Psihopedagogie

Cursul 1

Caracteristicile educatiei:
Activitate specific umană – această caracteristică se atribuie datorită
faptului că la cei doi poli ai educaţiei se află fiinţe umane, iar activitatea
este orientată spre îndeplinirea unor scopuri, este desfăşurată conştient şi
organizat (forma superioară de organizare este cea instituţională, numită
„şcoală”).
Natura socială a educaţiei este conferită de faptul că educaţia se
realizează în cadrul societăţii, a apărut odată cu societatea şi se supune
legităţilor de evoluţie a societăţii, fiind un fenomen individual şi social
în acelaşi timp. Pe de o parte, nivelul de dezvoltare al societăţii impune
anumite cerinţe sociale pentru educaţie, iar pe de altă parte, educaţia
realizată la un nivel înalt favorizează dezvoltarea ulterioară a societăţii,
relaţia dintre educaţie şi societate fiind de determinare reciprocă.
Caracterul istoric al educaţiei se referă la faptul că educaţia are
particularităţi distincte de la un moment istoric la altul, atât în ceea ce
priveşte finalităţile urmărite, cât şi în privinţa conţinutului, a formelor şi
mijloacelor de realizare, a modul de finanţare etc. Educaţia reflectă
evoluţiile înregistrate de-a lungul timpului în plan social, şi în mod
special evoluţia gândirii pedagogice şi a instituţiilor de învăţământ.
Caracterul universal şi naţional al educaţiei este conferit de faptul că
educaţia se supune unor modele universal valabile, are 15 componente şi
o funcţionalitate generală, valabilă oriunde în lume, are anumite note
comune (determinate de trăsăturile general-umane ale personalităţii) dar,
în acelaşi timp, are particularităţi specifice naţiunilor, exprimate la nivel
psihosociocultural, izvorâte din experienţa fiecărui popor, pe fondul
vieţii sociale şi al tradiţiilor naţionale.
Caracterul prospectiv al educaţiei exprimă necesitatea pregătirii
tinerilor pentru a se adapta condiţiilor sociale prezente, dar mai ales
viitoare, ca o consecinţă a ritmului accelerat de evoluţie a societăţii.
Caracterul permanent al educaţiei plasează acţiunea educaţională pe
toate treptele ontogenetice, de la educaţia preşcolară şi şcolară la
educaţia adulţilor, fiind expresia necesităţii ca educaţia să se exercite pe
tot parcursul vieţii, să asigure continuitatea între trecut, prezent şi viitor.

Formele educative:
Fenomenele educative pot fi grupate în două categorii:
• acţiuni educative – intenţionate, organizate, sistematice, cu finalităţi
bine precizate, exercitate de personal didactic specializat, într-un cadru
instituţionalizat;
• influenţe educative – neintenţionate, spontane, exercitate de mediul
social şi profesional pe tot parcursul vieţii.
Formele educaţiei reprezintă ansamblul modalităţilor de realizare a
acţiunilor şi a influenţelor pedagogice desfăşurate în cadrul procesului
de formare şi dezvoltare a personalităţii umane. În funcţie de specificul
fenomenelor educative implicate, formele educaţiei sunt: educaţia
formală, nonformală şi informală.

Formele educaţiei:
Educatia formala
• ansamblul acţiunilor educative desfășurate în instituțiile de învățământ:
școli generale, școli profesionale, licee, universități, unități militare etc.
Educatia nonformala
• ansamblul acţiunilor educative desfăşurate în instituții extraşcolare:
bibliotecă, teatru, biserică, cluburi sportive, cercuri vocaţionale etc.
Educatia informala
• ansamblul influenţelor educative exercitate de persoanele din mediul
social: familie, grup de prieteni, colegi, grup profesional, grup etnic,
grup confesional etc.

Cursul 2

Curriculum educaţional = parcurs şcolar, traseu educational

Interdependenţa dintre:
– finalităţi educaţionale (anticiparea rezultatelor – ce dorim să obţinem
la sfârşit?)
– conţinuturi ale educaţiei (teoretice şi practice – ce învaţă cursanţii?)
– strategii de predare-învăţare (cum?, cu ce învaţă?)
– strategii de evaluare (de unde ştim că am obţinut rezultatele dorite?)
 Cursul 3

Într-o şedinţă de instrucţie se poate urmări îndeplinirea a trei tipuri de

obiective educaţionale:
1. Obiective cognitive – ce ar trebui să ştie militarii până la sfârșitul
ședinței (cunoştinţe, informaţii de specialitate)
2. Obiective psihomotorii – ce ar trebui să execute militarii până la
sfârșitul ședinței (deprinderi, abilităţi profesionale)
3. Obiective afectiv-atitudinale – cum ar trebui să fie / să se comporte
militarii (atitudini, valori specifice mediului militar)
 Cursul 4

Proiectarea didactică reprezintă un ansamblu de procese şi operaţii de

anticipare a modului de desfăşurare a activităţii instructiv-educative
Proiectarea curriculară la nivelul instituţiei
Documente care se elaborează:
a. Structura anului de învăţământ
b. Planul de învăţământ
c. Orarul
d. Programa analitică (sau Fişa disciplinei)
e. Manualul
f. Suporturile curriculare + Cursul 7
Etapele unei lecţii/şedinţe de instruire:
1. Momentul organizatoric
2. Reactualizarea cunoştinţelor anterioare
3. Introducerea temei noi
4. Comunicarea titlului şi a obiectivelor
5. Dirijarea învăţării
6. Fixarea cunoştinţelor / consolidarea deprinderilor
7. Obţinerea performanţei
8. Evaluarea
(1) Momentul organizatoric – cuprinde activităţi specifice: salutul,
stabilirea ordinii şi a disciplinei în sala de clasă, pregătirea materialelor
necesare, verificarea prezenţei, organizarea colectivului în funcţie de
modul de concepere a lecţiei.
(2) Reactualizarea cunoştinţelor anterioare – vizează verificarea de
către profesor a temei şi a cunoştinţelor însuşite în ora anterioară. Se
poate realiza prin conversaţie de reactualizare, prin exerciţii, prin sarcini
scurte pentru cursanţi, prin scurte lucrări de control şi contribuie la
sesizarea şi completarea lacunelor, la corectarea greşelilor, la repetarea
celor predate – învăţate anterior, în vederea însuşirii temeinice a
conţinutului.
(3) Introducerea temei noi – constă într-o scurtă discuţie sau expunere
introductivă realizată de profesor, prin care se realizează conexiunea
dintre lecţia anterioară şi noul conţinut, se aduc în atenţie şi în actualitate
informaţiile dobândite de cursanţi anterior, în diverse activităţi (formale,
nonformale, informale), acestea fiind necesare pentru înţelegerea lecţiei
curente.
(4) Precizarea titlului şi a obiectivelor – în această etapă se anunţă
explicit noul subiect ce va fi abordat şi se precizează aşteptările
profesorului referitoare la activitatea cursanţilor, la rezultatele ce se
urmăresc a fi obţinute.
(5) Dirijarea învăţării – este etapa de cea mai mare amploare şi
importanţă a lecţiei (aproximativ 30 de minute), în care are loc
transmiterea şi asimilarea noului conţinut, prin utilizarea a diverse
strategii didactice.
(6) Fixarea cunoştinţelor – se poate realiza prin rezolvarea de exerciţii
şi probleme, prin recapitularea ideilor fundamentale enunţate, prin
întrebări de sinteză, prin efectuarea unor lucrări practice, a unor scheme,
aplicaţii etc.
(7) Obţinerea performanţei – deşi are durată scurtă (câteva minute),
acesta este momentul de maximă concentrare şi dificultate a lecţiei, în
care se dă ocazia cursanţilor să obţină un rezultat remarcabil, apreciat şi
recompensat de obicei de profesor („Aceasta este o întrebare/o problemă
pentru nota 10”). Se poate aplica metoda problematizării sau se dă o
sarcină mai dificilă, o problemă mai greu de rezolvat, pentru a da ocazia
cursanţilor mai bine pregătiţi, celor interesaţi, pasionaţi, celor cu
aptitudini deosebite la materia respectivă să se ridice deasupra nivelului
mediu al clasei, să se remarce şi astfel să fie motivaţi pozitiv pentru a
continua învăţarea la un nivel performant. Acest moment nu este prezent
în toate lecţiile de transmitere de cunoştinţe, ci depinde de inspiraţia şi
strategia cadrului didactic.
(8) Evaluarea – este etapa de încheiere, în care profesorul formulează
concluzii, aprecieri pozitive şi negative referitoare la prestaţia
colectivului ca întreg, dar şi a unor cursanţi în mod individual, în cadrul
lecţiei. Profesorul face referire la modul de lucru, la comportament,
disciplină şi oferă recomandări pentru activităţile viitoare.
+ Cursul 9
 Cursul 5

Există patru categorii de metode de instruire:

I. METODE DE COMUNICARE
II. METODE DE EXPLORARE ŞI DESCOPERIRE A REALITĂŢII
III. METODE DE ACŢIUNE
IV. METODE DE RAŢIONALIZARE A ÎNVĂŢĂRII

Explicaţia – se referă la definirea unor termeni sau dezvăluirea, pe baza

unei argumentaţii logice, a unor date noi referitoare la obiecte şi
fenomene, pentru a facilita înţelegerea acestora de către cursanţi. Prin
această metodă se urmăreşte clarificarea sensului unor noţiuni, principii,
legi prin relevarea aspectelor lor esenţiale, prin evidenţierea legăturilor
cauzale dintre obiecte şi fenomene, prin surprinderea genezei şi devenirii
lor. Se poate apela la o serie de procedee, cum ar fi: – inductiv (de la
particular la general); – deductiv (de la general la particular); – analogic
(prin urmărirea unui model cunoscut); – comparativ (prin menţionarea
unor asemănări şi deosebiri); – genetic şi istoric (prin menţionarea
modului cum au luat naştere anumite obiecte sau fenomene, relevarea
evoluţiei lor de-a lungul timpului); – analiza cauză – efect (prin
identificarea cauzelor sau a efectelor unor procese, fenomene etc.)
Descrierea – constă în prezentarea cu mijloace verbale şi nonverbale a
aspectelor realităţii înconjurătoare, redarea în cuvinte a caracteristicilor
sau a înfăţişării unui obiect, fapt, persoană sau fenomen care nu pot fi
cunoscute direct de către cursanţi, schiţarea cadrului natural şi uman în
care se petrece un eveniment, caracterizarea unui personaj etc. Deoarece
scopul descrierii este transmiterea de informaţie, respectiv cunoaşterea
de către cursanţi a subiectului descrierii, este necesară preocuparea
cadrelor didactice pentru a contura în mintea cursanţilor o imagine a
obiectelor cât mai apropiată de cea reală. Pentru aceasta, cadrele
didactice trebuie să apeleze la un limbaj plastic, la referinţe vizuale,
auditive, tactile, olfactive (se prezintă verbal şi nonverbal cât mai multe
aspecte ale obiectelor: forme, culori, mărimi, sunete, zgomote,
caracteristici ale suprafeţelor etc.).
Povestirea – este o expunere orală, sub formă de naraţiune, a unor fapte,
evenimente, întâmplări îndepărtate în timp şi spaţiu sau a unor fenomene
pe care cursanţii nu le pot cunoaşte direct. Scopul urmărit este de a
asigura cursanţilor un volum de imagini intuitive, un set de reprezentări
ale unor obiecte, fapte şi întâmplări concrete, pe baza cărora să poată
elabora ulterior anumite generalizări. Limbajul expresiv al cadrului
didactic, presărat cu figuri de stil, gradarea acţiunii, folosirea mijloacelor
nonverbale şi paraverbale trezesc emoţii şi sentimente, asigurând o
participare afectivă intensă din partea cursanţilor.
Prelegerea/Expunerea – constă în prezentarea de către profesor oral,
unidirecţional şi monologat, a unui volum mare de cunoştinţe, idei,
teorii, concepţii, printr-o înlănţuire logică de raţionamente, prin
confruntări şi argumentări cât mai detaliate, prin sistematizarea
materialului faptic în jurul unor teme principale, prin analize
multilaterale, prin relevarea legăturilor complexe între fapte şi
fenomene. Cele două denumiri se referă la aceeaşi metodă, diferenţa
dintre ele fiind dată de durata aproximativă a prezentării: 10-30 minute o
expunere şi peste 30 minute o prelegere.
Instructajul – este metoda didactică ce precede sau însoţeşte
desfăşurarea oricărei activităţi practice şi în special a activităţilor care se
desfăşoară în alt spaţiu decât cel obişnuit (sala de clasă): activităţi de
laborator, activităţi sportive, aplicaţii practice în cabinete sau locaţii
speciale, activităţi extraşcolare, excursii, vizite. Instructajul ajută la
precizarea şi clarificarea sarcinilor de îndeplinit, a cerinţelor, condiţiilor,
a regulilor de ordine şi disciplină, a instrucţiunilor de protecţie a muncii,
a modului de comportare aşteptat din partea participanţilor.
Conversaţia – este un schimb de mesaje verbale la care participă
profesorul şi cursanţii, prin care se stimulează şi se dirijează activitatea
de învăţare a acestora din urmă. Se bazează pe întrebări şi răspunsuri ce
se întrepătrund pe verticală (între profesor şi cursanţi) şi pe orizontală
(între cursanţi). Conversaţia este utilizată în predarea tuturor
disciplinelor şi la toate nivelurile de învăţământ, în scopul însuşirii sau
descoperirii de noi cunoştinţe (conversaţia euristică), al reactualizării
cunoştinţelor anterioare şi introducerii în tema lecţiei noi (conversaţia de
reactualizare), al fixării şi sistematizării cunoştinţelor (conversaţia de
fixare) şi în scopul verificării orale a cunoştinţelor (conversaţia de
verificare).
Discuţia colectivă/Dezbaterea – este un schimb reciproc, organizat şi
constructiv de informaţii, impresii, păreri, aprecieri critice, propuneri,
axate în jurul unui subiect luat în studiu, în jurul unui exemplu, al unui
fapt concret etc. Cursanţii se antrenează uşor în astfel de discuţii şi
încearcă să-şi clarifice în comun diferite aspecte ale vieţii. Este o bună
modalitate de a-i face să reflecteze, să-şi adreseze întrebări, de a le
influenţa gândurile, atitudinile, conduita, de a le stimula gândirea şi
imaginaţia. Pentru a asigura succesul acestei metode, tema aleasă trebuie
să fie interesantă, incitantă, chiar controversată, să permită exprimarea
unor puncte de vedere diferite. Rolul profesorului este cel de moderator,
care lansează tema, realizează o introducere, o scurtă prezentare a
subiectului şi invită participanţii la dezbatere, la exprimarea punctelor de
vedere. Pe parcursul dezbaterii, profesorul facilitează intervenţiile
participanţilor, menţine ordinea, animă, dar şi calmează atmosfera, după
caz, parafrazează ideile expuse de participanţi, invită la exprimarea unor
concluzii, cere explicaţii, argumente etc.
Problematizarea – este o suită de procedee prin care se urmăreşte
crearea de către profesor a unor situaţii-problemă, a unor stări mentale
conflictuale, contradictorii, ce pot să rezulte din trăirea simultană de
către cursant a două realităţi de cunoaştere diferite: pe de o parte
experienţa anterioară de care dispune acesta (informaţii, deprinderi,
impresii), iar pe de altă parte elementul de noutate şi surpriză, de
necunoscut (impus de noua sarcină/problemă/întrebare venită din partea
cadrul didactic). În faţa contradicţiei create, datele deţinute anterior de
cursant par ineficiente şi insuficiente pentru a obţine rezolvarea sau
explicaţia dorită. În confruntarea cu această situaţie neobişnuită,
persoana trăieşte un moment de tensiune, o stare de curiozitate, de
uimire, apare dorinţa de a ieşi din încurcătură, ceea ce incită la căutări, la
investigaţii, la enunţarea unor ipoteze, presupuneri, soluţii posibile.
Lectura – este o metodă care permite parcurgerea şi asimilarea de către
cursanţi, în mod independent, prin intermediul surselor de documentare,
a unui volum de cunoştinţe mult mai mare decât cele care se pot
vehicula în timpul disponibil la clasă, prin metodele didactice expozitive
sau conversative. Din punct de vedere formativeducativ este foarte
valoroasă lectura activă, adică acel tip de lectură care reuşeşte să pună în
mişcare gândirea şi imaginaţia, să incite la asociaţii de imagini şi idei, la
reflecţii şi trăiri afective, la analize profunde şi evaluări, la introspecţii,
retrospecţii şi anticipaţii. O formă de lectură activă este lectura
explicativă, care pune accentul pe analiza şi înţelegerea ideilor expuse în
text, pe aprecierea modului de exprimare a ideilor, pe scoaterea în
evidenţă a valorii şi semnificaţiei acestora.

Cursul 6

Mijloacele didactice
Definiţie: Sunt un ansamblu de obiecte sau instrumente materiale
şi tehnice, care sunt folosite de instructor şi de militari în timpul
şedinţelor de instruire, în vederea îndeplinirii sarcinilor instructiv-
educative
Clasificarea mijloacelor didactice
a) Mijloace de informare şi demonstrare
• obiecte reale
• substitute tridimensionale ale realităţii (machete)
• substitute bidimensionale ale realităţii (fotografii)
• reprezentări simbolice (hărţi, scheme)
b) Mijloace de exersare şi formare a deprinderilor –
echipamente/terenuri sportive
c) Mijloace de raţionalizare a timpului şi a efortului în activităţile
de instruire – software didactic, simulări
d) Mijloace de evaluare a rezultatelor învăţării – teste
Strategia didactică este:
• un mod de abordare a predării şi învăţării
• un mod de combinare a metodelor cu mijloacele didactice
• un mod de programare, ordonare optimă a etapelor unei activităţi de
instruire

Clasificarea strategiilor didactice apare în literatura de specialitate în

funcţie de diverse criterii. Vom prezenta în continuare două dintre aceste
clasificări, în funcţie de criteriile eferente. Ţinându-se cont de
particularităţile evolutive ale gândirii cursanţilor, în procesul didactic
distingem următoarele tipuri de strategii didactice:
• strategii inductive (conduc cursanţii de la analiza unor fapte concrete la
elaborarea şi înţelegerea unor noţiuni noi, principii, teorii, de la
particular la general, de la efecte la cauze etc.);
• strategii deductive (conduc gândirea cursanţilor de la general la
particular, de la definiţii şi noţiuni, spre nivelul particular, spre exemple
şi aplicaţii concrete);
• strategii analogice (bazate pe modelare, pe reconstituirea în scop
didactic a unor obiecte sau evenimente ale unei realităţi ce nu poate fi
cunoscută direct, ţinând cont de elementele şi caracteristicile esenţiale);
• strategii mixte (apărute prin combinarea celorlalte tipuri de strategii).

După gradul de dirijare sau nondirijare de către profesor/instructor a

activităţii de învăţare a cursanţilor, strategiile didactice pot fi:
• strategii algoritmice (prescriu pas cu pas comportamentele cursanţilor
şi ale profesorilor, dirijarea învăţării este strictă);
• strategii semialgoritmice (învăţarea este semi-independentă, alternând
momentele desfăşurate sub conducerea profesorului cu momentele de
învăţare independentă);
• strategii nealgoritmice (nu prescriu dinainte desfăşurarea procesului de
predare – învăţare, ci solicită creativitatea, munca independentă a
cursanţilor, abordarea euristică a materialului de parcurs).
Cursul 7
Cursul 8
Se disting două forme ale învăţării:
• învăţarea socială (spontană, neorganizată, realizată prin influenţele
mediului familial, profesional ş.a., cu urmări mai ales în plan
motivaţional, afectiv, axiologic);
• învăţarea şcolară (sistematică, organizată, realizată în instituţii de
învăţământ, cu efecte mai ales de natură intelectuală).
În ceea ce priveşte învăţarea şcolară, există două moduri de abordare,
în funcţie de specificul conţinuturilor vehiculate:
• învăţarea senzorio-motorie (învăţarea modului de executare a unor
mişcări, respectiv formarea de priceperi şi deprinderi motorii: scris,
desenat, mânuirea unor aparate şi instrumente, practicarea unor sporturi
etc.);
• învăţarea verbală (însuşirea unor conţinuturi abstracte, exprimate
verbal).
Din punct de vedere al tipului de stimuli care determină în mod esenţial
învăţarea, deosebim patru stiluri:
• stilul auditiv (persoana învaţă ascultând şi vorbind, este eficientă la
discuţiile de grup, verbalizează acţiunile întreprinse, cere explicaţii,
suportă greu liniştea în timpul învăţării);
• stilul vizual (persoana preferă să vadă lucrurile sau desfăşurarea
proceselor despre care învaţă, se foloseşte de desene, scheme, diagrame,
hărţi, ilustraţii, este important să vadă textul scris, îşi controlează
ambianţa în care învaţă, reciteşte sau rescrie materialul pentru fixare, îşi
decorează mediul ambiant);
• stilul tactil (persoana are nevoie să atingă, să se implice fizic în
învăţare, conştientizează modalităţile de comunicare nonverbală,
descifrează emoţii şi sentimente, se exprimă cu multe gesturi, mimică,
participare nonverbală intensă);
• stilul kinestezic (persoana învaţă mult din situaţiile la care participă, în
care poate experimenta; luarea de notiţe este un act mai mult fizic decât
intelectual, deoarece nu le folosesc ulterior; se mişcă şi se agită în timpul
învăţării, înlocuiesc lipsa de activitate cu manifestări kinestezice, fiind
de multe ori catalogaţi cu tulburări de comportament).
În funcţie de emisfera cerebrală cea mai activată în învăţare, deosebim
două categorii de dominanţe în învăţare:
• învăţarea globală (dominanţă dreaptă – persoana îşi asigură o viziune
de ansamblu asupra materialului înainte de a începe învăţarea, identifică
ideile principale, cuvintele-cheie, realizează rezumate, îşi stabileşte o
perspectivă generală);
• învăţarea secvenţială, analitică (dominanţă stângă – persoana împarte
materialul de învăţat pe părţi, capitole, fragmente; abordează
conţinuturile pas cu pas, în ordine logică, utilizează sublinieri şi
fragmentări ale materialului, îşi fixează unele idei pe măsura parcurgerii
structurilor; preferă repetarea secvenţială, pe părţi).
Învăţarea ca proces – reprezintă o succesiune de operaţii, acţiuni, stări,
evenimente interne, finalizate cu transformări ale sistemelor de
cunoştinţe, operaţii mentale, moduri de reflectare a realităţii şi de
comportare a cursanţilor. Învăţarea generează schimbări în modul de a
gândi, de a simţi şi acţiona, reflectându-se cu timpul în profilul
personalităţii cursantului. Astfel, învăţarea devine un factor determinant
al dezvoltării individuale. Caracterul activ şi constructiv al învăţării
constă în faptul că poate fi considerată în acelaşi timp structurare şi
destructurare, pierdere şi câştig, excludere şi reţinere. Învăţarea este o
înaintare progresivă, în spirală, pe calea cunoaşterii, pe baza angajării şi
dezvoltării unor însuşiri esenţiale ale fiinţei umane: creativitate,
selectivitate, independenţă etc. Cheia învăţării este deplina angajare a
cursantului în actul învăţării, trăirea profundă şi complexă a experienţei
de învăţare. Sarcina profesorului este de a determina participarea activă
a cursantului, preocupându-se de organizarea şi desfăşurarea cât mai
atractivă a situaţiilor de instruire pe care acesta le va parcurge.
Învăţarea ca produs – reprezintă un ansamblu de rezultate, exprimate
sub formă de noi cunoştinţe, noţiuni, idei, norme, priceperi, deprinderi,
modalităţi de gândire, comportamente, atitudini. Aceste rezultate
corespund schimbărilor intervenite faţă de stadiul anterior, în funcţie de
efortul de învăţare depus de cursanţi. Rezultatele oferă măsura eficienţei
activităţii de învăţare, dar şi a celei de predare, constituind o probă a
valorii învăţământului.
Învăţarea în funcţie de diverşi factori – se referă la multiplele condiţii
şi factori care influenţează procesul învăţării, facilitându-l sau făcând
dificilă desfăşurarea lui. Se iau în considerare atât condiţiile interne, ce
ţin de particularităţile şi disponibilităţile celui care învaţă, precum şi
condiţiile externe, ce ţin de specificul situaţiei de învăţare.
În categoria factorilor interni care influenţează învăţarea, putem
include:
– factori biologici (ereditate, vârstă, gen, dezvoltare fizică, starea de
sănătate etc.);
– factori psihologici (cunoştinţe, capacităţi, nivel de dezvoltare
intelectuală, motivaţie, voinţă etc.).
În calitate de factori externi care condiţionează învăţarea, menţionăm:
– factori şcolari (organizarea instituţiei de învăţământ, sistemul
cerinţelor şcolare, conţinuturi, calitatea instruirii, caracteristicile
colectivului de cursanţi, personalitatea şi competenţa psihopedagogică a
profesorului, relaţiile profesor – cursanţi, mediul fizic şcolar, timpul
şcolar etc.);
– factori socioculturali (nivelul cultural al mediului de provenienţă a
persoanei, mediul socioeconomic, influenţele locale ale mediului urban
sau rural etc.).
Predarea include, aşadar, şi acţiuni de planificare, reelaborare şi
pedagogizare a conţinutului, de asigurare a materialelor şi mijloacelor
didactice indispensabile unei învăţări eficiente. Dar, în cele din urmă,
predarea rămâne totuşi un act de prezentare a materiei noi de învăţat, iar
profesorul poate adopta moduri diferite de prezentare a materiei,
apelând la:
• prezentare senzorială (aducând obiectul cunoaşterii în faţa
cursanţilor);
• prezentare iconică (aducând substitute, înlocuitori ai obiectelor şi
fenomenelor reale: imagini, grafice, fotografii, filme etc.);
• prezentare simbolică (verbalizarea informaţiilor, utilizând noţiuni,
judecăţi, raţionamente, teorii etc.).
 Cursul 10

Metode şi instrumente tradiţionale:

▪ probe orale
▪ probe scrise
▪ probe practice
 Cursul 11

PUTEREA EDUCAŢIEI
a) Optimism pedagogic
b) Scepticism/pesimism pedagogic
c) Realism pedagogic
Optimism pedagogic = încrederea nelimitată în puterea educaţiei de
a forma/transforma oamenii
Scepticism/pesimism pedagogic = neîncredere în puterea educaţiei
de a forma/transforma oamenii
Realismul pedagogic = atitudinea adoptată de specialiştii pedagogiei
contemporane în ceea ce priveşte puterea şi limitele educaţiei.

Pentru dezvoltarea tuturor componentelor personalităţii, rolul social

îl are interacţiunea dintre cei trei factori:
• ereditatea – factor intern
• mediul – factor extern
• educaţia – factor extern
Ereditatea este fenomenul transmiterii unor caracteristici de la
ascendenţi la descendenţi prin intermediul codului genetic.
Ereditatea este un ansamblu de predispoziţii cu valoare polivalentă;
pe acelaşi fond ereditar se pot forma personalităţi diferite (exemplu:
gemenii).
Mediul reprezintă ansamblul condiţiilor fizice (naturale şi artificiale) şi
socio-umane ce intervin în dezvoltarea personalităţii, totalitatea
elementelor cu care o persoană interacţionează, direct sau indirect, pe
parcursul existenţei sale.
Educaţia este activitatea specializată, specific umană, care mijloceşte şi
diversifică raportul dintre om şi mediul său, favorizând dezvoltarea
omului prin intermediul societăţii şi a societăţii prin intermediul omului.
 Cursul 12

Dimensiunile educatiei
1. Educaţia intelectuală
2. Educaţia morală
3. Educaţia estetică
4. Educaţia fizică
5. Educaţia profesională
6. “Noile educaţii”
Noile educatii
Reprezintă reacţia învăţământului la problemele lumii contemporane
abordarea de noi conţinuturi:
Educaţia religioasă Educaţia interculturală Educaţia tehnologică
Educaţia ecologică Educaţia economică şi antreprenorială Educaţia
pentru pace Educaţia pentru schimbare Educaţia pentru comunicare şi
mass-media Educaţia pentru viaţa de familie Educaţia nutriţională
Educaţia sexuală

Educatia intelectuala:
Educatia morala:
Educatia estetica:
Educatia fizica:
Educatia profesionala: