitatea reinfestării. De cele mai multe
ori se costată prezenţa peritonitei, cu localizare predilectă la nivelul capsulei hepatice. În
funcţie de vechimea leziunilor aceasta poate îmbrăca un caracter acut, exsudativ, de tip
fibrino-hemoragic sau cronic, cu îngroşarea difuză a capsulei Glisson şi formare de aderenţe
peritoneale. Leziunile parenchimului hepatic sunt de tip traumatic, rezultat al migraţiei
paraziţilor tineri. Necrozele de coagulare identificate pot fi consecinţa eliminării produşilor de
excreţie parazitari. Macroscopic, parenchimul hepatic este traversat de tunele de culoare roşie
negricioasă, cu aspect sinuos. Când leziunile sunt ceva mai vechi ele vor prezenta o culoare
uşor gălbui, datorită puternicei infiltraţii cu eozinofile sau sunt albicioase, ca urmare a
fibrozei.
Histologic, hepatita traumatică de migraţie se traduce prin zone delimitate de detritus
şi hemoragie; la scurt timp zonele distruse sunt invadate de numeroase eozinofile. Progresiv,
traiectele de migraţie se umplu cu un ţesut de granulaţie ce conţine macrofage, limfocite,
eozinofile şi celule gigante multinucleate. În final, teritoriile distruse sunt înlocuite de ţesut
conjunctiv, cu formare de cicatrice fibroase, care conţin un număr mare de pigmentofage
(macrofage cu hemosiderină, lipofuscină şi ceroizi în citoplasmă). Dacă infestaţia este slabă
acestea dispar în timp; când numărul paraziţilor este mare, cicatricele produse au tendinţă
evidentă de confluare, cu instalarea fibrozei hepatice. Trebuie precizat că nu toţi paraziţii în
migraţie ajung să se stabilească în lumenul canalelor biliare. Aceştia suferă un proces de
închistare, cu formarea în jurul lor a unei capsule de ţesut conjunctiv. Spaţiul delimitat de
capsulă este ocupat de parazit, excreţiile acestuia, detritus şi sânge. Chisturile vechi suferă
fibrozare sau calcificare.
Paraziţii adulţi se localizează în canalele biliare şi produc leziuni de colangiohepatită.
Leziunile pot afecta întregul parenchim hepatic, însă în mod obişnuit sunt mai evidente în
lobul stâng. Canalele biliare de calibru mare devin evidente în dreptul hilului hepatic sub
forma unor cordoane albicioase dure, ramificate. Această evidenţieire excesivă este pusă pe
seama ectaziei, dar şi a îngroşării pereţilor. Dilatarea canalelor este produsă de prezenţa în
lumen a unui număr mare de paraziţi adulţi şi prin acumularea unui volum excesiv de bilă.
Leziunile comune tuturor speciilor sensibile sunt de colangiohepatită subacută şi cronică.
Epiteliul canalelor biliare se descuamează (angiocolita catarală este cea mai frecventă leziune,
indiferent de specie), acţiunea mecanică a paraziţilor determinând ulcere (mai frecvente la
rumegătoarele mari). Îngroşarea ulterioară a pereţilor este rezultatul formării unui ţesut de
16
granulaţie abundent, care progresiv va suferi un proces de fibrozare şi mineralizare. Iritaţia
persistentă şi reinfestarea gazdei va duce la o extindere a procesului inflamator în spaţiile
porto-biliare. Acest fenomen se traduce prin fibrozare şi hiperplazia canalelor biliare.
Cicatricele apărute în urma fazei de migraţie fuzionează cu leziunile menţionate anterior,
având ca rezultat fibroza hepatică.
Dicrocoelium lanceolatum (Dicrocoelium dendriticum) parazitează un număr mare de
specii domestice şi sălbatice (ovine, taurine, suine, căprioară, iepure sălbatic, urs, mistreţ);
parazitul se localizează în canalele biliare de calibru mic. Migraţia larvelor se relizează din
duoden prin canalul coledoc în ficat. Colangiohepatita din dicrocelioză este mai puţin gravă,
comparativ cu cea din fascioloză. Canalele biliare sunt dilatate, datorită paraziţilor şi ouălor
depuse de aceştia. Numărul canalelor biliare creşte considerabil, astfel că la o infestaţie cu
aproximativ 300 de paraziţi adulţi se ajunge până la 10-12 canale într-un spaţiu portobiliar.
Infestaţiile grave sunt urmate de fibroză biliară, cu micşorare volumului hepatic şi creşterea
evidentă a consistenţei. Leziunile histologice sunt identice cu cele descrise în fascioloză,
hiperplazia glandelor mucoase din canalele biliare mari fiind mai evidentă în dicrocelioză.
Opisthorchis felineus parazitează canalele biliare şi pancreatice la carnivore. Leziunile
se exprimă numai în infestaţiile grave şi sunt reprezentate de colangiohepatită şi fibroză
biliară. În plus, sunt citate proliferări de tip adenomatos sau carcinomatos ale glandelor
biliare.
14.15.PATOLOGIA VEZICII BILIARE

Colelitiaza sau calculoza vezicii biliare este o afecţiune asimptomatică întâlnită în
patologia veterinară, dar de o importanţă mult mai redusă comparativ cu implicaţiile
colelitiazei din patologia umană. Apare la taurine, suine, ovine, canine, calculii, de regulă
multipli, având în compoziţia lor colesterol, pigmenţi biliari, săruri biliare, săruri de calciu şi
proteine. În etiologia calculozei biliare sunt incriminate trematodele hepatice, Pseudomonas
aeruginosa sau alţi agenţi infecţioşi.
Complicaţiile colelitiazei sunt reprezentate de icter mecanic, necroza mucoasei vezicii
biliare, colecistită sau ruptură a vezicii biliare cu peritonită acută biloasă.
Colecistitele au diferite forme morfologice de manifestare, fiind diagnosticate atât la
mamifere cât şi la păsări. Ele se produc fie prin însămânţare hematogenă, fie ca o continuare a
colangiohepatitelor fie prin însămânţare ascendentă, de la nivel intestinal. Cu siguranţă mai
sunt numeroase necunoscute în mecanismele de producere a leziunilor vezicii biliare, acest
organ nefiind un simplu rezervor pentru secreţia biliară. La pasăre de exemplu, s-a demonstrat
existenţa ţesutului limfoid asociat mucoaselor şi în peretele vezicii biliare, acesta intervenind
în reacţiile imune locale şi sistemice.
Anatomopatologic sunt descrise: colecistite catarale, nespecifice şi destul de uşor de
omis în urma examenului macroscopic; colecistita seroasă, edematoasă din hepatita
infecţioasă canină; colecistita hemoragică; colecistita fibrino-necrotică din colibaciloza
aviară; colecistita limfohistiocitară din salmoneloze; colecistita granulomatoasă din
tuberculoza şi coligranulomatoza aviară.
14.16.TUMORILE FICATULUI ŞI VEZICII BILIARE

Generalităţi
Tumorile ficatului şi cele ale vezicii biliare au o incidenţă mică în cadrul speciilor de
interes economic şi al animalelor de companie. Etiologia neoplaziilor spontane este
necunoscută.
Studiile de etiologie asupra tumorilor hepatice şi ale vezicii biliare la om, concepute pe
animale de laborator au dovedit cel mai des posibilitatea implicării unor substanţe chimice şi a
17
unor virusuri. Etiologia virală este legată de intervenţia virusurilor cu tropism hepatic, însă
această ipoteză vizează mai ales specia umană.
Datele referitoare la relaţia dintre unele substanţe chimice şi dezvoltarea unor
neoplasme hepatice sunt mult mai precise. Trebuie totuşi precizat faptul că animalele
domestice sunt mai puţin expuse riscului contaminării cu aceste toxice în mod natural. Se
cunoaşte că prezenţa aflatoxinelor şi a nitrozaminelor în mediul de viaţă se corelează cu
posibilitatea inducerii de tumori maligne hepatice. Carcinogeneza hepatică poate fi declanşată
numai în situaţia în care dozele ingerate odată cu hrana sunt mici şi repetate, contaminarea
realizându-se pe perioade lungi de timp. Potenţialul neoplazic se manifestă în cadrul speciei
suine la concentraţii de 1 ppm aflatoxine sau la 0,4 mg/kg corp dietilnitrozamină. Câinele este
mult mai sensibil la acţiunea ultimului compus, astfel că s-a reuşit inducerea unor forme
diferite de cancer hepatic la doze de 50-500 ppm.
O categorie aparte de substanţe cu un potenţial carcinogenetic deosebit este
reprezentată de dioxine. Din această categorie fac parte mai multe substanţe din grupa
dibenzodioxinelor policlorurate congenere şi a dibenzofuranilor policloruraţi. Pe lângă alte
efecte induse de dioxine, cel mai important este acela de inducere a carcinoamelor hepatice.
Etiologia parazitară a neoplasmelor hepatice este incertă. Atât la om cât şi la
carnivorele domestice au fost remarcate situaţii de colangiocarcinom asociate cu prezenţa în
canalele biliare a unor trematode. Cu toate acestea, unele studii epidemiologice au dovedit că
numărul cel mai mare de colangiocarcinoame a fost remarcat în arii geografice în care aceşti
paraziţi nu sunt prezenţi.
Etiologia bacteriană este tot atât de discutabilă ca şi cea parazitară. Impregnaţiile
argentice executate pe probe de ficat cu leziuni inflamatorii şi hiperplazice benigne şi maligne
provenite de la carnivore crescute în captivitate au demonstrat prezenţa unor bacterii spiralate
aparţinând genului Helicobacter spp. Identificarea bacteriilor a fost asociată cu posibilitatea
apariţiei de neoplasme hepatice.
INFORMATIV
Adenomul hepatocelular
Adenomul hepatocelular afectează mai multe specii: câine, vacă, oaie, porc şi păsări. Este adevărat că
multe lucrări sesizează dificultatea în separarea tumorilor hepatocitare benigne şi maligne. Mai mult, se cunosc
foarte puţine lucruri despre tumorile benigne şi datorită incidenţei foarte mici pe care o au la animale.
Adenomul hepatocelular este o tumoră ce apare mai des la animalele bătrâne, dar a fost raportată şi la
tineret (miel şi purcel). În general se acceptă ideea că la carnivore incidenţa tumorilor hepatice maligne este mai
mare, la taurine şi ovine tumorile benigne fiind mai frecvente.
Datorită dimensiunilor mici, adenomul hepatocelular trece neobservat clinic, de obicei fiind o surpriză
de necropsie. În situaţia în care tumora se asociază cu o altă boală hepatică, simptomatologia este indusă de
aceasta şi nu de tumora în sine. Există lucrări care afirmă că adenomul hepatocelular evoluează ca leziune unică
ce poate înregistra diametre de peste 10 cm.
Adenomul hepatocelular poate evolua sub formă unică sau multicentrică. Tumorile sunt proeminente la
suprafaţă şi compresează teritoriile învecinate, nefiind încapsulate. Culoarea variază de la nuanţa parenchimului
normal până la roşu închis, bronzat sau albicios. Nuanţele deschise se datorează încărcării lipidice a
hepatocitelor. Consistenţa este asemănătoare cu cea a ficatului normal sau devine uşor friabilă datorită prezenţei
lipidelor.
Histologic, adenomul hepatocelular se prezintă ca o masă omogenă, uşor diferită sau asemănătoare
structurii normale. Parenchimul tumoral este strict delilmitat de restul ficatului, chiar dacă nu se constată
încapsularea tumorii. Celulele se dispun sub formă de cordoane neregulate sau inaparente datorită colabării
capilarelor sinusoide. Când cordoanele hepatocitare sunt bine evidenţiate, acestea au tendinţa de a se aşeza
perpendicular pe margine, accentuând în acest fel periferia tumorii. În general aceste cordoane au 2-3 celule
grosime.
Hepatocitele care intră în structura tumorii sunt aproape normale, doar citoplasma este uşor mai bazofilă
şi încărcată cu lipide sau glicogen. Nucleii sunt hipercromi şi variaţi ca dimensiuni, cu nucleoli evidenţi,
dovedind activitatea metabolică crescută. Mitozele pot fi remarcate, dar sunt puţin numeroase.
Hiperplazia nodulară
18
Cu toate că hiperplazia nodulară este o leziune spontană comună, datele de literatură sunt destul de
puţine. Este consemnată mai ales la câine şi porc. Pentru specia canină incidenţa cea mai mare se remarcă la
exemplarele bătrâne, iar pentru suine, mai ales la tineret.
Hiperplazia nodulară nu se exprimă printr-o simptomatologie evidentă, probabil şi datorită
dimensiunilor mici pe care le au leziunile. Descoperirea lor se realizează din acest motiv în timpul necropsie şi în
abator.
Caracteristicile macroscopice sunt atipice, făcând relativ uşoară confuzia dintre adenomul hepatocelular
şi hiperplazia nodulară. În general apar ca mase tisulare sferice, cu diametre pornind de la câţiva milimetri la
câţiva centimetri, care proemină uşor sub capsulă, de culoare albicioasă sau întunecate. Uneori nodulii nu se
disting prin culoare de restul parenchimului, decât în situaţia în care secţiunea este spălată sau sugativată,
examinarea făcându-se la o lumină puternică. Nodulii au o creştere expansivă, determinând compresiune, dar nu
sunt încapsulaţi. Leziunile multiple se asociază cu fibroză hepatică.
Nodulii hiperplazici sunt slab definiţi histologic în literatura de specialitate. Termenul de nodul
hiperplazic trebuie să includă numai acele proliferări hepatice care păstrează aproape intactă arhitectura acinară
(prezenţa triadei portale şi a venulelor periacinare). Acest ţesut va compresa teritoriile normale limitrofe,
determinând atrofie, fără a prezentă încapsulare. Stroma nodulilor de hiperplazie este slab dezvoltată, cu toate că
parenchimul hepatic limitrof poate prezenta fibrozare. Cordoanele hepatocitare au 1-2 hepatocite grosime.
Hepatocitele sunt normale ca dimensiuni sau mărite datorită acumulărilor intracitoplasmice (glicogen sau lipide).
Nucleii sunt normali, însă cu nucleoli mari. Sinusoidele nodulare sunt dilatate, pline cu sânge. Ocazional pot
apărea focare de metaplazie mieloidă.
Carcinomul hepatocelular
Carcinomul hepatocelular este o tumoră care a fost diagnosticată de-a lungul timpului la mai multe
specii, incluzând câinele, pisica, oaia, porcul, diverse specii de păsări şi păstrăvul. Incidenţa tumorii în funcţie de
vârstă este destul de variată în corelaţie cu specia implicată. La câine, marea majoritate a cazurilor sunt raportate
în intervalul 10-11 ani, cu toate că boala poate evolua şi la animale de 4 ani. La oaie şi porc, limita de vârstă este
mult mai scăzută, carcinomul hepatocelular fiind diagnosticat la animale sub 1 an pentru specia ovină şi sub 6
luni la suine. Câinii masculi sunt mai sensibili comparativ cu femelele, neexistând predispoziţie de rasă.
Semnele clinice în carcinomul hepatocelular sunt nespecifice: anorexie, vomă, ascită şi letargie. Mult
mai rar apar icterul, pierdere în greutate şi diaree. Hepatomegalia este semnul cel mai comun. Animalele afectate
pot prezenta crize nervoase ca rezultat al sindromului hepato-encefalic.
Macroscopic, variază de la leziuni mici, de câţiva centimetri, cu formă rotundă, până la mase mari, cu
caracter difuz, care măsoară mai mult de 10 cm. Leziunile de dimensiuni mari au un pronunţat caracter
neregulat, cu suprafaţa polinodulară, fără a fi ombilicate. Tumorile depăşesc considerabil suprafaţa normală a
ficatului; cele mici au în general formă sferică sau ovală şi se aseamănă foarte mult cu tumorile benigne.
Delimitarea tumorilor de ţesutul normal se realizează destul de bine chiar şi în situaţia în care acestea sunt mari
şi neregulate ca formă şi dimensiune. Aderenţele se stabilesc de obicei cu suprafaţa diafragmatică, dar şi cu alte
viscere din cavitatea peritoneală. Culoarea şi consistenţa carcinomului hepatocelular variază foarte mult în cadrul
aceleiaşi mase tumorale. Tumorile mici seamănă cu parenchimul normal. Tumorile mari prezintă un aspect
mozaicat, în care se observă o alternanţă a culorii normale, cu nuanţe uşor mai deschise sau cenuşii. În unele
situaţii, întreaga masa neoplazică este colorată în nuanţe bronzate sau galben deschis datorită încărcării lipidice a
hepatocitelor tumorale. Zonele de culoare roşie închisă care pot fi remarcate în cazul neoplasmelor mari sunt
consecinţa hemoragiilor care apar consecutiv necrozei, iar cele de culoare cenuşie-albicioasă se dispun de obicei
în centrul tumorii şi sunt reprezentate morfologic de focare de necroză ischemică. Consistenţa carcinomului
hepatocelular este moale sau friabilă. Datorită fragilităţii mari, ruptura hepatică este frecventă, cu producere de
hemoperitoneu şi coaguli de sânge pe capsula hepatică.
Tumorile se pot dezvolta în orice lob hepatic, dar de obicei au fost remarcate la câine în lobul lateral
stâng. Neoplasmele se dezvoltă practic în tot ficatul, fie datorită dezvoltării multicentrice , fie datorită
metastazelor intrahepatice ale unei singure tumori.
Aspectele histologice variază în funcţie de gradul de diferenţiere sau de modul de aranjare a celulelor
tumorale. În cazul tumorilor bine diferenţiate celulele tumorale se dispun în cordoane sau trabecule groase. În
mod obişnuit cordoanele au 5-10 celule grosime şi ocazional până la 20 de celule grosime. Trabeculele mari pot
prezenta zone de necroză. Unele arii trabeculare dispun de spaţii acinare sau canaliculare pline cu bilă.
Cu toate că structura trabeculară este cel mai des întâlnită, au mai fost descrise şi alte aspecte: structuri
pseudoglandulare, teci solide, spaţii chistice sau aglomerări celulare cu dispunere anarhică. Capilarele sinusoide
pot prezenta dilataţii evidente, care separă grupuri neregulate de celule. În foarte puţine situaţii grupurile de
celule sunt separate de benzi de ţesut conjunctiv. Aspectele histologice descrise nu sunt exclusive, multe dintre
situaţii fiind practic rezultatul combinării în diferite proporţii a tipurilor amintite.
Caracterele morfologice ale celulelor tumorale variază la fel de mult. Celulele bine diferenţiate seamănă
foarte bine cu hepatocitele normale, având nuclei rotunzi, dispuşi central. Citoplasma poate prezenta vacuole
care conţin glicogen sau lipide. Pigmenţii biliari se regăsesc ocazional în celulele tumorale. Celulele slab
19
diferenţiate se deosebesc esenţial de cele normale, pierzând forma poligonală şi devenind rotunde sau fusiforme.
Dimensiunile nucleolilor sunt mari, indiferent de gradul de diferenţiere. Mitozele apar mai des în caz de
carcinom, dar oricum ele sunt puţin numeroase. Un aspect distinct al unor carcinoame hepatocelulare constă în
apariţia celulelor gigante multinucleate, care conţin nuclei mari, multilobaţi.
Trebuie precizat faptul că diagnosticul diferenţial între adenomul şi adenocarcinomul hepatocelular bine
diferenţiat este dificil la examenul histologic şi aproape imposibil prin examen citologic. Invazia vasculară care
poate fi evidenţiată în cadrul secţiunilor histologice nu poate fi stabilită în cadrul unei amprente. Hepatocitele
maligne se pot distinge de cele normale prin raportul N/C în favoarea nucleului, prin nucleolii mari, în număr de
unul până la trei şi prin prezenţa celulelor multinucleate atipice.
Există situaţii în care carcinomul hepatocelular şi colangiocarcinomul se combină rezultând
hepatocolangiocarcinomul.
Carcinomul hepatocelular este puternic invaziv, invazia producându-se prin grupuri de celule şi nu prin
celule izolate. Cele mai frecvente situsuri de metastazare sunt limfonodurile hepatice şi pulmonul. Datorită
identificării celulelor tumorale în lumenul capilarelor alveolare se bănuieşte că metastazele apar pe cale
hematogenă. Ocazional, au mai fost identificate metastaze în cord, splină, rinichi, intestin, creier şi ovar.
Carcinomul hepatocelular poate metastaza prin implantare în epiploon şi peritoneu, mai ales atunci când masa
neoplazică este friabilă şi suferă rupturi. Tumorile cu grad mare de anaplazie au în consecinţă o putere sporită de
metastazare, comparativ cu cele bine diferenţiate. La câine, rata de metastazare a carcinomului hepatocelular este
de 61%.
Colangiomul
Colangiomul sau adenomul colangiocelular este tumora benignă a canalelor biliare. Se dezvoltă mai
ales în cadrul speciilor de carnivore (câine şi pisică) şi la suine. Nu se cunosc suficiente date referitoare la
simptomatologie, deoarece leziunile evoluează asimptomatic fiind descoperite la necropsie sau în abator.
Leziunile pot fi unice sau multiple, variate ca dimensiune, ajungând până la câţiva centimetri diametru.
Masele tumorale au formă ovalară sau rotundă, proemină pe suprafaţa hepatică sau sunt poziţionate în
profunzime. Delimitarea faţă de ţesutul hepatic normal este imprecisă. Culoarea variază de la albă la cenuşie.
Marea majoritate a tumorilor au consistenţă fermă, dar poate deveni fluctuentă datorită chisturilor pline cu un
conţinut clar, mucos.
Histologic, colangiomul este compus din structuri glandulare, căptuşite de un epiteliu monostratificat de
tip cubic sau columnar. Diametrul lumenelor variază foarte mult, pornind de la cel obişnuit pentru un canal biliar
normal şi ajungând până la câţiva milimetri. Spaţiile chistice sunt pline cu mucină. Cantitatea de stromă din
tumoră este mică, fiind formată din fibre de colagen mature. Colangiomul nu se asociază cu proces inflamator.
Celulele neoplazice seamănă foarte mult cu celulele epiteliale din canalele biliare normale. Forma lor
este uniformă, fiind cuboidale sau columnare, citoplasma fiind uşor bazofilă. Nucleul este veziculos şi ocupă
poziţie centrală sau bazală. În general, celulele se aşează într-un singur strat, dar pot să apară şi mici proecţii cu
aspect papilifer.
Colangiomul este o tumoră benignă, ca atare nu produce metastaze. Dezvoltarea sa poate să inducă
fenomene de compresie asupra parenchimului învecinat prin creşterea lentă, continuă a masei tumorale sau prin
distensia progresivă a formaţiunilor chistice.
Colangiocarcinomul
Colangiocarcinomul sau carcinomul canalelor biliare afectează câinele, pisica, oaia, vaca şi calul.
Colangiocarcinomul tinde să afecteze mai ales câinii bătrâni (peste 10 ani). În cazul animalelor de fermă limita
de vârstă coboară foarte mult: mai puţin de 3 ani la taurine, mai puţin de 1 an la ovine şi mai puţin de 6 luni la
suine. Femelele castrate şi masculii prezintă o incidenţă mai mare a bolii.
Semnele clinice sunt puţin cunoscute, mai ales în situaţia animalelor de fermă. La câine apare letargie,
vomă, ascită, dispnee şi pierdere în greutate. Icterul apare inconstant, fiind citat la un număr mic de cazuri.
Macroscopic, dimensiunile colangiocarcinomului variază foarte mult. Tumorile mari sunt lobulate şi au
mai mult de 10 cm în diametru, cuprinzând şi lobii adiacenţi. Tumorile mici nu depăşesc 1 cm diametru.
Indiferent de dimensiunea neoplasmelor, acestea sunt destul de bine delimitate de ţesutul înconjurător. Tumorile
mari care proemină la suprafaţa ficatului prezintă centrul decliv, cele mici sunt incluse în grosimea
parenchimului şi nu pot fi observate. Culoarea colangiocarcinomului variază de la alb-cenuşiu la brun deschis.
De obicei tumorile sunt solide pe secţiune, dar pot fi remarcate chisturi care prezintă un conţinut gelatinos de
culoare gălbui. Centrul tumorii poate fi ocupat de zone de lichefiere (cavităţi pline cu un lichid de culoare roşie
închisă). Colangiocarcinomul se poate dezvolta în orice lob hepatic, evoluând ca tumoră unică sau multicentrică.
Evoluţia multicentrică nu este totuşi sigură; este posibil ca tumorile multiple să fie rezultatul metastazării
intrahepatice.
Aspectele histologice sunt constante la toate speciile amintite. Cele mai multe dintre neoplasme sunt
compuse din structuri glandulare sau din grupuri de celule tumorale înconjurate de o stromă abundentă.
Structurile glandulare variază ca formă şi dimensiuni. Stroma este formată din colagen imatur; infiltraţia
leucocitară este prezentă atunci când se instalează fenomenele de necroză.
20
Al doilea tip histologic în colangiocarcinom este caracterizat de prezenţa spaţiilor chistice delimitate de
un epiteliu monostratificat. Acest gen a fost denumit chistadenocarcinomul canalelor biliare. Lumenul
structurilor glandulare şi al chisturilor este plin cu mucină. Pigmenţii biliari nu sunt remarcaţi în mod obişnuit.
Din punct de vedere citologic, celulele epiteliale tumorale au un grad variabil de diferenţiere. Ele sunt
de obicei moderat diferenţiate: celule cuboidale sau columnare, cu citoplasma variabilă cantitativ şi ca
tinctorialitate. Celulele anaplazice au nuclei mari, rotunzi sau ovalari, uniformi ca dimensiuni, hipercromi, cu
cromatina dispusă uniform în interiorul nucleului. Rar pot fi remarcate celule gigante. Mitozele sunt frecvente şi
reprezintă un aspect comun pentru colangiocarcinom.
Colangiocarcinomul este o tumoră agresivă, cu putere deosebită de invazie şi metastazare. Metastazele
se produc atât pe cale sanguină, cât şi limfatică şi afectează limfonodurile regionale şi pulmonii în prima fază.
Implantarea peritoneală este obişnuită. Mai pot apărea metastaze în splină, rinichi, pancreas şi oase.
Hemangiosarcomul
Hemangiosarcomul hepatic este descris la câine, fiind destul de greu de precizat dacă tumora s-a
dezvoltat primar în ficat. Ficatul este situs de metastazare pentru hemangiosarcomul splenic, mai puţin de 5% din
hemangiosarcoamele hepatice fiind practic tumori primare. Sunt afectaţi câinii peste 5 ani, neexistând
predispoziţie de sex. Dintre rasele afectate se pare că Ciobănescul german este cel mai frecvent implicat.
Semnele clinice sunt destul de puţine şi evoluează pe o perioadă scurtă de timp. Caracteristică este ruptura
hepatică, urmată de hemoragie peritoneală masivă. Alte semne clinice sunt abatere, anorexie şi abdomen dilatat.
Hemangiosarcomul hepatic evoluează obişnuit ca tumoră unică, dar sunt citate şi cazuri de dezvoltare
multicentrică. Tumorile multiple pot fi însă consecinţa metastazării intrahepatice. Dimensiunile neoplasmelor
variază de la câţiva milimetri la 15 cm diametru, sunt marmorate având nuanţe de la roşu-închis spre negricios,
până la alb şi galben-deschis. Pe secţiune se pot observa spaţii chistice din care se scurge o cantitate mare de
sânge.
Hemangiosarcomul hepatic nu diferă esenţial de alte hemangiosarcoame ce se dezvoltă în alte organe.
Se cunosc trei tipuri morfologice distincte: spaţii vasculare mari pline cu sânge delimitate de celule endoteliale
neoplazice, numeroase structuri vasculare cu morfologie asemănătoare capilarelor şi arii solide în care aspectul
de vase de sânge nu este clar exprimat. Celulele endoteliale neoplazice au un raport nucleu/citoplasmă în
favoarea nucleului, au formă poligonală sau fusiformă. Nucleii tind să adopte forma celulei, fiind elongaţi în
cazul celulelor fusiforme şi ovalari sau rotunzi în cazul celor poligonale. Mitozele sunt frecvente.
Diagnosticul diferenţial trebuie făcut cu hemangiomul hepatic, hamartomul hepatic (frecvent la taurine)
şi teleangiectazie (telangiectazie). În ultima situaţie se produce o dilataţie a capilarelor sinusoide, fără prezenţa
unor celule endoteliale cu caracterele de malignitate descrise, observându-se cavităţi pline cu sânge.
Hemangiosarcomul este o tumoră agresivă, care induce metastaze în pulmon, rinichi, limfonoduri
regionale şi peritoneu.
Alte sarcoame hepatice cu dezvoltare primară
Sarcoamele hepatice sunt destul de rar întâlnite, exceptând hemangiosarcomul şi afectează mai ales
câinele. Sunt descrise leiomiosarcomul, fibrosarcomul şi osteosarcomul hepatic. Morfologic, aceste sarcoame nu
diferă de cele care se dezvoltă în alte viscere. Problema de diagnostic rezidă din a stabili dacă acele tumori sunt
primare sau metastaze.
Mielolipomul hepatic
Mielolipomul hepatic este o tumoră rară care afectează cu precădere pisicile domestice, dar şi alte feline
sălbatice crescute în captivitate. Dezvoltarea neoplasmelor nu este însoţită de semne clinice, boala fiind detectată
numai în fazele terminale. În general tumora are o creştere multicentrică, fiind localizată în mai mult de un lob
hepatic. De obicei proemină sub capsulă, dar se pot dezvolta şi în profunzimea parenchimului. Mărimea
neoplasmelor variază de la câţiva milimetri la câţiva centimetri, iar forma este în general sferică. Culoarea este
deschisă variind de la cenuşiu-gălbuie la portocalie-deschisă. Teritorii din tumoră pot fi colorate în roşu-închis
datorită hemoragiilor. Consistenţa este moale spre friabilă.
Histologic, mielolipomul este alcătuit din cele două tipuri de ţesuturi: ţesut adipos şi ţesut mieloid.
Adipocitele tipice se intercalează printre hepatocitele înconjurătoare, delimitarea dintre masa tumorală şi ficatul
normal fiind imprecisă. Rareori se poate constata o încapsularea a mielolipomului. Proporţia dintre cele două
tipuri de ţesut este variabilă, dar de obicei ţesutul mieloid este cel mai abundent. Componenta mieloidă este
reprezentată de celule imature care aparţin atât liniei eritrocitare cât şi celei granulocitare.
Nu se cunosc suficiente date referitoare la comportamentul biologic al mielolipomului. Datorită
aspectului histologic diferenţiat se crede că tumorile multiple sunt rezultatul dezvoltării multicentrice şi mai
puţin al metastazării intrahepatice. Slaba delimitare a maselor tumorale poate fi asociată cu un potenţial invaziv
ridicat al acestei tumori. Nu sunt consemnate cazuri de metastazare.
Hiperplazia chistică a vezicii biliare
Leziunea este descrisă la câine şi la oaie şi apare sub alte denumiri, cum ar fi adenomatoza vezicii
biliare sau polipoza adenomatoasă. Unele dintre aceste leziuni pot fi consecinţa unor procese inflamatorii
anterioare.
21
Macroscopic, peretele vezicii este îngroşat, de culoare alb-cenuşie. Suprafaţa este acoperită cu chisturi
care au diametre de câţiva milimetri, ceea ce oferă suprafeţei aspect de fagure de miere. Chisturile mari nu sunt
obişnuite, dar atunci când apar au aspect de polipi.
Adenomul şi adenocarcinomul vezicii biliare
Tumorile vezicii biliare sunt rar întâlnite la animalele domestice. Un număr mic de cazuri sunt descrise
la taurine şi câine, probabil şi datorită unui examen necropsic superficial.
Macroscopic, tumorile benigne nu pot fi observate cu uşurinţă prin transversul peretelui, dar pot fi
descoperite la palpaţie sau la deschiderea vezicii biliare. Neoplasmele se localizează mai ales în zona fundică,
deşi au fost depistate şi în corp sau în gâtul vezicii. Tumorile benigne sunt de obicei solitare, sub forma unor
mase de culoare cenuşie sau roşie, fiind ataşate la perete printr-un pedicul scurt şi gros. Diametrul nodulilor
poate să ajungă până la 7 cm, iar suprafaţa acestora este puternic faldurată. În structura tumorilor pot fi observate
numeroase chisturi. În contrast cu tumorile benigne, cele maligne pot fi observate prin transversul peretelui,
datorită invaziei acestuia şi a ţesutului hepatic înconjurător. Neoplasmele maligne au o consistenţă dură şi o bază
de implantare mare.
Adenomul vezicii biliare prezintă o structură papiliferă sau simplă. Suprafaţa tumorii şi cavităţile
chistice sunt căptuşite de un epiteliu monostratificat format din celule înalte, similare celor care acoperă în mod
obişnuit mucoasa vezicii biliare. Celulele au nucleul aşezat în poziţie bazală, iar citoplasma clară se dispune
apical. Mitozele nu sunt observate sau sunt foarte rare. Dacă structurile glandulare au un lumen puternic dilatat,
tumora va primi denumirea de adenom papilifer chistic. Tumora nu invadează stratul muscular, dar poate să
producă atrofie de compresiune. Stroma tumorii este discretă, edemaţiată şi infiltrată cu celule inflamatorii
(limfocite şi puţine eozinofile).
Adenocarcinomul papilifer chistic este similar cu forma benignă, însă celulele au caractere evidente de
malignitate. Se observă dispunere acinară a celulelor tumorale sau aglomerări de celule anaplazice cu aspect
cuboidal sau scvamos. Apar frecvent fenomene de necroză şi calcificare. Mitozele sunt frecvente. Celulele
tumorale invadează peretele vezicii biliare, putând ajunge până în ţesutul hepatic învecinat. Cel mai frecvent apar
metastaze în lobii hepatici la distanţă, în limfocentri regionali şi în pulmon.
Trebuie consemnat faptul că leziunile benigne de tipul adenomului se pot transforma în leziuni maligne.
Rezumat
Elemente de structură şi funcţie
Modificări agonice şi postmortem ale ficatului
Anomaliile ficatului:
- Chisturi congenitale,
- Atrezia biliară,
- Şuntirile vasculare.
Distopiile, torsiunea şi ruptura hepatică
Reacţia hepatică faţă de acţiunea factorilor patogeni:
- Regenerarea hepatocelulară,
- Hiperplazia canalelor biliare,
- Fibroza hepatică.
Ciroza hepatică:
- Patogeneza cirozei,
- Ciroza post-necrotică,
- Ciroza biliară,
- Ciroza cardiacă,
- Hepatopatia cronică idiopatică a câinilor.
Elemente de histopatologie hepatocitară şi citologie hepatică
Ficatul gras
Hepatotoxicitatea acută
Hepatotoxicitatea cronică
Insuficienţa hepatică
Inflamaţiile ficatului:
- Hepatita acută difuză,
- Hepatite focale,
- Hepatite cronice active.
Inflamaţiile tractusului biliar
Tipuri de hepatite şi colangiohepatite:
- Hepatita infecţioasă canină,
- Hepatite bacteriene,
- Hepatite parazitare.
Patologia vezicii biliare:
22
- Colelitiaza,
- Colecistitele.
Tumorile ficatului şi vezicii biliare:
- Adenomul hepatocelular,
- Hiperplazia nodulară,
- Carcinomul hepatocelular,
- Colangiomul,
- Colangiocarcinomul,
- Hemangiosarcomul,
- Hiperplazia chistică a vezicii biliare,
- Adenomul şi adenocarcinomul vezicii biliare.
23

Ficatul

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Ficatul

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

MANUELLA MILITARU, Anatomia patologică a aparatului digestiv la animalele domestice.

Editura All, Bucureşti, 2004

14.ANATOMIA PATOLOGICĂ A FICATULUI

14.2.MODIFICĂRILE AGONICE ŞI POSTMORTEM ALE FICATULUI

14.4.DISTOPIILE, TORSIUNEA ŞI RUPTURA HEPATICĂ

14.5.REACŢIA HEPATICĂ FAŢĂ DE ACŢIUNEA FACTORILOR PATOGENI

14.7.ELEMENTE DE HISTOPATOLOGIE HEPATOCITARĂ ŞI CITOLOGIE

14.12.INFLAMAŢIILE FICATULUI - HEPATITELE

14.13.INFLAMAŢIILE TRACTUSULUI BILIAR

14.14.TIPURI DE HEPATITE ŞI COLANGIOHEPATITE

14.15.PATOLOGIA VEZICII BILIARE

14.16.TUMORILE FICATULUI ŞI VEZICII BILIARE

S-ar putea să vă placă și