Examenul funcțional al aparatului respirator

- Pentru identificarea simptomelor de ordin general sau a simptomelor funcționale de organ.

Simptomele de ordin general sunt: febra, slăbire progresivă, oboselă precoce, reducerea randamanetlui
productiv și scăderea capacității de efort.
Febra este cea mai frecventă manifestare generală a bolilor aparatului respirator. Subfebrilitatea(depășirea cu
10 C a temperaturii normale) – existența unor afecțiuni cu evoluție subacută și cronică(tuberculoză pulmonară,
pleurală sau mediastinală; pneumoconioze). Febra în platou(continuă) – caracteristică pneumoniei lobare.
Febra remitentă întâlnită în procesele bronhopulmonare nespecifice(tuberculoză pulmonară acută, plurite
exudative sau stări piemice). Febra intermitentă – la abcesele pulmonare multiple cronice; asociate cu frisoane
și cu transpirații generalizate sau localizate.
Simptomele funcționale de organ – urmare a afectării organelor respiratorii
Zgomote respiratorii recepționate de la distanță
Strănutul – expirație forțată, sacadată și zgomotoasă, care apare în mod reflex, la iritarea mucoasei nazale.
Întâlnit la rinite, prezența corpilor străini, a paraziților, prafului sau schimbări bruște ale temperaturii.
Suspinul sau oftatul – expirație prelungită în urma unei inspirații profunde. Poate fi fiziologic (la bovine în
decubit sau la cai în stabulație prelungită) dar și patologic, ca urmare a tulburărilor cardio-pulmonare, în cazul
durerilor respiratorii sau a celor digestive.
Geamătul – zgomot expirator de diferite intensități, perceput în apropierea nărilor la sfârșitul respirației.
Fiziologic (la bovine în gestație sau după furajare bogată, la cabaline când depun efort), patologic în cazul de
colică, pleurită.
Respirația suflantă – zgomot inspirator sau expirator, determinat de stenoza(îngustarea) nărilor.
Suflul labial - zgomot suflant, însoțit de proeminarea buzelor. Perceput în dispneele respiratorii grave, respirații
ample în caz de efort, în zilele caniculare.
Respirația sforăitoare – zgomote aspre care însoțesc stenozele grave ale căilor respiratorii anterioare. La pisică
poate fi întâlnit respirație similară (torsul), datorită relaxării părților moi ale căilor resp.(nări, corneți nazali, văl
platin).
Respirația horcăitoare sau stertoroasă – zgomotoasă, cu prezența secrețiilor fluide pe căile respiratorii
anterioare și în cavitatea bucală. Întâlnită în epilepsie, stările agonice și comatoase.
Respirația rentală – zgomot rezultat în urma spargerii bulelor de gaz, în cazul secrețiilor fluide sau uscate la
nivelul căilor respiratorii.
Cornajul sau stridorul (șuier =fütyülő) – zgomot ascuțit, aspru, care ia naștere la trecerea aerului prin porțiuni
stenozate ale căilor resp. Poate fi inspirator, expirator sau mixt. După locul unde se produce:
Cornaj nazal – dat de stenoze nazale datorite rinitelor edematoase, hipersecretoare su proliferative, tumori
nazale, hipertrofia corneților nazali, paralizii ale nării, spasm nazal. Mixt.
Cornaj laringian – poate fi ispirator sau mixt, uni sau bilateral. Apare după efort, consecutiv paraliziei corzilor
vocale. Are un caracter pasager în edemul laringian, în spasmul glotic și în cazul prezenței corpilor străini sau a
paraziților.
Cornajul traheal – determinat de tumefieri, cicatrici, malformații ale mucoasei sau ale inelelor traheale. Se
intensifică șa palparea ușoară a traheei. Întotdeauna mixt.
Cornajul bronșic – determinat de deformațiile lumenului bronșic. Zgomot slab la nivelul nărilor sau al
toracelui. La palpația toracelui s percepe un freamăt pectoral.
Sughițul – zgomot scurt, sonor, brusc, repetat sau unic, consecutiv contracției clonice a diafragmei și vibrării
corzilor vocale în timpul inspirației.

1
Zgomotele vocale – speficice fiecărei specii. În condiții patologice se pot modifica. În caz de laringită timbrul
vocii devine răgușit. În pasteureloză și pesta porcină, animalele devin aproape afone. În turbare lătratul câinelui
devine un urlet sinistru. Vacile nimfomane au un muget strident, puterbic și repetat.
Tusea – act reflex, care constă într-o expirație bruscă, violentă, sonoră, consecutiv unei inspirații forțate,
urmată de reducerea sau închiderea orificiului glotic. Zonele tusogene de la nivelul aparatului respirator sunt
localizate la bifurcația traheei, în laringe, bronhii, alveole, pleură, mediastin, iar zonele extrarespiratorii sunt la
uter, stomac, intestin, vezică urinară, peritoneu. Seminificația clinică: a)tusea puternică, zgomotoasă, plină,
uscată, unică este o tuse fiziologic reflexogenă. B)Tusea puternică, plină, umedă, simplă sau repetată este
nedureroasă dar expectorantă(în fazele exudative și rezolutive ale bronșitei sau pneumoniei). c)Tusea scurtă,
slabă, avortată, voalată sau afonă este dureroasă, însoțită de modificări ale feței și de atitudini. d)Tusea
dureroasă, uscată, asfixic, repetată la intervale scurte, capătă uneori un caracter emetizant(provoacă vomă).
Tusea uscată este iritantă și poate determina ulterior bronșectazii, emfizem pulmonar, de aceea trebuie
calmată, oprită.
Durerea respiratorie – se exteriorizează prin modificările feței și de atitudine, modif.ale mișcărilor respiratorii și
sensibilitate dureroasă la palpare. Durerea localizată la nivelul căilor respiratorii anterioare se manifestă clinic
prin poziție ortopneică, imobilizarea gâtului și capului, facies speriat, dispnee și reacție de apărare la palparea
segmentelor respiratorii afectate. Durerea toracică sau pleudorinia datorită fracturilor, luxațiilor costale,
artritelor condrocostale, nevralgiilor sau miozitelor intercostale, se exprimă prin tuse avortată, cifoză dorsală,
asimetrie toracicăși respiratorie, reacții de apărare la palparea toracelui.
Dispneea – dificultate respiratorie, cu modificări ale frecvenței, ritmului, amplitudinii, duratei și tipului
respirator. Clinic se exprimă prin cianoza pielii și a mucoaselor, poziție ortopneică, facies speriat, titubări sau
prăbușiri ale animalului. Modificarea frecvenței - respirație accelerată (tahipnee sau polipnee); respirație rărită
(bradipnee sau oligopnee); oprirea respirației(apnee).Modificarea amplitudinii – respirație amplă, superficială și
asimetrică.
Modificarea tipului respirator - respirație toracală, discordantă (mișcările abdominale sunt în contratimp cu
cele toracale – în pleurezii masive sau în herniile transdiafragmatice), respirație subresotantă sau
dicrotă(întretăiată, ezitantă sau în doi timpi).
Dispneea complexă: respirația Kűsmaul, respirația Cheyne-Stokes, respirația Biot.
Respirația Kűsmaul: amplă și
rară cu inspirație lungă,
zgomotoasă- pauză scurtă-
expirație profundă,
prelungită-pauză mare.
Caracteristic cetoacidozei
diabetice, insuficiență renală
terminală, intoxicații
medicamentoase, stări
comatoase.
Respirația Cheyne-Stokes:
respirație periodică cu pauze
de apnee de 10-15sec., urmate
de reluarea respirației cu
amplitudine progresiv crescută. În insuficiența ventriculară stângă, în edem cerebral, în encefalopatie
hipertensivă, insuficiență renală. Respirația Biot: perioade scurte de apnee după 4-5 respirații de amplitudine
egală. În caz de meningite, encefalite, meningoencefalite, tumorile mezencefalului, unele leziuni bulbare și/sau
medulare.

2
Jetajul – actul de eliminare la exterior, pe nivelul nărilor, a unui produs, numit tot jetaj. la bovine jetajul sero-
mucos este permanent și normal. La alte specii este normal doar după eforturi susținute în sezonul calduros. În
cazuri clinice originea jetajului poate fi digestivă(vomă, alimente) sau respiratorie(secreții, puroi, sânge).
Jetajul brusc – consecința iritațiilor puternice (gaze toxice, pulberi caustice), a unor boli infecțioase (virusuri
gripale, gurma, coriza infecțioasă), în cazul disfagiilor, vomelor.
Jetajul intermitent – în colecțiile de la nivelul căilor resp., din parenchimul pulmonar sau de la nivelul căilor
digestive.
Jetajul progresiv- când afecțiunea (cronice) evoluează lent.
Jetajul continuu – caracteristic proceselor inflamatorii ale căilor resp.
După calitate și compoziție: jetaj seros – incolor sau ușor alburiu, spumos(în edem pulmonar); jetaj mucos –
alburiu, lactescent sau gri; jetaj sero-mucos – filant și transparent, uneori alb-gălbui; jetaj purulent –
galbenverzui sau gri-galben(inflamații bacteriene); jetaj hemoragic – culoarea sângelui la hemoptizii sau
hematemezei, au poate fi ruginiu, cnușiu-gălbui sau negricios. În hemoragie pulmonară are culoare mai
deschisă, iar în cea nazală și guturală are culoare mai închisă.; jetaj alimentar – de origine esofagiană sau
gastrică; jetaj putrid – cenușiu-murdar, cenușiu-verzui sau brun roșcat, miros fetid, putrid( în necroze sau
gangrene pulmonare).
Expectorația – eliminarea, consecutiv tusei, a secrețiilor de la nivelul căilor aeriene profunde(intratoracice) și a
colecțiilor pulmonare. Expectoratul este adus până la nivelul faringelui, de unde poate fi deglutit, eliminat pe
gurp(spută) sau pe nas (jetaj). Examinarea se face macroscopic, microscopic sau biochimic.
Aerul expirat – se apreciază prin plasarea feței dorsale a palmei înaintea nărilor. Se urmărește prezența,
intensitatea, temperatura și mirosul aerului expirat. Mirosul oferă cele mai multe date. În mod normal este fad
sau inodor. Aromat(dulceag) in cetonemii, urinos sau amoniacal în tulburări de excreție(uremie), de carie în
gangrene osoase sau carii dentare, putrid în gangrene pulmonare.
Examenul și semiologia nasului
Examenul extern
Inspecția – de la distanță și din apropiere, examinare simetrică și comparativă. Se apreaciază forma, volumul,
simetria, integritatea, umiditatea, ușurința respirației, aspectul nărilor, jetajul și leziunile produse de acesta. La
rumegătoarele mari, carnasiere și suine vârful nasului este în mod normal umed. În stări patologice devine
uscat, mat, rugos, iar pielea se exfoliază și poate prezenta cervase. Pot apărea ulcere morvoase(la cabaline),
pustule demodectice și jigodioase(la câine), pustule în variolă și ectima contagioasă(la ovine), vezicule și afte în
febra aftoasă(la bovine). Modificările de volum sunt consecințe ale unor efcțiuni osoase sau cutanate. Edemul
pielii la extremitatea orală este frecvent la anazarcă, gurma(la cabaline), în pasteureloza și coriza
gangrenoasă(la bovine), in eczeme, dermatite, iritații consecutive pruritului determinat de paraziți, turbare sau
de boala Aujeszky.
Palparea – se execută bimanual, simetric și comparativ, superficial și profund, atât asupra țesuturilor moi cât și
dure. Se apreciază sensibilitatea, temperatura, consistența, crepitațiile.
Percuția – cu degetul sau cu un obiect metalic. În mod normal sunetul este puternic - sunet de oală spartă. În
cazuri patologice devine submat sau mat.
Auscultația – mai rar, indirect cu stetoscopul pentru cele doua cavități nazale. Se aude un zgomot suflant.
Examenul radiologic – pt.verificarea integrității pereților nazali, grosimii și poziției acestora, sinusurile
maxilare, fistule dentare și sinusale, existența corpilor străini.
Examenul intern
Inspecția – direct sau indirect, cu rinoscopul. Se observă culoarea, integritatea, volumul și umiditatea
mucoasei nazale. Culoarea normală a mucoase este roz-pal la rumegătoare și suine, mai roșiatică/roz-violaceu
la cabaline și carnivore. Enantemul nazal(congestia mucoase) – în rinite acute și în urma acțiunii pulberilor sau
gazelor. Cioanoza mucoase nazale – în stări dispneice, rinite cronice, tromboza venelor nazale. Culoarea

3
galbenă icterică – în sindromul icteric. Hemoragiile – în septocemii sau alergii. Deformările mucoase nazale – în
edem inflamator sau alergic, ulcere, tumori.
Palparea – rar din cauza accesului limitat la mucoasă.
Sondajul – în scopul aprecierii permeabilității organului și al stabilirii sediului și gradului de stenoză.
Examenul și semiologia sinusurilor paranazale
Inspecția externă – comparativă, se apreciază forma, volumul, simetria, inegritatea ariei de proiecție a
sinusurilor, prezența jetajului. La păsări, modoficările de formă și volum apar în coriză, micoplasmosă,
avitaminoza A, sinuzita infecțioasă aviară. La ovine, deformările sinusului frontal pot fi determinate de tumori
sau de cenuroza intercraniană.
Palparea – bimanual, cu măinile sprijinite pe capul animalului și cu degetele mari palpând în mod simetric. Se
evidențiază sensibilitatea dată de erodarea pereților osoși datorit puroiului de colecție sau de osteopatiile
degenerative ale oaselor feței.
Percuția – cu degetul sau cu un obiect metalic, gura animalului trebuie să fie închisă. Sunetul este clar,
timpanic sau metalic. Devine mai mat în colecții sinusale sau submat în sinuzite cronice, când mucoasa sinusală
este îngroșată.
Examenul intern
Iluminarea sinusurilor – mai ales la cabaline, cu un bec sau endoscop, care se introduce pe la nivelul meatului
nazal mijlociu, până în dreptul fantei de comunicare a sinusului cu cavitatea nazală.În caz de tumori sau colecții
purulente, pe mucoasa roșcată apar zone întunecate.
Puncția și trepanația – recoltarea conținutului în scop diagnostic sau terapeutic. La cabaline trepanarea osului
pentru sinusul maxilar inferior se face la 1,5-2cm deasupra crestei maxilare și la 0,5-1cm de perpendiculara
ridicată pe creasta maxilară. Iar pt.sinusul maxilar superior se face la 2cm deasupra crestei maxilare și la 2,5cm
sub marginea orbitei. Trepanarea sinusului frontal se face la 2cm de planul median, între cele doua orbite.
Examenul radiologic – informații despre reacțiile inflamatorii incipiente, deformările și grosimea pereților,
prezența unor tumori, cantitatea sau aspectul unor colecții.
Examenul și semiologia pungilor guturale la cabaline
Inspecția –simetric și comparativ. Deformările regiunii guturale sunt consecința unei colecții
purulente(empiem) sau gazoase(emfiem), apare spontan un jetaj purulent(vomică) în timpul faringian al
deglutiției.
Palparea penetrantă – bilaterală și bimanuală, cu vârful degetelor între ramura recurbată a mandibulei și aripa
atlasului. În mod normal nu se pot palpa pungile guturale, în condiții patologice însă se pot stabili modificări
ale sensibilității, temperaturii locale și a consistenței(care devine păstoasă sau dură în colecții vechi).
Percuția – mediată, digito-digitală, simetrică și comparativă, în mod normal sunet submat. Devine mat când
țesuturile sunt îngroșate, sunt colecții purulente sau hidrice. Apare un sunet timpanic dat de meteorismul
pungilor guturale, când există colecții purulente sau gaze.
Endoscopia mediată – cu endoscopul rigid sau flexibil. Se poate aprecia orificiul de deschidereîn faringe a
trompelor lui Eustache, culoare și natura conținutului gutural și integritatea pereților.În catarul pungilor
guturale se observă flocoane de mucus ce se interpun între pereți.
Cateterismul – cu catetere de polipropilen, cu o lungime de 56cm și diamentru 3,3mm, atașate pe un stilet
metalic rigid. Se pot face lavaje(spălături) ale pungilor guturale cu soluții antiseptice neiritante.
Puncția – în scop terapeutic, locul de elecție fiind triunghiul lui Wiborg.
Examenul radiologic – pungile guturale se pot vizualiza datorită conținutului lor gazos.
Examenul și semiologia laringelui
Inspecția –evidențiază deformări topografice, modificarea vocii sau prezența tusei. Deformările pot fi
determinate de edeme, flegmoane, periflebite, parotidite, sau pot fi consecința unor devieri de poziție a

4
laringelui, prin fracturi, hipertrofii post tumorale. Poziția ortopneică(capul în prelungirea gâtului), alterarea
vocii, tusea, dispnee în stenoze laringiene sunt semne observate la inspecție când există afecțiuni laringiene.
Palparea – bilaterală și bimanuală, se face prin introducerea palmelor între ramurile recurbate ale mandibulei
și cuprinzînd laringele între degetele mijlocii. Se apreaciază tem,peratura și sensibilitatea locală.Consistența
laringelui devine păstoasă în caz de edem laringian sau dură.
Percuția – indirectă, digito-digitală, relevă un sunet sonor, timpanic în mod normal. Devine mat în edeme,
deformări sau îngroșări ale regiunii laringiene.
Auscultația – cu stetoscopul, pâlnia stetoscopului se fixează între laringe și fața internă a mandibulei. Normal
se aude un suflu laringian, zgomot dublu( la expirație și la inspirație), ănalt, puternic, aspru. La cabaline suflul
laringian are intensitate și tonalitate mai redusă ca la bovine. Devine înăsprit în stenozele moderate ale
laringelui, șuierător în stenoze grave, întrerupt în durerea toracică și emfizem pulmonar cronic.
Endoscopia – cu rinolarigoscop, urmărind modoficările de culoare și formă.Înroșirea mucoasei apare în
laringită, hemoragiile sunt întâlnite în unele boli infecțioase sau intoxicații, tumefierea mucoasei este
rezultatul edemului glotic.
Laringotomia – în cazuri extreme și permite o inspecție și o palpare directă a organului.
Examenul radiologic – stabilirea poziției și a modificărilor structuralșe, dimensiunile și raporturile lui cu
organele învecinate.
Examenul și semiologia traheei
Inspecția – regiunii ventrale a gâtului și a jgheabului jugular stâng. Se observă deformări determinate de
modificarea țesuturilor vecine(anevrisme, edeme, periflebite) sau modificări ale traheei(tumori, fracturi ale
inelelor traheale).
Palparea – monomanual, glisant sau bimanual. Se observă modificări de temperatură dat de infecții,
sensibilitatea cu declanșarea tusei.Consistența normală a traheei, ca și a laringelui, este tare dar elastică. În
fracturi rezistența este scăzută, sau devine dură în cazul osificărilor.
Percuția – ca pt.laringe. Sunet timpanic care devine mat sau submat în îngroșările peretelui traheal(edeme,
tumori).
Auscultația – direct sau indirect. Se percepe suflu traheal, asemănptor celui laringian, dar mai slab.În stările
dispneice suflul traheal se înăsprește, iar în cazul secrețiilor umede sau uscate, poate fi înlocuit de zgomotul de
picătură sau cu zgomot de fald.
La păsări prin iluminarea laterală a traheei se obține o imagine aproape transparentă a traheei, întreruptă sau
deformată de zone întunecoase, date de corpi străini sau paraziți.
Sondajul traheal – permite precizarea sediului stricturii traheale și recoltarea secrețiilor.
Examenul radiologic – oferă date despre integritatea, poziția și forma traheei și existența corpilor străini.
Traheotomia – în scopul facilitării sondajului sau endoscopiilor.
Examenul fizic al toracelui, pleurei și pulmonului
Examenul extern – inspecție, palpare, percuție, auscultație.
Examenul intern – ex.radiologicpluropulmonar, endoscopie bronșică, puncție toracică, examenul lichidului
pleural
Ispecția toracelui – observarea modificărilor de formă și modificările mișcărilor respiratorii. La toate speciile
toracele normal este simetric față de linia sagitală. Examin atorul se va plasa oblic față de de axul longitudinal
al corpului. După care se examinează din față, din spate și dorsal. Animale mici și mijlocii se ridică de trenul
anterior și se examinează din sens ventral. Aspectele semiologice mai frecvent întâlnite sunt:
Dilatarea simetrică a toracelui (”torace în butoi”)– în emfizemul pulmonar cronic, pleurezii masive,
pnumotoraxul dublu.

5
Reducerea diametrului transversal (”torace plat sau îngust”) – poate fi congenitală sau cauzată de unele
tulburări de osificare(rahitism, osteofibroză). Adesea însoțită de modificări ale coloanei veretebrale(cifoză,
lordoză) sau ale sternului.
Asimetria toracelui – în colecțiile plurale unilaterale, în pnumotoraxul cu supapă, în stenozele bronșice
unilaterale.
Deformările localizate: depresiuni sau bombări. Depresiunile se numesc tiraje (tiraj intercostal, toracic,
sussternal, suprasternal). Unilateral (stnoza brohiei principale)sau bilateral( microbronșite, stenoza căilor
respiratorii anterioare, emfizem pulmonar). Bombările localizate pot fi unice sau multiple, determinate de
edeme de stază declive, edeme inflamatorii, hematoame, abcese, exostaze, fracturi.
Miscările respiratorii – se examinează din poziție laterală și se urmărește frecvența, ritmul, amplitudinea, tipul
respirator, durata inspirației și expirației.
Frecvența mișcărilor respiratorii – se apreaciază pe unitatea de timp(pe minut), pe baza mișcărilor peretelui
toracic, abdominal sau toraco-abdominal, în raport cu tipul respirației. Frecvența resprației diferă în funcție de
specie, vârstă, sex, temperatura mediului, condițiile de întreținere și microclimat. Creșterea frecvenței
respiratorii se numește tahipnee sau polipnee, iar scăderea bradipnee sau oligopnee.
Amplitudinea mișcărilor respiratorii – intensitatea cu care se realizează respirația. Mărirea amplitudinii
respirației-respirație amplă sau profundă în emfizem, bradipnee. Reducerea amplitudinii respirației – respirație
supereficială în pleurite, pleurodinie, miozite intercostale, diafragmatite, fracturi costale.
Ritmul mișcărilor respiratorii – determinat de raportul de durată între inspirație și expirație, în medie 1/1,5.
Prelungirea inspirației apare în dispneea inspiratorie în urma stenozelor, în hipoonia diafragmei, în astm
bronșic. Prelungirea exprației este rezultatul reducerii elasticității țesutului pulmonar-în emfizemul pulmonar
cronic, în microbronșite.
Palparea toracelui – superficial și profund, monomanual (la animale mari)și bimanual(la animale mici). Prin
palpare superficială se apreciază temperatura, freamătul toracic, sensibilitatea superficială, unele deformări
invizibile. Palparea profundă se poate face cu cu unul sau mai multe degete, flexate în unghi de 90 o, la nivelul
spațiilor intercostale, în sens cranio-caudal și dorso-ventral. Se apreaciază sensibilitatea pleuro-pulmonară și
consistența sau rezistența peretelui toracic.

 Creșterea temperaturii locale este consecința inflamațiilor și mai rar pleuritei acute. Însoțește afecțiunile
pleuro-pulmonare, care au ca semn febra.
 Scăderea temperaturii locale este întâlnită în sindromul de hipotermie.
 Sensibilitatea superficială toracică dureroasă în miozitele inflamatorii, în nevralgii intercostale.
 Sensibilitatea profundă toracică în plurite și mediastinite. Se exprimă clinic prin gemete și prin reacții
active de apărare din partea animalului.
 Consistența și rezistența peretelui costal se modifică la deformări, devine dură (în stenoze, calusuri,
rahitism), păstoasă (în edeme sau hematoame organizate) sau elastică (în emfizem subcutanat).
Percuția toracelui – direct, lovind suprafața coastelor cu degetele, cu pumnul sau cu ciocanul. Indirect, digito-
digital sau cu ciocanul și placa plesimetrică, la nivelul spațiilor intercostale. Animalele de talie mare se
percutează în poziție patrupodală, iar cele mici în poziție patrupodală sau șezând, dar pe o masă de
consultație. La speciile de talie mare percuția începe în spatele spetei, continuând în sens caudal. La bovine se
percută și aria prescapulară, membrul toracic fiind tras în spate cât mai mult posibil. La nimale de talie
mijlocie și mică, membrul toracic poate fi tras în față, în spate sau lateral, percuția putând începe de pe
primele spații intercostale.
Aria de proiecție a pulmonului (Fig.169-173) - ocupă 2/3 din suprafața toracelui. Se poate înscrie aproximativ
într-un triunghi, care are o catetă orizontală, o catetă verticală și o ipotenuză.

6
 Cateta orizontală se întinde de la unghiul toracal al spetei pînă la ultimul spațiu intercostal, fiind plasată la un
lat de palmă de coloana vertebrală la animalele mari, și la 2-3 degete la animale mici.
Cateta verticală – plasată în spatele anconaților, urmărește inserția mușchiului triceps brahial, porțiunea sa
lungă până la olecran.
Ipotenuza – este oblică, în sens dorso-ventral și caudo-cranial și ușor convexă caudal.
La animale sănătoase sunetul obținut este la percuție este un sunet clar, cu timbru atimpanic la animale mari,
și un sunet clar, cu timpru timpanic la animale mici. Percuția derectă pe costă oferă un sunet înalt și mai slab,
în timp ce pe spațiul intercostal oferă un sunet mai grav și mai puternic. În stări patologice sunetele se
modifică.
Sunetele mat și submat apar atunci când țesutul alveolar este înlocuit cu material dens (lichid, fibrină, puroi),
întâlnită în pneumonii, chisturi pulmonare, hematoame sau tumori pulmonare. Hipersonoritatea apare în cazul
subțierii peretelui torcal în pneumotorax, emfizem pulmonar alveolar și ineterstițial.
Auscultația toracelui – direct și indirect. Aria de auscultație pulmonară are un contur asemănător cu aria de
percuție, dar este ceva mai mare. Este plasată pe laturile toracelui la toate speciile, iar la bovine există și o
mică zonă de auscultație situată prescapular. La animale mari se ascultă inițial zona mijlocie din spatele spetei,
în sens caudal, apoi zona superioară și apoi inferioară. La animale mici auscultația începe din partea anterioară
a toracelui, după ce membrul toracic a fost tras înainte, continuându-se în sens caudal. Se ascultă cel puțin
una-două mișcări respiratorii, la distanța de 5-15cm. Dacaă zgomotele nu sunt puterice, se pot intensifica
supunând anumalul la un mic efort, prin provocarea tusei sau unei epneei scurte. Categorii de zgomote
descoperite:
A) Zgomote respiratorii produse la nivelul aparatului respirator
Zgomote respiratorii principale normale sau suflurile normale – iau naștere ca urmare a trecerii aerului prin
căile respiratorii, unde formează vârtejuri care provoacă vibrații ale coloan ei de aer și a pereților căilor
respiratorii.
Suflul nazal – pe aria de proiecție a nasului, nu se propagă datorită faringelui, care prin structura moale
împiedică acest lucru.
Suflul bronhic – este un zgomot normal, care ar trebui să se audă pe torace, dar poziția profundă a bronhiilor
face ca acest suflu să se audă doar la tineret, la animale slabe sau cele cu torace plat sau îngust.
Suflul bronhiolo-alveolar sau murmur vezicular- la nivelul sfincterului bronhiolo-alveolar și în alveolă. Mai
puternic în inspirație și mai slab în expirație. Est un suflu aspirativ, care poate fi imitat prin aspirație bucală,
încercând pronunțarea literelor ”f” sau ”u”. Efortul și dispneea amplifică murmurul vezicular. Murmurul
vezicular inspirator – la bovine, ovine, caprine este intens, aspru și se aude pe toată aria pulmonară și pe toată
durata inspirației; la cabaline este slab, suflant și se aude pe toată aria pulmonară dar este mai scurt în
inspirație. Murmurul vezicular expirator- la bovine este slab, suflant, se aude la începutul expirației și doar pe
aria postcapulară; la cabaline este imperceptibil; la ovine și caprine este intens, aspru, se aude pe toată durata
expirației și pe toată aria pulmonară.
Murmurul vezicular intensificat este aspru și ia naștere după efort, în stări febrile, în dispnee.
Murmurul vezicular diminuat apare ca urmare a reducerii debitului respirator în dureri pleurale, costale, în
stenozele marilor bronhii, în emfizem pulmonar.
Abolirea murmurului vezicular este consecința scoaterii din funcțiune a zonei pulmonare respective. Poate fi
datorită obstrucției totale a unei bronhii lobare, în colecțiile pleurale masive cu lichide.
Zgomote respiratorii principale patologice
Suflul tubar (suflul bronșic, suflul bronșic tubar) – este înalt, aspru, prezent în ambii timpi ai respirației, este fix
și continuu. Se poate imita pronunțând silabele ”u”, ”ho” și ”hu”.Procesul patologic elimină calitatea de
amortizor fonic al pulmonului sănătos, de aceea suflul laringotraheal se poate transmite la nivelul toracelui,
prin zona de pulmon densificată. Dacă densificarea este foarte mare, suflul nu mai poate traversa, se obține
7
”respiratio-nulla” și nu suflul tubar. Suflul tubar este permanent în pneumonia cronică, în tumori pulmonare, în
scleroza pulmonară și este discontinuu în pneumonia lobară a rumegătoarelor, din cauza obstruării periodice
cu mucus a bronhiei aferente.
Suflul pleuretic – înlocuiește murmurul vezicular în situații patologice. Ia naștere în urma acumulării de lichid
în spațiul pleuretic. Se percepe la limita superioară a colecției. Este un zgomot înalt, voalat, depărtat, mai înalt
decât suflul tubar, prezent în ambii timpi ai respirației, fix și continuu.Poate fi imitat prin pronunția literelor ”e”
sau ”h”.
Suflul nedefinit – este un suflu înalt, prezent în ambii timpi ai respirației, fix, continuu și cu caracter
suflant.Poate fi întâlnit în bronhopneumonie, în inflamații nodulare sau tumori mici sau când coexistă zone de
densificare pulmonară cu zone cavitare și lichide pleurale.
Suflul cavernos – ia naștere când o cavitate de neoformație comunică cu o bronhie, dând posibilitatea ca suflul
laringian sî poată fi transmis pe torace, prin intermediul acelei cavitaăți( cu peste 2cm diametru). Este un suflu
prezent în ambii timpi respiratorii, este intens, cu tonalitate joasă, cu timbru mai armonios decât cel tubar, fix
și continuu.
Suflul amforic – când caverna este mai mare 6cm în diametru. Cu intensitate redusă, tonalitate joasă(gravă) și
rezonanță amforică( asemănător cu sunetul obținut când se suflă la gura unei amfore sau demigene goale).
Este dublu, dar mai puternic ăn inspirație, fix și continuu. Este întâlnit în pneumatoraxul deschis sau cu supapă,
în hidro și piopneumatorax.
Zgomotele respiratorii supraadăugate – care se aud concomitent cu zgomotul principal normal sau cu unul
dintre zgomotele principale patologice. În funcție de locul de formare sunt: raluri – care iau naștere la nivelul
căilor de circulație a aerului (căi respiratorii, alveole) sau la nivelul unor cavități de neoformație; zgomote
pleurale – care iau naștere extrapulmonar, la nivelul pleurei.
RALURILE – pentru a se forma este obligatoriu ca bronhia, alveola sau caverna să fie permeabilă pentru
coloana de aer. Să circule cu o anumită viteză, să producă vibrații, dar să nu provoace expectorație. Este
necesar ca la nivelul căilor respiratorii să existe secreții (uscate sau umede), care să vibreze la trecerea
coloanei de aer. După locul unde se formează ralurile pot fi: bronhiale, alveolare, cavernoase, amforice.
După caracterul lor acustic pot fi umede și uscate.
Ralul crepitant umed (ralul alveolar sau vezicular umed)– este un zgomot respirator supraadăugat peste
murmurul vezicular intensificat. Este fin și foarte scurt, asemănător cu zgomotul produs de frecarea între
degete, lângă ureche, a unei șuvițe de păr. Ia naștere doar atunci când există un conținut alveolar destul de
fluid, care să nu umple alveolele pulmonare. Este fix și continuu.
Rlurile bronșiale umede – raluri mucoase sau buloase, sunt scurte, numeroase, asemănătoare cu zgomotele
produse la suflarea cu un pai într-un vas cu lichid. În bronhiile mari ralul este mai puternic și cu durată mai
mare(zgomotul când apa fierbe în clocot), se numește ral bronșic cu bule mari. În bronhiile mici ralurile au
intensitate și durate mai mică, se numesc raluri subcrepitante sau raluri cu bule mici. În bronhiile mijlocii se
formează raluri cu bule mijlocii( ca și zgomotul produs de spargerea bulelor formate prin insuflarea de aer
într-u lichid). Ralurile bronhiale sunt zgomote supraadăugate, duble, mobile (secrețiile bronhiale sunt
deplasate de coloana de aer dintr-o zonă intr-alta) și discontinue. Pot fi auzite în bronhopneumonii, în edemul
pulmonar, în hemoragii pulmonare.
Ralul cavernos sau amforic umed – este fix, dublu, continuu sau discontinuu. Este de fapt un ral bronșic
amplificat de rezonanța cavernei goale din apropierea bronhiei afectate.
Ralul alveolar uscat – sau zgomotul de ”crac-crac” e formează la nivelul alveolei pulmonare, când pereții își
pierd elasticitatea în porcese de scleroză. Pereții alveolelor se destind la maximum și se rup. Zgomotul este
asemănător cu cu ruperea unor crenguțe uscate sau scrâșnetul pașilor pe zăpada înghețată. Este dublu,
continuu, fix și intens.
Ralurile bronșiale uscate – iau naștere ca urmare a proceselor de tenozare(îngustare) a lumenului bronșic și a
intensificării vitezei coloanei de aer respirat. În bronhiile mari iau naștere ralurile ronflante, care sunt
8
asemănătoare cu sforăitul. Au amplitudine mare și tonalitatea joasă. În bronhiile mici iau naștere ralurile
sibilante, care au tonalitate înaltă, șuierătoare (ca și țiuitul (= suvites) vântului ) , și intensitate mare, dar de
amplitudine mică. Sunt duble, continue și fixe.
Zgomote respiratorii supraadăugate extrapulmonare(de origine pleurală)
Zgomote pleurale uscate – 2 forme: zgomotul de frecătură pleurală – este uscat, aspru, asemănător cu un
scârțâit. În anumite tulburări patologice lichidul molecular dintre pleura parietală și viscerală, care facilitează
mișcarea seroaselor în timpul respirației, se resoarbe, seroasele devin uscate, rugoase, alunecarea devine
dificilă și zgomotoasă. Este un zgomot dublu, de scurtă durată sau permanentă, cu sediul fix. Zgomotul de
supapă – scurt, cu caracter înfundat, întâlnit în pnumatoraxul cu supapă și se repetă la fiecare inspirație.
Zgomote pleurale umede – zgomotul de lichid, de plescăit sau de ”glu-glu” – este un zgomot supraadăugat
determinat de prezența unor colecții hidrogazoase la nivelul cavității pleurale. Seamănă cu zgomotul produs
de la mișcarea unei sticle pe jumătate pline cu lichid. Zgomotul de picătură – asemănător cu zgomotul produs
prin căderea unei picături de apă într-un vas. Este însoțit de zgomotul de lichid în pneumotorax, în hidro și
piopneumotorax și în cavernele pulmonare. Zgomotul de fistulă pulmonară – asemănător cu ralul cavernos.
Aerul pătrunde sub nivelul colecției de lichide pleurale iar bulele de aer se sparg la suprafața lichidului.
Seamănă cu suflarea cu paiul într-un lichid.

B. Zgomote toracice provocate de examinator

Percuția combinată cu auscultarea toracelui

Percuția traheei combinată cu auscultația toracelui – examonatorul face auscultația pe suprafața toracelui,
iar un ajutor percută traheea în regiunea cervicală mijlocie, cu un ciocan și o placă plesimetrică. În condiții
normale zgomotul perceput este slab, în depărtare și scurt. În cazul densificărilor pulmonare zgomotul se
transmite clar, foarte aproape datorită faptului că densificările transmit mai bine sunetele, vibrațiile.
Transonanța toracică – percutarea indirectă a unui hemitorace și auscultația simultană pe hemitoracele opus.
La parenchin pulmonar sănătos sunetul este slab, îndepărtat, înfundat, surd. Când există densificări pulmonare
profunde, întinse și bilaterale, zgomotul este clar și intens. Când există mari cavități cu conținut gazo zgomotul
perceput va fi vibrant, prelung ca un ecou, cu rezonanță amforică și timbru metalic (”zgomot de aramă”).
Fonoscopia – utilizează un diapazon și un stetoscop. Dacă diapazonul este pus să vibreze pe o zonă sub care se
află o densificare și auscultația se face tot pe o zonă de densificare, vibrațiile se aud foarte bine. Dacă
auscultația se face pe o zonă sănătoasă, vibrațiile se transmit slab, imprecis. Astfel se pot delimita unele focare
de densficare pulmonară.

C. Zgomotele extrarespiratorii, recepționate la auscultarea toracelui

Pe torace pot fi recepționate zgomote cardiace normale sau patologice, zgomote vocale, gemete, oftaturi,
zgomote digestive, zgomote musculare în urma tremurătorilor. Zgomote false ca urmare a frecării firelor de
păr ale animalului de urechea celui care ascult sau de pâlnia stetoscopului. Aceste zgomote se pot auzi
concomitent cu respirația dar și în afara acesteia.

Metode speciale utilizate în examenul cavității toracice și al pulmonului

Examenul radiologic – la animale de talie mică și mijlocie. Radioscopia și radiografia se execută obligatoriu din
două incidențe: latero-lateral și dorso-ventral. Se pot verifica integritatea anatomică a toracelui, dinamica
toracelui și a diafragmei, poziția și mobilitatea coloanei vertebrale, a coastelor și articulațiilor costo-vertebrale.
Oferă informații despre forma, dimensiunile, caracterul și evoluția leziunilor pulmonare, despre cavernele,
colecțiile, tumorile pulmonare, corpi străini, abcese etc.

9
Bronhiscopia și bronhografia – investigarea radiologică a căilor respiratorii profunde, dupâ administrarea prin
sonde a substanțelor de contrast. Metodă dificilă din cauza anesteziei animalului. Permite extragerea de corpi
străini de pe bronhii.
Endoscopia traheo-bronhică - introducerea endoscopului pe cale traheală pentru a se examina traiectul și
permeabilitatea traheei și a bronhiilor, și a modificărilor mucoasei bronhice.
Tomografia – rar utilizată. Permite precizarea formei, dimensiunilor și localizării leziunilor în pranchimul
pulmonar
Scintigrafia pulmonară – mai rar în medicina veterinară. Utiliztă în scopul aprecierii integrității celulelor
pulmonare în diagnosticul tulburărilor circulatorii locale: infarct pulmonar, malformații pulmonare etc.
Rezonanța magnetică nucleară (RMN) – permite evidențierea celor mai mici modificări structurale de la
nivelul pulmonului, al pleurei, al mediastinului și al peretelui toracal. Date complete despre tumori și redă
fidel traiectul vaselor și al nervilor.
Ecografia toracică – nu prezintă riscuri pt.animal. Valoroasă pentru evidențierea lichidului pleural.
Lavajul bronhoalveolar – poate fi utilizată și la animale mari și mici. Constă în injectarea unei soluții fiziologice
sterile la extremitatea cea mai profundă a arborelui bronhial, de unde lichidul trece la nivelul alveolei. 40-60%
din lichid se recuperează și se trece la identificarea celulelor, a bacteriilor, a miceților sau a paraziților din
lichid. Prezența neutrofilelor arată o inflamație acută, prezența macrofagelor o inflamație cronică, iar prezența
eozinofilelor arată un proces alergic parazitar.
Toracocenteza sau puncția toracică exploratorie – se poate recolta conținutul colecțiilor pleurale, care apoi se
pot examina macroscopic, microscopic și biochimic. Trebuie respectat cu strictețe tehnica de executare. Cu ace
de 10-15cm lungime și 2-3mm diametru pentru animale mari, și 3-4cm lungime și 0,5mm diametru la animale
mici. Locul de elecție se tunde și se dezinfectează. Pielea se deplasează într-o parte, pentru ca orificiul cutanat
să nu corespundă cu cel din peretele toracic. Puncția se face brusc pe la marginea anterioară a coastei, după
care acul de extrage brusc, și se dezinfectează locul puncției.
Lichidul pleural extras poate fi seros, sero-fibrinos, hemoragic, lactescent, purulent sau ichoros. Lichidul seros
sau sero-fibrinos poate fi un exudat, ceea ce indică un proces inflamator, sau un transsudat, ceea ce indică un
proces de stază. Diferențierea se face prin reacția Rivalta, care se bazează pe diferența conținutului în
albumină a celor două. Se adaugă 2 ml de acid acetic glacial în 250ml apă distilată. După omogeniozare se
picură 1-2 picături de lichid pleural recoltat. Dacă acesta conține peste 3% albumină, în vas apare o tulburare
ca fumul de țigară, reacția este pozitivă și arată că lichidul pleural este un exudat. Dacă reacția este negativă,
tulburarea nu apare, atunci lichidul este un transsudat.

Examenul și semiologia diafragmei

Se face dificil și aspectele semiologice întâlnite sunt rare: paralizia diafragmei, hernia hiatală, hernia
diafragmei(frecvent la câine și pisică), diafragmatită, mioclonia diafragmatică(la cabaline și taurine, câine)
Palparea și percuția – percuția este de fapt palpatorie cu pumnul. Se execută pe aria de inserție a diafragmei,
urmărind hipocondrul.
La examenul radiografic – diafragma se prezintă sub forma a două imagini opace, convexe anterior, bine
delimitate. Dispariția conturului diafragmei semnifică pierderea conținutului gazos al parenchimului pulmonar.
În cazul herniei diafragmatice, examenul radiologic stabilește locul inelului hernial în scop de ghidare a
intervenției chirurgicale.
Laparoscopia și laparotomia – metode ce pot fi aplicate la extremă, în vederea elucidării diagnosticului.

Examinarea și semiologia sistemului cardiovascular

10
Examenul funcțional general – semne generale (de la distanță) – reducerea capacității de efort a animalului,
reducerea producțiilor, edemele de la distanță, semnele digestive(greață, vomă), semnele nervoase(titubări,
vertij, tulburări de mers și echilibru), modificări de facies(speriat) și de atitudini(scifoză, poziție ortopedică, și
semnele de inhibiție corticală(lipotimia sau leșinul) și sincopa (pierderea conștienței).
Semnele de organ – dispneea de efort sau dispneea cardiacă se manifestă progresiv prin reducerea capacității
de efort, exprimată prin lipsă de aer. În cadrul tulburărilor cardiace dispneea la început se instalează doar în
timpul efortului, apoi se instalează și în repaus. Este caracteristică insuficienței ventriculare stângi cronice. Se
declanșează tusea puternică, seacă la efort moderat, indusă de hipertrofia sau dilatația cordului stâng, care
determină deplasarea bronhiei stângi stimulând zona tusogenă. Durerea cardiacă – animalul refuză să stea în
decubit pe partea stângă, ia poziția ortopneică, mersul este anevoios și dezordonat. La bovine semnul
caracteristic este îndepărtarea cotului stâng de torace, deplasarea însoțită de gemete, de o tuse mică,
dureroasă. Respirație abdominală de frecvență mărită dar amplitudine mică. Palpitația cardiacă – sesizată la
inspecția cordului. Se intensifică șocul cardiac și frecvența în mod neașteptat.Se pot agrava în sezoanele cu
schimburi climatice bruște, în schimbările frecvente de regim alimentar, în stări anemice, la schimbarea
adăpostului sau înțărcarea produșilor.
Examenul fizic al sistemului cardiovascular – în două etape: ex.și semiol.cordului; ex.și semiol.sistemului
vascular
Examenul și semiologia cordului
Inspecția – animalul este plasat în poziție patrupodală, cu membrul stâng anterior tras mult înainte(la animale
mari) sau așezat în decubit lateral drept, cu membrul stâng tras spre înainte(la animale mici). Șocul cardiac
poate fi observat prin denivelări ritmice și frecvente ale țesuturilor moi din spațiile intercostale pe aria de
proiecție cardiacă(mai ales în al IV-lea sau V-lea spațiu). Ca semne la distanță tipice pentru afecțiunile cardiace
se pot observa: cianoza pielii și a mucoaselor, modificările de facies, prezența edemelor declive(simetric,
păstos, rece, insensibil, de la furou până la nivelul salbei) sau subicterul conjunctival.
Palparea – cu scopul localizării șocului cardiac și al aprecierii calității sale. Examinatorul se va sprijini cu mâna
dreaptă pe regiunea greabănului, iar mâna stângă întinsă și cu degetele lipite se va plasa sub mușchii anconați,
palma să ia contact cu peretele toracic între a V-IV-a coastă. Se verifică frecvența (Tabel 7-pe specii), ritmul și
intensitatea șocului cardiac.
Percuția cordului – la animale mici se face direct cu degetul sau cu ciocanul plesimetric, la animale mari cu
degetul sau pumnul. Sau indirect digito-digital sau cu ciocanul și placa plesimetrică. Aria de percuție a cordului
este un triunghi, cu o catetă verticală la nivelul spațiului intercostal III, o catetă orizontală deasupra sternului
de la sp.inc.III pănă la VI ( VII la câine) și o ipotenuză ușor convexă. ( În funcție de specie Fig.174-175). Mărirea
ariei de percuție este întâlnită la dilatațiile cordului și colecțiile lichide pericardice.În colecțiile hidrogazoase ale
pericardului se obține hipersonoritate cu timbru timpanic sau metalic. Diminuarea ariei de percuție este
datorată unor factori extracardiaci: emfizem pulmonar, pneumopericardul, pneumatoracele etc. Dispariția
ariei de matitate sau submatitate cardiacă este întâlnită în pneumatoracele stâng, când nu se mai poate
percepe nici șocul cardiac.
Auscultația cordului – la început se face direct cu aplicarea urechii pe aria cardiacă. Animalul va fi menținut în
poziție patrupodală cu membrul stâng ridicat și tras spre înainte. La auscultația indirectă cu stetoscopul
membrul stâng anterior nu mai trebuie deplasat înainte. Se sesizează cele 2 zgomote cardiace principale.
Primul zgomot cardiac, zgomotul sistolic, este de origine musculo-valculară și sanguină, ia naștere în timpul
sistolei ventriculare sincrone în ambele compartimente, stâng și drept, din vibrațiile produse de contracția
pereților ventriculari și vibrația rezultată din frecarea coloanei de sânge de endocard. Cel de al doilea zgomot
cardiac, zgomotul diastolic, este de origine valvulară și sanguină, ia naștere în momentul închiderii valvulelor
semilunare, simultan pe orificiile aortei și arterei pulmonare, la care se adaugă vibrația produsă de reculul
coloanei de sânge din aortă. Lipsa componentei musculare face ca acest zgomot să fie mai slab și mai scurt.

11
Între zgomotul sistolic și diastolic este pauza mică. Între zgomotul diastolic și primul zgomot sistolic din
următoarea revoluție cardiacă este pauza mare.
Primul zgomot cardiac este de intensitate mare, tonalitate mai joasă, timbrul mai dur, durata mai lungă. Al
doilea zgomot cardiac este de intensitate mai mică, tonalitate mai înaltă, timbru mai fin și durata mai scurtă.
Modificarea zgomotelor cardiace normale și semnificația lor
Modificări de intensitate – intensificarea se întâlnește în stările anemice acuteși în general în bolile febrile.
Poate fi la un singur zgomot cardiac ( primul) sau la ambele. Intensificare celui de al doilea zgomot apare în caz
de hipertrofie cardiacă, în emfizem pulmonar sau în cirozele hepato-renale. Diminuarea intensității zgomotelor
cardiace poate fi consecința slăbirii forței de contracție a mușchiului cardiac (insuficiență cardiacă totală), sau a
unor manifestări extracardiace: colecții pericardice sau pleurale, emfizemul pulmonar, edeme toracale etc.
Modificări de timbru și tonalitate – apare timbrul metalic al primului zgomot sau chiar al ambelor. În cursul
anemiilor zgomotele cardiace sunt mai clare, mai înalte și mai ascuțite.
Modificări de frecvență – accelerarea zgomotelor cardiace poate fi de natură sinusală sau normotropă, ca
urmare a unor influențe simpaticotone normale(emoție, frică) sau patologice(boli febrile, endocardiopatii,
hipertiroidism etc.). Rărirea frecvenței zgomotelor cardiace este cauzată de stimuli cu origine
sinusală(brahicardie sinusală), fie din cauze fiziologice(senilitate), fie cauze patologice(boli icterice, miocardite,
hipăertensiune arterială)
Modificările de ritm
1. Modificări de ritm prin dedublarea zgomotelor cardiace – dedublarea primului zgomot cardiac (zgomot de
galop) apare între primul și al doilea zgomot, dedublarea percepută fie la începutul fie la sfârșitul expirației.
Poate fi întâlnită la cal și în mod normal la animale neliniștite, fricoase, cu sistem nervos labil. La câine și pisică
este întotdeauna patologic. Dedublarea celui de al doilea zgomot cardiac (zgomot de pitpalac) are ăntptdeuna
semnificație patologică.
2. Modificări de ritm prin accelerarea frecvenței și egalizarea pauzelor – în tulburări grave ale sistemului
exitoconducător al cordului. Embriocardiile sau ritmul fetal – pauza mică devine egală cu pauza mare, iar
frecvența ambelor zgomote se accelerează, nu se mai pot deosebi acustic. Este întâlnit în boli infecțioase, stări
toxice, miocardite. Ritmul pendular – egalizarea pauzelor fără creșterea frecvenței zgomotelor cardiace.
Cuniculocardia – perceperea unui singur zgomot cardiac. În stări de boală foarte grave sau în stare de colaps.
3. Aritmiile cardiace propriu-zise
a. Aritmiile produse de tulburări în mecanismul de producere a stimulilor – se pot realiza prin:
- stimuli suplimentari extracardiaci: tahicardia sinusală – aritmie cu alură rapidă, regulată și variabilă.
Accelerarea frecvenței cardiace cu cca.20-40 contracții peste valoarea superioară normală, pulsul menținând
ritmul regulat.
Fiziologic se intâlnește în efort, stări emotive, , în timpul digestiei. Patologic este întâlnit în stări de șoc.
Electrocardiograma arată o succesiune rapidă a deflexiilor PQRST cu aspect normal(Fig.176).
Tahicardia paroxistică – o creștere și o revenire bruscă a frecvenței cardiace. Este întâlnit în cazul unor
endocardiopatii, în carențe minerale, în anemii (Fig.177)

Brahicardia sinusală – ritm rar, regulat și labil, cu o frecvență scăzută până la 20 de contracții sub valoarea
normală. Normal la unele rase de câini de talie mare, la câini antrenați pentru activități sportive, în caz de
hipotiroidism, hiperkalemie, sau la administrarea de tranchilizante, sedative, inhibitori ai canalelor de calciu.

12
Patologic se întâlnește în hemoragii cerebrale, stenoză aortică, stări de icter, uremie, avitaminoza B, intoxicații
cu morfină sau plumb (Fig.178).

- stimuli suplimentari intracardiaci – provoacă contracții suplimentare ale cordului, adică o extrasistolă. Pot fi
sesizate dacă se efectuează concomitent auscultarea cordului și palparea pulsului arterial. Extrasistola poate
avea origine sinusală (extrasistolă atrială Fig.179) sau extrasinusală (extrasistolă ventriculară Fig.180).
Extrasistolele atriale pe electrocardiogramă se caracterizează prin complexe QRS normale, precedate de unde
P pozitive, ușor definite ca morfologie de undele P normale. Complexul QRS este urmat de o pauză
compensatorie incompletă. Extrasistola ventriculară este urmată de o pauză compensatorie mai lungă decât
cea normală.

Aritmia permanentă – contracție foarte frecventă dar insuficientă a mușchiului cardiac. Poate avea două
forme: fibrilație și flutter. Fibrilația – interesează un grup de fibre cardiace cu o frecvență de 400-600 contracții
pe minut(Fig.182). Atriile nu se contractă, rămân în diastolă, iar ventriculele se contractă rapid și neregulat. Pe
EKG în locul undelor P se observă deflecții fine, foarte frecvente, denumite unde ”f”. Deobicei duce la moarte
prin stop cardiac.

Flutterul atrial – tulburare de ritm rapidă, fixă, regulată (Fig.183-184). Frecvența cardiacă poate
deveni atât de rapidă, încât duce la diminuarea excesivă a
debitului cardiac și la pierderea cunoștinței. EKG se
caracterizează prin unde p regulate ca ritm, cu 280-300
contracții pe minut, întrerupte de intervale regulate de
deflexii QRS.

b. Aritmii produse de tulburări în sistemul de

conducere(transmitere) a stimulilor-determinate de încetinirea sau oprirea transmiterii impulsului sinusal către
următoarele segmente ale sistemului excitoconducător.
Bradicardia sinusală – ritm cardiac scăzut, pulsul cuprins între 9-30 de contracții pe minut. Prin auscultare se
observă pauze regulate între contracțiile cardiace.
Ca urmare a blocării temporare, parțiale sau
complete a stimulilor sino-atriali, unele bătăi sunt
omise. Pe EKG – absența intermitentă sau completă
a undelor de origine sinusoidală.(Fig.185).

Ritmul nodal (sau atrioventricular)– rărirea frecvenței contracțiilor ventriculare ( cu 50%) dat de faptul că
nodul sinusal, care în mod normal controlează automatismul cardiac, emite impulsuri foarte rare, cu mult sub
frecvența celor emise de nodulul atrioventricular. Astfel acesta din urmă impune ritmul de contracție al inimii.
Blocul atrio-ventricular – întârzierea sau absența răspunsurilor ventriculare la impulsurile atriale. În stări
posthemoragice sau avitaminoze( în special B1), carențe minerale (în special potasiu), tromboze coronariene,
infarct miocardic etc. Blocul atrio-ventricular parțial (incomplet)- apare ca blocul frust sau de gradul I
13
(întârziere în propagarea stimulului, pe EKG intervalul P-Q este prelungit) sau sub forma blocului cardiac
incomplet sau de gradul II (când stimulul se transmite din când în cînd, blocul 2/1 sau 3/1, când la 2 sau 3
contracții atriale apare o contracție ventriculară). Blocul atrio ventricular total (complet) - este un bloc cardiac
de gradul III și presupune lipsa transmiterii stimulului. Frecvența ventriculară va fi redusă cu cel puțin 50% față
de frecvența atrială.

Zgomote cardiace supraadăugate (sufluri) – pot fi cardiace sau extracardiace

1.Suflurile endocardice sau cardiace – sunt zgomote anormale, apariția lor este determinată de îngustarea sau
lărgirea orificiilor valculare și a marilor vase, creșterea vitezei fluxului sanguin, scăderea vâscozității sângelui și
realizarea unor diferențe mari de presiune de o parte și de alta a orificiului valvular.
Suflurile endocardice funcționale sau anorganice – provocate de mecanisme fizice, dilatații sau constricții la
nivelul orificiilor, disfuncții valvulare sau modificări ale vitezei și presiunii coloanei de sânge.Au caracter
temporar, apar accidental ți nu au importanță deosebită.
Suflurile înșelătoare sau cardio-pulmonare – sufluri funcționale dar nu presupun existența unor leziuni
organice. Sunt inconstante, se aud mai ales în timpul sistolei și nu se propagă.
Suflurile endocardice organice – iau naștere în urma modificărilor anatomice de la nivel valvular și al orificiilor,
care determină schimburi în hemodinamica intracardiacă. Au caracter permanent sau ciclic, agravate de
efortul cardiac, relativ ușor de diagnosticat, și au prognostic grav. Modificările structurale atrag după ele și
modificări funcționale. Fenomenul de strâmtare a orificiilor poartă denumirea de stenoză, iar zgomotul format
de creșterea forței de frecare a sângelui este zgomot de stenoză. Lărgirea sau dilatarea unui orificiu sau
incapacitatea valvulelor de a închide acest orificu se numește insuficiență, apare zgomotul de insuficiență dat
de frecarea celor două curente de sânge, normal și refulat. Suflurile organice pot fi sufluri sistolice ( se
suprapun pe primul zgomot cardiac) și sufluri diastolice ( se suprapun pe al doile zgomot).
2.Zgomotele extracardiace – nu au caracter suflant, se produc în apropierea cordului.
Zgomotul de frecătură pericardică – ia naștere prin frecarea epicardului cu pericardul în timpul revoluției
cardiace. Apare când se resoarbe stratul molecular de lichid seros pericardic sau când există depuneri de
fibrină sau proliferări pe suprafața celor două seroase (pericardita fibrinoasă cronică - TBC ).
Zgomotul de frecătură pleuro-pericardică – se produce prin frecarea pericardului fibros cu pleura parietală sau
pleura viscerală. După oprirea respirației își diminuează intensitatea dar nu dispare.
Zgomotul de lichid – de plescăit, produs de mișcările cordului când există un conținut hidro-gazos.
Metode paraclinice utilizate în examenul cordului
Proba funcțională a cordului – pentru a verifica capacitatea de adaptare a cordului la efort, aplicată mai ales la
cabaline, câine ți uneori la bovine.După auscultarea cordului în repaus, animalul este supus la efort de scurtă
durată, dar intens, și se reexaminează zgomotele cardiace și șocul cardiac. În mod normal frecvența șocului
cardiac trebuie să revină la valorile normale după 3-7minute. În cazul insuficienței revenirea se face după 10-
30minute.
Puncția pericardului – se realizează în treimea inferioară a ariei cardice, cu scopul recoltării conținutului
cavității pericardice pentru a se examina fizic, biochimic, microscopic și bacteriologic. Prin examinarea

14
lichidului de puncție(reacția Rivalta) se diferențiază transsudat (în bolile hidropigene), exsudat (în bolile
inflamatorii) și revărsat sanguin (în hemoragii).
Electrocardiografierea (ECG) – constă în înregistrarea cu electrocardiograful a biocurenților produși de cord.În
repaus membrana celulară permite migrarea spre suprafață a ionilor pozitivi și reține în profunzime ionii
negativi, care se numește polarizarea celulară. Prin excitarea fibrei musculare(contracție), are loc o migrare a
ionilor negativi spre stratul extern unde neutralizează ionii pozitivi, are loc depolarizarea celulei. În momentul
înlăturării excitației are loc repolarizarea celulei. Aceste alternanțe dintre polarizare și repolarizare crează
diferențe de potențial electric, ce poate fi recepționat galvanometric, amplificat și înregistrat grafic
(electrocardiogramă EKG sau ECG), fotografic, termic sau sonor. ( nem irom le az EKG reszletezeset, mert mar
tanultatok mashol, ha meg akarod nezni a konyvben a 331-335 oldalakon van 😊)
Fonocardiografia – înregistrarea simultană, grafică și acustică a zgomotelor cardiace. Primul zgomot cardiac se
percepe imediat după începerea intervalului QRS, iar al doilea survine la finele undei T.
Telemetria cardiacă – înregistrarea de la distanță a activității electrice a cordului prin radio. Se fixează o
capsulă emițătoare (la cabaline pe prima vertebră toracală, la câine pe regiunea dorsală) și cu ajutorul unei
stații de captare se înregistrează informațiile transmise. Se utilizează mai ales pentru animale sălbatice sau din
grădinile zoologice.
Examinarea radiologică – prin radiografiere sau radioscopie în poziție latero-laterală și dorso-ventrală. Se
apreaciază poziția, dimensiunile cordului, activitatea dinamică a cordului, cât și colecțiile lichide sau
hidrogazoase din cavitatea pericardică.
Examenul și semiologia arterelor
Inspecția – oferă date puține despre artere, deoarece la animale sunt dispuse profund.
Palparea – oferă date despre sensibilitatea, temperatura, calibrul, uniformitatea și traiectul arterelor.Utilizată
în aprecierea pulsului arterial pe durata unui minut. La bovine se poate face pe artera coccigiană medie, artera
facială sau artera brahială; la cabaline pe artera facială, pe artera brahială; la animale mici și mijlocii se face pe
artera femurală și pe artera brahială; la păsări se apreciază doar șocul cardiac. Fecvența pulsului normal este
echivalentă cu frecvența cordului. Tahicardia este însoțită de accelerarea pulsului, iar brahicardia este însoțită
de un puls rar. Ritmul pulsului normal este regulat la toate speciile exceptând câinele. Extrasistolele determină
un puls aritmic, neregulat în cazul aritmiilor simple și un puls aritmic, regulat în caz de extrasistole bigeminate
sau poligeminate. Viteza sau durata pulsului diferă în funcție de specie, fiind mai lungă la câine și rumegătoare
și mai scurtă la cabaline, suine și iepure. Pulsul rapid se întâlnește în insuficiențele aortice, în sindromul febril,
după efort intens sau în miocardite cronice. Pulsul lent este întâlnit în stenozele aortice și în arterioscleroze.
Amplitudinea pulsului normal este moderată la cabaline și mare la celelalte specii. Depinde de debitul cardiac
și de diferența între tensiunea maximă și minimă a pulsului. Tensiunea pulsului reprezintă rezistența pe care
unda pulsatilă o opune la apăsare. În condiții patologice se pot întâlni puls dur sau puls de oțel, când unda
pulsatilă este greu de compresat. Apare în stenoze aortice, nefrite cronice, spasm arterial, arterioscelroze.
Pulsul moale sau filiform este întâlnit în insuficiența cardiacă totală, insuficiența aortică, în colapsul circulator
etc. ( Tabel 9 - Calitățile pulsului în fincție de specie)
Auscultația arterelor – cu stetoscopul în scopul perceperii zgomotelor patologice cardiace transmise pe marile
vase.
Aprecierea tensiunii arteriale(tensiometria) – se face relativ greu la animale din cauza că se opun la
comprimarea manșonului. Tensiunea este dată de rezistența pereților arteriali și de presiunea sângelui și se
măsoară în mm coloană de mercur. Tensiunea maximă este dată de valoare necesară apăsării pentru a
determina dispariția undei pulsatile. Tensiunea minimă este valoarea apăsării care asigură păstrarea calităților
normale ale pulsului. Se apreciază tensiunea medie, care este jumătatea valorii maxime plus 1. Aprecierea
tensiunii se face cu un tensiometru, compus dintr-o manșetă pneumatică ce se înfășoară în jurul unei
extremități și care prin comprimare exercită o presiune uniformă, ce se află în legătură cu un manometru
aneroid sau cu mercur, prin intermediul unui tub de cauciuc. Ca tehnică de lucru: se aplică manșeta pe una din
15
extremități, se umflă până la dispariția pulsului, controlat prin auscultația arterei. Cu ajutorul ventilului de la
para de cauciuc, se decomprimă lent și progresiv și se notează momentul în care apar și dispar pulsațiile
arteriale.
Examenul rdiologic al arterelor – cu ajutorul substanțelor de contrast radioopace și permite vizualizarea
traiectului, calibrului, uniformității, grosimii peretelui arterial, obstacolelor la nivelul arterelor(tromboze) și a
tumorilor vaselor sanguine (hemangioame).
Cateterismul – cu sonde speciale și permite diagnosticul dar și inetrvenția terapeutică în cazul prezenței de
cheaguri de sânge ce pot bloca circulația.
Examenul și semiologia venelor
Inspecția – urmărește traiectul, calibrul și uniformitatea și eventuale pulsații.
Turgescența venelor – mărirea în volum a venei prin aport de sânge, care poate fi generalizat(în staze generale)
sau localizat(urmare a compresiunilor, trombusurilor sau tulburărilor regionale la nivelul pulmonului, ficatului).
Ondulația venoasă – este determinată de variațiile de presiune intertoracale și are caracter patologic.
Pulsul venos transmis – este mișcare cu caracter local, transversal, datorită transmiterii la vene a pulsului
arterial.
Pulsul venos retrograd – este o pulsație ondulatorie la nivelul jugularelor, cu direcția de la piept la
craniu(inversă curgerii sângelui în jugulare). Poate fi de două tipuri: negativ – un semn valoros în stenoza atrio-
ventriculară dreaptă. Orificiul stenozat face ca sângele din atriu să întârzie în trecerea sa spre ventricul și astfel
va refula în vena cavă și ramificațiile acesteia(în jugulare).Acest puls este asincron sistolei ventriculare, deci
asincron cu pulsul arterial = se numește negativ. Pulsul venos retrograd pozitiv – un semn pentru unsuficiența
atrio-ventriculară dreaptă. Ia naștere în timpul sistolei ventriculare când, din cauza neînchiderii orificiului atrio-
ventricular, sângele din ventricul refulează în atriu, și de aici în vena cavă și ramificații.Fiind sincron cu pulsul
arterial = pozitiv.
Palparea – aprecierea sensibilității, temperaturii și a tensiunii turgescențelor venoase. Sensibilitatea și
temperatura crescută arată turgescențe venoase de natură inflamatorie.
Percuția – are doar scop palpatoriu.
Auscultația venoasă – permite percepția unui suflu continuu în staze de origine cardiacă, când circulația este
greoaie.
Examinarea radiologică (flebografia) – cu ajutorul substanțelor de contrastradioopace, permite examinarea
traiectului, calibrului, grosimii pereților ți a tranzitului substanței contrast.

Examenul și semiologia splinei

Palparea – externă, profundă la nivelul ultimelor două spații intercostale, pe partea stângă, provoacă reacții de
apărare din partea animalului când sensibilitatea este crescută. Apar în caz de abcese splenice. Palparea
internă – prin explorație transrectală oferă informații mai precise.
Percuția – la nivelul ultimelor două spații intercostale determină apariția unui sunet submat. În caz de
splenomegalie sunetul devine mat.
Puncția splinei – se efectuează la nivelul ultimului spațiu intercostal, la aprox.12cm sub apofizele transversale
lombare. La rumegătoarele mari splina este alungită, de lățime egală și aderentă la rumen. Astfel inabordabil
pentru palpare.Puncția se face în spațiul intercostal XII, partea stângă. La rumegătoarele mici, splina este ovală
sau triunghiulară și este situată sub corpul vertebrelor lombare, între coastele X și XIII. Puncția se face în
unghiul costo-vertebral.
Laparotomia – se recomandă când se suspicionează torsiunea splinei. Puncția este indicată în tumori sau în caz
de anemii, sau când ficatul împreună cu splina alcătuiesc o masă comună, boselată, ce ocupă întreaga regiune
epigastrică.

EXAMINAREA ȘI SEMIOLOGIA APARATULUI URINAR

16
Examenul funcțional al aparatului urinar
Simptome funcționale generale – durerea – în bolile rinichiului și ale căilor urinare apare în formă de colică
renoureterală, fenomene de anxietate, hiperestezii cutanate lombare, cifoză lombosacrală, durere
hipogastrică sau durere pelviperineală. Pot apărea crize dureroase, violente, continuu sau intermitent, însoțite
de insuficiență renală totală sau bloc renal, bronhospasm, bradicardie, vomitări, constipație. Transpirația
exagerată – apare ca reacție compensatorie în insuficiența renală. Mirosul de amoniac – consecința eliminării
acestui metabolit prin piele sau prin pulmoni, când și respirația are același miros. Este întlnit în sindromul de
uremie. Pruritul și leziunile eczematoase – apar pe suprafața pielii în zonele în care are loc epurația azotată.
Exudatul alveolobronșiolar – apare când epurațiile azotate se realizează prin respirație. Edemele renale – sunt
reci, insensibile, păstoase și cu localizare la nivelul pleoapelor, pieptului și zonei ventrale a abdomenului.
Simptome funcționale de organ
a. Examenul și semiologia micțiunii – prin inspecție se va urmări frecvența urinării, cantitatea de urină
eliminată în 24 ore și efortul depus la urinare. Frecvența micțiunii la animalel sănătoase diferă în funcție de
specie (Tabel 17). Polakiuria – creștere a frecvenței urinării, urinarea deasă. Poate fi dureroasă sau
nedureroasă. Provocată de inflamații ale vezicii urinare. Oligokiuria – scăderea frecvenței de urinare, ca
urmare a tulburărilor cardiace, deshidratărilor masive, diareelor repetate și persistente, vomei, aportului
scăzut de apă, febrei. Anuria – lipsa urinării, determinată de nefritele acute difuze (bloc renal), de obstrucții ale
uretrei, de spasmul sfincterului vezical, de dilatațiile sau ruptura vezicii urinare. Cantitatea de urină eliminată
în 24 de ore poate fi modificată de capacitatea funcțională a rinichiului, de variații ale aportului de apă și de
consumul sau reținerea apei în diferite țesuturi sau cavități. Poliuria – creșterea cantității de urină, creșterea
diurezei. Patologic poate fi consecința unor dereglări metabolice ( diabet zaharat, diabet insipid) sau a
tulburării activităților renale(nefrite cronice, nefroze, congestie renală). Oliguria – reducerea cantității de
urină, scăderea diurezei. Anuria – încetarea urinării.
Efortul depus la urinare - micțiunea este un act reflex ce se declanșează prin excitarea receptorilor din pereții
și de la nivelul gâtului și sfincterului vezicii urinare. Modificările eliminării de urină, urinare dificilă însoțită de
eforturi vizibile ale animalului și adesea de durere sunt denumite disurii.
Stranguria – urinarea sub formă de picături sau jet foarte subțire, însoțită de efort și mare durere(în obstrucția
parțială ale căilor urinare, în infiltrațiile sfincterului vezical sau în colecțiile prepuțiale.
Ischiuria – retenția urinară, imposibilitatea de a urina. Provocată de obsyrucția totală a căilor urinare(calculi,
spasme) sau unele paralizii de natură medulară. În anuria propriu -zisă rinichiul nu produce urină, în ischiurie
produce urină dar urina nu poate fi eliminată.
Tenesmele vezicale – sunt manifestări clinice evidente și dramatice ale animalului, care adoptă frecvent poziția
de urinare, efectuează eforturi intense, dar pot emite doar cantități reduse de urină 9strangurie)sau chiar
nimic (ischurie). Sunt întâlnite în cistite, pericistite, peritonite acute, prostatite, vaginite, uretrite, obstrucții
uretrale.
Tulburări ale micțiunii prin urinare involuntară
Incontinența urinară – sau enurezisul, micțiunea involuntară, produsă fără contracția mușchilor abdominali și
fără luarea poziției de urinare. Poate fi total, parțial, permanent sau periodic. Enurezisul total sau continuu –
urinare permanentă, sub formă de picătură sau jet subțire, ca urmare a paraliziei sfincterului vezical. Urinarea
se face fără durere. Enurezisul periodic – determinat de factori care acționează temporar asupra vezicii urinare
sau ca urmare a unor stări nervoase speciale ( frica, emoția). Urinarea ”în furou” este întâlnită la masculi,
urinare fără a scoate glandul penian din furou. Urina este eliminată în forță și viteză în furou, de unde sub
formă de șuvoi în exterior.
b. Examenul urinei – consituie o modalitate de verificare a funcționalității aparatului urinar. Analiza presupune
examinarea calităților fizice (cantitate, culoare, miros, densitate, vâscozitate), examen chimic, verificarea
cantitativă și calitatică a componentelor urinei(pH, albuminurie, hemoglobinurie, colurie, glicozurie etc.) și
examen microscopic ( examinarea sedimentului urinar).
17
c. Examinarea capacității funcționale a rinichiului – Testul coeficientului de epurație sanguină – capacitatea
de plasmă sanguină care poate fi epurată sau debarasată de o anumită substanță, de către rinichi, într-un
interval de timp. Se utilizează pentru aprecierea capacității fincșionale a glomerulului și a tubilor renali. Proba
diluției și a concentrației urinei – se bazează pe principiul intervenției renale în metabolismul apei.
Examenul și semiologia rinichiului și a bazinetului
Inspecția – poate evidenția manifestările animalului în caz de tulburări renale: mers înțepenit, cu membrele
posterioare îndepărtate și trenul posterior deviat lateral, retracția testiculelor, semierecție, colici surde sau
false. La animale mici se pot constata deformări ale golului flancului(bombări), în cazul tumorilor renale sau în
hidronefroze.
Palparea – externă și/sau transrectală. La câine, pisică și iepure printr-o palpare abdominală penetrantă pot fi
identificați ambii rinichi, se poate observa sensibilitatea crescută, forma și dimensiunile modificate, poziția
rinichilor și consistența lor.
Percuția abdominală – poate evidenția durerea. În cazul hipertrofiilor renale și al hidronefrozelor, se poate
evidenția matitatea în golul flancului.
Examenul și semiologia ureterelor – nu pot fi palpate la animale sănătoase. În situații patologice, la îngroșarea
datorată inflamațiilor sau în cazul calculozei și obstrucțiilor, ureterele pot fi palpate la animale mari prin
examenul transrectal. Tulburările acute ale ureterelor se pot diagnostica doar pe baza durerii.
Examenul și semiologia vezicii urinare
Inspecția – evidențiază cifoza lombară în caz de cistite acute, litiază vezicală sau hipertrofia pereților vezicali.
Adesea însoțită de polakiurie. La animale mici se pot evidenția și deformări ale peretelui abdominal în caz de
bloc vezical.
Palparea – transabdominal la animale mici, transrectal la cele mari. La palpare vezica apara ca un corp
globulos, mobil, consistent sau flasc, de dimensiuni variabile. La apăsare se declanșează micțiunea. În caz de
tulburări se observă creșterea volumului, îngrășarea pereților și modificări de sensibilitate.
Percuția – aplicabilă la animale mici și numai în cazurile de dilatație vezicală, evidențiind o matitate.
Examenul și semiologia uretrei
Inspecția – poate evidenția modificări congestive ale meatului urinar, scurgeri uretrale.
Palparea – se poate face pe toată lungimea sa și la femele și la masculi. Inflamația este marcată de
sensibilitate, micțiune dureroasă.
Cateterismul uretrei și vezicii urinare – ușor la femele și destul de dificil la masculi ( cu anestezie). Oferă date
despre permeabilitatea uretrei, a sfincterului vezical, localizarea obstrucțiilor uretrale și permite evacuarea de
urină din vezica urinară.
Endoscopia vezicii urinare(cistoscopia) – doar la femele. Examinarea internă a vezicii urinare, se observă
modificări de culoare și de integritate ale mucoasei vezicale.
Ecografia – frecvent la animale de talie mică.
Laparotomia exploratorie – doar în caz de urgență și numai la animale mici.
Examinarea radiologică a aparatului urinar – în prima etapă se face o radioscopie latero-laterală și una
ventro-dorsală, pe gol, după evacuarea conținutului tubului digestiv. În a doua etapă se administrează
substanțe de contrast și se realizează radiografii.

Examenul și semiologia aparatului genital femel

Examenul funcțional – constă în apreacierea modului de manifestare a instinctului genezic, verificarea ciclului
sexual, aprecierea gestației, parturiției, lactației.
Reducerea instinctului genezic – anafrodizia sau frigiditatea - dezinteres sau indiferență, cjiar aversiune față
de actulș sexual sau față de sexul opus. Poate fi consecința unor tulburări endocrine, a unor carențe animale
sau urmarea unor tulburări de adaptare.

18
Exagerarea instinctului genezic – călduri repetate sau periodice, nimfomanie (hiperexcitabilitate sexuală și
psihică). Apar călduri prelungite, intense, agresivitate sau retivitate.
Sterilitatea – incapacitatea de reproducere. Poate fi determinată de unele tulburări ovariene sau ale
tractusului genital, sau unele tulburări de nutriție, întreținere și exploatare.
Prelungirea perioade de gestație – poate fi reală, în cazul fetușilor masculi, sau falsă, când nu se cunoaște data
exactă a fecundării.
Scurtarea perioadei de gestație – parturiții premature. În cazul unor carențe alimentare, eforturi exagerate sau
intoxicații în timpul gestației.
Avortul – întrerupere a sarcinii. În caz de boli specifice, bruceloză, avort infecțios sau incompatibilitate de Rh,
febră, intoxicații, traumatisme, carențe alimentare.
Examenul fizic extern
Inspecția – urmărește stareaorganelor genitale externe: vulva și regiunea perivulvară, prezența și caracterul
secrețiilor, bazinul ți regiunea crupei. Secrețiile pot fi: filante, transparente și clare(în cazul secrețiilor estrale),
roșiatice(loșiile – în peurperium) sau mate, alburii sau purulente(în meopatii).
Palparea – date despre consistența organelor genitale externe, sensibilitatea acestora și temperatura.
Examenul intern – la animale de talie mare transrectal sau transvaginal – oferă date despre topografia, forma,
Consistența, sensibilitatea și despre eventuale formațiuni din interiorul sau suprafața căilor genitale sau
ovarelor. În cazul tumorilor uterine, uterul devine dur, boselat și insensibil, cu pereții mai îngroșați.
Examenul și semiologia glandei mamare
Examenul funcțional – urmărește în special lactația, procesul de secreție și eliminarea a laptelui.
Lactoreea sau galactoreea – sau incontinența laptelui, sub formă de picătură sau jet. Poate fi cauza
supraîncărcării sinusului galactofor cu lapte sau a unor tulburări nervoase, ce reduc tonusul sfincterelor
papilare.
Retenția laptelui – în urma unor atrezii de sfincter papilar, a neperforării mamelonului, compresiunii sau
obstruării de canal papilar.
Agalaxia – absența secreției lactate după parturiție. Cauze nervoase, endocrine sau mamare(inflații, structuri
incomplete, dureri)
Lactația nervoasă – apariția secreției lactate la femele care nu au născut. La cățele în urma unui dezechilibru
neuro-endocrin.
Examenul fizic
Inspecția – date despre forma și dimensiunea glandei mamare. În condiții patologice mărirea glandei mamare
este consecința edemului mamar, mamitelor, abceselor mamare, tumorilor mamare. Reducerea dimensiunilor
în mamite cronice. Culoarea se modifică în inflamațiile acute sau eritemul solar, când glanda mamară se
înroșește.
Palparea – temperatura și sensibilitatea este crescută în caz de inflamații acute. Devine dură în urma
mamitelor cronice.
Sondajul – oferă date despre permeabilitatea canalului papilar, a cisternei mamelonare și a sfincterului
mamelonar.
Percuția – în cazul unor deformări la suprafața glandei, în scopul verificării conținutului.
Examinarea laptelui – Fizic – Culoarea – gălbuie în mamite sau sindromul de icter; albăstruie după
administrarea albastrului de metilen sau în cazul scăderii procentului de grăsime; roșiatică în congestiile
mamare și posthemoragie. Vâscozitatea – devine apoasă în mamite. Filant, mucos sau cu puroi în mamita
supurativă cronică. Gustul – devine amar înainte de înțărcare, în urma ingerării unor plante sau în unele
boli(cetoze, piroplasmoze). Gust sărat în perioada căldurilor, în mamite. Densitatea – normală cuprinsă între
1,029-1,032. În mamite ajunge la 1,024. Coagulul – seros sau gazos în mamite colibacilare; coagul cazeos în
mamite streptococice.

19
Examenul biochimic – determinarea pH-ului( este ușor acid la carnasiere și neutru la erbivore) a fermenților și
a aminoacizilor. Examenul citologic și bacterian – prezența globulelor rpșii în lapte indică mamite și hemoragii;
limficitoza apare în tuberculoza mamară; raportul leucocite mononucleare și neutrofile scade sub 0,5 în
mamite.
Examenul și semiologia aparatului genital mascul
Examenul funcțional – se verifică reflexul de erecție, reflexul de îmbățișare, reflexul de copulație și reflexul de
ejaculare.
Absența reflexului de erecție – în unele boli toxice, boli medulare lombare, stres, epuizare, alimentație
necorespunzătoare.
Exagerarea reflexului de erecție sau priapismul – din cauza unor dureri genito-urinare, encefalite bulbare.
Absența sau diminuarea reflexului de înbrățișare – în urma unor afecțiuni ale mebrelor posterioare sau afecțiuni
nervoase medulare.
Tulburări ale reflexului de copulație – în inflamații infecțioase ale glandului(balanită), ale glandului și
prepuțului(balanopostită) sau în tumori peniene.
Absența reflexului de ejaculare – în unele tulburări medulare
Epuizarea sexuală – în cazul nerespectării repausului sexual, sau al alimentației necorespunzătoare.
Sterilitate – propriu-zisă, falsă
Examenul spermei – fizic(cantitate, culoare, consistență, densitate, miros), biochimic(pH, componența grăsimi, sînge,
puroi) și microscopic( nr.spermatoizi, densitatea și mobilitatea acestora). Aspecte semiologice: azospermia (absența
totală de spermatoizi), oligospermia (reducere nr.de spaermatoizi), necrospermia(spermatoizi morți), aspermatismul sau
aspermia( absența ejaculatului), aspermatogeneza sau oligospermatogeneza ( absența și reducerea nr.de spermatoizi și
pierderea calității lor de gameți).
Examenul fizic – extern și transrectal pentru glandele anexe(prostata, veziculele seminale și glandele bulbo-uretrale).
La nivelul prepuțului pot apărea edeme, erupții, secreții purulente sau hemoragice. La nivelul scrotului și al testiculelor
pot fi întâlnite deformări inflamatorii, procese tumorale, colecții lichide sau hernii.
Percuția – scrotului în cazul herniei ingvino-scrotale determină sunet timpanic, ca urmare a existenței gazelor în ansa
intestinală herniată.
Examen radiologic și ultrasonografie – un plus de informație pentru ca masculii cu tulburări grave ale aparatului
genital să fie eliminați de la reproducție.

Examinarea și semiologia aparatului locomotor

Examenul funcțional al aparatului locomotor – pe animale în repaus și în deplasar pe teren moale și apoi dur. La
examenul în decubit se verifică modul de adoptare și de părăsire a decubitului. Examinarea în deplasare se face în toate
alurile naturale(la cabaline: pas, trap, galop, iar la rumegătoare: pasul). Modificările la nivelul membrelor se exprimă prin
șchiopături, care pot fi: jenă în mers(grad I), șchipătură propriu-zisă(grad II), lipsa de sprijin a unui membru (grad III).
În sațiune se evidențiază aplomburile( raportul de înclinație între diferitele segmente ale membrelor), foarte importante
la cabaline. Sprijinul în pensă – în leziuni congestive sau supurative ale călcâielor, în osteoartrite, periostrite. Sprijinul pe
călcâie – manifetarea clinică a furburei acute au traumatisme ale tălpii. Lipsa de echilibru – semn al sindroamelor
vestibulare, medulare, cerebeloase.
În deplasare se apreciază alura, trecerea membrelor din faza de sprijin în faza de suspensie.
Mersul sau staționarea în genunchi este atitudinea comună în rahitismul tuturor animalelor.
Examenul fizic al aparatului locomotor
Examenul și semiologia sistemului osos
Inspecția – date directe de la nivelul oaselor situate superficial, dar și date indirecte privind atitudinea animalului.
Palparea – urmărește modificările de volum și formă, sensibilitatea, modul cum este transmisă mișcarea la diferitele
segmente osoase, rezistența și inegritatea osoasă.
Auscultația – la frecarea capetelor osoase fracturate
Biopsia și examenul biochimic – date despre structura și compoziția oaselor, metabolismul țesutului osos(osteogeneză,
mineralizare, resorbție).
20
Examenul radiologic – evidențiază modificări grave ( fracturi, deformări, fisuri osoase) și anomalii numerice, topografice,
volumetrice.
Semiologia sistemului osos – osteopatia – definește boala de la nivelul osului; osteita – inflamația osului; periosteita –
inflamația periostului; osteomielita – inflamația osului și măduvei osoase; osteoartrita – inflamația capetelor articulare
osoase și al țesutului articular; osteocondrita – inflamația comună a osului și a țesutului cartilaginos; osteodinia – durerea
osoasă; osteodistrofia – tulburări de dezvoltare; osteofitul – formațiune osoasă pe suprafața osului; osteohalistereza –
procesul de demineralizare a oaselor; osteoliza – procesul de resorbție minerală și organică a osului; osteom – tumoarea
benignă; osteosarcom – tumoarea malignă; osteomalacia – rahitismul adultului; osteonecroza – moartea celulară a
osului, osteoporoza – rarefacția osoasă; ostexia – osificarea anormală; rahitismul – tulburări de calcifiere la tineret.
Examenul și semiologia articulațiilor
Inspecția – date despre dinamica articulară în deplasare. Atenție asupra mobilității articulațiilor.
Palparea – temperatura locală, sensibilitatea, rezistența și mobilitatea. Se pot percepe și unele
zgomote(crepitații articulare), fluctuații și tensiuni ale lichidului sinovial.
Puncția articulară – verificarea cantității și calității lichidului sinovial în scop diagnostic
Examinarea radiologică – radiografierea urmărind aspectul capetelor articulare ale oaselor, dimensiunea și
forma spațiilor articulare, structura și modificările oaselor și tendoanelor. Aspecte semiologice întâlnite: artrita
– inflamația acută, caracteroizată prin inflamare locală, sensibilitatea dureroasă, temperatură locală crescută și
șchiopătură; artroza – inflamația cronică, caracterizată prin fenomene distructive, degenerative, deformante;
artralgia, artrodinia – sensibilitatea dureroasă a articulației; hidrartroza – coelcția hidrică la nivelul articulației;
entorsa sau efortul articular – întinderea bruscă a ligamentelor articulare, fără deplasarea capetelor osoase
articulare; luxația articulară – deplasarea capetelor articulare; desmorexia – ruperea ligamentelor articulare.
Examenul și semiologia mușchilor
Inpecția – se examinează tonusul muscular după modul cum se reliefează și se conturează sub piele masele musculare.
Tonusul poate fi normal (normotonie), crescut(hipertonie), scăzut(hipotonie) sau absent(atonie).
Palparea – date despre temperatura locală (crescută în miozite, scăzută în miodistrofii), sensibilitate, rezistența
mușchiului la apăsare, consistența țesutului muscular(dură în calcifieri, tumori și elastică în abcese, chisturi).
Percuția – în scopul verificării neuroexcitabilității și sensibilității dureroase
Biopsia – pentru verificarea aspectului morfohistologic al fibrei muculare
Examenul radiologic – evidențierea raporturilor musculo-tendino-periostale și depistarea unor calcifieri, corpăi
străini etc.
Aspectele semiologice cele mai frecvente in examenul țesutului muscular: amiotrofia – scăderea volumului
muscular. Poate fi de origine nervoasă sau musculară. Amioplazia – absența congenitală a șesutului muscular
de la un anumit segment corporal; mialgia – durere musculară; hipertrofia musculară adevărată – dezvoltarea
masei musculare prin antrenament; hipertrofia musculară falsă – determinată de unele procese
inflamatorii(miozite), tumori musculare(miofibrom și miosarcom); edeme musculare etc.
Examenul și semiologia tendoanelor
Inspecția – date despre forma tendoanelor, aspectul pielii și aspectul zonelor peritendinoase.
Palparea – temperatura locală, sensibilitatea, consistența, direcția, integritatea și poziția tendoanelor
Percuția – sensibilitatea și participarea la reflexe
Examenul radiologic – evidențiază deformări, teci tendinoase și colecții sinoviale.
Aspecte semiologice: tendinita – inflamația; tenosinovita, tendosinovita sau tenovaginita – inflamația tecii
conjunctive a tendonului; tendoperiostita, tenoperiostita sau entezita – inflamația inserției peri-ostale a
tendonului.

EXAMINAREA ȘI SEMIOLOGIA SISTEMULUI NERVOS

Examinarea funcțională a sistemului nervos central – presupune de fapt examenul activității acestui
sistem, urmărind: comportamentul, motilitatea, excitabilitatea neuromusculară, sensibilitatea.

21
Examenul și semiologia comportamentului
Comportamentul unui animal este dat de totalitatea activităților senzoriale și motorii coordonate în vederea
menținerii integrității sale ca sistem individual, dar și ca parte a unei populații, în condițiile unui mediu în
permanentă schimbare. Etologia – este știința care se ocupă dcu studiul comportamentului animalelor.
Prin examenul comportamentului se urmărește: orientarea în spațiu și în timp, modul în care recunosc
stăpânul și răspund la comenzi, modeul de redresare a titudinilor nefirești.
Semiologia tulburărilor de comportament:
Stările de inhibiție corticală: apatia, starea de abatere sau obnubilația – cea mai ușoară formă, se exprimă
prin moliciune și încetinire a mișcărilor, facies trist și lipsit de expresivitate, interes redus față de mediul
înconjurător. Torpoarea, indolența sau starea tifică – grad mai avansat de inhibiție cortocală, se manifestă prin
indiferență față
de mediul înconjurător și scădere a tonusului reactiv, privire pierdută, ochii semiînchiși, sprijină botul de sol
sau de iesle, mișcări încetinite, târând picioarele. Somnolența – stare intermediară între somn și veghe.
Animalul dormitează și se trezește doar la la excitanții foarte puternici. Are un facies imobil. Întâlnit în unele
stări febrile, intoxicații, unele inflamații sau procese tumorale ale encefalului. Starea sporifică sau sopor – stare
de somn profund sau nesimțire, din care animalul poate fi scos doar cu excitanți foarte puternici și neobișnuiți:
lovire, ciupire, stropire cu apă rece. Coma - stare de inhibiție corticală profundă, pierderea progresivă și de
durată, completă sau parțială a cunoștinței și a sensibilității.Marile funcții sunt diminuate, respirație rară,
bătăile cordului slabe, pulsul mic, slab și neregulat, frecvent se instalează starea de hipotermie. Sincopa –
sindrom paroxistic de pierdere a cunoștinței, sensibilității și motilității, cu întreruperea respirației și circulației
câteva secunde sau minute. Lipotimia – sau leșinul seinstalează brusc pe o durată scurtă de timp, cu pierderea
cunoștinței, reaxarea parțială sau totală a musculaturii și cu reducerea marilor funcții. Apoplexia sau ictusul
apoplectic – cădere fulgerătoare, cu pierderea totală a cunoștinței, senisbilității și motilității, însă cu păstrarea
respirației și circulației. Epilepsia – pierdere bruscă a cunoștinței și sensibilității, însoțită de contracții tonice,
clonice, după care se instituie starea stertoroasă, apoi revenirea la normal. Catalepsia – pierderea cunoștinței
însoțită de contracția tonică a musculaturii, animalul luând aspectul general țeapăn într-o anumită poziție.
Stările de excitație corticală: halucinația – manifestarea de apărare sau de atac față de dușmani sau excitanți
imaginari. Se manifestă clinic prin frică nejustificată, mușcături, împungeri cu coarne, loviri cu picioarele sau
exteriorizare sonoră. Poate fi întâlnită în meningite și meningo-encefalite, în intoxicații
medicamentoase(morfină, aconitină) și în sindromul hepatoencefalitic. Accesele rabiforme – manifestări
agresive asemnănătoare celor de la turbare, percedate sau însoțite de stări halucinogene și comatoase.
Răutatea – agresivitate permanentă față de congeneri și față de om. Este considerată un viciu ca rezultat al
îngrijirii necorespunzătoare, al brutalizării sau consecința unor boli ale sistemului nervos central. Retivitatea –
refuzul de a executa comenzile (retivitate pasivă) sau reacții de atac sau de apărare ( retivitate activă). Fobia –
frică exagerată sau obsedantă, fără o cauză bine precizată, față de un subiect sau o situație concretă. Se poate
manifesta ca hidrofobie,, claustrofobie, autofobie(fica de a nu rămâne singur). Întâlnită frecvent în intoxicații,
hipovitaminoza B, anemii, stări febrile etc. Isteria – nervozitate exagerată și reacții disproporționat de mari la
excitanți obișnuiți, poate ajunge până la stări de fobie sau accese epileptiforme.
Examinarea și semiologia motilității pasive – tonusul muscular este o stare de tensiune musculară
permanentă, prin intermediul căreia se menține poziția normală a corpului și se asigură efectuarea diferitelor
funcții somato-vegetative.
Inspecția – date despre proeminarea sau reducerea zonelor musculare în repaus și despre rezistența opusă de
mușchi la încercările de flexie și sau extensie.
Palparea – apreciază tonusul muscular. Hipertonia musculară – evidentă proeminare musculară și o puternică
extensie a articulațiilor. Mușchiul este dur la palpare, iar articulația nu se lasă flexată. Întâlnită în tetanos,
tetanii, meningoencefalite, intoxicații cu stricnină sau cu insecticide. Hipotonia musculară – reducere aparentă

22
a musculaturii. Articulațiile sunt semiflexate iar mișcările sunt greoaie. Întâlnită în cazul leziunilor motorii
corticale, leziuni periferice ale neuronilor, ale rădăcinilor nervoase motorii. Atonia – paralizia musculară.
Examinarea și semiologia contractibilității – verificarea prin inspecție a reacției musculare(contracție sau
relaxare), promptitudine, intensitate și durată. Contractibilitatea este normokinezia. Tulburările de
contractibilitate se numesc diskinezii.
Hipokineziile – mișcări sau contracții musculare slabe, lente, rare(bradikinezii), sau complet
inexistente(akinezii). Hiperkineziile – mișcări sau contracții musculare intense, creșterea tonusului muscular,
exagerarea frecvenței, intensității și duratei contracției. Contracțiile sunt involuntare, automate, stereotipice.
Acestea sunt:
Crampa – contracție involuntară spastică, dureroasă, temporară, localizată sau generalizată. În caz de
nevralgii, microleziuni ischemicesau hipovitaminoze din grupul B, A, F. Contractura – contracție tonică,
involuntară, permanentă a unui mușchi sau grup de mușchi, deobicei la un membru. În meningoencefalite,
scleroze medulare, tetanos, tulburări endocrine și de metabolism. Convulsia – succesiune de contracții
involuntare, temporare și puternice ale unui, unui grup sau întregii musculaturi. Întâlnite în accesul
epileptiform, în ictusul apoplectic, în intoxicații sau în stările grave de anemie. Mioclonia propriu-zisă –
contracție musculară involuntară, bruscă, ritmică, temporară sau permanentă și care nu dispare în somn.
Coreea – mișcare involuntară, aritmică, rapidă, dezordonată și lipsită de finalitate. Dispare brusc în somn sau în
odihnă. Tremurătura – involuntară, de intensitate mică, ritmică și uniformă. Poate fi pasageră sau de duratăși
se poate manifesta în stațiune sau în mișcare. În sindromul febril, în surmenaj, în intoxicații, în boli infecțioase,
avitaminoze sau boli degenerative. Fibrilația usculară – contracție involuntară fină, rapidă, ritmică, localizată la
un grup mic de fibre musculare.
Akineziile – sau paraliziile, dispariția funcției motorii și imposibilitatea de contracție a unui mușchi sau grup, ca
urmare a lipsei influxului nervos motor. Disfuncția musculară este urmată de amiotrofie, micșorarea maselor
musculare și pierderea tonusului muscular. Paraliziile pot fi spastice, când sunt însoțite de hipertrofie
musculară(mușchii sunt duri și contractați) sau pot fi flasce, când sunt însoțite de hipotonie sau atonie
musculară.
După fenomenul care le determină paraliziile pot fi paralizii organice, când leziunile sunt deinitive și cuprind
mușchii și căile nervoase motorii și funcționale, și paralizii false, când sunt afectate transmiterea sau formarea
influxului nervos(tulburări vasculare, anemii, intoxicații).

Examinarea și semiologia coordonării mișcărilor – Tulburări de coordonare pot fi:

Mișcările anormale, pasive sau inerte – Ataxii – tulburări de coordonare a mișcărilor voluntare. Se exprimă
prin nesiguranță sau incapacitatea de a executa mișcările, prin clătiniri, tndințe la căderi, mișcări
disproporționate, nesincronizate.
Ataxia cerebrală – mers anevoios, cu mișcări ce nu se acomodează terenului. În urma unor tulburări
circulatorii, care afectează meningele și encefalul.
Ataxia cerebeloasă – se caracterizează prin dismetrie (dimensionarea greșită a mișcărilor), sub forma
hipermetriei (mișc.exagerate) sau hipometriei(mișc.incomplete); disarmonie cu mișcări neregulate, asincrone,
asemănătoare mersului de om beat.
Ataxia labirintică – dificultăți în deplasare, care se accentuează la acoperirea ochiului.
Ataxia medulară sau locomotorie propriu-zisă – mers dezorganizat, dismetric pe linie dreaptă(când cu pași
mari când cu pași mici), cu mișcări disproporționate ale membrelor.
Vertijul – sau amețeala – este o stare de anxietate, reducerea cunoștinței, dezechilibru. În unele intoxicații,
inflamații sau în cazul tulburărilor la nivelul encefalului. Clinic animalul se deplasează în cerc, se clatină și
încearcă să-și mențină echilibrul. În decubit pedalează cu membrele înercând redresarea sau idicarea, dar nu
poate.
Astazia – este formă de ataxie în stațiune și constă în imposibiitatea de a menține echilibrul.
23
Mișcările anormale, active sau forțate
Mișcările în manej – deplasare circulară persistentă, obsedantă, cu păstrarea direcției. Apar în urma leziunilor
localizate în zona motorie corticală: compresiuni craniene, tumorale, hemoragii sau procese inflamatorii ce
cuprind lobul parietal, lobul frontal, pedunculii cerebrali și cerebeloși sau când leziunea este localizată la
nivelul urechii interne sau externe, ori la nivelul musculaturii cervicale.
Pirearea sau rotirea în cerc – animalul rămâne pe loc cu trenul posterior și execută mișcări numai cu trenul
anterior, în mod insistent și prelungit. În leziuni localizate la nivelul pedunculilor cerebrali posteriori.
Pulsiunile – tendințe involuntare de deplasare într-o direcție. Anteropulsia – cu deplasarea mereu înainte(în
hipertensiune cerebrală, în sindromul hepatoencefalic sau în urma leziunilor striopalidale), retropulsia sau
posteropulsia – cu deplasarea mereu înapoi(în leziuni de la nivelul segmentului caudal al vermisului, în
meningite occipitale sau bazale), lateropulsia – deplasarea mereu lateral(în leziunile labirintice, cerebeloase
sau în sindromul hepatoencefalitic).
Rostogolirea – răsucirea corpului în jurul axului longitudinal. Consecința lezionării pedunculilor cerebrali
laterali, ai lobilor laterali ai cerebelului, a pedunculilor cerebeloși mijlocii, a labiritului sau a căilor vestibulare.
Dromomania – tendința irezistibilă, periodică sau permanentă, de a merge fără o direcție anume. În leziuni
localizate la nivelul corpilor striați, la nucleul lenticular, la tuberculii patrugemeni sau în caz de meningite și
encefalite.
Examinarea și semiologia excitabilității neuromusculare – examinarea constă în verificarea răspunsului
neuromuscular la diferite excitații(mecanice sau electrice) aplicate pe o zonă receptivă a unui arc reflex simplu.
Reflexele profunde – se verifică prin percuție. Sunt periostale, tendinoase și musculare.
Reflexul rotulian sau patelar – extensia gambei ca răspuns al contracției cvadricepsului femural, la percuția
ligamentului rotulian mdian, pe animalul aflat în decubit. Exagerarea reflexului este întâlnită în leziuni
cerebrale, cerebeloase. Scăderea reflexului sau abolirea lui arată lezionarea centrilor lombari și a căilor
senzitive medulare.
Reflexul anconaților sau reflexul tricepsului brahial – la percuția tendoanelor anconaților, deasupra olecranului,
când membrul este semiflex și constă într-o ușoară extensie a antebrațului.
Reflexul ahilian – la percuția tendonului lui Achile, pe animalul în decubit lateral, constă în extensia membrului.
Exagerarea lui denotă o excitabilitate crescută a centrilor medulari sacrali.
Reflexul upracarpian – percuția tendonului extensor carporadial și a mușchiului extensor digital comun, ce
determină extensia articulației carpiene.
Reflexul supratarsian – la percuția tendonului mușchiului tibial cranial și al extensorului digital lateral, plasat pe
fața antero-laterală a gambei. Prezența acestui reflex presupune integritatea nervului tibial și a porțiunii
lombare a măduvei spinării.
Reflexul metatarsian – percuția metatarsului, respectiv a tendonului extensor digital, aproape de jaret, la fața
anterioară a regiunii metatarsiene.
Reflexele periostale – reprezentate de: reflexul calcanelui (contracția bicepsului femural și a semitendinosului,
când se percută vârful calcaneului), reflexul osului copitei (retragerea membrului la palparea cu cleștele de
încercat copita).
Reflexele superficiale – se declanșează prin excitarea pielii (înțepare, ciupire, rulare, atingere de către insecte).
Leziunile cortocale reduc sau abolesc reflexele superficiale. Sunt cutanate, mucoase și pupilare).
Reflexele cutanate – Reflexul greabănului – contracție repetată a mușchiului pielos pe o latură sau ambele ale
regiunii, la percutarea ușoară sau la înțeparea pielii. Este constant la cabaline și slab la bovine.
Reflexul dorsal – ciupirea pielii înapoia greabănului determină lordozarea animalului. Atestă integritatea
segmentului medular cervical C6-C7-C8 și T1-T2.
Reflexul abdominal – la atingerea pielii sau a părului din regiunea abdomenului laterală sau letaro-ventrală.
Reflexul de scărpinare la câine – la scărpinarea regiunii lombare animalul efectuează mișcări de pedalare cu
membrul posterior situat deasupra, în decubit lateral.
24
Reflexul gluteal (fesier) – contracție a mușchilor fesieri la excitarea pielii din această regiune. Atestă
integritatea medulară lombo-sacrală.
Reflexul cvadricepsului – contracția cvadricepsului la atingerea articulațiilor coccigiene.
Reflexul codal – coborârea și lipirea cozii pe regiunea perineală la atingerea feței interne a cozii.
Reflexul perineal, Reflexul anal –
Reflexul cremastrian – contracția mușchiului cremaster, ridicarea testiculelor la atingerea pielii pe fața internă
a coapselor.
Reflexul scrotal – contracția scrotului în caz de înțeparea, agenți termici(rece, cald) pe scrot. Atestă
integritatea segmentului sacral S2.
Reflexul mamar (la vacă) – reflexarea membrelor posterioare la atingerea feței posterioare a mamelei sau a
coapselor.
Refșexul plantar (interdifital) – reflexarea degetelor la atingerea sau înțeparea ușoară a pielii interdigitale (la
membrele posterioare). Atestă integritatea corticală, medulară lombară și a nervilor ischiatici.
Reflexele mucoase și pupilare – Reflexul palpebral – închiderea pleoapelor la atingerea cililor sau a
pleoapei.Atestă integritatea căii senzitive a nervului trigemen și a căii motorii a nervului facial.
Reflexul pupilar – reacția pupilei la excitația luminoasă. Lumina puternică determină mioză (pupila se
micșorează), iar întunericul determină midriază (pupila se mărește).
Reflexul de masticație – la atingerea buccelor.
Reflexul deglutiției – la tingerea limbii sau laringelui.
Reflexul de strănut – la excitarea mecanică sau chimică a mucoasei nazale.
Reflexul palatin – deschiderea gurii la apăsarea cu degetul pe palat, pe bare sau prin ciupirea frâului limbii. Se
utilizează pentru deschiderea gurii la cabaline și bovine.
Examinarea și semiologia sensibilității – se verifică prin aplicare unui excitant adecvat receptorului și
apreacierea răspunsului dat de animal. Sensibilitatea cutanată și mucoasă este diferită pe suprafața corpului,
sunt zone mai sensibile, mai puțin sensibile și unele insensibile. Examenul sensibilității cuprinde: sensibilitatea
exteroceptivă la piele(tactilă termică, dureroasă), la mucoase (tactilă termică, dureroasă, gustativă),
telereceptivă sau senzorială (vizuală, auditivă, olfactivă); sensibilitatea proprioceptivă sau profundă;
sensibilitatea interoceptivă (viscerală).
Semiologia sensibilității – tulburările sensibilității superficiale se numesc disestezii. Hiperestezia – exagerarea
sinsibilității termice și tactile. Hiperalgia sau hiperalgezia – exagerarea sensibilității dureroase. Se întâlnesc în
caz de nevralgii, în nevrite. Hipoestezia, respectiv hipoalgia și anestezia – în cazul distrugerii parțiale sau totale
a nervului somatic senzitiv.
Anestezii de tip global – (sindromul medular total)- în urma leziunilor ce secționează transversal măduva. Se
instalează paralizii de tip flasc, abolirea reflexelor tendinoase, urmată de incontinență de fecale și urină.
Anestezia de tip Brown-Sequard(sindromul medular lateral) – în urma leziunilor care secționează transversal
numai jumătatea laterală a măduvei. Se manifestă prin tulburări motorii homolaterale.
Anestezia de tip leucomedular lateral – leziunea similară cu cea din sindromul Brown-Sequard, dar cuprinde
doar substanța albă, mai exact fasciculul spino-cerebelos direct, fasciculul spino-cerebelos-încrucișat și
fasciculul talamic.
Anestezia de tip leucomedular dorsal – lezionarea fasciculelor Goll și Burdach. Se caracterizează prin dismetrie,
mers talonat și ataxie medulară.
Anestezia de tip leucomedular ventral – în discopatiile vertebrale și se caracterizează prin paralizia spastică
zonală.
Anestezia de tip medular dorsal – în cazul lezionării jumătătții dorsale a măduvei. Reducerea sau abolirea
sensibilității termice și dureroase, dar cu păstrarea sensibilității tactile.
Anestezia de tip medular ventral – distrugerea neuronilor motori din coarnele ventrale ale măduvei.
Manifestat prin mioclonii, ticuri, mișcări coreice (boala Carre, boala Teschen).
25
Anestezia de tip ”coadă de cal” – lezionarea centrilor senzitivi din partea terminală a măduvei spinării. Abolirea
sensibilității în regiunea anală, vulvară și a cozii, uneori și a membrelor posterioare.
Parestezia – modificare a sensibilității exprimată prin scărpinare. Determinat de iritații locale cutanate,
tulburări endocrine, infecții, degenerescențe ale nervilor senzitivi.

Sensibilitatea telereceptivă sau senzorială

Examinarea și semiologia văzului
Examenul fizic – prin inspecție și palpare se examinează regiunea perioculară, fanta palpebrală, pleoapele,
corneea, sclerotica, conjunctiva și pleoapa a III-a. Se verifică prin sondaj sau spălătură canalul lăcrimal.
Examenul fundului de ochi se face cu oftalmoscopul.
Aspecte semiologice: epiforă – secreție lacrimală în exces. Însoțește procesele inflamatorii oculare sau
conjunctivale. În cazul diminuării sau lipsei secreției lacrimale se poate usca corneea și conjunctiva -
xeroftalmie. Blefarită – inflamația pleoapei. Pseudoptoză – edemul pleoapei. Blefaroptoză – paralizia pleoapei.
Trichiazisul – devierea cililor palpebrali (gene) spre globul ocular.Ciclite – inflamația corpului ciliar.
Aparatul lăcrimal – dacrioadenită – inflamația aparatului lacrimal în urma tumorilor, chisturilor, hipertrofiei
carunculului lăcrimal. Sacul lăcrimal se poate inflama – dacriocistita.
Globul ocular – poate fin înfundat în orbită – enoftalmie, sau poate proemina spre exterior – exoftalmie.
Nistagmus – mișcări cntinue și involuntare ale globului ocular. Strabism – devierea direcției privirii, poate fi
divergent( spre exterior) sau convergent(spre unghiul intern al ochiului). Glaucom – creșterea tensiunii
globului ocular. Ciclopie – lipsa unui ochi. Keratită – modificare de transparență a corneei duă procese
inflamatorii. Stafilom – mărirea în volum și desprinderea parțială sau totală a corneei. La nivelul irisului, se pot
întâlnii modificări de culoare, hipo sau hipercromii iriene, uni sau bilaterale. Pupila poate prezenta mioză
(îngustarea), midriază ( dilatare), anizocorie(inegalitate). În unele tulburări nervoase apare hippus – dilatații și
contracții cuccesive ale pupilei. La nivelul cristalinului pot fi întâlnite luxația, opaficierea sau cataracta și lipsa
acestuia sau afakia.
Examenul fundului de ochi – poate evidenția hemoragii retiniene, unele formațiuni chistice sau desprinderi de
retină.
Semiologia analizatorului vizual
Amauroza sau cetitatea – lipsa sau pierderea văzului, ca urmare a unor tulburări nervoase. Animalele oarbe țin
capul foarte mult ridicat, urechile extrem de mobile și îndreptate în direcția de deplasare, calcă rar, cu
prudență și se lovesc de obstacole.
Tulburările de acomodare – sub formă de : ametropie – vicu de acomodare, nictalopie – cecitatea nocturnă,
hemarolopie – cecitatea diurnă.
Examinarea și semiologia auzului
Examenul fizic – poate releva imobilitatea conchiei auriculare (paralizii), contracturi ale mușchilor auriculari,
mialgii, nevrite sau obstruări ale canalului extern cu cerumen, pământ, furaje, corpuri străine.
Examenul funcțional – prin emiterea unor zgomote de intensitate variată și din direcții diferite, și se urmărește
mobilitatea pavilioanelor urechii și mișcarea capului. Tulburări de auz:
Hiperacuzia – creșterea sensibilității auditive.
Hipoacuzia – reducerea percepției auditive, ca urmare a lezionării căii de transmitere a sunetului sau a
elementelor de recepție.
Surditatea, anacuzia – lipsa auzului datorită lezării profunde și uneori definitive a analizatorului acustic.
Hipoacuzii, anacuzii parțiale sau totale se pot întâlni în encefalite, otite cronice, în unele leziuni bulbare.
Examinarea secreției otice – recoltarea cu tampoane sterile sau cu seringa. Examinarea se face macroscopic,
microscopic, microbiologic(bacteriologic, virusologic, parazitologic, micotic) și biochimic. Se pune în evidență
existența sângelui (otoragia) sau puroiului (otita purulentă).

26
Sensibilitatea interoceptivă (viscerală) – la animalul sănătos viscerele sunt lipsite de sensibilitat perceptibilă.
În condiții patologice înă pot prezenta sensibilitate dureroasă. În cazul stărilor nervoase de
hipercontracție(spasm), în urma tulburărilor circulatorii(tromboze, embolii) sau în urma proceselor
inflamatorii. Sensibilitatea viscerală poate fi: locală, proiectată sau reflectată. Reflectarea se realizează prin
legături nervoase de la nivelul ganglionilor rahidieni între sistemul nervos somatic și sistemul nervos vegetativ
visceral. (tabel.20).
Examinarea reflexelor neurovegetative – verificarea unuia sau a celor trei reflexe vegetative utilizate mai
frecvent: reflexul oculo-cardiac (reflexul Dagnini-Aschner), reflexul labio-cardiac(reflexul Sabrin) și reflexul oto-
cardiac(reflexul Roger). În prealabil se apreaciază frecvența și ritmul cardiac, după care se aplică un excitant
(compresiune) asupra globilor oculari, strangularea buzei superioare sau a conchiei auriculare, și în paralel se
urmăresc variațiile frecvenței și a ritmului cardiac. La animal sănătos nu se modifică cu mai mult de 6 contracții
pe minut. În cazul distoniilor neurovegetative, modificările sunt mai mari, și determină tahicardie în distonii
simpaticone, și bradicardie în dostonia vagală.
Principalele acțiuni ale simpaticului și parasimpaticului – examinarea sistemului neurovegetativ constă în
verificarea acțiunii simpaticului și parasimpaticului asupra diferitelor organe (tabel 21).
Echilibrul sistemului neurovegetativ se
numete eutonie, iar starea de
dezechilibru este distonie. În condiții
fiziologice distonia determină din
partea organismului un răspuns
compensator, reflexe corectoare.
Cănd corectarea nu mai este posibilă apare
distonia neurovegetativă cu
predominanță vagotonă ( se
manifestă prin: somnolență, mioză,
hipotensiune oculară, bradicardie,
hipotensiune arterială, paloare,
balonare abdominală, vomitări,
diaree, polakisurie, limfocitoză,
hipotermie) sau distonie
neurovegetativă cu predominanță
simpaticotonă (excitație
neuromusculară crescută, agitație permanentă, exoftalmie, midriază, dureri, tahicardie, hipertensiune
arterială, constipație, oligurie sau anurie).
Examenul fizic al craniului și coloanei vertebrale
Examenul fizic al craniului
Inspecția – date despre forma, integritatea, dimensiunea și simetria. Pot fi modificate de traumatisme craniene
(edeme, hemoragii, ftacturi, periostite), unele modificări metabolice care afectează structura oaselor(exostoze,
osteofibroze, rahitism, osteomalacie) și de unele deformări generale și unilaterale (hidrocefalie, cenuroză,
encefalocel, meningoencefalocel).
Palparea – se recomadă după radiografiere. Se apreaciază sensibilitatea, temperatura, intergritatea și
rezistența cutiei craniene, precum și manifestările nervoase pe care poate declanșa palparea.
Percuția – direct, la început cu intensitate mică, apoi va crește progresiv. Se percută simetric și comparativ. La
animale mici cu degetul, la cele mari cu ciocanul plesimetric.
Examenul fizic al coloanei vertebrale
Inspecția – se face din profil, din spate și din față, și dacă se poate din sus (vedere dorsală). Semiologoc se pot
distinge modificări de formă, de poziție și de direcție, care pot fi temporare (impuse de durere, imobilitate
27
funcțională pasageră) sau definitive. Spinarea convexă – tulburarea de conformație sau reacție reflexă a
durerilor de la stomac sau ficat. Spinarea în unghi ascuțit (cocoașă adevărată) – sau gibozitate, modificare
conformațională posttraumatică sau consecința unor procese inflamatorii ale vertebrelor (spondilite,
spondiloze). Spinarea lăsată, înșeuată sau lordoză – conformație defectuoasă sau datorită întinderii
ligamentelor intervertebrale și realaxării musculaturii episomei. Spinarea deviată în lateral, spinare în formă
de ”S” sau scolioză – mai frecvent în segmentul dorso-lombar, ca modificare de atitudine, defect de
conformație sau în afecțiuni dureroase unilaterale ( lumbago). Ortotonusul – poziția în care capul este
menținut pe o linie orizontală cu gâtul. Poate fi pasageră, ca rezultat al contracției musculaturii cervicale (în
tetanos, miozite, intoxicații stricnice, dispnee respiratorie) sau poate fi de durată, ca rezultat al unor fracturi și
anchiloze vertebrale cervicale. Opistotonus – extensia capului pe spate (în tetanos, hipovitaminoza B,
meningite). Lumbago – este o cifoscolioză lombară, cu reducerea marcantă a mobilității coloanei vertebrale în
regiunea lombară. (în spondilite, luxații, fracturi ale discurilor intervertebrale, în meningitele sau radiculitele
lombare).
Palparea - inițial superficial apoi profund, executând și flexiuni ușoare coloanei. Sensibilitatea crescută se
observă în inflamații, unele afecțiuni musculare, vertebrale sau meningo-medulare.
Percuția – prin vibrația determinată poate evidenția durerea și reflexele.
Examenul măduvei spinării – se evaluează mersul animalului. Afectarea măduvei spinării provoacă simptome
bilaterale, cu localizare caudală față de sediul leziunii. Ataxia – tulburări în coordonarea mersului, se poate
manifesta ca hipometrie(pași mai scurți), hipermetrie ( pași mai mari), dimetrie ( combinate). Cauzele ataxiei
pot fi: deficit kinestezic în nervul periferic sau la nivelul măduvei spinării, tulburare vestibulară sau tulburare
cerebrală. Pareză – tulburări în forța mișcării voluntare. Slăbicune musculară sau incapacitatea de a merge.
Motoneuronul superior – neuron eferent de comandă, responsabil pentru inițierea și menținerea mișcărilor
normale și pentru menținerea tonusului în mușchii extensori, pentru a susține corpul. Corpul celular se găsește
în cortexul cerebral, nuclei bazali, truchiul cerebral sau măduva spinării. Axonul său nu părăsește niciodată
sistemul nervos central și realizează sinapse indirecte, printr-un interneuron, cu un motoneuron inferior
pentru a inhiba activitatea acestuia. Leziunile protoneuronului superior declanșează efectul inhibitor asupra
motoneuronului inferior. Clinic rezultă o pareză sau o paralizie spastică cu activitate reflexă normală sau
crescută și tonus crescut al al mușchilor extensori.
Motoneuronul inferior – este un neuron eferent care conectează sistemul nervos central cu un organ
efector.Corpul celular se găsește în cornul ventral al substanței cebușii din măduva spinării sau în nucleul
nervului cranian din trunchiul cerebral. Axonul său părăsește sistemul nervos central prin rădăcinile ventrale
ale nervului pentru a se uni succesiv cu un nerv spinal și un nerv periferic, înainte de a realiza o sinapsă cu un
organ efector reprezentat de mușchi sau de glande. Leziunile motoneuronului inferior area ca semne clinice:
pareză sau paralizie flască, reflexe reduse sau absente, tonus muscular redus sau absent, atrofie musculară
timpurie și severă.
Sindroame adenohipofizare – sunt tulburări ale organismului datorate disfuncțiilor secretorii adenohipofizare
în hormoni somatropi (STH), tireotropi (TSH), adenocorticotropi (ACTH) și gonadotropi (GTH).
Sindromul hipoadenohipofizar – insufuciență adenohipofizară. Se exprimă prin nanism, microsomie sau
nanospmie, o creștere insuficientă a organismului însoțită sau nu de infantilism(nedezvoltare sexuală și
psihică), ca urmare a scăderii secreției de hormoni somatotropi și gonadotropi.
Panhipopituarismul – insuficiență globală a hipofizei. Se exprimă prin cașexie hipofizară (maladia Simmonds).
Clinic: slăbire progresivă, anorexie, somnolență, atonie digestivă, distrofii cutanate, hipotensiune arterială și
hipogonadism. Rar întâlnită la animale.
Sindromul hiperadenohipofizar – hipersecreție și hiperfuncție a lobului anterior al hipofizei. Se exprimă clinic
prin gigantism sau macrosomie, dezvoltare staturală și ponderală exagerată la animale tinere, ca urmare a
excesului de STH. Rar la animale. Frecvent este însoțit de infantilism genital. Se poate manifesta și sub forma
maladiei Cushing.
28
Acromegalia – creșterea exagerată a oaselor, dezvoltare în lățime și grosime mai ales la falange, nas, unele
viscere, datorită hiperproducției de STH după încheierea creșterii și închiderea epifizelor osoase. Rar la
animale.
Sindromul abcesului hipofizar – la bovine evaluează în principal sub formă de meningoencefalită cu localizare
de focar, și nu cu simptomele difuncției hipofizare.
Semiologia endocrinozelor tiroidiene
Sindromul hipotiroidian – reducerea metabolismului bazal, având consecințe valexia sturmică, uscare și
îngroșarea pielii, realizând mixedemul la adult, iar la tineret tulburări de creștere (nanism tiroidian) și de
conformație. Se manifestă prin picioare scurte, gât scurt și tulburări corticale. La câine cel mai frecvent este
consecința tiroide autoimune de tip Hashimato, precum și hipopituarismului.
Sindromul hipertiroidian – (boala Basedow, boala Flajani sau boala Graves). Determinat frecvent de adenomul
tiroidian sau de unii factori ce provoacă hiperfuncția glandei. Clinic se exprimă prin exoftalmie, privire fixă,
tahicardie permanentă, activitatea corticală exagerată, tulburări de excitabilitate neuromusculară și motilitate
(tremurături musculare, exagerarea reflexelor), hipertermie, slăbiciune generală, însoțită de hipergșicemie,
glicozurie, poliurie, albuminurie, bulimie, dar slăbire progresivă.
Examenul și semiologia testiculului endocrin
Examenul funcțional – aprecierea libidoului, a potenței sexuale, calității spermei și dozarea hormonilor.
Examenul fizic – direct prin inspecție și palpare. Se stabilesc poziția, dimensiunile, sensibilitatea, temperatura
și consistența testiculelor.
Endocrionozele testiculare – sindromul hipotesticular sau anorhidie endocrină – nedezvoltarea sai lipsa
testiculelor, apariția întârziată a caracterelor secundare masculine, tendința la îngrășare, în perioada de
creștere o dezvoltare exagerată a scheletului. Sindromul de hipergenitalism sau de hiperorhidie endocrină –
dezvoltarea exagerată a organelor sexuale, instinct sexual exagerat, violent, eventual dublat de perversiuni. În
peroada de dezvoltare însuficientă dezvoltare a scheletului în înălțime, compensată de creșterea oaselor în
lățime.
Examenul și semiologia ovarului endocrin
Examenul funcțional – aprecierea intensității, frecvenței și duratei căldurilor, calitatea libidoului și modificările
secretorii, dozarea hormonilor feminini și efectuarea testelor citologice. Dozarea hormonilor presupune
identificarea și aprecierea cantitativă a estrogenilor sau a gonadotrofinelor în urină.
Endocrinoze ovariene – sindomul de hipofoliculinism – hipersecreție de foliculină. Lipsa căldurilor, frigiditate
sau anafrodizie, infantilism sexual, tulburări ale estrului și diestrului. La păsări tulburări ale ouatului.
Sindromul de hiperfoliculism – se exprimă prin nimfomanie, pubertate precoce și metroragii(hemoragii uterine)
și tulburări ale estrului. Sindromul de hipoluteinemie – hiposecreție de progesteron – se manifestă prin avort și
sterilitate. Sindromul de hiperluteinemie – se exprimă prin frigiditate. La inspecție se constată apariția unei
secreții vaginale gleroase, iar la palparea transrectală se poate identifica corpul galben proieminând la
suprafața ovarului. Frigiditatea în acest caz are un caracter temporar, corpul galben degenerând în timp.

29