Capitolul 6.

PATOLOGIA FICATULUI ŞI DUCTELOR BILIARE

6.1. Modificările cadaverice ale ficatului
Autoliza cadaverică este un proces rapid care duce la apariţia petelor decolorate, cenuşii, slab delimitate (fig.
6.1), care confluează în timp. Concomitent friabilitatea ficatului creşte iar în timp, mai ales la animale tinere, din
cauza stromei conjunctive reduse, parenchimul se dezintegrează şi tinde să se scurgă pe secţiune.
Imbibiţia hematolitică imprimă parenchimului o culoare roşienegricioasă, perivasculară iniţial, apoi difuză.
Imbibiţia biliară induce o culoare galben verzuie parenchimului din vecinătatea veziculei biliare.
Emfizemul cadaveric apare în urma fermentaţiilor bacteriene de putrefacţie, sub forma bulelor de gaz sub
capsulă şi în profunzimea parenchimului. În fazele avansate se produce liza parenchimului, acesta având culoare
cenuşie-verzuie, consistenţă păstoasă şi se scurge pe secţiune (fig. 6.2).
6.2. Anomaliile congenitale ale ficatului
Hipoplazia afectează de obicei unul sau mai mulţi lobi ai ficatului; ceilalţi lobi vor fi hiperplaziaţi şi vor
modifica conformaţia anatomică a ficatului.
Parenchimul hepatic eratic poate fi localizat la nivelul pancreasului, splinei, ligamentelor sau în cavitatea
toracică sub forma unor noduli cenuşii fibrozaţi.
Chisturile congenitale pot fi localizate intrahepatic, fiind derivate din canalele biliare; au epiteliu cubic sau
pavimentos şi conţin lichid galben limpede. Chisturile biliare multiple (ficat polichistic) se asociază cu rinichiul
polichistic şi reprezintă o malformaţie cu transmitere ereditară. Alte chisturi apar pe suprafaţa ficatului, sunt
chisturi capsulare cu conţinut seros şi, se pare, involuează spontan.
Atrezia biliară (imperforarea sau neformarea canalelor biliare şi a veziculei biliare) este o malformaţie rar
întâlnită la câine; duce la apariţia icterului, la o slabă dezvoltare corporală şi rahitism (lipsa bilei în intestin duce
la lipsa de emulsionare a lipidelor, lipsa absorbţiei acestora, inclusiv a vitaminelor liposolubile; rahitismul este
urmarea neabsorbţiei vitaminei D).
Ţesuturile ectopice care se pot întâlni în vezicula biliară include insulele de pancreas exo- şi endocrin, nodulii
hepatocitari şi focarele de mucoasă gastrică.
Şunturile vasculare congenitale sunt malformaţii ale vaselor de sânge, traduse prin legături anormale între
anumite vase din sectoare vasculare diferite. Şuntul arterio-portal (fistula arterio-portală) este descris la câine.
Arterele hepatice se deschid în ramificaţiile intrahepatice ale venei porte; consecutiv apare hipertensiunea
portală, fibrozarea venelor porte şi dezvoltarea şunturilor portosistemice. Şuntul venos porto-sistemic este o
legătură anormală care face legătură între vena portă şi vena cavă caudală. Sângele portal ocoleşte (megkeruli)
astfel
circulaţia funcţională a ficatului. Anomalia este mai frecventă la câine şi pisică. Şunturile pot fi intrahepatice
(persistenţă embrionară a ductului venos – partea stângă a ficatului) sau extrahepatice (între vena portă şi vena
cavă sau vena azigos).
6.3. Tulburări de circulaţie la nivelul ficatului
Şunturile portosistemice congenitale au fost prezentate anterior.
Circulaţia trofică. Obstrucţiile incomplete, lente, ale ramificaţiilor arterei hepatice nu au consecinţe deoarece
există numeroase anastomoze. Obstrucţiile rapide duc la necroză hepatică cu distribuţie acinară la câine,
pisică, rumegătoare şi cal.
Circulaţia funcţională (portală). Perfuzia ficatului cu sânge portal, ca şi cantitate, nu este uniform distribuită în
masa ficatului. Zonele cu hiperperfuzie se hiperplaziază iar cele cu hipoperfuzie se atrofiază. Obstrucţia acută,
completă a venei porte, aşa cum apare în strangulări ale intestinului, duce la moarte înainte de apariţia
modificărilor hepatice. Obstrucţia unei ramificaţii intrahepatice a venei porte duce la necroză masivă hepatică la
rumegătoare şi pisică. Obstrucţia unor ramificaţii mici ale venei porte nu duce pe termen scurt la modificări,
deoarece circulaţia trofică asigură oxigenul necesar; pe termen lung se produce atrofia până la dispariţie a
acinilor, prin privarea lor de factori de creştere şi nutrienţi de origine digestivă.
Circulaţia eferentă a ficatului începe cu sinusoidele şi venele centrolobulare şi se termină cu venele
suprahepatice care se varsă în cava posterioară. Hipoxia severă determinată de anemie sau scăderea saturaţiei în
1
oxigen este asociată cu necroză periacinară (centrolobulară). Cea mai comună leziune a circulaţiei eferente este
congestia pasivă în care se produce creşterea presiunii sanguine în venele hepatice comparativ cu presiunea din
circulaţia portă. Cauza cea mai frecventă a congestiei pasive a ficatului este insuficienţa cardiacă dreaptă, mai rar
congestia fiind determinată de torsiunea lobilor hepatici, de epanşamentele pericardice, de pericarditele
constrictive, de compresiunile mediastinale prin tumori, de inflamaţii ale venei cave, de tromboze, tumori şi
abcese ale venelor suprahepatice şi ale cavei sau de hernii transdiafragmatice cu încarcerarea ficatului.
În fazele iniţiale, ficatul este mărit, roşu vişiniu, cu margini rotunjite şi răzbuzează pe secţiune. Pe secţiune se
scurge mult sânge. Presiunea portală crescută secundar duce la dilatarea venelor portale, creşterea cantităţii de
lichid abdominal, roşiatic din cauza eritrodiapedezei; limfa, bogată în fibrinogen, coagulează pe suprafaţa
ficatului, alcătuind o membrană cu tentă roz. Microscopic, se constată dilatarea sinusoidelor, dilatarea venelor şi
a limfaticelor din zona centrolobulară, portală şi subcapsulară. În evoluţii mai lungi, datorită steatozei
perilobulare, periferia lobulilor este galbenă (steatoză) iar centrul este roşu vişiniu (congestie), aspectul fiind
caracteristic (ficat cardiac). Ficatul este mărit în volum, capsula este acoperită cu o peliculă de fibrină consistentă
care tinde să se organizeze în plăci fibroase. Microscopic, hepatocitele din zona centrolobulară sunt atrofiate,
necrozate, în mare parte dispărute; fibrele de reticulină sunt condensate în zona centrolobulară iar locul
hepatocitelor dispărute este luat de hematii. Sinusoidele sunt puternic dilatate, mai ales în zona centrolobulară.
Celulele Kupffer şi hepatocitele medio- şi centrolobulare sunt încărcate ce hemosiderină, semn al hemolizei
intravasculare hepatice (fig. 6.3. – 6.6)
În fazele cronice ale stazei sanguine se produce fibroza sau induraţia de stază, ficatul fiind mărit, dens, cenuşiu,
cu suprafaţa fin nodulară (fig. 6.7), acoperită uneori cu o peliculă de fibrină densă organizată în plăci fibroase
plate (fig.6.9). Concomitent se vor diagnostica leziunile care au indus staza hepatică, mai frecvent leziuni
cardiace, valvulare, miocardice sau pericardice, şi staza sanguină la nivelul altor organe din marea circulaţie.
Microscopic, caracteristică este fibroza zonei centrolobulare (fig. 6.8); fibroza centrolobulară duce la creşterea
suprafeţei acestei zone, suprafaţă mai mare decât a spaţiilor portale. Datorită acestui aspect, sinusoidele par să fie
centrate pe spaţiile portale iar leziunea este denumită descriptiv ficat inversat. În zona centrolobulară, vena
centrolobulară este dilatată, frecvent existând mai multe lumene vasculare în zona de fibroză.
Şunturi postosistemice dobândite extrahepatice apar în cazul fibrozei masive şi cirozei ficatului. Legăturile
circulaţiei porte cu marea circulaţie (vena cavă posterioară) se face prin intermediul venelor mezenterice
posterioare, vena renală dreaptă, venele gonadale şi esofagiene; aceste vene iau aspect varicos fiind dilatate şi
sinuoase. Ficatul este mai mic, fin nodular şi fibros. În inflamaţii cronice ale ficatului se pot realiza şunturi
portosistemice multiple intrahepatice, prin formarea de canale largi care leagă ramificaţiile portei direct de vena
centrolobulară; capilarele sinusoide sunt ocolite.
Teleangiectazia sinusoidelor hepatice este un aspect care se întâlneşte la vacă, fără semnificaţie funcţională, ca
zone miliare sau mai mari, de culoare roşie închisă bine delimitate. Pe secţiune apar ca şi cavităţi pline cu sânge.
Microscopic se constată capilare puternic dilatate, cu aspect cavernos, delimitate de pereţi capilari fini.
Hepatocitele din jur prezintă atrofie de compresiune. Teleangiectazia apare şi la pisicile bătrâne, mai ales
subcapsular.
6.4. Tulburările topografice ale ficatului
Deplasarea ficatului. Ficatul poate fi deplasat caudal, în cazul deplasării posterioare a diafragmului în cazul de
epanşamentelor pleurale. Ficatul poate fi deplasat anterior, în cazul herniilor diafragmatice. În timp se poate
produce fibroza pe fondul stazei cronice.
Torsiunea unui lob hepatic, de obicei a celui lateral stâng, la porc şi câine, duce la infarctizarea lobului şi moarte
prin şoc sau hemoragie.
Hernia transdiafragmatică poate interesa şi ficatul.
6.5. Ruptura hepatică - Bolile hepatice care cresc fragilitatea ficatului (hepatitele acute, amiloidoza, steatoza,
congestia acută, neoplasmele difuze – ex. Limfom malign) favorizează ruptura hepatică aşa-zis spontană (fig.
6.11). Traumatismele de diferite tipuri (accidente rutiere, lovituri, resuscitare la animale mici, fătare, etc.) - fig.
6.10. Ruptura parenchimului duce la formarea hematoamelor subcapsulare urmate de fibroză. Ruperea capsulei

2
Glisson duce la hemoperitoneu. Daca se rup canalele biliare apare peritonita chimică biliară cronică aseptică sau
peritonită acută septică şi moarte.
6.6. Tulburările de creştere ale ficatului
Atrofia generală a ficatului apare în cazul malnutriţiei, senilităţii, şunturilor portosistemice sau bolilor cronice
caşectizante (boală tumorală, enteropatii cu pierdere de proteine, insuficienţă renală cronică, etc.).
Macroscopic, ficatul este mic, închis la culoare, cu capsula ratatinată, groasă, la palpare este dens din cauza
condensării stromei normale. Microscopic, hepatocitele sunt mici, cu nuclei hipercromi, mici, citoplasma este
puţină; lobulii sunt mici iar stroma este mai evidentă din cauza condensării.
Atrofia locală apare ca urmare a unor compresiuni locale, subobstrucţii cronice ale canalelor biliare sau reducerii
irigării funcţionale (portale). Compresiunea cronică produsă de organe vecine poate cuprinde lobi hepatici
întregi. La cal se produce atrofia lobului drept ca urmare a compresiunii exercitate de colon iar la rumegătoare
atrofia lobului stâng din cauza compresiunii date de rumen. Atrofia locală poate fi urmarea compresiunii
exercitate de chisturi parazitare (ex. chistul hidatic), tumori, canale biliare fibrozate. Leziunile macroscopice şi
microscopice sunt similare cu cele din atrofia generală. Obstrucţia unor ramuri ale venei porte, prin privarea
ficatului de factori trofici, duce la atrofie zonală. Leziunile cronice ale canalelor biliare, prin drenarea dificilă a
bilei, induc atrofia ficatului (mai ales în lobul stâng care are canale biliare mai lungi) şi diferite grade de
inflamaţie şi fibroză.
Nodulii hiperplazici hepatocitari, unici sau multiplii, neasociaţi cu fibroza (diferenţiere de ciroză) sunt întâlniţi
mai frecvent la câinii bătrâni. Macroscopic, sunt relativ sferici, dimensiuni de ordinul milimetrilor sau
centimetrilor, sunt bine delimitaţi de restul parenchimului dar nu au capsulă; au culoare identică cu parenchimul
sau culoarea este deschisă, gălbuie (acumulare de lipide sau glicogen) sau roşie închisă (capilare dilatate).
Microscopic, nodulii sunt alcătuiţi din hepatocite care nu formează cordoane tipice; spaţiile porte sunt păstrate;
în noduli sunt hiperplaziate celulele lipidice perisinusale şi celulele Ito; frecvent apar celule cu ceroizi sau
granuloame lipidice – colesteatoame.
Hiperplazia chistică a glandelor mucoase din epiteliul biliar (ducte şi veziculă) este asociat inflamaţiilor cronice
ale canalelor biliare (colangite cronice) sau intoxicaţiilor cronice cu derivaţi cloruraţi naftalenici la bovine.
Macroscopic apar noduli sesili sau polipoizi care microscopic sunt hiperplazii ale glandelor mucoase, cu retenţie
de mucus.
Megalocitoza hepatocitelor se caracterizează prin apariţia celulelor cu nucleul mare, cu cromatină fragmentată,
puţină, şi nucleol proeminent (fig. 6.12). Citoplasma este bazofilă, abundentă, palidă la periferie şi granulară
(ARN) perinuclear. Uneori citoplasma prezintă expansiuni, invaginaţii intranucleare. Aspectul de megalocitoză
este caracteristic intoxicaţiilor cu substanţe care inhibă mitoza dar nu şi sinteza de nucleoproteine (ex.
aflatoxinele, alcaloizi pirolizidinici, agenţi alchilanţi).
Hepatocitele multinucleate. Prezenţa a doi nuclei într-un hepatocit este un aspect normal. Apariţia celulelor
multinucleate (cu 4-10 sau mai mulţi nuclei) este un aspect patologic întâlnit în hepatita cu celule gigante la
câine, intoxicaţia cu dioxină la pisică şi în protoprofirie la vacile din rasa Limousin.
6.7. Distrofiile ficatului
6.7.1. Steatoza – ficatul gras - Prin ficat gras se înţelege acumularea în hepatocite a unor cantităţi mari, peste
limitele fiziologice, de lipide, trigliceride în special. Aceste lipide devin vizibile sub forma picăturilor
intracitoplasmatice. Evidenţierea picăturilor de lipide în citoplasma hepatocitelor poate fi un aspect fiziologic,
după digerarea unor cantităţi mari de lipide, în timpul lactaţiei la vaci, în timpul ouatului la pasăre sau în
hepatocitele fetale. Apariţia leziunilor ireversibile, de necroză a hepatocitelor, diferenţiază steatoza de încărcarea
fiziologică sau tranzitorie. Cea mai mare parte a acizilor graşi mobilizaţi din depozitele adipoase sau absorbiţi
intestinal este preluată de ficat şi transformată în trigliceride. Trigliceridele hepatice sunt modificate oxidativ dar
cea mai mare parte sunt folosite în sinteza lipoproteinelor.
Patogeneza steatozei poate fi prezentată în cadrul a trei mecanisme: Steatoza propriu-zisă se produce printr-o
ofertă crescută de trigliceride sau acizi graşi (ex. mobilizarea grăsimilor de depozit, absorbţie intestinală
crescută). Steatoza de retenţie se produce printr-o utilizare scăzută a trigliceridelor în sinteza lipoproteinelor, prin
3
lipsă de oxigen, cum ar fi cazul anemiei cronice şi hiperemiei pasive, prin hipoproteinemie sau prin lipsă de
factori lipotropi cum ar fi colina şi metionina. În ambele situaţii infiltraţia grasă se produce într-o celulă care nu a
avut o leziune anterioară. Steatoza regresivă se dezvoltă ca o consecinţă a unei leziuni celulare, în principal a
condriomului, cum ar fi cazul diverselor intoxicaţii (cloroform, tetraclorură de carbon, fosfor, toxine bacteriene
şi altele). În acest caz leziunea celulară împiedică utilizarea lipidelor de către celulă.
Tipuri de steatoză hepatică, după distribuţia la nivelul lobulului hepatic:
Steatoza focală - grupuri de hepatocite cu infiltraţie grasă distribuite neregulat în lobul - corespunde, în general,
unei steatoze regresive.
Steatoza centrolobulară poate fi de retenţie (ex. hipoxie din anemie) sau regresivă (ex. procese toxico-
infecţioase).
Steatoza perilobulară este în general de retenţie (hiperemie pasivă, hipoproteinemie). De asemenea se poate
întâlni în intoxicaţii şi în steatoza propriu-zisă deoarece hepatocitele perilobulare sunt primele care răspund la
substanţele toxice şi la nivelul crescut al acizilor graşi în sânge.
Steatoza difuză corespunde ficatului gras propriu-zis şi apare în tulburări metabolice grave (mobilizare masivă a
lipidelor, diabet, hipotiroidism, dislipidemii, stres oxidativ intens).
Infarctul gras este un aspect particular al steatozei, reprezentat printrun focar gălbui situat sub capsula hepatică,
conic, cu vârful spre interiorul organului, bine delimitat de ţesutul înconjurător (fig. 6.16).
Morfologia ficatului gras - Macroscopic (fig. 6.14), ficatul cu steatoză este normal ca mărime sau crescut în
volum, culoarea este galbenă de intensitate direct proporţională cu gradul acumulării lipidice, cu capsula întinsă,
consistenţa este moale, friabilă. Suprafaţa de secţiune este gălbuie, opacă, unsuroasă. Histologic, hepatocitele
conţin picături de substanţă grasă. În microscopia pe secţiuni realizate la parafină picăturile de lipide apar ca
vacuole clare deoarece lipidele au fost dizolvate solvenţii organici (xilen). Secţionarea la gheaţă şi colorarea cu
coloranţi specifici (Sudan, Oil Red) pune în evidenţă lipidele. Steatoza cu vacuole (picături) mici, care conferă
un aspect spumos (fig. 6.15), şi steatoza cu vacuole (picături) mari, care dislocă şi comprimă nucleul la periferia
celulei (fig. 6.13).
Consecinţele şi evoluţia steatozei hepatice sunt în funcţie de intensitatea şi durata procesului:
- Revenire la normal, vindecare, dacă intensitatea leziunilor a fost scăzută şi acţiunea factorului inductor a
dispărut;
- Necroză celulară ca urmare a distrofiei sau a acţiunii altor factori metabolici sau toxici (celulele cu steatoză
sunt mai sensibile).
- Moartea celulară din steatozele cronice duce la fibroză hepatică, acumulare de ceroizi în celulele macrofagice
sinusoidale şi stromale; hiperplazia nodulară de regenerare duce la ciroză.
- Steatoza gravă, difuză, duce la insuficienţă hepatică acută.
Exemple de steatoză hepatică: Toxiemia de gestaţie a oilor este un sindrom de mobilizare a grăsimilor de depozit
la oile grase, de obicei cu gestaţie dublă. Sindromul este precipitat de orice cauză care scade aportul alimentar de
substanţe energetice. La necropsie se constată gestaţia gemelară (uzual), rumenul gol, steatoza hepatică şi
suprarenaliană gravă şi necroza focală a grăsimii abdominale. Histopatologic, se constată steatoză gravă cu
picături mici şi spongioza substanţei albe cerebrale (encefalopatie hepatică). Biochimia sângelui şi urinei indică
creşterea corpilor cetonici) – fig.6.14, 6.15.
Sindromul de mobilizare lipidică la taurine. Bilanţul energetic negativ (ingesta mică, producţie mare) în
săptămânile 4-6 postpartum duce la mobilizare lipidică masivă, steatoză gravă a ficatului şi a suprarenalelor şi
insuficienţă hepatică gravă, acută. Hiperlipemia esenţială a calului este un sindrom care afectează mai ales
poneii, respectiv femelele obeze gestante şi în lactaţie în asociere cu reducerea ingestei. Mobilizarea grăsimilor
din depozite induce steatoză hepatică gravă cu focare de necroză, rupturi hepatice, steatoză miocardică,
musculară, renală şi suprarenaliană; apar, de asemenea, hemoragii pe seroase, infarcte renale şi miocardice din
cauza coagulării intravasculare diseminată şi emboliilor lipidice.
Sindromul ficatului gras hemoragic la găină este polifactorial nutriţional, respectiv aportul energetic crescut şi
carenţa de factori lipotropi. Necropsic se constată anemie, steatoză hepatică, (ficat mare, galben-ruginiu sau
galben-auriu), hematoame subcapsulare sau parenchimatoase şi hemoperitoneu (fig. 6.11). Histopatologic se
4
constată steatoză hepatică, macrofage cu ceroizi şi liza reticulinei endoteliului sinusoidal.
6.7.2. Tezaurismozele nem keri
6.7.3. Amiloidoza – La carnivore este primară iar la pisică este asociată cu hipervitaminoza A. La bovine este
secundară inflamaţiilor cronice însoţite de distrucţii tisulare (tuberculoză, osteomielite, piometru) şi evoluează cu
amiloidoză renală care duce la insuficienţă renală şi moarte. La cal este secundară hiperimunizării pentru
obţinerea de seruri; evoluează cu insuficienţă hepatică, eventual rupturi ale ficatului. La pasăre, amiloidoza este
secundară inflamaţiilor cronice din micoplasmoză (aerosaculită fibrinoasă), tuberculoză, salmoneloză (peritonită,
salpingită fibrinoasă) sau artrite cronice purulente. Ficatul este mărit, are margini rotunjite, este palid, moale la
cal, dens, ferm la alte specii, friabil şi ceros la palpare (fig. 6.17). Frecvent, ficatul cu amiloidoză suferă rupturi.
Amiloidul se acumulează progresiv la nivelul spaţiului Disse (între capilarele sinusoide şi hepatocite)
determinând atrofia de compresiune şi dispariţia hepatocitelor. Vasele aferente, portale, pot fi şi ele sediul
depunerilor de amiloid. La pasăre, amiloidul se depune în plus în jurul venei centrolobulare şi sub epiteliul
canalelor biliare. Histologic apare ca o masă omogenă slab bazofilă în coloraţiile obişnuite, roşie în coloraţia cu
roşu de Congo (în această coloraţie amiloidul produce birefringenţă verde la examenul în lumină polarizată), şi
metacromazie roşie în coloraţia cu violet de metil (fig. 6.17 – 6.20).
6.7.4. Degenerarea hidropică nem keri
6.7.5. Hialinoza nem keri
6.7.6. Tulburări de pigmentaţie a ficatului
A. Melanoza - leziune congenitală întâlnită la miei şi purcei sub forma unor pete de culoare neagră pe suprafaţa
ficatului. Petele sunt neregulate, bine delimitate de câţiva centimetri. Microscopic, melanocitele sunt situate în
stroma şi capsula hepatică. În unele zone, Australia, Scandinavia, se întâlneşte o formă de melanoză dobândită a
ficatului, pulmonului, limfonodurilor şi cortexului renal. Pigmentul se acumulează în lizozomi şi nu pare să
inducă disfuncţie hepatocitară. Originea acestui pigment este incertă dar, se pare, este în legătură cu alimentaţia.
B. Lipofuscina şi ceroidul
Lipofuscina este cunoscută ca pigment de uzură şi apare frecvent în hepatocitele animalelor bătrâne sau
caşectice. Lipofuscina rezultă din degradarea membranelor celulare proprii în autolizozomi; acizii graşi
peroxidaţi se acumulează în lizozomi ca şi reziduuri sau corpi reziduali de mărimi diferite, vizibili la MO ca şi
granule de lipofuscină dispuse perinuclear. Lipofuscina are culoare galben-brună şi este autofluorescentă.
Lipofuscina este observată în hepatocite şi în regiunile pericanaliculare la oile din anumite rase (Southdown,
Corriedale) cu hiperbilirubinemie congenitală.
Ceroidul a fost observat în relaţie cu hemoragiile, de unde şi denumirea de hemofuscină. Hemoragiile, steatoza şi
necroza hepatică sunt condiţiile de apariţie a ceroidului. Este asemănător cu lipofuscina dar apare întotdeauna
patologic şi se produce în citoplasma macrofagelor sub formă de granule brune. Acestea corespund
heterofagozomilor, mai precis a heterolipofagozomilor, încărcaţi cu lipide hidrolizate şi degradate până la
stadiul de acizi graşi oxidaţi.
C. Hemosideroza
Acumularea de hemosiderină induce culoare brună ficatului. Microscopic, hemosiderina apare ca şi cristale
gălbui, brune sau negricioase în celulele Kupffer şi mai puţin în hepatocite. Diferenţierea de alţi se face pe
baza reacţiei Perls care colorează hemosiderina în albastru-verzui. Animalele nou-născute prezintă hemosideroză
normală, fiziologică. Patologic, hemosideroza apare în caz de hemolize masive (difuză), stază sanguină cronică
(centrolobulară) sau în urma hemoragiilor (focală) – fig.6.21.
D. Hemocromatoza - rară la animale dar a fost descrisă la rumegătoare expuse unor concentraţii mari de fier în
furaje sau apă. La câinii Basenji şi Beagle cu anemie hemolitică cronică secundară deficitului de piruvat-kinază
eritrocitară apare, de asemenea, hemosideroza. La nivel hepatic, fierul este depozitat în lizozomii hepatocitelor şi
celulelor epiteliului biliar. Ficatul este mărit în volum, brun, cu suprafaţa neregulată. Limfonodurile regionale
sunt brune, ca şi măduva hematogenă. Evoluţia leziunii este spre fibroză şi insuficienţă hepatică.
E. Icterul - Acumularea pigmenţilor biliari induce o culoare galben-brună (bilirubină) sau verzuie (biliverdină)
ficatului. Culoarea icterică se va observa şi la alte ţesuturi şi organe. Încadrarea icterului în cele trei categorii

5
clasice, hemolitic, hepatic şi colestatic, este relativă deoarece anemia posthemolitică este asociată cu suferinţă
hepatică iar în cazul stazei sărurile biliare interferează cu conjugarea şi transportul intracelular al bilirubinei.
Colestaza extrahepatică imprimă o culoare măslinie-verzuie ficatului. Asocierea steatozei cu icterul de stază duce
la o culoare galben verzuie şofran. Ductele biliare sunt dilatate. Histologic apar aşa-numiţii trombi biliari,
galben-verzui sau bruni, ramificaţi, situaţi între hepatocite (în canaliculele biliare) – fig. 6.24, 6.26. Picături mici,
izolate, galbene, pot fi observate în citoplasma hepatocitelor; se pot confunda cu hemosiderina sau hematina
(artefact – pigment formolic) – fig. 6.23, 6.26. În icterul de stază şi hemolitic este mai afectată zona
centrolobulară iar în icterul hepatocelular tot lobulul este uniform afectat. Celulele Kupffer sunt şi ele încărcate
cu pigment biliar. Colestaza prelungită duce la degenerarea hidropică cu aspect caracteristic al hepatocitelor
afectate. Citoplasma devine voluminoasă, vacuolizată, străbătută de un desen protoplasmatic brun (pigmenţi
biliari) cu dispoziţie asemănătoare unei pene de pasăre. Datorită acestui aspect morfologic în literatura engleză
degenerarea este denumită feathery degeneration – fig. 6.22, 6.25). Ruperea canalelor biliare duce la necroza
celulelor hepatice şi formarea de picături de pigment extracelular înconjurate, în timp, de macrofage şi celule
gigante.
6.7.7. Incluziile intranucleare neinfecţioase nem keri
6.7.8. Necroza hepatică - este indusă de factori diverşi: substanţe toxice, microorganisme, citokine, deficite
nutriţionale, hipoxie, factori metabolici, radicali liberi. Ca şi în alte ţesuturi, moartea celulară la nivelul ficatului
se face prin apoptoză şi necroză, care pot coexista. La periferia focarelor necrotice pot fi observate, uneori, celule
în apoptoză. Mai mult, corpii apoptotici, uneori în număr mare, se pot necroza înainte de a fi fagocitaţi.
Apoptoza afectează celule individuale dar în unele cazuri (ex. Atrofii secundare amiloidozei sau infiltrării
tumorale difuze) multe celule sunt observate în apoptoză. Caracteristice apoptozei sunt condensarea drastică a
citoplasmei, acidofilia crescută, picnoza şi rexa (fragmentarea) nucleului şi formarea corpilor apoptotici
(fragmente de nucleu înconjurate fiecare de citoplasmă şi membrană citoplasmatică). Datorită sechestrării
citoplasmei, organitelor şi fragmentelor de nucleu în vezicule delimitate de membrane (corpi apoptotici), nu
apare inflamaţia, hemoragia sau fibroza secundară. Corpii apoptotici sunt preluaţi de hepatocitele vecine şi devin
corpi acidofili intracitoplasmatici (corpi Councilman) sau sunt fagocitaţi de celulele Kupffer.
Necroza hepatocitelor poate avea două aspecte, necroză de coagulare şi necroză de lichefiere. În necroza de
coagulare, hepatocitele îşi păstrează forma şi dimensiunile, citoplasma este omogenă, acidofilă; nucleii sunt
vizibili, apar ca nişte umbre, apoi se deformează şi dispar. Celulele se deshidratează pasiv şi nu se fragmentează
spontan. Hepatocitele necrozate nu sunt preluate de hepatocitele viabile vecine ci numai de către macrofage.
Acest tip de necroză este întâlnit frecvent în hepatotoxicitatea acută. Necroza de lichefiere se asociază cu
vacuolizarea şi liza rapidă a unor grupuri de celule. Celule se hiperhidratează înaite de dezintegrare. Necroza de
lichefiere asociată cu infiltrat inflamator cu neutrofile şi macrofage este întâlnită în stadiile acute ale
salmonelozei, la toate speciile; în stadiile cronice, focarul este infiltrat limfocite şi histiocite.
Distribuţia anatomică a necrozei hepatice poate fi în focare de diferite dimensiuni sau poate fi difuză, afectând
toţi lobulii hepatici.
A. Necroza focală - Este un tip de necroză focală frecvent întâlnit în practica veterinară, fiind indusă de migrări
parazitare, infecţii virale, bacteriene, micotice, infecţii cu protozoare, boli toxice sau colestază. Necroza
afectează un grup de celule hepatice din cadrul lobulului, lobuli întregi, grupuri de lobuli sau zone întinse ale
lobilor hepatici. Necroza este însoţită de inflamaţie, dacă animalul supravieţuieşte îndeajuns. Macroscopic,
zonele cu necroză sunt decolorate, cenuşii sau galben cenuşii, cu zonă de congestie şi hemoragie la periferie, ca
un halou. Dacă necroza este însoţită de hemoragie, culoarea focarelor este roşie-cenuşie sau roşienegricioasă, în
funcţie de intensitatea hemoragiei. Consistenţa este crescută, fermă, friabilă, în cazul necrozei de coagulare. În
cazul necrozei de lichefiere, când focare sunt destul de mari, se constată ramolirea parenchimului hepatic. Iniţial
zonele de necroză sunt uşor proeminente iar mai târziu, prin resorbţie, devin depresate. În cazul obstrucţiei
biliare, ruperea canaliculelor sau ductelor biliare mici duce la formarea de mici lacuri de bilă, necroză
hepatocitară focală şi formarea de granuloame cu celule gigante. Necrozele focale au consecinţe patologice
reduse chiar dacă sunt numeroase; parenchimul neafectat asigură funcţia normală a ficatului. Moartea se produce
din cauza septicemiei sau toxiemiei care a produs necrozele hepatice. Focarele necrotice se resorb şi se
6
cicatrizează.
B. Necroza difuză
Spre deosebire de necroza focală, este un tip de necroză cu evoluţie gravă, adesea fatală, prin insuficienţă
hepatică acută. Necroza afectează toţi lobulii hepatici iar distribuţia leziunii la nivelul lobulului este zonală.
Necrozele periacinare (centrolobulare) afectează hepatocitele din centru lobulului hepatic. Deoarece
hepatocitele centrolobulare sunt cele mai îndepărtate de irigaţia portală, sunt mai sensibile la hipoxie. De aceea
în congestia pasivă, în anemii grave, în colapsul circulator din agonie şi în hipoxie în general, hepatocitele
centrolobulare se necrozează, necroza este de coagulare, de obicei; la periferia necrozei, hepatocitele suferă
degenerare hidropică sau grasă (hipoxie mai puţin gravă) – fig. 6.30 – 6.33. Ficatul cu necroză centrolobulară are
lobulaţia evidentă, centrul lobulului fiind galben-albicios în cazul anemiilor severe sau roşu-vişiniu, când
sângele, fără anemie, înlocuieşte hepatocitele necrozate. În acest ultim caz, degenerarea hepatocitelor la periferia
necrozei, induce evidenţierea unui halou gălbui (fig. 6.29).
Necroza perilobulară (centroacinară, periportală) este o leziune indusă de hepatotoxice, acizii biliari în cazul
stazei biliare (fig. 6.34, 6.35) sau de unele virusuri (ex. boala hemoragică a iepurelui). Uneori apare şi necroza
epiteliului biliar. Macroscopic, aspectele sunt diferite în funcţie de extinderea necrozei şi de eventuala
degenerare a hepatocitelor din restul lobulului. Oricum, lobulaţia este mai evidentă iar congestia şi, eventual,
hemoragia duc la evidenţierea zonei perilobulare.
Necroza mediolobulară este rară. Cuprinde benzi celulare înguste şi este urmată de resorbţie rapidă şi regenerare
completă. Se poate complica cu necroză centrolobulară sau perilobulară.
Necroza paracentrală este o necroză de coagulare care cuprinde un acin hepatic întreg ca urmare a unei venule
portale terminale (infarct al unui acin) sau ruperii unui canal biliar. Acinul se poate vedea cu ochiul liber,
având culoare alb-gălbuie. Resorbţia este urmată de cicatrizare.
Necroza masivă este o leziune distribuită neuniform la nivelul ficatului şi constă în necroza completă a unor
acini hepatici alăturaţi. Parenchimul necrozat suferă colaps iar regenerarea se face prin fibroză. Etiologia acestui
tip de necroză poate fi toxică, circulatorie sau nutriţională. Necroza este de coagulare, bruscă, şi afectează toate
celulele hepatice şi endoteliale (apar tromboze). Macroscopic, ficatul are aspect mozaicat, alternând zone de
culoare cenuşie sau gălbuie (zone cu celule vii) cu zone de culoare roşie-vişinie (zone de necroză, colaps şi
hemoragie). Suprafaţa ficatului este acoperită cu o reţea de fibrină (fig. 6.36). Evoluţia leziunii duce la fibroză
masivă, cu trame conjunctive vizibile prin transparenţa capsulei (fig. 6.37); tramele de fibroză delimitează
noduli proeminenţi de hiperplazie regeneratoare.
6.7.9. Inflamaţiile ficatului şi tractului biliar nem keri
A. Caracteristici anatomopatologice generale ale hepatitelor - Pentru a stabili diagnosticul de hepatită este
nevoie de existenţa necrozei hepatocitelor şi a reacţiei leucocitare la celulele necrozate. Leucocitele vor fi
prezente în lobuli şi în spaţiile portobiliare. Astfel în categoria hepatitelor intră şi necrozele toxice în care
necroza este urmată de reacţie celulară inflamatoare. Practic, orice necroză este urmată de inflamaţie dacă
animalul supravieţuieşte suficient. Ca leziuni hepatice nespecifice asociate hepatitelor se pot întâlni
edemul hepatic, leucocitoză hepatică şi mobilizarea celulelor Kupffer.
Edemul hepatic însoţeşte hepatitele acute dar se poate observa şi în alte situaţii patologice cum ar fi congestia
pasivă. Macroscopic, edemul este mai evident la nivelul ductelor biliare, inclusiv la nivelul veziculei biliare.
Microscopic, se remarcă edemul interstiţial şi dilatarea limfaticelor. De asemenea, se poate întâlni disjuncţia
celulelor endoteliale de cordoanele hepatocitare prin acumularea de lichid de edem.
Leucocitoza hepatică este mai pronunţată în infecţii bacteriene acute şi subacute. Se poate observa un număr
mare de leucocite sechestrate în sinusoide.
Mobilizarea celulelor Kupffer este rezultatul activării acestor macrofage pentru a fagocita materiale străine sau
denaturate din sângele sinusoidelor. Citoplasma devine bazofilă, abundentă iar nucleul devin mari, veziculoşi.
Acest aspect este întâlnit şi în alte situaţii patologice cum ar fi cazul hemolizelor intravasculare sau în anemia
infecţioasă a calului.
B. Tipuri de hepatite
a. Hepatite necrotice difuze - sunt produse de agenţi infecţioşi, mai ales de virusuri. Macroscopic sunt greu
7
observabile atunci când necroza are extindere redusă. Când extinderea la nivelul lobulului este mare, se poate
observa evidenţierea lobulaţiei. Exemple de hepatite difuze: Hepatita infecţioasă a câinelui. Ficatul este
congestionat (vişiniu) sau distrofic (galben-ruginiu), cu lobulaţia evidentă din cauza evidenţierii zonei
centrolobulare prin hemoragie; pe suprafaţa ficatului sunt prezente mase variabile de fibrină. Vezica biliara este
mărită în volum, cu peretele îngroşat (4-5 mm grosime din cauza edemului care, în unele cazuri, poate cuprinde
şi ţesutul conjunctiv pericanalicular biliar. Histopatologic, se constată necroză hepatică centrolobulară difuză,
apoptoze numeroase la trecerea de la necroză la ţesut normal şi incluzii bazofile intranucleare în celulele
hepatice, celulele Kupffer şi în celulele reticulare din organele limfoide. Fibrele de reticulină nu sunt afectate
încât, dacă animalul supravieţuieşte necrozei hepatice, regenerarea ficatului se realizează complet, tipic.
Leziuni asociate: mucoase palide, subicterice, cu peteşii uneori, tonsilită, catar gastrointestinal, exudate
serohemoragice sau serofibrinoase în cavităţii, hemoragii pe mucoase, seroase, edem subcutanat, edem şi
hemoragii pulmonare, edem cornean cu opacitatea corneei.
Boala hemoragică a iepurelui (Calicivirus), în forme acute, ficatul este fragil, cu lobulaţie evidentă, spaţiile
perilobulare fiind decolorate (fig. 6.38). Histopatologic, se constată hepatită necrotică difuză perilobulară, pe
lângă celule hepatice necrozate existând şi numeroase hepatocite în apoptoză. De asemenea se constată imaginile
coagulării intravasculare diseminate, în toate organele. Leziuni asociate: mucoasa traheală este hiperemiată, cu
hemoragie difuză în submucoasa edematoasă; lumenul traheei este plin cu lichid spumos-hemoragic; hemoragii
şi edem pulmonar; echimoze multiple renale.
Hepatita cu incluzii a găinilor (Adenovirus), afectează mai ales pui de carne imunosupresaţi (ex. bursită
infecţioasă aviară); ficatul este palid, cu focare necrotice miliare vizibile, uneori, pe fond de hemoragii întinse.
Histologic, se constată hepatită necrotică difuză sau în focare şi prezenţa de incluzii virale intranucleare bazofile
şi acidofile. Leziuni asemănătoare se întâlnesc şi în hepatita cu adenovirus a gâştelor.
Boala Derzsy (Parvovirus), specifică bobocilor de gâscă, produce diateză hemoragică şi focare hemoragice şi
necrotice în ficat. Histopatologic, apare degenerare, necroză hepatică difuză şi incluzii acidofile intranucleare.
Hepatita virotică a bobocilor de raţă (Picornavirus), afectează bobocii în prima lună de viaţă. Ficatul este mare,
icteric, friabil, cu hemoragii subcapsulare difuze. Histopatologic se constată necroza difuză şi focală a
hepatocitelor şi incluzii oxifile intracitoplasmatice. Caracteristică este prezenţa polikariocitelor în ficat. Ulterior
se produce regenerarea hepatică, proliferarea biliară şi infiltratul portal cu heterofile şi monocite.
b. Hepatitele necrotice în focar sunt mai frecvent întâlnite decât cele difuze şi, uneori, sunt nespecifice; alteori
prezenţa focarelor de necroză, caracterul necrozei şi leziunile asociate sunt specifice unei anumite boli.
Hepatitele necrotice în focar sunt asociate cu infecţii virale şi parazitare dar mai frecvent a celor bacteriene. La
pasăre, apariţia hepatitei necrotice miliare este urmarea frecventă a trombembolismului septic din endocardite.
Exemple de boli în care apare hepatita necrotică în focar: Boala lui Aujeszky (Herpesvirus) la purceii sugari
produce necroze miliare hepatice, splenice şi renale; în celulele nervoase precum şi în celule parenchimatoase
(inclusiv hepatocite) din jurul necrozelor apar incluzii intranucleare, denumite incluzii Hurst.
Enterita virală a raţelor (Pesta raţelor - Avian herpesvirus 1) evoluează cu stare hemoragipară, focare miliare sau
mai mari de necroză hepatică, splenică şi pancreatică. Histopatologic se constată alterarea endoteliului cu apariţia
hemoragiilor şi incluzii acidofile intranucleare în hepatocite şi epiteliul intestinal.
Hepatita virală a curcilor (Adenovirus) afectează toate vârstele dar puii până la 6 săptămâni sunt mai sensibili.
Macroscopic se constată hepatomegalie, congestii şi hemoragii hepatice şi necroze focale în ficat şi pancreas.
Histopatologic, apare hepatită şi pancreatită necrotică cu prezenţa incluziilor bazofile intranucleare în hepatocite.
Leptospiroza la câine (Leptospira canicola, L.icterohaemorrhagiae), în forma icterică (icterul infecţios, boala
Weil) – ficatul este distrofic cu focare de necroză, nefroză; histologic apar necroze hepatice şi nefrită
interstiţială cu mononucleare.
Necrobaciloza viscerală (Fusobacterium necrophorum) la miei, viţei, mai rar la alte specii, evoluează ca
omfaloflebită necroticopurulentă urmată de apariţia focarelor mari de necroză de coagulare hepatică, alb-gălbui,
rotunde, proeminente, cu halou congestivo-hemoragic. La adulte, hepatita necrotică necrobacilară apare ca o
complicaţie a acidozei ruminale (tromboflebită necrozantă) şi evouează spre formarea de abcese după ramolirea

8
focarului necrotic.
Campilobacterioza (Campylobacter spp.) la avortoni ovini şi bovini se poate recunoaşte după edemul subcutan şi
hepatita necrotică în focare miliare sau de ordinul centimetrilor, depresate central. Hepatita campilobacteriană
aviară (Campylobacter jejuni) la pui determină hemoragii şi necroze hepatice, necroze miliare ale peretelui
colecistului, hidropericard, ascită şi enterită catarală, hemoragică, difteroidă.
Boala Tyzzer (Clostridium piliforme), la multe specii de mamifere şi păsări, produce focare de necroză hepatică
şi splenică. Histopatologic, prin impregnaţie argentică se evidenţiază bacilii la periferia necrozei. La pasăre,
hepatita necrotică miliară se întâlneşte în holera aviară (Pasteurella multocida – fig. 6.39) forma acută dar este o
leziune obişnuită şi în alte boli bacteriene septicemice sau în care apare trombembolismul septic cu pornire de la
nivelul endocarditelor. Astfel, în streptococia aviară în forme acute, în spirochetoză aviară, în rujet, listerioză,
clamidioză sau colibaciloza septicemică apare frecvent hepatita necrotică miliară.
Hepatite hemoragico-necrotice traumatice parazitare
Migrările parazitare active prin parenchimul hepatic duce la necroză şi hemoragie sub formă de trasee sinuoase.
Paraziţii care migrează activ prin ficat sunt numeroşi şi cuprind larvele de Fasciola spp. (de obicei la
rumegătoare), Cysticercus tenuicolis (oaie), larvele de Ascaris suum şi Stephanurus dentatus (porc), larvele
arahnidului Linguatula serrata (rumegătoare, iepure, rar la alte specii), larvele de strongili la cal sau Cysticercus
pisiformis la iepure. Macroscopic apar trasee sinuoase de 2-3 mm diametru, roşii negricioase; traiectele mai
vechi au culoare alb-gălbuie din cauze infiltratului leucocitar. În jurul traiectului hemoragico-necrotic
parenchimul hepatic este decolorat, cenuşiu, din cauza necrozei de coagulare (fig. 6.43). Peritonita, mai ales în
infestaţii masive sau repetate poate fi acută, exudativă (fibrino-hemoragică), sau cronică, proliferativă. Peritonita
este mai evidentă la nivelul capsulei hepatice care este acoperită cu o peliculă neomogenă de fibrină şi coaguli de
sânge la locul perforării capsulei. În lichidul ascitic, limfonoduri mezenterice precum şi în tunelele sinuoase
ficat, macroscopic (ex. linguatuloză) sau microscopic se pot identifica paraziţii. Microscopic, tunelele acute sunt
pline cu sânge şi hepatocite necrozate. Infiltratul eozinofilic în focarul de necroză şi în interstiţiul hepatic apare
rapid. Apoi apar macrofage şi celule gigante care resorb materialul necrotic, după care se produce vindecarea
prin fibroză. Necroza de coagulare din jurul traiectului de migrare este rezultatul toxicităţii secreţiilor parazitare
sau tulburărilor de circulaţie locală. Majoritatea larvelor migrează spre canalele biliare sau părăsesc ficatul dar
unele mor şi vor fi închistate în parenchimul hepatic şi se vor forma granuloame care vor suferii mineralizare în
timp. În faza de migrare se poate produce moartea animalului prin hepatita acută traumatică (infestaţii masive),
prin hemoragia masivă hepatică sau prin infecţiile cu Clostridium novyi (hepatita necrotică infecţioasă, hepatita
necrozantă) sau Cl. haemolyticum (hemoglobinuria bacilară), activată de migrarea fasciolelor imature.
Hepatite purulente
Inflamaţiile purulente ale parenchimului hepatic evoluează ca focare purulente, respectiv abcese. De obicei sunt
metastatice şi sunt urmarea omfaloflebitelor la nou născuţi sau focarelor de supuraţie aflate la distanţă (metrite,
pododermatite, ruminite secundare acidozei etc). Focarele necrotice necrobacilare evoluează frecvent spre
ramoliţie şi formarea de abcese. De asemenea, la rumegătoarele mari, abcesul hepatic, frecvent sub forma abcese
multiple în lobul stâng, apar ca urmare a însămânţării ficatului prin perforarea capsulei de către corpurile străine
metalice din reţea (reticulită traumatică). Alte cauze ale formării abceselor hepatice sunt trombembolia septică
portală şi colangitele purulente ascendente (colangiohepatite) induse de enterobacterii.
Iepuraşi de 2-4 săptămâni cu stafilococie (Staphylococcus aureus), pe lângă abcese subcutanate, dezvoltă abcese
hepatice multiple, pneumonie fibrino-purulentă şi endocardite ulcerovegetante.
Limfadenita cazeoasă a oilor şi caprelor produce abcese cu puroi deshidratat, cazeos, stratificat concentric de
culoare galbenă-verzui în limfonoduri, pulmon, ficat, rinichi, splină, uter, SNC şi alte ţesuturi.
Hepatite proliferative infiltrative
Proliferarea inflamatoare infiltrativă, difuză sau în focar este frecvent urmarea necrozelor hepatice, respectiv a
hepatitelor necrotice. Un exemplu clasic este salmoneloza la mamifere şi păsări. Prima leziune indusă de infecţie
este necroza de lichefiere focală în prezenţa unui număr variabil de leucocite, granulocite şi macrofage. Această
leziune este tranzitorie pentru că este urmată rapid de proliferare limfohistiocitară în focar cu formarea de noduli
limfohistiocitari – noduli salmonelici (fig. 6.46). Nodulii salmonelici hepatici, ca şi cei miocardici, sunt
9
proeminenţi pe suprafaţa ficatului şi pe secţiune, au dimensiuni variabile, până la câţiva milimetri, au culoare
albă şi au caracter slăninos pe secţiune. În avorturile salmonelice avortonii prezintă, microscopic, infiltraţie
limfogranulocitară difuză în ficat, pulmon şi splină. În ascaridoză la porc (Ascaris suum), migrarea prin ficat a
larvelor induce o hepatită hemoragico-necrotică sub formă de traiecte. În jurul traiectului de migrare se produce
o infiltrare masivă cu eozinofile şi limfocite. Traiectul de migrare se cicatrizează repede dar infiltratul inflamator
eozinofilic persistent şi duce la fibroză interstiţială focală. Macroscopic apar aşa-numitele pete de lapte, focare
relativ circulare sau neregulate, slab delimitate, de culoare alb sidefie (fig. 6.44). Un exemplu particular al
hepatitelor proliferative infiltrative este hepatita cronică activă.
Hepatite granulomatoase - induse de virusuri (rar), bacterii, miceţi sau paraziţi. Caracterul comun este
proliferarea focală sau, mai rar, difuză a celulelor macrofage, uneori cu formarea de celule epiteloide şi
gigante multinucleate. Exemple: Peritonita infecţioasă felină produsă de Coronavirus în forma cronică neefuzivă,
mai rară, în ficat, rinichi şi alte parenchimuri apar noduli albi, miliari (fig. 6.47) care histologic sunt
piogranuloame vasculare (în special în venule). Tuberculoasă la pasăre, evoluează cu formarea de granuloame
hepatice, alături de cele intestinale, osoase, splenice sau în alte ţesuturi. Nodulii sunt iniţial proeminenţi, perlaţi
şi netezi, apoi muriform prin dezvoltarea granuloamelor secundare, terţiare etc. Nodulii mai mari au zona
centrală de necroză de cazeificare mai uscată, uneori uşor nisipoasă, gălbuie sau brună (fig. 6.49, 6.50). Culoarea
ţesutului hepatic este brun-gălbuie sau verzuie, de bronz oxidat, iar friabilitatea este crescută. Microscopic, se
observă granuloame în diverse stadii de evoluţie, cu numeroase celule gigante mari, dispuse simetric în jurul
zonei de necroză, pe fondul dominat de steatoză, depuneri de amiloid şi de fibroză.
Tuberculoza la porc în infecţia cu Mycobacterium bovis şi M.tuberculosis apar granuloame miliare, cazeoase şi
cazeocalcare în ficat, ca şi în alte ţesuturi (limfonoduri, oase pulmoni, splină, rinichi ). În infecţia cu M. avium
leziunile au un caracter proliferativ sarcomatoasă, fără cazeificare sau cu cazeificare slabă: ficatul, ca şi alte
organe, prezintă focare slăninoase, grialbicioase sarcomatoase. Microscopic, proliferarea epiteloido-gigantă şi
limfocitară este difuză, slab delimitată chiar dacă este însoţită de fibroză (fig. 6.51).
Coligranulomatoza (Escherichia coli) la găina şi curcan, duce la formarea de granuloame intestinale, hepatice,
splenice, renale, miocardice, ovariene, proventriculare şi pe seroase. Nodulii maturi prezintă o zonă centrală
uscată, gălbuie, de necroză şi o capsulă conjunctivă groasă la periferie. Histopatologic se constată necroză
centrală, celule epiteloide şi gigante cu citoplasmă vacuolară şi fibroză periferică. Piogranuloamele hepatice,
alături de alte localizări, sunt relativ frecvente în unele boli bacteriene la mamifere. Leishmanioza (Leishmania
donovani) la câine induce o hepatită granulomatoasă difuză. Ficatul este mărit uniform, brun închis, cu
numeroase granuloame. Microscopic se observă paraziţii sub formă de monadă în macrofagele proliferate în
interstiţiu. Hidatidoza (Echinococcus spp.). Chisturile hidatice fertile, unice sau multiple, de dimensiuni
variabile, sunt pline cu lichid limpede şi prezintă membrana proligeră semitransparentă uşor enucleabilă (fig.
6.54 – 6.56). Chisturile vechi, cu larve moarte, au conţinutul purulent, cazeos, calcar, uşor de extras. Perilezional
se produce atrofie de compresiune.
- Colangiohepatite inflamaţia ductelor biliare care se extinde şi la parenchimul hepatic. Mai rar, inflamaţia
primară este la nivelul parenchimului iar canalele biliare sunt afectate ulterior (ex. la bovine – urmarea
hepatitelor purulente). Etiologia inflamaţiei presupune infestaţii parazitare complicate uneori cu bacterii
nespecifice intestinale (streptococi, colimorfi). Sporidesmin-toxicoza este asociată cu colangiohepatită.
a. Colangiohepatitele acute sunt de tip purulent şi duc la septicemie şi moarte; rar duc la insuficienţă hepatică.
Macroscopic, ficatul este mărit, palid, moale la palpare. Prin transparenţa capsulei şi pe suprafaţa de secţiune
se observă focare mici purulente neîncapsulate. Microscopic, ductele biliare mici sunt necrozate, cele mari conţin
exudat purulent iar spaţiile portobiliare şi parenchimul degenerat, cu necroze, sunt infiltrate cu neutrofile.
B. Colangiohepatitele subacute şi cronice sunt dominate de proliferarea conjunctivă. Ficatul este mărit uniform
sau poate avea aspect neregulat datorită alternanţei zonelor hipertrofice şi atrofice. Capsula hepatică este
îngroşată şi prezintă aderenţe la viscerele din jur. Lobulaţia ficatului este pronunţată iar pe secţiune traiectele
portale sunt îngroşate. În cazurile cronice extreme, ficatul este enorm, cenuşiu, de consistenţă fibroasă.
Microscopic, inflamaţia este centrată pe spaţiile portobiliare care sunt infiltrate difuz cu leucocite şi macrofage
(subacut); urmează proliferarea ductelor biliare şi fibroza (cronic). Hepatocitele de la periferia spaţiilor porte
10
 suferă necroză. Dacă se produc necroze masive ale lobulilor pot să apară noduli regenerativi. Astfel,
colangiohepatitele cronice evoluează spre ciroză hipertrofică. În faza cronică, produsă de fasciolele mature,
leziunea este de colangiohepatită cronică din cauza efectelor combinate induse de infestaţie: mecanic-iritative,
obstrucţie biliară, infecţii bacteriene secundare, hrănire cu sânge, toxicitate). Leziunile sunt mai severe în lobul
stâng. Leziunile biliare sunt mai grave la bovine decât la oaie, porc şi cal. Canalele biliare sunt îngroşate, cu
ectazii focale fluctuante. Conţinutul biliar este o masă mucoasă, vâscoasă, brună, alcătuită din paraziţi, material
necrotic, puroi şi grunji bruni (agregate de ouă). Se produc descuamări şi ulcerări urmate de fibroză masivă intra-
şi peribiliară, mineralizarea ţesutului conjunctiv, cu apariţia de stenoze şi dilataţii secundare. Ficatul este mărit,
de formă normală sau modificată datorită zonelor de atrofie şi hipertrofie regenerativă. Capsula este îngroşată şi
cu aderenţe viloase la viscerele adiacente. Pe secţiune, spaţiile portale sunt îngroşate, fibrozate, accentuând
arhitectura organului. Ţesutul fibros invadează şi înlocuieşte parenchimul. Ficatul se măreşte în timp devenind
scleros, cenuşiu. În fibroza cronică pot să apară aşa-numitele infarcte biliare, respectiv zone de fibroză de formă
triunghiulară centrate pe un canal biliar plin cu bilă condensată şi detritusuri. Leziunile extrahepatice majore sunt
anemia, anazarca şi caşexia, leziuni secundare insuficienţei hepatice. Microscopic, spaţiile biliare sunt mărite
prin infiltrat cu leucocite, macrofage şi prin proliferare de canale biliare. Hepatocitele periportale degenerează şi
sunt înlocuite cu ţesut fibros. Fibroza este progresivă, realizează punţi între spaţiile portale şi divide acinii în
segmente.
6.7.10. Colelitiaza
Formarea calculilor biliari este legată de inflamaţiile cronice ale ductelor biliare. Calculii au culoare brun-
negricioasă (fig. 6.65) sau verzuinegricioasă. Sunt alcătuiţi din material proteic, colesterol, pigmenţi biliari,
acizi şi săruri biliare, săruri de calciu, în diferite proporţii. Mărimea calculilor este diferită. Calculii sunt mai
frecvent localizaţi în vezicula biliară, mai rar în ducte intrahepatice (ex. fascioloză). Calculoza biliară poate avea
consecinţe nedecelabile sau poate duce la stază biliară, necroza mucoasei prin compresiune.
6.7.11. Obstrucţia biliară
Oprirea drenării bilei prin ductele biliare este urmarea colecistitelor, colangitelor, stenozelor cicatriciale sau
tumorale, duodenitelor, tumorilor şi inflamaţiilor proliferative sau abceselor hilului hepatic şi, mai rar,
calculozei. Consecinţele obstrucţiei biliare sunt icterul de stază, proliferarea ductelor biliare şi colangiohepatite
în asociere cu bacterii enterice (necroza şi inflamaţia canalelor biliare şi a spaţiilor porte). Ruperea ductelor
biliare extrahepatice, favorizată de staza biliară şi colangite, are etiologie traumatică de obicei. Revărsarea bilei
în cavitatea peritoneală este urmată de peritonită iritativă (chimică).
6.7.12. Boli hepatice toxice
A. Hepatotoxicitatea acută - În intoxicaţiile acute cu afectare hepatică leziunile macroscopice sunt destul de
constante, indiferent de tipul toxicului. Hemoragiile pe seroase, mucoase, intestin, vezica urinară, epi- şi endocard
sunt rezultatul consumului şi incapacităţii de sinteză a factorilor coagulării. Cavitatea peritoneală prezintă o
creştere a cantităţii de lichid, gălbui, care coagulează. Ficatul este tumefiat, roşu-purpuriu, vezicula biliară este
edemaţiată. În cazurile mai uşoare ficatul este palid, cu lobulaţia mai evidentă. Microscopic, se constată apoptoză
sau necroză difuză, de obicei centrolobulară. În zonele periferice ale necrozei, hepatocitele suferă distrofie
hidropică sau lipidică. Intoxicaţia cu alge albastre-verzi prin consum de apă din ape poluate cu nitraţi şi nitriţi
(îngrăşăminte); necroza este preponderent centrolobulară. Intoxicaţia cu fier, prin infectarea de fer-dextran în
vederea prevenirii anemiei feriprive la purcei, apare în condiţiile deficitului marginal de vitamină E şi Se. Ferul
induce peroxidarea lipidelor hepatocitare şi musculare. La nivel hepatic se produce necroza masivă siderantă. La
necropsie se constată prezenţa pigmentului feric în musculatura în care s-a făcut administrarea, în limfonodurile
regionale. Ficatul este presărat difuz cu hemoragii de mărimi diferite. De asemenea, se poate produce necroza
diseminată a muşchilor striaţi; miocardul nu este afectat.
B. Hepatotoxicitatea cronică
Caracteristicile generale ale intoxicaţiilor cronice sunt dominate de apoptoză accelerată şi necroză treptată a
hepatocitelor, fibroză, hiperplazie biliară şi regenerare hepatocitară nodulară. Uneori apare colestaza. Apariţia
megalocitelor sau a neoplasmelor hepatice este o altă caracteristică a intoxicaţiilor cronice. Icterul, encefalopatia
hepatică şi fotosensibilizarea apar ca urmare a insuficienţei hepatice.
11
Aflatoxicoza. Aflatoxinele sunt compuşi bifuranocumarinici produşi de miceţi (Aspergillus flavus, A.parasiticus,
Penicillium puberulum). Aflatoxina B1 este cea mai cunoscută ca hepatotoxic. În intoxicaţii acute produce necroză
hepatită centrolobulară, infiltrat celular inflamator, proliferare vasculară şi steatoză difuză. În forme subacute,
apar megalocite prin inhibarea mitozei, proliferare vasculară, canaliculară şi fibroasă. În formele cronice se
întâlnesc fibroză şi ciroză hepatică atrofică sau hipertrofică. Fibroza şi ciroza hepatică pot fi prezente la naştere în
cazul viţeilor expuşi intrauterin la aflatoxine.
Sporidesmintoxicoza la oaie şi vacă este produsă de sporidesmină, o micotoxină produsă de micetul Pithomyces
chartarum care infestează gramineele. În forme acute, ficatul este mărit, icteric; se mai constată edemul veziculei
biliare şi edem în jurul canalelor biliare intra- şi extrahepatice. Histologic apare colangită necrotică cu reacţie
celulară minimă, necroză extinsă a epiteliului ductelor biliare mari, edem adventiţial, fibroză şi proliferare
canaliculară în spaţiile porte; uneori leziunile sunt de colangiohepatită, leziunile prezentate fiind asociate cu
necroze ale hepatocitelor periportale probabil ca urmare a retenţiei biliare; în cazuri grave apar şi necroze
vasculare. În forme cronice apar fibroze capsulare, periangiocolită fibroasă, stenoze şi stază biliare, zone de
atrofie, necroză şi fibroză hepatică, regenerare nodulară; mai afectat este lobul stâng; Histopatologic, apar necroze
vasculare portale consecutive stazei biliare – infarcte biliare. Leziunile cronice hepatice sunt însoţite de eczemă
facială (fotosensibilizare de origine hepatică), pielea feţei prezentând edem, cruste, necroză şi sfacelare.
Intoxicaţia cu alcaloizi pirolizidinici. Alcaloizii pirolizidinici, prezenţi în numeroase genuri de plante din întreaga
lume (ex. Senecio, Crotalaria, Heliotropium, Echium, Trichodesma, Cynoglossum), induc formarea de megalocite prin efectul
antimitotic asociat cu păstrarea sintezei proteice. Volumul celulelor afectate creşte chiar de douăzeci de ori dar
funcţia este deficitară. Ficatul îşi micşorează volumul din cauza opririi diviziunii dar în intoxicaţiile intermitente
apar noduli de regenerare, neuniform distribuiţi în structura ficatului. În paralel se produce fibroza şi hiperplazia
biliară portală, slabă la oaie, moderată la cal şi intensă la vacă. La vacă, fibroplazia duce la disecţia lobulilor şi
obstrucţia venei centrolobulare (boală veno-ocluzivă). Complicaţiile leziunilor hepatice sunt ascita (hipertensiune
portală), icter şi fotosensibilizare. La cal apare encefalopatia hepatică.
Intoxicaţia cronică cu cupru. Oile sunt sensibile la cupru, încât creşterea nivelului de cupru în furaje (ex. consum
de iarbă sau fân din livezi tratate cu fungicide pe bază de cupru) duce la acumularea hepatică. Acumularea este
dată de captarea avidă a cuprului de către hepatocite şi de rata de excreţie redusă. Nivelul scăzut de molibden sau
zinc favorizează intoxicaţia. Acumularea progresivă de cupru în hepatocite duce la creşterea ratei apoptozei şi, în
paralel, creşterea ratei de diviziune a hepatocitelor. Celulele apoptotice sunt fagocitate iar în celulele Kupffer se
acumulează lipofuscină şi cupru. Când rata apoptozei este mai mare decât cea a mitozei, nivelul seric al cuprului
creşte şi declanşează hemoliza intravasculară paroxistică cu icter şi hemoglobinurie. Rinichi sunt roşii-bruni
(nefroză hemoglobinurică) iar ficatul este mărit, portocaliu, friabil. Bila este închisă la culoare. Histopatologic, se
constată necroză hepatică centrolobulară hipoxică (anemia consecutivă hemolizei masive), icter şi nefroză
hemoglobinică. Evidenţierea cuprului se face prin metoda cu rhodanină.
6.7.13. Procese de adaptare şi reconstrucţie a ficatului
A. Regenerarea tipică - Ficatul are o mare putere de regenerare. Chiar după o excizie a 70% din parenchim
ficatul se reface complet ca masă şi funcţie în decurs de câteva săptămâni. După necroze difuze regenerarea
completă se face mult mai repede. Pentru o regenerare tipică, completă, a parenchimului hepatic este nevoie de
existenţa unei circulaţii sanguine adecvate, de un drenaj liber, eficient, al bilei şi de menţinerea structurii reţelei
de reticulină care să ghideze regenerarea. Toţi factorii care anulează aceste condiţii duc la regenerare atipică, aşa
cum se va vedea mai departe. Regenerarea parenchimului se face pe baza celulelor hepatice remanente, neafectate
de injurie, şi pe baza celulelor ovale (acestea se divid şi se diferenţiază în hepatocite şi celule epiteliale biliare).
B. Regenerarea atipică - Regenerarea atipică urmăreşte câteva aspecte stereotipe, comune mai multor afecţiuni
hepatice acute sau cronice.
Hiperplazia ductelor biliare apare după toate leziunile alterative extinse la nivelul lobului hepatic. Hiperplazia
biliară fără fibroză asociată poate fi un aspect tranzitoriu care apare în urma afectării neinflamatorii a epiteliului
biliar de toxice sau staza biliară. Asocierea hiperplaziei biliare cu fibroza este o reacţie cronică după distrucţii
parenchimatoase treptate însoţite de inflamaţie (hepatite cronice active, colangiohepatite cronice, intoxicaţii
cronice) care tinde să devină permanentă, staţionară, sau să evolueze spre ciroză.
12
Fibroza hepatică este urmarea insultelor hepatice grave soldate cu necroză difuză sau în focare care afectează
reţeaua de fibre de reticulină. Asocierea cu regenerarea nodulară duce la apariţia aspectului neregulat al
ficatului. tipuri de fibroză hepatică:
- fibroza biliară este urmarea inflamaţiei canalelor biliare, respectiv inflamaţiei spaţiilor portobiliare;
- fibroza postnecrotică apare în urma necrozei acinilor hepatici; formează benzi fibroase groase, neregulate prin
condensarea stromei existente şi prin fibroplazie;
- fibroza difuză este urmarea hepatitelor cronice active sau injuriilor parenchimatoase repetate (necroze zonale);
fibroplazia este lentă şi duce la formarea de punţi fibroase între spaţiile porte şi venele centrolobulare cu disecţia
lobulului; în tramele conjunctive sunt vase prin care sângele ocoleşte sistemul sinusoid; astfel, fibroza induce
atrofia hepatocitelor.
- fibroza centrolobulară este urmarea pierderii de hepatocite la nivelul centrului lobulului; frecvent leziunea este
întâlnită în staza cronică dar şi în toxicoze (ex. alcaloizi pirolizidinici, nitrozamine).
C. Ciroza hepatică-Ciroza reprezintă stadiul final al leziunilor hepatice cronice în care domină pierderea
hepatocitelor prin necroză şi sau apoptoză, diferite grade de inflamaţie, fibroza progresivă şi regenerarea atipică,
nodulară, a parenchimului hepatic. Consecinţele majore ale cirozei sunt insuficienţa hepatică şi hipertensiunea
portală (compresiunea ramurilor intrahepatice ale portei prin fibroza hepatică). Fibroza hepatică este un aspect al
cirozei şi un stadiu precursor al cirozei dar diferă de ciroză. În fibroza hepatică nu apare regenerarea nodulară; nu
duce la insuficienţă hepatică sau la hipertensiune portală. Caracterele macroscopice generale ale cirozei
hepatice:
- ficatul este dens, fibros, micşorat, în general, cu margini rotunjite; secţionarea dificilă din cauza traveelor
cicatriciale;
- capsula este groasă, opacă, cenuşie, cu retracţii;
- prezenţa de noduli delimitaţi de ţesut conjunctiv, cu aspecte diferite: noduli fermi, bruni (parenchim normal),
galbeni (steatoză), galbeniverzui (steatoză şi icter), verzui (icter) sau galbeni, fermi, uscaţi (necroză de coagulare)
– fig. 6-68, 6.69.
După aspectul macroscopic şi după patogeneză, se disting două forme de ciroză:
Ciroza Laennec: ciroză hipertrofică (rar) sau “ordonată”; presupune un ficat cu mărime normală sau mărit în
volum (regenerare intensă), cu noduli mici de 1-10 mm (ciroză micronodulară) – fig. 6.66, 6.67). În acest
grup sunt incluse cirozele portale (regenerarea se face preponderent în zonele periportale ale lobulilor) şi cirozele
septale. Microscopic, apar noduli regenerativi dispuşi periportal, travee conjunctive colagenice groase infiltrate cu
celule inflamatoare (limfocite, histiocite, granulocite) şi cu canale biliare proliferate. Progresia cirozei poate fi
indicată de infiltratul celular inflamator în parenchimul hepatic remanent (fig. 6.71, 6.72). Aceste ciroze sunt de
tip gras, biliar sau pigmentar.
Ciroza postnecrotică: ciroză atrofică sau “dezordonată”; presupune existenţa unor zone întinse de fibroză
cicatricială care deformează ficatul; ficatul este micşorat (ciroză atrofică) şi prezintă noduli de regenerare mari,
de 1-30 mm (ciroză macronodulară) – fig. 6.70. Microscopic, pe zone întinse parenchimul este înlocuit de ţesut
conjunctiv fibros infiltrat cu limfocite şi cu canale biliare proliferate. Datorită necrozei şi fibrozei ulterioare insule
de parenchim dispuse periportal formează pseudolobuli (resturi din acini hepatici – vene centrolobulare dispuse
periferic, spaţii porte dispuse central); uneori regenerarea duce la apariţia de noduli cu dispunere în cordoane a
hepatocitelor – adenom regenerativ.
Tipuri etiologice de ciroză hepatică
Ciroza biliară. Este dominată macroscopic de culoarea icterică (galben-verzui) a ficatului. Pe suprafaţa ficatului şi
pe secţiune sunt prezenţi noduli mai mari sau mai mici de culoare verde închis, delimitaţi de travee conjunctive
albicioase. Ficatul poate fi mărit în volum. Microscopic apare fibroza periportală şi regenerarea nodulară atipică a
hepatocitelor. Etiologia cirozei biliare este reprezentată de colangite cronice, colangiohepatite şi colestaza
persistentă de origine intra- sau extrahepatică. Obstrucţia canalelor biliare prin litiază sau stricturi este urmată de
infecţii bacteriene ascendente cu apariţia colangitei şi colangiohepatitei.
Ciroza indusă de cupru. în cazul Bedlinghton Terrierilor, o mutaţie cu transmitere autozomal recesivă duce la
acumularea progresivă a acestuia începând cu vena centrolobulară şi la apariţia necrozei treptate şi inflamaţiei. Şi
13
alte rase (Doberman Pincher, Labrador Retriever, American şi English Coker) au fost raportate ca având valori
ridicate ale cuprului însă nu se ştie dacă acest lucru este primar sau secundar unor inflamaţii cronice, fibrozelor
sau colestazei.
Ciroza pigmentară. - hemosiderina este depozitată în ficat, pancreas, splină, glande salivare, cord, splină,
limfonoduri şi piele. Depunerea de hemosiderină induce ciroză hepatică şi pancreatică. Boala poate fi primară
(hemocromatoză) sau secundară hemolizelor cronice şi a fost descrisă la cabaline şi bovine. Macroscopic, ficatul
este asemănător cu cel din ciroza Laennec. Caracteristică este culoarea brună sau ocru a parenchimului şi a
ţesutului conjunctiv. Microscopic, pe lângă aspectele generale de ciroză, hemosiderina se poate observa în
hepatocite la polul dinspre canaliculele biliare, în celulele Kupffer şi în celulele ductelor biliare proliferate.
Ciroza cardiacă. Apare în urma stazei hepatice cronice din insuficienţa cardiacă dreaptă. Pierderea de hepatocite
în zona centrolobulară din cauza hipoxiei este urmată de fibroza centrolobulară.
Ciroza cu degenerare grasă. Este frecvent urmarea steatozei hepatice grave, persistente. Aspectul este mai
frecvent întâlnit la animale de blană hrănite cu raţii bogate în lipide peroxidate. Macroscopic, ficatul este galben,
unsuros pe secţiune, micşorat în volum, nodular, neregulat. Microscopic, la examinarea cu un obiectiv mic,
structura ficatului se recunoaşte cu mare dificultate. La examinarea cu obiective mari, stroma conjunctivă
hiperplaziată, infiltrată cu limfocite şi cu canale biliare proliferate, delimitează insule de hepatocite cu steatoză cu
picături mari.
Consecinţele cirozei – leziuni secundare şi complicaţii
a. Insuficienţă hepatică:
- icter hepatocelular şi mecanic datorită colestazei – fazele avansate;
- sindromul hemoragic – deficit de sinteză de factori ai coagulării (protrombină, fibrinogen);
- tulburări hormonale – atrofia glandelor endocrine, hiperestrogenism, hiperaldosteronism;
- ascită, edeme – hipoalbuminemie, hiperaldosteronism;
- encefalopatie hepatică (insuficienţă hepatică, şunturi portosistemice intra- şi extrahepatice secundare);
- anemie, leucocitopenie – infecţii secundare;
- calculoză biliară, calcificări pancreatice.
b. Hipertensiune portală
- stază în circulaţia portă – splenomegalie, tromboza portală, ulcere gastroduodenale;
- ascită (stază, hipoalbuminemie, hiperaldosteronism);
- şunturi portosistemice (intrahepatice, extrahepatice – varice esofagiene, hemoroidale).
c. Regenerare de hepatocite şi proliferare biliară
- tumori benigne şi maligne ale hepatocitelor;
- tumori benigne şi maligne ale canalelor biliare;
d. Moarte care se produce prin:
- insuficienţă hepatică – comă hepatică;
- hemoragii digestive – ruperea varicelor, ulcere gastrice şi intestinale;
- infecţii intercurente;
- cancer hepatic (fig. 6.73, 6.74).
6.7.14. Insuficienţa hepatică - este un sindrom care rezultă din reducerea drastică a numărului de hepatocite sau
tulburări de perfuzie sanguină în urma fibroplaziei. Multe din consecinţele fiziologice şi leziunile asociate
insuficienţei hepatice au fost prezentate deja dar o reluare succintă, ordonată, este utilă.
Colestaza şi icterul au fost prezentate la tulburările de pigmentaţie;
Fotosensibilizarea apare la erbivorele hrănite cu furaje verzi, care prezintă colestază timp de câteva zile şi care
sunt expuse razelor solare. Fotosensibilizarea presupune inflamaţia pielii care conţine substanţe fluorescente şi
care este expusă razelor ultraviolete. În cazul insuficienţei hepatice, colestaza împiedică excreţia biliară a
filoeritrinei, un compus de degradare bacteriană a clorofilei, cu proprietăţi fluorescente, care se elimină în mod
normal prin bilă printr-un mecanism identic cu cel al pigmenţilor biliari. Pe lângă tipul hepatic de
fotosensibilizare (tipul 3), există şi alte tipuri de fotosensibilizare: tipul 1 sau primar apare după ingestia de
substanţe fluorescente, de exemplu hipericină din planta Hypericum perforatum; tipul 2 este indus de apariţia
14
endogenă de substanţe aberante cum ar fi porfirinele fotodinamice (ex. porfiria congenitală la bovine prin deficit
de uroporfirinogen-cosintetază).
Encefalopatia hepatică a fost prezentată în cadrul mielinopatiilor (vezi patologia sistemului nervos). Tulburările
nervoase din insuficienţa hepatică, dominate de excitaţie, sunt induse de creşterea nivelului seric al amoniacului,
al GABA (acid gama-aminobutiric – neurotransmiţător inhibitor al SNC); hipoglicemia duce la convulsii.
Diateza hemoragică este o caracteristică a insuficienţei hepatice acute cauzate de necroza hepatică. Declanşarea
cascadei coagulării, ulterior a fibrinolizei, duce la consumul factorilor coagulării şi apariţia diatezei hemoragice
(coagulopatie de consum). Echimozele şi peteşiile vor fi prezente pe mucoase, seroase, epi- şi endocard, sub
seroase, etc.
Hidropizia, edemele şi caşexia sunt urmarea hipoproteinemiei induse de scăderea sintezei hepatice.
6.7.15. Tumorile ficatului şi ale sistemului biliar- sunt relativ frecvente la animale, fiind întâlnite mai cu seamă
la câine, pisică, vacă şi oaie.
A. Neoplasme epiteliale hepatice primare
Nodulii hiperplazici. – relativ frecvent la câinii bătrâni, dar au fost semnalaţi, mai rar, şi la porc. Nodulii
hiperplazici sunt proliferări tumor-like. În mod obişnuit se întâlnesc noduli multipli, diseminaţi în toţi lobii
hepatici, dezvoltându-se pe un fond de fibroză generalizată. Nodulii au un diametru ce variază de la 2 mm, până
la 3 cm sau chiar mai mult. Macroscopic, nodulii hiperplazici se diferenţiază de ţesutul hepatic limitrof, fie
datorită unei colorări mai deschise, prin conţinutul ridicat de lipide şi glicogen al hepatocitelor, fie printr-o
culoare mai închisă, datorată stazei sanguine. Microscopic, hepatocitele sunt mărite, sinusoidele sunt dilatate,
structura lobulară se păstrează în general. Nodulii hiperplazici sunt dificil de diferenţiat, histologic, de adenomul
hepatocelular.
Hiperplazia chistică apare ca o consecinţă a hipertrofiei glandelor mucoase din peretele veziculei biliare şi al
canalelor mari biliare. Leziunea s-a observat mai frecvent la câine, dar şi la rumegătoarele care prezintă
inflamaţii şi parazitism cronic.
Adenomul hepatocelular sau hepatomul apare frecvent ca o proliferare unică, nodulară, uneori pedunculată, de
dimensiuni mari. Culoarea este mai deschisă decât a parenchimului, putând fi brun deschis sau gălbui, frecvent
icteric. Hepatomul este bine delimitat de parenchimul normal, uneori printr-o capsulă conjunctivă. Microscopic,
celulele nu se diferenţiază mult de aspectul normal, fiind aranjate în cordoane scurte, tubi neregulaţi sau
pseudoacini, conţinând picături mici de grăsime, ceea ce face ca hepatocitele să fie mărite şi rotunjite. Nucleii
acestor celule sunt mari, veziculoşi, iar cromatina fină este diseminată uniform, cu nucleolii evidenţi. Mitozele
sunt absente dar frecvent apar 2–3 nucleoli.
Adenomul colangiocelular. Tumorile benigne ale canalelor biliare, adenoamele colangiocelulare sau
chistadenoamele, apar ca formaţiuni nodulare bine circumscrise, de obicei multiple, cu aspect cavernos, cu puţină
bilă. Adenomul colangiocelular se întâlneşte la câinii bătrâni şi la pisici.
Carcinomul hepatocelular a fost descris la câine şi pisică, la bovine şi ovine, cu totul excepţional la alte animale.
Macroscopic, neoplasmul apare ca o formaţiune nodulară unică sau multiplă; uneori, în jurul unei tumori de
dimensiuni mari, apar altele mai mici, diseminate în întregul parenchim hepatic. Carcinomul hepatocelular
are margini distincte, este mai mult sau mai puţin circumscris, pe secţiune suprafaţa fiind roşie-vişinie, galben-
verzuie, cu focare necrotice. Neoplasmul poate fi însoţit de ciroză hepatică. Metastazele sunt frecvente în
pulmon. Microscopic se diferenţiază: carcinoame hepatocelulare de tip trabecular, carcinoame hepatocelulare cu
celule clare şi carcinoame puţin diferenţiate. Carcinomul hepatocelular trabecular se caracterizează prin
dispunerea hepatocitelor în cordoane paralele, grupuri de cordoane fiind delimitate printr-o fină stromă
conjunctivă. Hepatocitele sunt mari, cu formă uşor rotunjită, citoplasma fin granulată, slab acidofilă, cu 1–2
nuclei mari veziculoşi şi nucleoli evidenţi. Formele mitotice sunt rare, în schimb, frecvent, se pot observa celule
neoplazice în lumenul venelor. Carcinomul hepatocelular de tip trabecular poate prezenta o dispunere acinară, în
care caz pot lua naştere formaţiuni chistice.
Carcinomul hepatocelular slab diferenţiat se caracterizează prin polimorfism accentuat al celulelor, celule mici,
hipercromatice, alături de celule mari, poliedrice şi nuclei veziculoşi (fig. 6.78).
Colangiocarcinomul. – incidenţă diferenţiată pe specii, în ordine descrescândă neoplasmul întâlnindu-se la
15
câini, pisici, ovine, bovine şi cabaline. Tumora apare sub formă de noduli, ombilicaţi, de consistenţă ridicată,
denivelând suprafaţa ficatului; marginile sunt slab delimitate. Histologic, neoplasmul este format din celule
epiteliale de formă cuboidală sau columnară, cu citoplasmă fin granulată şi nuclei mari, globuloşi, veziculoşi.
Celulele se dispun în acini sau sub forma unor canalicule mai mult sau mai puţin evidente şi regulate (fig. 6.75,
6.76). Colangiocarcinomul metastazează, mai frecvent, în splină, rinichi şi limfonoduri.
B. Neoplasme mezenchimale hepatice primare
Hemangiomul este o tumoră benignă de origine vasculară, având dimensiuni variabile, putând ajunge până la
câţiva centimetri diametru. Nodulii pot fi proeminenţi pe suprafaţa ficatului sau se află în profunzimea
parenchimului, având o culoare vişinie, pe secţiune scurgându-se mult sânge. Hemangiomul se întâlneşte la câinii
şi pisicile vârstnice.
Hemangiosarcomul este o tumoră malignă a celulelor endoteliale. Neoplasmul este puţin delimitat, are o creştere
infiltrativă, iar pe secţiune se constată puţină stromă conjunctivă, ceea ce îi conferă fragilitate deosebită.
Sarcomul, ca tumoră primară în ficat, apare sporadic. Macroscopic, neoplasmul are toate caracteristicile
cunoscute ale sarcomului iar histologic se diferenţiază mai multe tipuri: sarcom rotundocelular, fusocelular şi
mixt, mai rar având caracter mixomatos, cu metaplazii condroide sau osoase.
Capitolul 7. PATOLOGIA PANCREASULUI
7.1. Modificările cadaverice - se instalează foarte rapid datorită structurii parenchimatoase al organului,
localizării în strânsă relaţie cu tubul digestiv cu invazie bacteriană rapidă, în cavitatea abdominală unde răcirea
este lentă şi, nu în ultimul rând, încărcături mari în enzime litice. În primele ore după moarte se instalează
autoliza, urmată apoi de imbibiţia hematolitică (nuanţă roz), petele cadaverice (culoare verzuiecenuşie) şi
emfizemul cadaveric. Pancreasul devine uşor friabil, pe secţiune prin presare parenchimul se dezintegrează sub
forma unei paste cenuşii-roz. Ţesutul autolizat se colorează gri cu hematoxilină, rezistă la eozină şi are un aspect
“spălat” la microscopul optic. Insulele endocrine suferă şi ele rapid autoliza, fiind în strânsă relaţie cu acinii
exocrini. Organul fiind foarte sensibil la procesele de autoliză, recoltarea de probe pentru examenul histopatologic
trebuie efectuată cât mai rapid după moarte.
7.2. Anomaliile pancreasului
Porţiunile ectopice şi accesorii de pancreas au fost observate la câine şi la alte specii. Apar ca noduli în structura
diferitelor organe învecinate: submucoasa sau musculoasa stomacului, intestinului, în vezica biliară sau în
mezenter. Ţesutul ectopic are de obicei structură acinară normală dar nu în toate cazurile s-a putut demonstra
existenţa unui duct care să se deschidă în vreunul din organele cavitare enumerate mai sus.
Ductele pancreatice chistice apar acompaniate de rinichi polichistici şi chisturi ale ductelor biliare. Subiecţii cu
astfel de malformaţii mor prin uremie.
Hipoplazia pancreasului este o dezvoltare congenitală incompletă a pancreasului exocrin (fig. 7.1). Cadavrele
sunt emaciate datorită insuficienţei pancreatice exocrine (clinic apare steatoreea – fecale grăsoase, datorită lipsei
digestiei şi absorbţiei lipidelor) iar abdomenul este dilatat datorită supraîncărcării intestinale. Frecvent, cauza
morţii este volvulusul sau torsiunea intestinului pe fondul supraîncărcării. Ductele pancreatice pot fi recunoscute
cu ochiul liber datorită subdezvoltării parenchimului, acesta fiind reprezentat doar de câţiva noduli albicioşi.
Microscopic, pancreasul exocrin apare sub formă de mici noduli formaţi din acini cu lumen larg şi celule mici,
bazofile. Ţesutul insular este, de obicei, cantitativ şi calitativ normal; în unele cazuri prezenţa insulelor
Langerhans nu a putut fi evidenţiată.
7.3. Distrofiile pancreasului exocrin
Atrofia pancreatică poate fi o atrofie celulară primară sau secundară altor leziuni pancreatice. Atrofia celulară
primară este o leziune difuză. Celulele acinare îşi pierd progresiv granulele zimogene iar citoplasma se
micşorează progresiv ducând la separarea celulelor şi la dispariţia structurii acinare. Aspectul microscopic este de
celule mici, colorate intens cu coloranţii uzuali. Această formă de atrofie pancreatică apare consecutiv
malnutriţiei, în special proteică, gastroenteritelor cronice şi caşexiilor din cauze variate.
Atrofia pancreatică secundară are dispoziţie lobulară sau multilobulară. Apare în urma compresiunilor exercitate
de procese neoplazice, abcese, granuloame, lipomatoză (pisici). Fibroza pancreatică şi obstrucţia căilor excretoare

16
sunt alte cauze ale atrofiei. Componenta endocrină este mai rezistentă la atrofie. Astfel, densitatea insulelor va fi
mai mare în organul atrofic. Atrofia organului poate fi atât de avansată încât din tot organul să nu rămână decât
“scheletul” de canale, vase şi nervi cu ţesut acinar abia evidenţiabil.
Lipofuscina a fost semnalată rar în pancreasul câinilor. Pigmentul formează granule mici, cafenii, în porţiunea
bazală a citoplasmei celulelor acinare.
Lipomatoza pancreasului, mai frecvent la pisici; este o hiperplazie localizată a ţesutului adipos. Lipomatoza
pancreatică la pisică este asociată cu obezitatea; ţesutul adipos se acumulează în interstiţiu şi produce atrofia de
compresiune a parenchimului. În alte cazuri, ţesutul suferă atrofie şi este înlocuit de ţesutul adipos şi produce
creşterea în volum a organului dând falsa impresie de hipertrofie.
Steatoza pancreatică, apare ca urmare a hipoxiei sau acţiunii unor toxice dar se întâlneşte mult mai rar decât în
alte organe cum ar fi ficatul sau rinichiul.
Scleroza pancreatică apare după procese distrofice date de ischemie sau congestie şi după procese inflamatorii
cronice ca un fenomen de regenerare atipică. Pancreasul fibrozat este redus în volum, de culoare albcenuşie, cu
consistenţa crescută. Histopatologic, se observă vacuolizarea epiteliului exocrin, lărgirea lumenului acinilor şi
fibroză (fig. 7.2). Necroza şi fibroza pancreatică la puii de găină, curcă şi bobocii de raţă de 2-6 săptămâni apare
ca urmare a carenţei de seleniu. Necropsic se constată amiotrofie, atrofia ficatului şi pancreasului şi fibroză
pancreatică.
7.4. Litiaza pancreatică - Calculoza pancreatică este frecventă la taurine. Calculii sunt albi, de mărimi
variabile, de ordinul milimetrilor de obicei. Calculoza poate avea severe implicaţii în patologia pancreasului în
cazul în care canalul principal se deschide împreună cu coledocul. Leziunile pancreasului sunt reprezentate
de edem dar pot apare şi leziuni necrotico-hemoragice. Există forme, destul de frecvente, de pancreatopatie
latentă asociată litiazei biliare. Patogenetic, rolul precis al litiazei biliare în declanşarea pancreatitei acute este
necunoscut. Probabil calculul mic călător produce hipertensiune canaliculară prin ocluzia papilară dar nu trebuie
uitată nici posibilitatea refluxului biliar (descris la etiopatogeneza pancreatitelor). Obstrucţia produsă de calculi
produce în principal leziuni distrofice cu atrofia pancreasului exocrin.
7.5. Tulburările de circulaţie ale pancreasului
Congestia pasivă poate să aibă cauze centrale (insuficienţă cardiacă), congestia altor organe fiind concomitentă
sau cauze locale prin deficit de drenare venoasă. Torsiunea gastrică poate antrena şi ocluzia venelor care
deservesc pancreasul, putând culmina cu infarctul hemoragic al organului. În congestie organul este mărit, de
culoare mai închisă. În cazul stazei cronice, în endoteliul vaselor apare hemosiderina şi se produce atrofia
elementelor parenchimatoase şi fibroza interstiţiului.
Edemele pot fi active (inflamaţii) sau pasive. Edemele pasive apar în urma stazei limfatice şi/sau sanguine.
Pancreasul este mărit în volum pe seama interstiţiului care apare umed, gelatinos din cauza transudatului (fig.
7.3). Microscopic se poate pune în evidenţă transudatul acidofil care invadează interstiţiul organului.
Hemoragiile sunt cele mai frecvente tulburări circulatorii, pancreasul având o vascularizaţie foarte bogată şi
foarte fragilă. Hemoragiile pot avea diferite întinderi, de la cele observabile doar microscopic până la adevărate
hematoame (fig. 7.4). De obicei apar sub forma unor peteşii; însoţesc procesele inflamatorii (pancreatite
hemoragiconecrotice) datorită eroziuni vaselor de enzimele pancreatice eliberate sau de procesele necrotice.
Hemoragiile pancreatice apar în boli toxiinfecţioase sau toxice prin diapedeză sau datorită fragilităţii vasculare
crescute. Hemoragii pancreatice apar în intoxicaţii cu stricnină, în turbare, în intoxicaţii uremice, cu acid
cianhidric şi cu antivitamine K. Frecvent hemoragiile pancreatice sunt agonice, fără specificitate. Histologic
ţesutul interlobular este impregnat cu sânge dar pot fi afectaţi şi lobulii.
7.6. Necroza pancreatică acută - leziune importantă la câine şi la om; apare mai rar la cal şi porc. Etiologia
leziunii este obscură în cele mai multe cazuri dar obezitatea, diabetul zaharat, dieta bogată în lipide, săracă în
proteine, hipoperfuzia, intervenţiile chirurgicale şi ruperea ductelor pancreatice sunt factori frecvent incriminaţi.
Moartea intervine după 2-3 zile. În unele cazuri, stadiul iniţial este subclinic iar ca urmare a necrozei progresive,
recidivante, simptomele vor fi evidenţiabile târziu prin insuficienţă pancreatică exocrină şi endocrină. În cazurile
fatale, în cavitatea abdominală există o cantitate redusă de fluid, sanguinolent de obicei, care conţine picături de

17
lipide. Numeroase focare albe-cretacee, sfărâmicioase, înconjurate de un halou roşietic de hemoragie, sunt
prezente în grăsimea peripancreatică şi mezenterică (citosteatonecroză) – fig. 7.6, 7.7. Necroza ţesutului adipos la
distanţă, în ţesutul adipos ventro-mediastinal, demonstrează că enzimele activate sunt transportate pe cale
limfatică. Tot pancreasul poate fi edematos şi moale, sau numai porţiuni din organ sunt cuprinse de edem. Pe
suprafaţa afectată se pot observa adeziuni fibrinoase la diferite viscere (fig. 7.5). Ariile de necroză sunt moi,
lichefiate, iar în evoluţii de câteva zile, prin colonizare cu bacterii, se pot forma abcese. Suprafaţa de secţiune
prezintă aspecte variate, zone albicioase de citosteatonecroză, cenuşii-gălbui de necroză şi negricioase de
hemoragie; unul din aceste aspecte poate predomina. Histopatologic, se constată necroza parenchimului cu debut
şi extindere predominant perilobulară şi interstiţială (fig. 7.8, 7.9). Dacă atacul iniţial nu este fatal, pot să apară
episoade repetate care duc în final la fibroză pancreatică asociată cu insuficienţă pancreatică exocrină şi
endocrină. Clinic apare bulimia cu slăbire şi caşexie, steatoree, amiloree, cheratoree şi diaree. Pe lângă acestea
apar progresiv simptomele diabetului zaharat: polifagie, polidipsie, poliurie.
7.7. Hipertrofia şi hiperplazia pancreatică exocrină
Hipertrofia desemnează creşterea în volum a organului pe baza creşterii volumului celular, iar hiperplazia pe
creşterea numărului celulelor.
Hiperplazia nodulară - frecvent la câine şi la pisicile în vârstă, câteodată ca o hiperplazie regenerativă secundară
leziunilor distructive; în cele mai multe cazuri nu se pot observa sechele ale distrucţiilor anterioare. Hiperplazia
cuprinde pancreasul exocrin, apare în mai multe focare, şi poate cuprinde lobuli întregi sau numai porţiuni din ei.
Lobuli hiperplazici proemină la suprafaţa organului, sunt albicioşi, mai deschişi la culoare decât ţesutul
înconjurător iar la palpare au consistenţa crescută (fig. 7.10). Aspectul histologic este de un “mozaic” şi trebuie
interpretat precaut pentru că nu întotdeauna se poate diferenţia de adenoame. Nodulii hiperplazici nu sunt
încapsulaţi şi nu comprimă parenchimul din jur, spre deosebire de adenoame. Celulele nodulilor au, în
general, un aspect uniform şi păstrează dispoziţia acinară sau se grupează în grămezi fără lumen. Sunt mai mari
decât celulele normale şi au citoplasmă abundentă, acidofilă (fig. 7.11).
7.8. Pancreatitele - 7.8.1. Pancreatitele acute
Factorul principal este litiaza biliară. Patogeneza pancreatitei acute recunoaşte drept factor central extravazarea
sucului pancreatic şi activarea intrapancreatică a enzimelor proteolitice şi lipolitice. Activarea tripsinei, apoi a
celorlalte enzime, este urmată de o adevărată autodigestie a pancreasului.
Pancreatita acută seroasă (edematoasă). Pancreasul este mărit în volum, tumefiat, turgescent, cu capsula
infiltrată de lichidul de edem. Ţesutul adipos peripancreatic şi mezenteric este infiltrat edematos. Lobulaţia devine
mai evidentă datorită exudatului seros din interstiţiu. Pe secţiune are aspect umed-seros, lobulaţia foarte evidentă.
Histopatologic se caracterizează prin congestie activă şi prin exudat interstiţial intens care disociază lobulii
pancreatici. Acest edem fără infiltraţie leucocitară, disociază de asemenea şi acinii şi induce foarte repede
fenomene degenerative, putând ajunge până la distrucţia totală a celulelor acinare. Se mai pot pune în evidenţă
zone de microhemoragie sau chiar de necroză, fapt ce demonstrează că această formă de pancreatită poate evolua
spre cea hemoragico-necrotică.
Pancreatita interstiţială limfohistiocitară -infiltraţie celulară în interstiţiu însoţită de edem moderat şi congestie.
Macroscopic, pancreasul apare tumefiat, congestionat şi edemaţiat. Microscopic apare congestia activă, edemul şi
infiltraţia celulară interstiţială cu leucocite, în special mononucleare (pancreatită interstiţială limfohistiocitară).
În toxoplasmoza sistemică la pisică interstiţiul pancreatic este sediul infiltratului limfohistiocitar şi macrofagic; în
plus, apar formaţiunile chistice parazitare. În encefalomielita infecţioasă la pui, în pancreas apare infiltratul
limfohistiocitar.
Pancreatita hemoragico-necrotică are, teoretic, aceeaşi patogeneză ca şi necroza pancreatică, respectiv refluxul
biliar sau duodenal în canalele pancreatice cu activarea intrapancreatică a enzimelor. Macroscopic (fig.
7.12) apare edem, congestie şi hemoragii pancreatice, necroze cenuşii sau negricioase în parenchim, exudat
fibrinohemoragic, necroza şi saponificarea grăsimii şi lichefierea focarelor necrotice. De asemenea, apar focare
hemoragico-necrotice la distanţă (ex. mezenter, intestin, stomac, ficat, pulmon, SNC). Histologic, se constată
necroza parenchimului pancreatic cu debut şi extindere predominant centrolobulară şi periductală (diferenţiere de
necroza pancreatică acută în care debutul şi extinderea inflamaţiei sunt centrate pe spaţiile interstiţiale). Necroza
18
este însoţită de exudat fibrinohemoragic, edem interlobular, tromboze şi infiltrat inflamator periferic.
Pancreatita purulentă este mai mult o complicaţie a formelor prezentate anterior. Apariţia de focare purulente
(fig. 7.13), a supuraţiei difuze (fig. 7.14) sau formarea unui abces voluminos pot fi complicaţiile pancreatitelor
acute. Microscopic, inflamaţia prezintă aspectul histologic general al inflamaţiilor supurate pe un fond
degenerativ-necrotic al parenchimului.
Complicaţiile pancreatitei acute:
- Complicaţii cardiovasculare. Prin exudarea masivă de plasmă şi prin eliberarea de peptide vasoactive se produce
scăderea volemiei şi vasodilataţie, fapt ce determină hipotensiune şi şoc.
- Peritonita localizată sau, mai rar, generalizată, se datorează propagării procesului inflamator prin contiguitate.
Ileusul paralitic apare ca un răspuns la inflamaţia peritoneului.
- Hemoragii intestinale cauzate de inflamaţia duodenului prin contiguitate şi continuitate.
- Hipocalcemia se datorează eliberării masive de acizi graşi, aceştia legând calciul seric.
- Acidoza lactică se datorează hipovolemiei.
- Staza biliară şi icterul sunt induse de obstrucţia inflamatoare a duodenului şi/sau canalului coledoc.
- Complicaţii pleuro-pulmonare. Pancreatita este frecvent asociată cu efuziuni pleurale în paralel cu transudaţia şi
exudaţia retroperitoneală. La nivelul pulmonului apare congestia, consistenţă fermă şi exudat bronhiolar;
microscopic se observă congestie, hemoragii, necroza şi exfolierea epiteliului bronhiolar, exudat seros cu rare
neutrofile şi macrofage, hialinoză alveolară şi bronhiolară.
- O serie de complicaţii alterative datorate efectului toxic sistemic al enzimelor pancreatice apar în stomac (fig.
7.14), ficat, splină, rinichi, cerebrale şi alte ţesuturi.
Evoluţia pancreatitei acute: Pseudochisturile sunt cavităţi ce conţin plasmă, sânge, produşi pancreatici şi exudat
inflamator. Apar ca urmare a distrucţiei ţesutului pancreatic şi a obstrucţiilor în sistemul ductal. Sunt solitare sau
diseminate în masa organului, de dimensiuni variabile. Cele mari pot exercita compresiuni severe asupra venei
cave, canalului coledoc şi intestinelor, inducând ileus mecanic. Abcesul pancreatic şi supuraţia difuză a
pancreasului. Abcesul este o complicaţie severă care prin rupere produce hemoragie şi procese septice severe în
cavitatea peritoneală. Cronicizare şi evoluţie spre forme scleroase cu numeroase aderenţe la viscerele abdominale.
Focarele de citosteatonecroză se pot calcifica, pot forma granuloame sau pot să dispară fără sechele.
7.8.2. Pancreatitele cronice - Ca factori etiologici mai importanţi se pot enumera litiaza biliară, ulcerul gastro-
duodenal, peritonitele localizate în vecinătate, intervenţiile operatorii, factori parazitari şi infecţii nespecifice
pe cale ductală şi, probabil, pe cale sangvină.
Sunt descrise pancreatite scleroase (indurative, interstiţiale cronice sau „ciroza pancreatică“) şi pancreatite
cronice calcifiante; cele din urmă sunt acceptate mai mult ca forme evolutive ale primului tip. Macroscopic,
organul poate apare redus sau mărit în volum. Adesea sunt impresionante aderenţele pe care organul le stabileşte
cu organele din jur prin intermediul capsulei îngroşate. Organul poate avea aspect nodular, se pot regăsi zone de
parenchim sub formă de noduli depresaţi. La palpare consistenţa este crescută, de obicei foarte densă. Se pot
distinge forme difuze sau segmentare. Fibroza poate cuprinde tot organul, apărând ca un ţesut fibros retractat şi
distorsionat. Pe secţiune se observă aspectul scleros, ductele sunt dilatate şi cu traiect sinuos. În unele cazuri apar
chisturi de retenţie.
Pancreatita granulomatoasă tuberculoasă apare extrem de rar la câine fiind mai frecventă la rumegătoare, porc
şi pasăre. Cauza morţii este reprezentată de caşexie din cauza maldigestiei şi malabsorbţiei sau eventual
diabetului zaharat asociat şi complicaţiilor sale. Complicaţiile pancreatitei cronice sunt reprezentate în principal
de către manifestările insuficienţei secreţiei exocrine, cu sindrom malabsorbtiv. În unele cazuri pancreatita
cronică poate genera şi diabet zaharat. Insulele Langerhans sunt mult mai rezistente la atrofia de compresiune
decât celulele exocrine. Insulele Langerhans îşi conservă mult timp structura, contrastând cu alterările severe ale
pancreasului exocrin. Totuşi în cazurile avansate, fibroza excesivă, mutilantă, determină şi distrucţia ţesutului
insular. În aceste cazuri se observă în primul rând leziunea primară şi o reducere numerică al insulelor endocrine.
7.8.3. Boli parazitare cu localizare pancreatică nem keri
7.9. Insulele Langerhans
7.9.1. Aplazia insulelor Langerhans - Aplazia insulară produce diabet zaharat. A fost descris la căţei în
19
vârstă de 2-3 luni, care au dezvoltat diabet sever. Pentru diagnosticul de aplazie insulară este nevoie de un
examen histopatologic minuţios, pe secţiuni seriate din mai multe puncte ale organului. Există predispoziţie de
rasă, fiind afectaţi, în special, terierii.
7.9.2. Distrofiile pancreasului endocrin
Degenerescenţa hidropică. Citoplasma celulelor se colorează slab, se pot observa vezicule apoi vacuole tot mai
mari, nucleul suferă procese de picnoză, cariorexă, apoi liză. Celule insulare β degenerate au fost puse în evidenţă
la câini care au suferit de diabet zaharat. La şobolan, degenerescenţa cu dispariţia aproape totală a celulelor β se
poate reproduce prin administrarea de streptozotocin.
Amiloidoza insulelor poate fi asociată cu amiloidoza generalizată. Un polipeptid amiloid (polipeptidul amiloid
sau amilina) este produs în mod normal chiar de celulele β insulare. Amilina este constituentul major a
depozitelor de amiloid observate în insulele oamenilor şi pisicilor cu diabet. Depozitele de amiloid provin prin
polimerizarea polipeptidului amiloid insular. Astfel, ar fi vorba de un al treilea tip de amiloid pe lângă cele două
cunoscute ca geneză: tipul AL (light chain amyloid engl.) provenit din lanţuri de imunoglobuline uşoare şi tipul
SAA (serum associated amyloid engl.). Amiloidul se depune în principal perivascular, cu eozină se colorează
roşu intens iar cu soluţie Lugol în brun intens. În diabet la pisică, amiloidoza insulelor nu este asociată cu
amiloidoza altor organe.
7.9.3. Tulburările de creştere a pancreasului endocrin
Atrofia apare ca urmare a fibrozei, în pancreatita cronică interstiţială. Insulele Langerhans sunt mult mai
rezistente la atrofia de compresiune decât celulele zimogene. Insulele Langerhans îşi conservă mult timp
structura, contrastând cu alteraţiile severe ale pancreasului exocrin. Totuşi, în cazurile avansate, fibroza excesivă
determină şi distrucţia ţesutului insular.
Scleroza insulară a fost descrisă la câini bătrâni care, totuşi, nu au manifestat simptomele diabetului. Importanţa şi
patogeneza sclerozei insulare sunt greu de identificat. La câinii diabetici, procesul sclerotic poate înlocui insule
întregi şi poate fi atât de dens şi slab structuralizat încât să ia aspectul hialinozei.
Hiperplazia insulară s-a observat la animale bătrâne. Insulele hiperplazice sunt greu de diferenţiat de insulele
adenomatoase. Mărimea poate fi un criteriu dar insulele hiperplazice nu dispun de o capsulă conjunctivă şi nu
comprimă ţesutul acinar aşa cum se observă în cazul adenoamelor. Hiperplazia langerhansiană difuză este foarte
rară şi apare mai frecvent localizat, la câteva insule.
7.9.4. Diabetul zaharat - este o dismetabolie cronică, progresivă în general, caracterizată prin insuficienţă
insulinică (defecte de secreţie şi/sau acţiune a insulinei) şi tulburarea homeostaziei glicemice cu hiperglicemie şi
glicozurie. Cuvântul “diabet” provine din greaca veche (“diabeiu” = a se scurge ca printr-un sifon), făcând aluzie
la poliuria caracteristică bolii. Termenul “zaharat” subliniază prezenţa glucozei în urină şi diferenţiază diabetul
zaharat de cel insipid (insuficienţă de hormon antidiuretic) în care urina nu conţine glucoză.
A. Clasificarea patogenică a diabetului zaharat
Diabetul zaharat tipul I constă în producţie scăzută sau absentă de insulină la nivelul celulelor beta-pancreatice.
Cauza acestui tip de diabet este distrugerea celulelor beta pancreatice. Această distrugere are etiologie autoimună,
în cazurile spontane la om (autoanticorpi anti-insulină, anti-celule beta, anti-GAD – glutamic acid decarboxilază).
Frecvent, diabetul de tip I este idiopatic.
Diabetul zaharat tipul II este produs de scăderea numărului de receptori insulinici şi/sau a afinităţii lor pentru
insulină la nivelul ţesuturilor (ficat, muşchi, ţesut adipos); nivelul insulinei circulante poate fi crescut (ex.
fazele incipiente la subiecţi obezi – feed-back pozitiv), normal sau scăzut. La om este descris sindromul metabolic
(sindrom metabolic X) asociat cu obezitatea abdominală, rezistenţă la insulină, hiperglicemie, hipertensiune şi
hiperuricemie. Sindromul predispune la diabet zaharat de tip II şi ateroscleroză.
Alte tipuri de diabet:
- Diabetul asociat defectelor genetice de secreţie a insulinei;
- Diabetul asociat defectelor genetice ale receptorilor;
- Diabet zaharat secundar endocrinopatiilor - niveluri crescute ale hormonilor antagonişti ai insulinei care cresc
glicemia (ex. cortizol - Cushing, catecolamine - feocromocitom, hormon somatotrop - acromegalie, glucagon,
hormoni tiroidieni);
20
- Diabetul gestaţional, secundar acţiunii hiperglicemiante a progesteronului endogen în cursul gestaţiei, este
tranzitoriu; uneori diabetul devine permanent după parturiţie; este descris la femeie şi căţea.
- Diabet secundar distrugerii insulelor pancreatice: infecţii virale (ex. jigodie), pancreatite cronice,
pancreatectomii, neoplazii, amiloidoză, necroză medicamentoasă (vacor, aloxan, streptozotocin, interferonIF);
- Diabet asociat anomaliilor cromozomiale – sindrom Klinefelter, Turner, Down.
B. Modificările fiziopatologice din diabetul zaharat
1. Hiperglicemia se produce prin scăderea utilizării periferice a glucozei, prin accentuarea glicogenolizei şi prin
gluconeogeneză, atât pe seama glicerolului provenit din accentuarea lipolizei, cât şi pe seama proteolizei cu exces
de aminoacizi glucoformatori. Hiperglicemia marcantă induce poliurie osmotică, relativ bine suportată în stările
de gravitate medie şi apoi gravă în hiperglicemiile însoţite de cetoză, cu deshidratare extracelulară, ulterior
globală.
2. Accentuarea proteolizei cu gluconeogeneză şi denutriţie proteică.
3. Exagerarea lipolizei cu formare de acizi graşi liberi în exces, cetogeneză excesivă şi acidoză.
Diabetul este mai frecvent la câine iar cele mai susceptibile rase sunt teckelul, pudelul, caniche şi terierii, care
împreună prezintă aproximativ 22% din totalul câinilor diabetici. Predispoziţia de sex este foarte pronunţată,
femelele fiind afectate de aproape două ori mai frecvent decât masculii. La ambele sexe castrarea pare să reducă
susceptibilitatea la diabet, neîndoielnic corelată cu starea hormonală.
C. Leziuni în diabetul zaharat
Leziunile primare sunt localizate la nivelul pancreasului. Aceste leziuni constau în hipoplazia sau aplazia insulară
(congenitale), necroza celulelor insulare (în pancreatite, infecţii virale, medicamente, etc.), amiloidoza insulelor
(cauză sau efect al diabetului la pisică), atrofia insulelor (în fibroza pancreatică) sau scleroza (fibroza) insulelor.
Vacuolizările celulelor insulare şi ale epiteliilor ductelor mici prin acumulare de glicogen sunt leziuni specifice
pentru diabetul zaharat dar sunt evidenţiate doar în cazurile severe acute.
Leziunile secundare sunt, de fapt, complicaţiile lezionale ale diabetului zaharat cronic.
Angiopatia diabetică
a. Microangiopatia diabetică afectează capilarele, arteriolele şi venulele. Se constată îngroşarea membranelor
bazale ale capilarelor prin depunere de proteine glicozilate. Modificarea patologică este generalizată, ubicuitară
dar localizările la nivelul glomerulilor renali, retinei, şi la nivelul trunchiurilor nervilor mari se manifestă distinct
din punct de vedere clinic. Nefropatia diabetică este urmarea localizării glomerulare a microangiopatiei. Constă în
îngroşarea membranei bazale a capilarelor glomerulare şi proliferare mezangială nodulară, apoi difuză prin
depunerii de proteine glicozilate. Leziunea se instalează în 2-5 ani de evoluţie a diabetului iar finalul este scleroza
glomerulară difuză. Retinopatia diabetică este o complicaţie microangiopatică specifică. În retină se produc
îngroşări ale membranelor bazale şi proliferarea endoteliului, dispariţia pericitelor, hialinizări, obstrucţii şi
microanevrisme. Apar vase de neoformaţie ca urmare a hipoxiei; vasele sunt fragile şi apar hemoragii în retină şi
în corpul vitros.
b. Macroangiopatia diabetică duce la ateroscleroză. Steatoza şi glicogenoza hepatică sunt secundare mobilizării
lipidelor depozitate (lipoliză exagerată). Evoluţie este spre insuficienţă hepatică. Tubulonefroză glicogenică şi
lipidică (fig. 7.15). Cataracta este urmarea glicozilării proteinelor. Cistită emfizematoasă este urmarea glicozuriei
care favorizează dezvoltarea bacteriilor fermentative.
7.10. Tumorile pancreasului
Adenomul ductal (tubular) - Reprezintă o proliferare benignă de ducte şi canalicule pancreatice. Este o tumoră
rară la câini şi pisici De obicei adenoamele ductale sunt tumori mici, asimptomatice, fiind descoperite incidental.
Tumora este bine delimitată printr-o capsulă rezultată în urma compresiunii asupra parenchimului din jur. În
structura adenomului se găsesc canalicule tapetate de epiteliu cilindric şi puţină stromă conjunctivă.
Adenomul acinar - tumoră benignă cu structură asemănătoare acinilor pancreatici. Adenomul acinar trebuie
diferenţiat de hiperplazia nodulară acinară prin existenţa compresiunii asupra ţesutului pancreatic din jur în
primul caz. Adenoamele acinare au o capsulă intactă, bine delimitată, ceea ce permite diferenţierea faţă de
carcinomul acinar bine delimitat.
Adenocarcinomul ductal - tumoră malignă formată din structuri asemănătoare ductelor care poate prezenta arii
21
cu diferite grade de diferenţiere (fig. 7.16). De obicei tumora are dimensiuni mari, fiind depistată tardiv, pornind
de la semne clinice determinate de dimensiunea tumorii sau de prezenţa metastazelor. Chiar şi în cazul tumorii de
dimensiuni mari, rareori distrucţia celulelor β insulare este atât de importantă încât să determine apariţia
diabetului zaharat. Invazia locală afectează de obicei în grăsimea peripancreatică dar şi duodenul. Prin
compresiunea exercitată de tumoră asupra căilor biliare principale duce la apariţia icterului obstructiv.
Diseminarea se face pe cale limfatică, hematogenă (cu apariţia metastazelor hepatice) şi prin însămânţare
peritoneală, cu apariţia ascitei carcinomatoase; metastazele în alte organe sunt rareori întâlnite.
Carcinomul cu celule acinare - proliferare malignă de celule exocrine pancreatice. În cazul tumorilor bine
diferenţiate acinii sunt mici, nucleii celulelor sunt situaţi bazal iar citoplasma este fin granulară, uneori cu granule
PAS pozitive. Zonele slab diferenţiate sunt formate din mase celulare solide şi trabecule alcătuite din celule mici
cu nuclei uniformi, situaţi central şi cu mitoze frecvente. Stroma conjunctivă poate delimita lobuli la nivelul
tumorii dar acinii şi masele celulare sunt susţinute de o stromă delicată.
Carcinomul nediferenţiat (anaplazic) - tumoră malignă formată din celule fără diferenţiere scuamoasă sau
glandulară evidentă. Tumora este formată din mase neregulate de celule polimorfe, poligonale, stelate. Uneori pot
fi schiţate structuri ductale sau acinare. Nucleii sunt hipercromi, cu anizocarioză, nucleolii sunt proeminenţi şi
apar numeroase mitoze. Pot exista şi celule gigante multinucleate. Frecvent apar arii de necroză şi hemoragii,
încât tumora este asemănătoare macroscopic cu pancreatita acută hemoragico-necrotică. Astfel de tumorii au fost
citate la câini şi pisici.
Tumorile endocrine (neuroendocrine) -Tumorile celulelor insulare sunt proliferări de celule cu citoplasmă
bogată, eozinofilă, fin granulară şi margini slab conturate, având de obicei dimensiuni reduse. Nucleii celulelor
sunt mici, situaţi central, au formă ovoidală şi au cromatina grunjoasă. Celulele sunt separate de o stromă
fibrovasculară. Tumora poate avea aspectul unei insule gigantice de celule cuboidale sau poligonale, care uneori
formează rozete în jurul capilarelor. Arhitectura celulelor poate fi trabeculară, caz în care celulele cilindrice sunt
dispuse cu axul lung perpendicular pe axul trabeculelor. În unele tumori la nivelul masei celulare neoplazice pot
exista structuri asemănătoare ductelor pancreatice. Tumorile endocrine au fost înregistrate la câini în vârstă, pisici
şi bovine. Adenocarcinomul este diagnosticat mai frecvent decât adenomul.
Adenomul cu celule insulare - tumoră benignă alcătuită din celule cu morfologia şi proprietăţile
imunohistochimice ale celulelor din insulele Langerhans. Tumora are o capsulă completă iar masa tumorală
comprimă ţesutul pancreatic din jur. Dimensiunile tumorii sunt mici, până la 2 cm diametru, de obicei sunt
solitare dar pot fi şi multiple. La câini şi pisici tumorile pot să apară alături de hiperplazia nodulară acinară şi
adenocarcinomul exocrin .
Carcinomul cu celule insulare - tumoră epitelială malignă, având zone cu morfologia şi proprietăţile
imunohistochimice ale celulelor insulare funcţionale. Celulele maligne diferă de cele din adenoame prin
pleiomorfismul lor, prezenţa anizocitozei, anizocariozei, hipercromiei nucleare şi a mitozelor numeroase. Deseori
se întâlnesc arii focale de necroză şi hemoragie, ceace indică o creştere rapidă şi o agresivitatea ridicată a
tumorii. De obicei dimensiunile carcinoamelor sunt mai mari decât ale adenoamelor. Metastaze hematogene apar
la nivelul ficatului iar diseminarea limfatică se face către nodulii limfatici de drenaj local.
Tumorile insulare şi sindroamele endocrine
Insulinoamul. Cele mai multe tumori insulare sunt formate din celule β, aşa-numitele insulinoame; pe lângă
insulină pot produce glucagon şi polipeptid pancreatic. În mare parte sunt benigne iar cca. 10 % sunt maligne.
Insulinoamele produc sindromul hiperinsulinic asociat cu hipoglicemie. Hipoglicemia este de o severitate
fluctuantă în principal corelată cu expunerea animalului bolnav la efort. Chiar şi neoplasmele de dimensiuni mici
pot fi responsabile de sindromul descris.
Glucagonomul (tumora celulelor alfa) sunt rare dar în mare parte maligne. Reprezintă doar 1% din totalul
tumorilor insulare. Sindromul produs este reprezentat de hiperglucagonemie, intoleranţă la glucoză,
hipoaminoacidemie, anemie şi tulburări cutanate.
Gastrinomul reprezintă tumora celulelor D, rară la câine; este producătoare de gastrină. Sindromul produs este
denumit sindromul Zollinger-Ellison care este caracterizat de hipergastrinemie, hiperaciditate gastrică, hiperplazia
mucoasei antrale şi ulcere multiple gastroduodenale.
22
Somatostatinomul. Sindromul produs este asociat cu hipersomatostatinemie, intoleranţă la glucoză, diaree,
steatoree şi malabsorbţie.
VIP-omul. Cu o frecvenţă de 3-4% din tumorile insulare, produce sindromul Verner-Morrison (holera
pancreatogenă) manifestat prin diaree apoasă cu pierdere masivă de potasiu şi ca atare apare hipokalemia cu
consecinţele sale.
PP-oame. Peste 50% din tumorile insulare produc şi PP pe lângă alte polipeptide, în special insulină.
Tumorile multihormonale (neoplazii carcinoide). Neoplaziile carcinoide apar rar în pancreasul endocrin. Sunt de
o malignitate medie, se dezvoltă lent, local, dar invaziv. Histologic sunt alcătuite din celule izomorfe, după a
căror organizare se disting patru tipuri de tumori carcinoide: tipul A compact-lobular, tipul B trabecular, tipul C
trabecularacinar şi tipul D nediferenţiat .
Sindromul carcinoid este produs de tipul polipeptidelor secretate dar în principal este dominat de efectele
hiperserotonismului.
Tumorile secundare -La câini s-au citat cazuri de metastaze hematogene la nivel pancreatic, având ca punct de
pornire o tumoră primară tiroidiană sau mamară. Extensia directă prin contiguitate se poate face de la limfoamele
tubului digestiv precum şi de la carcinoamele gastrice, duodenale sau ale canalului biliar principal. În fazele
avansate ale extensiei directe, prin contiguitate, este dificilă încadrarea tumorii pancreatice ca fiind primară sau
secundară.

23