PATOLOGIA PERITONEULUI

8.1. Anomaliile congenitale ale peritoneului - sunt rare şi sunt mai frecvent reprezentate de remanenţe
embrionare ale structurilor viteline.
Persistenţa ductului vitelin - formarea unui ligament fibros între intestin şi ombilic sau între diverticulul lui
Meckel şi ombilic. Se poate comporta ca şi un inel hernial intern, cu strangulări intestinale.
Persistenţa arterei viteline - poate forma un buzunar între o foiţă a mezenterului şi mezenterul normal. Acest
buzunar, poate duce la tulburări de pasaj intestinal şi strangulări.
Herniile congenitale sunt anomalii relativ frecvente la animale. Pot fi defecte de închidere a cavităţii abdominale
(ex. hernii ombilicale – toate speciile, hernii transdiafragmatice) sau pot fi reprezentate de orificii normale
dar prea largi (ex. hernia inghinală – frecventă la purcei).
8.2. Conţinutul anormal al cavităţii peritoneale nem keri
8.3. Epanşamentele lichide peritoneale
8.3.1. Transudatele - sunt transvazări clare, incolore, cu concentraţie mică în proteine (<2,5 g/dl) şi puţine
celule (<1500 celule/mm3). Transudatul conţine neutrofile nedegenerate, celule mezoteliale şi macrofage.
Cauza obişnuită este hipoalbuminemia indusă de insuficienţă hepatică sau renală cronică şi de enteropatii cu
pierderi de proteină. Hipoalbuminemia duce la scăderea presiunii osmotice a sângelui şi acumularea apei în
spaţiile interstiţiale.
8.3.2.Transudatele modificate - au o concentraţie moderată de celule (1000-7000 celule/μl) iar concentraţia
proteinelor este de 2,5-7,5 g/dl. Transudatul modificat variază ca şi culoare de la culoarea chihlimbarului, la alb
până la roşu şi are turbiditate moderată până la intensă. Pot predomina neutrofilele
nedegenerate, celule mezoteliale sau macrofage, limfocite mici sau cellule neoplazice, în funcţie de cauza
transvazării. Majoritatea transudatelor modificate sunt rezultatul acumulării de lichid provenit din sistemul
limfatic sau sanguin, lichid care are un conţinut ridicat de proteine. Aceste transvazări sunt produse de creşterea
presiunii hidrostatice sau a permeabilităţii vaselor. Amândouă condiţiile permit trecerea unui ultrafiltrat bogat în
proteine în interiorul cavităţii.
Bolile cardiovasculare (insuficienţa cardiacă dreaptă sau biventriculară) este una din cele mai des întâlnite cauze
ale transudatelor modificate la câine şi pisică. Pot să apară transvazări abdominale sau toracice însă transvazarea
abdominală (ascita) este mai frecventă la câine iar transvazarea pleurală este tipică la pisică.
Examinarea citologică a transvazatului stă la baza diagnosticului la animalele cu limfoame, carcinoame sau
tumori mezenchimale.
Peritonita infecţioasă felină (PIF) este o cauză obişnuită a transvazării abdominale cât şi a celei toracice la pisică.
8.3.3. Exudatele - au concentraţii mari de proteine, peste 3 g/dl, şi peste 7000 celule/μl. Exudatul este
caracteristic inflamaţiilor, cel mai frecvent legate de infecţii sau parazitoze. Exudatul indică o peritonită septică
(cu bacterii) sau aseptică. Termenul de septic indică prezenţa bacteriilor iar aseptic absenţa acestora. În exudatele
septice bacteriile intracelulare şi/sau extracelulare sunt de obicei observate la examenul citologic.
8.3.4. Ascita - reprezintă creşterea cantităţii de lichid peritoneal, creştere cu caracter neinflamator, lichidul fiind
un transudat. Apariţia ascitei este condiţionată de trei mari procese patologice:
Reducerea resorbţiei lichidului peritoneal produs în cantitate normală este indusă de leziuni ale vaselor limfatice
sau ale limfonodurilor. Scăderea resorbţiei lichidului peritoneal se realizează prin încetinirea
drenajului limfatic de la nivelul diafragmului în cazul tumorilor metastazate, limfonodulilor şi vaselor limfatice.
Creşterea producţiei de lichid peritoneal, apare în hipertensiunea portală asociată insuficienţei cardiacă (ex.
ascita puilor de carne – fig. 8.3,8.4) sau hipertensiunii portale din suferinţe hepatice cornice.
Hipoproteinemia – cu origine hepatică (insuficienţă hepatică cronică indusă de hepatite, ciroză, atrofie, cancere,
distrofii), carenţială (subnutriţie), pierderi cronice de proteine (enteropatii cronice, glomerulopatii cronice,
hemoragii cronice).

1
Efuziunea de fluid, uneori masivă, în cavitatea peritoneală, toracică şi în peretele ventral al abdomenului se
întâlneşte uneori la ovine şi bovine, ca parte a tabloului morfopatologic al animalelor ce au murit de obstrucţie
uretrală produsă de calculi. Fluidul are miros de urină, de multe ori zona de ruptură neputând fi identificată.
La rumegătoare şi porci, ascita se asociază cu nefroza acută toxică determinată de diferite plante toxice şi
micotoxicoze, precum şi în boala tractului urinar inferior în care sunt afectate şi mezenterul şi retroperitoneul.
Lichidul abdominal este limpede, necoaguabil, dar poate prezenta flocoane de fibrină în cazul hipertensiunii
portale grave..
8.4. Necroza grăsimii abdominale
În necroza pancreatică şi pancreatitele necrotice, necroza enzimatică a grăsimii este întâlnită constant, iniţial
peripancreatic apoi extinsă în tot abdomenul. Leziunile acute sunt discrete sau pot fi mase confluente de ţesut
adipos galben, necrotic, cu depozite de fibrină pe suprafaţă, înconjurate de o zonă intens hiperemiată şi
hemoragică. Picături de grăsime pot fi observate în lichidul peritoneal.
Microscopic, leziunea acută este compusă din celule grase necrozate cu conţinut acidofil, opac, amorf, sau
material bazofilic fibrilar sau mineralizat, granular. Sunt prezente mase de neutrofile degenerate şi resturi
necrotice.
La oaie, necroza focală multiplă a grăsimii abdominale este o leziune obişnuită în toxemia de gestaţie
(mobilizare lipidică masivă) –fig. 8.5.
La vacă apare aşa-numita necroză masivă a grăsimii care poate afecta ţesutul adipos al epiplonului, al
mezenterului, al spaţiului retroperitoneal, intermuscular şi subcutanat. În fazele iniţiale focarele sunt înconjurate
de zone congestive, necroze şi fibroze ale peritoneului. În fazele avansate focarele de necroză sunt nodulare sau
apar ca mase solide mari, cazeoase sau uleioase, galbene, încapsulate.
8.5. Steatita nem keri
8.7. Peritonitele - sunt inflamaţia membranei mezoteliale care delimitează cavitatea peritoneală şi înveleşte
viscerele abdominale. Periviscerita se referă numai la inflamaţia foiţei peritoneale care acoperă organele. Astfel,
se folosesc termeni care definesc inflamaţia capsulei unui organ, de exemplu perihepatită sau perisplenită.
Căile de pătrundere a agenţilor patogeni la nivel peritoneal sunt multiple şi includ calea hematogenă (stări
septicemice, trombembolismul septic, macrofage încărcate cu bacterii, particule străine – ex. azbest), calea
digestivă transmurală (migrarea paraziţilor, rupturi gastrointestinale, ulcere perforate, ruperea granuloamelor şi
abceselor, propagare prin contiguitate), plăgi abdominale penetrante, calea ombilicală (omfalite), cordonul
testicular (plăgi de castraţie), aparatul genital (metrite, rupturi uterine, prostatite) sau aparatul urinar (infecţii ale
tractului urinar, rupturi ale căilor urinare).
Cele mai frecvente peritonite grave sunt cele hematogene induse mai ales de bacterii( E. coli, Staphylococcus
spp., Streptococcus spp., Actinobacillus pyogenes), mai rar de virusuri şi paraziţi.
Peritonita serofibrinoasă. Se caracterizează prin prezenţa în cantităţi variabile a unui lichid citrin care în contact
cu aerul devine gelatinos. În această masă lichidă apar flocoane sau o plasă fină de fibrină care acoperă suprafaţa
organelor. Microscopic, se constată congestia şi edemul ţesutului conjunctiv de sub seroasă, activarea
celulelor mezoteliale şi leucodiapedeză.
Peritonita fibrinoasă. Macroscopic peritoneul prezintă mase abundente galben-cenuşii de fibrină aderente la
seroasă; se scurge o cantitate redusă de lichid citrin.
Microscopic se observă distrofii ale mezoteliului, descuamarea acestuia şi prezenţa unui depozit abundent de
fibrină cu aspect lamellar oxifil. Evoluţia acestei forme de peritonită duce, de obicei, la formarea aderenţelor
fibroase între organe şi între acestea şi peritoneul parietal. Uneori nu se produc aderenţe dar seroasa se îngroaşă,
devine opacă, albicioasă.
2
Peritonita purulentă. Constă în apariţia exudatului purulent în cavitatea abdominală. Poate fi urmarea plăgilor
penetrante ale peretelui abdominal sau o complicaţie a inflamaţiei purulente de la nivelul ombilicului, canalului
urac persistent, ficatului, rinichiului sau vezicii urinare.
Macroscopic, la deschidere apare o masă cremoasă galbenă, galbenverzuie, alteori cu aspect fluid, cenuşie sau
brun-cenuşie ca urmare a hemoragiei. Când peritonita este fibrino-purulentă, în masa de fibrină apar pungi de
puroi. Peritoneul apare congestionat, cu zone hemoragice, îngroşat şi acoperit de un strat de puroi.
Microscopic, mezoteliul este dispărut sau transformat în piofage, ţesutul conjunctiv este puternic infiltrat cu
granulocite, capilarele sunt congestionate, cu manşoane limfogranulocitare şi imagini de leucodiapedeză.
Peritonita hemoragică. Apare în urma unei reacţii vasculare intense cu extravazat sanguin. Evoluţia este gravă,
fatală.
Peritonita granulomatoasă. Granuloamele peritoneale sunt, cel mai frecvent, rezultatul infecţiilor bacteriene,
mai rar a celor micotice sau virale. De asemenea, migrarea sau localizarea peritonelă a paraziţilor este asociată
frecvent cu formarea de granuloame. Corpurile străine endogene (ex. uraţi, colesterol, bilă) sau exogene (fire de
sutură, talc, corpi străini accidentali) induc granuloame peritoneale.
Peritonita fibroasă este urmarea şi complicaţia altor tipuri de inflamaţie (fibrinoase, purulente, granulomatoase)
sau hemoragiilor peritoneale produse din diverse cauze (ex. rupturi ale ţesuturilor şi organelor, intervenţii
chirurgicale, migrări parazitare). Forma adezivă presupune formarea de trame conjunctive care leagă seroasa
peritoneală a organelor învecinate sau seroasa acestor organe de seroasa parietală. Formele neadezive de
peritonită fibroasă duc la îngroşarea focală a seroasei sau capsulei organelor. Seroasa devine opacă, albicioasă,
groasă, densă. Leziunea nu este urmată de obicei de complicaţii.
Particularităţi ale peritonitei la specii de animale
Cabaline. Peritonita difuză, de obicei fatală, are cauză obişnuită ruptura sau perforarea stomacului sau
intestinului (fig. 8.1). Alte surse de peritonită locală pot fi plăgile de castrare, abcese ale mezenterului, plăgile
penetrante ale peretelui abdominal şi gastrita supurativă din habronemoză sau gasterofiloză). Piosepticemia
mânjilor (glomerulonefrita embolică) produsă de Actinobacillus equuli induce peritonită fibrinopurulentă. Piemia
streptococică a mânjilor (streptococia, poliartrita infecţioasă a mânjilor) produsă de Streptococcus
zooepidemicus induce inflamaţie ombilicală, peritoneală şi sistemică de tip purulent. Leziunile date de Setaria
sunt o uşoară peritonită fibroasă şi granuloame în retroperitoneu. Leziuni datorate larvelor de strongili sunt de
tipul fibrozelor şi granuloamelor focale.
Bovine. - peritonita purulentă difuză acută este întâlnită frecvent datorită perforării reţelei sau uterului.
Perforarea abomasumului sau intestinului produce peritonită fibrinohemoragică. În encefalomielita sporadică
(Chlamydia psittaci), peritonita este de tip serofibrinos. Peritonită difuză fibrinohemoragică se întâlneşte în caz
de clostridioză şi pasteureloză. La nou-născuţi, infecţiile ombilicale cu streptococi pot duce la peritonită
fibrinopurulentă (fig. 8.8, 8.9). Colibaciloza induce peritonite fibrino-purulente iar salmoneloza induce peritonite
fibrinoase şi edemul colonului. Tuberculoza produce peritonita perlată, fungoasă şi cazeoasă iar
actinobaciloza evoluează cu piogranuloame mai ales la nivelul prestomacelor. Actinobaciloza cu localizare la
nivelul peritoneului este favorizată de reticulita traumatică. O atenţie specială trebuie acordată migrării larvelor
de Fasciola care produc peritonită acută şi cronică la bovine şi ovine, cu implicarea peritoneului parietal şi a
celui visceral, mai ales cel de la nivel hepatic, splenic şi omental. În faza de migrare apar mici focare de
hemoragie la locul de fixare tranzitorie şi trecere a larvelor prin peritoneu. Peritonita, mai ales în infestaţii
masive şi repetate, poate fi acută, exudativă (fibrinohemoragică), sau cronică, proliferativă. Peritonita este mai
evidentă la nivelul capsulei hepatice. În lichidul peritoneal, limfonoduri mezenterice, în tunelele sinuoase din
peritoneu (diafragm, mezenter), microscopic se pot găsi fasciole tinere (sub 1 mm).

3
Ovine şi caprine. Peritonita specifică este rară la aceste specii exceptând peritonita produsă de larvele de
Fasciola spp., Oesophfagostomum columbianum sau metritele septice postpartum. Mamita gangrenoasă a oilor şi
caprelor (Staphilococcus aureus) evoluează cu exudate serohemoragice în cavităţile seroase. Poliartrita
streptococică a mieilor evoluează cu peritonită fibrinopurulentă iar pseudotuberculoza cu peritonită fibrinoasă.
Cysticevrcus tenuicollis este o larvă frecventă în peritoneu la rumegătoare şi porc. Mycoplasma mycoides
produce o peritonită fibrinoasă la capră, deşi moartea cauzată de septicemie şi de leziunile glandei mamare este
mai frecventă.
Suine. Câteva straturi fine de fibrină învelesc intestinul şi marginile mezenterului în multe boli infecţioase ale
suinelor şi în boli care au ca rezultat tulburări vasculare (boala edemelor şi carenţa de vitamina E şi seleniu -
aceseta nu sunt încadrate ca şi peritonite). Peritonita difuză purulentă şi cea adezivă sunt destul de frecvente la
porci, germenii incriminaţi fiind Actinobacillus pyogenes, Escherichia coli sau un amestec de microorganisme
prezente datorită unui proces inflamator, în special în urma castrării. Există cazuri de peritonită localizată în
regiunile inghinală şi pelvină, de tip adeziv ce poate provoca moartea prin obstrucţie intestinală.
Peritonita serofibrinoasă este aproape patognomonică în boala lui Glasser (Haemophilus parasuis – fig. 8.6) şi
micoplasmoză, cele două boli diferenţiindu-se prin prezenţa în micoplasmoza cronică de noduli mici, duri,
gălbui de fibrină, liberi în cavitatea peritoneală. Infecţiile septicemice cu E. coli, mai ales la purceii care nu au
supt colostru, şi cele cu Streptococcus suis induc poliserozite fibrinoase. Mycoplasma hyorhinis produce leziuni
similare la nivelul seroaselor dar de intensitate mai mică. În antraxul intestinal la suine apare o peritonită
hemoragică, conţinutul fiind gelatinos cu localizare tipică între intestin şi nodulii mezenterici.
Câine. În hepatita infecţioasă canină se întâlneşte uneori peritonita de tip fibrinohemoragic la nivelul
peritoneului ce acoperă intestinul şi ficatul. Se asociază cu edem al subseroasei intestinale şi, frecvent, peteşii sau
hemoragii. Leziunile se aseamănă cu cele din parvoviroză. Peritonita putridă (fig. 8.10), destul de rar întâlnită,
apare în rupturi ale uterului datorită piometrului sau metritei septice cu putrefacţie fetală iar alteori este o
complicaţie a abceselor ombilicale şi hepatice produse de Streptococcus canis la căţei.
Tuberculoza seroaselor (Micobacterium tuberculosis, M. bovis, M. avium) are forme productive, perlate sau
fungoase, şi forme exudative, seroase, serohemoragice sau purulente.
Pisică. Peritonita putridă apare în aceleaşi circumstanţe ca la câine, la fel nocardioza care complică boala
mielodisplazică a pisicii. Alte cauze ale inflamaţiei peritoneului la pisici sunt rănile penetrante sau extinderea
inflamaţiilor de la ţesutul retroperitoneal. Tuberculoza seroaselor (Micobacterium tuberculosis, M. bovis, M.
avium) are forme evolutive cu leziuni asemănătoare celor de la câine dar cu tendinţă de ramoliţie supurativă mai
accentuată. Peritonita infecţioasă felină (PIF - Coronavirus) este o boală sporadică, fatală care poate să apară la
pisicile de toate vârstele dar cea mai mare incidenţă se întâlneşte la cele până la doi ani. Transvazatul se poate
acumula în cavitatea abdominală şi/sau toracică. Transvazatul este inodor, colorat în galben pai până la auriu,
poate conţine conglomerate sau filamente de fibrină şi coagulează în contact cu aerul. Suprafaţa organelor
abdominale este acoperită cu o peliculă de fibrină, mezenterul este opac, îngroşat iar în organe şi intestine apar
focare de necroză şi noduli proliferativi.
Citologic, transvazatul conţine neutrofile şi un număr mai mic de celule mezoteliale, macrofage şi limfocite. În
transvazatul cronic procentul de neutrofile poate fi mai mic decât al celulelor mononucleare. F rma neefuzivă
este mai rară şi evoluează cronic. Apar noduli albicioşi pe seroasa organelor şi în profunzimea ţesuturilor (fig.
8.11). Histopatologic se constată vasculită şi perivasculită focală generalizată localizată în special în venulele din
seroase, troma organelor, ochi, meninge, substanţa nervoasă; perivascular sunt infiltrate neutrofile, limfocite,
plasmocite şi macrofage; apar degenerări şi infarcte în parenchimuri.
Iepure. În pasteureloză (Pasteurella multocida), în forme supraacute, în peritoneu apar hemoragii şi exudate

4
seroase sau serofibrinoase; în forme cronice peritonita, dacă este prezentă, evoluează purulent. Cysticercus
pisiformis, forma larvară a teniei Taenia pisiformis de la câine, formează vezicule transparente, cu lichid
limpede, în interiorul cărora se poate observa scolexul viitoarei tenii, sub forma unor formaţiuni albe, cât un bob
de piper.
Pasăre. La puii proaspăt eclozionaţi, se poate întâlni vitelusul inflamat din cauza infecţiilor bacteriene (ex.
Salmonella spp.), inflamaţie care se poate complica cu peritonita difuză. Exudatul serofibrinos apare în
numeroase boli bacteriene: streptococie, stafilococie, rujet, listerioză, chlamydioza, colibaciloza septicemică.
Exudatul fibrinos apare în holera aviară şi în tifoză. În tifoza cronică, fibrina formează mulaje abundente.
Coligranulomatoza, la găina, curcan, duce la formarea de granuloame peritoneale şi în numeroase ţesuturi şi
organe. Granuloamele mature au o zonă centrală de necroză şi o capsulă conjunctivă groasă la periferie.
Microscopic, capsula granulomului este groasă, este tapetată la interior cu un strat de celule gigante; conţinutul
granulomului, abundent, este alcătuit din mase necrotice amorfe în care se pot observa resturi nucleare (fig.
8.12). În sindromul de gută, precipitarea sărurilor acidului uric (fig. 8.14) este urmată, în formele cronice, de
formarea de granuloame (tofi gutoşi).
8.8. Tumorile peritoneului
Tumorile ce îşi au originea în seroasă, respectiv se formează prin proliferarea celulelor mezoteliale, sunt
denumite mezotelioame. Majoritatea acestora sunt maligne, mai ales cu invazie locală difuză, mai putin cu
metastaze. Se formează din celulele seroasei cavităţilor pericardice, pleurale şi peritoneale, frecvent cu
implicarea tuturor celor trei locaţii. Apar ca noduli mici, duri, multipli sau denivelări viloase pe mezenterul
îngroşat sau suprafaţa seroasă, Ca rezultat al efuziunii şi blocării limfaticelor apare aproape întotdeauna ascita.
Mezotelioamele au două forme histologice, una predominant fibroasă asemănătoare fibrosarcomului, şi cealaltă
acinară şi papilară asemănătoare adenocarcinomului.
Dintre tumorile retroperitoneului, cel mai frecvent este lipomul. Mai frecvent întâlnit la cal, cu origine în
mezenter (fig. 8.16). Lipoamele pot ajunge la dimensiuni enorme şi sunt frecvent pediculate. La câine, aceste
tumori îşi au originea în epiplon mai degrabă decât în mezenter şi se localizează mai frecvent pe planşeul
abdominal. Ei pot fi foarte mari dar nu sunt pediculaţi, de aceea nu produc tulburări topografice intestinale.
Tumorile ţesutului conjunctiv subseros, mixoame, fibroame şi variantele lor maligne, sunt rare.
Tumorile secundare ale peritoneului nu sunt frecvente, dar pot fi întâlnite în orice neoplazie prin implantare
directă sau prin metastazare limfatică sau hematogenă. Mai frecvente sunt carcinoamele de prostată la câine,
carcinoamele ovariene şi mamare la căţea, carcinoamele ductelor biliare, adenocarcinoamele intestinale,
carcinoamele celulelor scvamoase esofagogastrice la cal, tumori vezicale (mai ales la bovine cu hematurie
enzootică), adenocarcinoame rectale (la câine) şi melanoame maligne (la cal, rar la câine).