ORESTIA

PASIUNE ȘI RESPONSABILITATE MORALĂ

Scrisă de dramaturgul grec antic Eschil, Trilogia Oresteia constă în trei piese
interdependente: ”Agamemnon”, ”Hefore” și ”Eumenide”. A fost interpretată pe scenă pentru
prima dată în 458 î.Hr. la Festivalul anual de muzică ”Dionysia”, unde a câștigat premiul I și este
considerată ultima operă majoră și cea mai valoroasă a lui Eschil.
Orestia este singura trilogie care a supraviețuit din creaţia dramatică a Eladei și își are
bazele în ceea ce legenda numește „Tragedia lui Atris”. O tragedie fără precedent. O coborâre
în mitologie este modul perfect pentru a începe înainte de a ne scufunda în narațiunea analitică
a celor trei piese. E vorba de doi fraţi, Atreu şi Tieste, blestemaţi de tatăl lor, Pelops, pentru că îl
uciseseră pe un frate vitreg. După un răstimp în care cei doi sunt izgoniţi din cetate, Atreu va
ajunge pe tron. Dar întronarea, pe care o râvnise, nu-i tihneşte, întrucât află că Tieste se
înfruptă din farmecele nevestei lui. Îl alungă bineînţeles, dar după un timp îl recheamă, ca
pentru o împăcare. Dă pentru el şi un ospăţ, la care, cu o fantezie monstruoasă, îi oferă, printre
bucate, hălci din trupul copiilor acestuia, pe care îi ucisese. Reacţia lui Tieste este un blestem:
neam de neamul lui Atreu să se omoare între dânşii.
Apoi ajungem la Agamemnon, „capodopera capodoperelor” (Goethe). Războiul troian
s-a încheiat. Agamemnon iese învingător la ordinul lui Atreus. Soția lui, Clitemnestra, îl așteaptă
acasă cu cuvinte dulci. O femeie cu o personalitate complexă, nu numai că îi fusese infidelă și se
îndrăgostise de Aegisthus, un descendent al lui Tieste, dar avea idei proaste despre soțul ei
legal. Cu ajutorul iubitului ei, îl ucide pe Agamemnon. Acesta este un act crud, fără remuşcări,
mai ales că are şi argumente legate de sentimentele materne. Înainte de a intra în război, soțul
ei și-a sacrificat fiica Ifigenia pentru ca zeii să-i dea navei un vânt favorabil în drum spre Troia.
Iar fiul lui Tieste, Aegisthus, este convins că are dreptul să omoare. Clitemnestra se scuză
zicând: „Ce-am făptuit/ Era sortit”. Când rostește aceste cuvinte, își uită moderația. În inima ei,
unde există iubire și ură, emoțiile sunt năvalnice. Faptul că Agamemnon a capturat-o pe tânăra
Cassandra, fiica troianului Priam și preoteasa lui Apollo, nu a rostit profeția ca urmare a mâniei
lui Dumnezeu că ea nu a oferit har, dar Cassandra, care are talent de a vedea viitorul,
profețește că „ceea ce este scris despre viață se va împlini”. Se aplică legea răzbunării („Ochi
pentru ochi, dinte pentru dinte!”). Vărsarea de sânge duce la vărsare de sânge. Nu numai că zeii
s-au amestecat pe nedrept în destinele umane, dar au făcut greșeli pentru că s-au complăcut la
păcat (de pildă: Clitemnestra priveşte cu voluptate şi cu un morbid fior poetic sângele lui
Agamemnon: ,,o dulce rouă a morţii”). Au greşit nu dintr-un impuls de moment, ci pregătind pe
îndelete crima. Iertarea nu poate veni de niciunde: „dacă apele toate/ Pe-o albie numai s-ar
scurge/ Nu pot niciodată să spele/ O mână pătată de sânge”.
Povestea nu s-a sfârşit, ea continuă în Hoeforele (Purtătoarele de libaţiuni) şi
Eumenidele. Omorul săvârşit de Clitemnestra nu avea cum rămâne nepedepsit. Iar instrumentul
puniţiunii zeieşti este Oreste, fiul lui Agamemnon şi al Clitemnestrei. Cu ajutorul surorii lui,
PRODANIUC ADINA- MARIA
LRE II

Electra, şi îndemnat stăruitor de Apolo, Oreste, întorcându-se în Argos şi dându-se drept un

călător venit să anunţe moartea.. lui Oreste, îl ucide pe Egist şi, după un dialog de intensitate
dramatică, pe mama lui, Clitemnestra. Şi-a răzbunat părintele, dar a comis un matricid. N-a
săvârşit omorul cu sânge rece. În sufletul lui s-a dat o luptă (”E mama mea, am dreptul s-o
omor?”), iar şovăiala care l-a cuprins semnalează o licărire în cugetul său, care începe să se
desprindă de morala barbară a răzbunării cu orice preţ, fiindcă aşa au vrut zeii.
Iar această separare timpurie de presiunile destinului îl face pe Oreste să-și asume o
oarecare responsabilitate pentru faptele sale.Sentimentele fiului fac loc îndatoririlor fiului. Nu a
putut să nu răzbune uciderea tatălui său, dar toate acestea au un cost. Oreste pare să-și fi
pierdut mințile pentru o vreme. Îngrozit de faptele sale și urmărit de Erinii, zeităţi care nu lasă
nepedepsită o fărădelege, tânărul se refugiază în Templul lui Apollo. Apoi intrăm în tărâmul
dramatic al Eumenidelor.
Ca să le mai astâmpere zelul, Apolo, cel care-l împinsese pe Oreste la crimă, le adoarme
pe Erinii. Pentru scurt timp însă, umbra Clitemnestrei, ieşită din mormânt, certându-le pentru
apatia lor. Furiile – care simbolizează convulsiile remuşcării – vin iar pe urmele lui Oreste şi îl
ajung, chiar şi în templul zeiţei Palas Atena, unde hăituitul, sfătuit de Apolo, căuta protecţie. Va
urma o judecată, la care urmăritoarele, dezlănţuite, cer pedepsirea făptaşului, ameninţând că
altfel vor potopi Atena cu nenorociri. Însă înţeleapta Atena, la fel şi Apolo îi iau apărarea lui
Oreste, zeiţa promiţând Eriniilor că le va consacra un cult, într-un sanctuar al lor. Ca prin
minune înverşunatele duhuri încolăcite de şerpi se preschimbă în Eumenide, divinităţi făcătoare
de bine, proteguitoare. Viitorul pare mai surâzător (”Blestemul vechi stârpit să fie”). „Sălbaticia
urii”, ţinând de o morală a începuturilor, e lăsată în urmă. Răzbunarea nu va mai fi să fie un
imperativ din tată în fiu, cu moarte pentru moarte. Asumată, vinovăţia va trebui, într-un fel sau
altul, plătită, o faptă rea, fie şi dictată de onoarea de familie, nemaiputând fi pusă doar în
seama destinului. Cel ce ia viaţa altuia dispune, începe să dispună, de liberul-arbitru, de aceea
el nu poate fi iertat decât după ce ispăşeşte. Şi totuşi, oricâți muritorii ar fi încercaţi de îndoială,
oricât ar căuta să se împotrivească, destinul îşi urmează cursul. Vrerii Moirelor (Parcelor) până
şi Zeus i se supune. Iar dacă peste bietul om se abate o anatemă, afurisenia se va răsfrânge şi
asupra descendenţilor. Cel care cade în greşeală, într-o greşeală gravă, îşi expune descendenţii
unor pedepse cutremurătoare.
Personajele acestei trilogii se confruntă cu sentimente puternice care țin de
responsabilitatea morală și se lasă ghidate de pasiune. Însă, acestea se complac în situație
afirmând că este voia zeiilor, refuzând să își assume în mod direct vinovăția pentru faptele
săvârșite.