1.

METODE DE SEMIOLOGIE CIIIRURGICALĂ

1.1. Metode generale de examinare chirurgicală

Actul operator, prin nuanța lui, reprezintă un conflict între medicul veterinar curant și
animal. Conflictul se poate finaliza în bine sau în rău, atât pentru operator cât și pentru operat.
Din aceste considerente chirurgul, în întreaga sa activitate va fi condus de un principiu
fundamental, moștenit din perioada hipocratică , în sensul că orice act terapeutic instituit să nu
fie dăunător ”Primum non nocere”. Acest principiu demonstrează că riscul intervenției nu trebuie
să fie mai mare decât șansele naturale ale evoluției spontane a bolii în condițiile în care nu s-ar
aplica nici un fel de tratament.
Pornind de la aceste considerente, animalul prezentat pentru intervenție chirurgicală este
supus obligatoriu unui examen chirurgical pentru a evalua terenul biologic pe care se va
interveni și pentru a-i câstiga încrederea. Răbdarea, tactul și perspicacitatea trebuie să reprezinte
principiile de bază după care trebuie să se conducă medicul veterinar pentru a obține câteva date
utile din digresiunile interminabile pe care proprietarul sau îngrijitorul le face în timpul
interogatoriului. Cunoașterea calității exacte a clientului (proprietar sau prezentator ocazional)
este deosebit de importantă și privind gradul de cultură al acestuia, dacă semnele prezentate sunt
culese din comportamentul animalului, sau reprezintă intenția de a demonstra câte știe despre
caz, uneori indicând semne care nu sunt.
Pentru a evita erorile în interpretarea semnelor exteriorizate de animal, Igna C. (2009)
recomandă ca la animalele mari, regiunea vizată să fie descoperită de harnașament. De
asemenea, animalele mici să fie libere, nu în brațele proprietarului.
Examenul clinic chirurgical nu se va limita numai la regiunea bolnavă, el va viza și
regiunile din jur, respectiv întregul complex anatomo-funcțional conex procesului patologic. De
exemplu, dacă se întâlnește o afecțiune la nivelul jaretului, se impune examinarea întregului
membru pelvin. In același context se recomandă ca regiunea afectată să fie examinată comparativ
cu cea congeneră sănătoasă. Există situații când o modificare locală poate fi expresia unei
tulburări care acționează în altă zonă a organismului, dar se exteriorizează mai pregnant într-o
regiune care atrage atenția. In această conjunctură intervine capacitatea de observație și
experiența examinatorului care trebuie să privească organismul ca un tot unitar. Concluziile
examenului preoperator fundamentează alegerea metodelor de contenție și anestezie, pregătirea
organismului pentru actul operator și alegerea tehnicii operatorii adecvate.
 Sintetizând tehnica examinării ortopedice Fossum Welch Theresa (2001) recomandă ca
metodologia să parcurgă următorul scenariu:
 examinarea să înceapă de la extremitatea anterioară a animalului continuându-se
treptat spre zona caudală;
 întotdeauna examinarea începe cu membrul sănătos,pentru a se identifica
răspunsul normal la palpare și manipulare, întruât sunt animale care reacționează la• aceste
manevre fără să prezinte tulburări;
 examinarea începe cu animalul în poziție patrupedă pentru a aprecia simetria
musculară, mărirea în dimensiune a articulațiilor;
 examinarea unui membru începe de la extremitatea distală;
 pe măsură ce fiecare os și articulație sunt inspectate și palpate se notează existent
asimetriilor dintre member, a durerii, a tumefacțiilor, a crepitației, instabilității și modificările
constatate la mișcările imprimate articulațiilor.
Coroborarea acestor date sunt foarte utile pentru precizarea diagnosticului.
In cazul intervențiilor operatorii executate pe animale sănătoase, cum sunt operațiile în
scop economic sau estetic, situație în care animalul are stare corespunzătoare de întreținere și nu
prezintă tulburări ale stării generale, examenul chirurgical este sumar apreciind rezistența
pacientului la actul operator și posibilitatea apariției unor complicații. Însă, animalele cu
afecțiuni chirurgicale sunt supuse unui examen clinic minuțios, general cât și local, pentru a
descoperii unele tulburări inaparente care pot agrava actul operator și evoluția postoperatorie
În cazul intervențiilor de urgență se începe cu examenul local, respectiv regiunea
unde a apărut modificarea generatoare de tulburări agravante; examenul general rezumându-se la
examinarea cordului, pulsului și respirației.

Examinarea clinică chirurgicală utilizează aceleași metode semiologice folosite la alte

discipline clinice, insistându-se pe particularitățile chirurgiei. Datele obținute sunt inscrise în
foaia de observație clinică, document care atestă starea preoperatorie a bolnavului.
Examenul chirurgical debutează cu identificarea bolnavului sub aspectul speciei, sexului,
rasei și vârstei, date cu caracter juridic , în caz de litigiu, cât și cu aspect epidemiologic, întrucât
frecvența unor afecțiuni chirurgicale este dependentă de acești factori intrinseci.
Referitor la specie menționăm că la cabaline întâlnim mai frecvent leziuni traumatice la
nivelul membrelor, afecțiuni ale cutiei de corn și membranei cheratogene (furbura), ale pungilor
guturaleablei dentare, etc; la bovine afecțiuni digitale, corpi străini esofago-rumenali, calculi
uretrali; la suine: hernii ombilicale și inghino-scrotale, othematom; la carnivore tumori mamare
și ale organelor genitale, iar la păsări abcese și flegmoane ale cuzineților plantari și tecilor
sinoviale ale flexorilor digitali. Menționarea speciei prezintă importanță și sub aspectul
medicației utilizate cunoscând sensibilitatea bovinelor la substanțele proinflamatorii pe bază de
biiodură de mercur sau la anestezicele generale, fapt pentru care, la această specie se utilizează
mai frecvent anestezia loco- regională.
Sexul ne orientează spre aprofundarea investigațiilor într-o anumită direcție. Astfel, la
câine întâlnim mai frecvent afecțiuni ale prostatei, tumori peniene, accidente conflictuale, pe
când la cățea predomină tumorile mamare și genitale. La vieruși întâlnim hernii inghinoscrotale,
iar la scrofițe hernii ombilicale și mai rar inghinale.
Armăsarul prezintă mai frecvent hernie inghinoscrotală acută strangulată, balanită, orhită,
iar iepele leziuni traumatice și rosături de hernașament.

Rasa prezintă importanță atât pentru frecvența unor afecțiuni cât și pentru aprecierea
exprimării semnelor clinice și orientării terapeutice, Rasele ameliorate prezintă simptome mai
alarmante, iar reacția la unele medicamente este înșelătoare. Taurinele ameliorate sunt mai
expuse la afecțiuni digitale decât cele neperfecționate. Rasa Holstein face mai frecvent fic
interdigital comparativ cu rasele indigene. Rasele de câini cu ochi exoftalmici (Pechinez) sunt
mai expuse la afecțiuni oculare (hernia glandei anexe a pleoapei a treia, traume si xerosis
corneean) iar rasele Rottweiler și Shar-pei fac mai frecvent entropion cu leziuni conjunctivale și
corneene grave.

Vârsta animalului influențează frecvența unor afecțiuni chirurgicale. Astfel, la tineret

vom întâlni mai frecvent hernii ombilicale, iar la adulte hernii prin forță și slăbire, artroze,
cataractă, neregularități dentare și tartru dentar. De asemenea, vârsta ne obligă la dozarea
anestezicului și la instituirea unor măsuri speciale pre și postoperatorii.
Culoarea și particularitățile ei va fi luată în calcul în special la aplicarea medicației
proflogistice, având în vedere faptul că pielea nepigmentată reacționează mai rapid și la
concentrații mai mici de substanță activă. La caii de culoare vânătă se întâlnesc tumori melanice,
taurinele cu pleoape nepigmentate sunt mai expuse la afecțiuni oculare, iar caii cu irisul
nepigmentat (ochi ciacâr) sunt mai rezistenți la oftalmia recidivantă.
Serviciul și conditiile de întretinere joacă un rol important în orientarea spre diagnostic.
Astfel, la caii de tracțiune grea apar mai frecvent afecțiuni ale copitei, ale articulației carpiene,
afecțiuni care se accentuează dacă animalul este utilizat pe terenuri dure (asfaltate, pietruite), pe
când caii de tracțiune ușoară, folosiți în special la curse, prezintă mai frecvent afecțiuni ale
mușchilor, tendoanelor, exostoze etc. Câinii întreținuți în apartament fac mai frecvent afecțiuni
ale coloanei vertebrale, articulațiilor, tablei dentare, pe când cei întreținuți liber în curte prezintă
traumatisme, afecțiuni reumatismale, afecțiuni ale pernițelor digitale etc.
De asemenea, greutatea corporală a animalului intervine în evoluția unor afecțiuni
chirurgicale contribuind la agravarea sau ameliorarea exprimărilor clinice. Astfel, ulcerul podal,
furbura, ca de altfel toate afecțiunile aparatului de susținere evoluează mai grav la animalele cu
greutatea corporală mare prin încarcarea scheletului.
Examenul general propriu-zis constă în aprecierea în ansamblu a animalului (habitusul)
cu referire la: conformație, constituție, atitudini, stare de întreținere, facies, temperament, piele,
mucoase aparente, limfoganglioni explorabili și se încheie cu măsurarea pulsului, temepraturii și
respirației.
Conformatia animalului contribuie în mod deosebit la exprimarea potențialului sau
locomotor. O conformație defectuoasă, cu un aplomb defectuos încarcă în mod inegal zonele de
sprijin, în special la animalele de talie mare expunând la îmbolnăviri ale aparatului locomotor
manifestate prin șchiopătură.
Constituția, ca o sinteză a caracterelor morfofuncționale, poate influența evoluția bolilor
chirurgicale; încât aceași afecțiune poate evolua diferit la indivizi cu constituție diferită. In sens
zootehnic, privind armonizarea diferitelor regiuni, constituția poate fi: fină, robustă, debilă sau
grosolană. De aceea, animalele cu constituție fină exprimă mai alarmant semnele clinice
comparativ cu cele cu constituție robustă.
Aprecierea atitudinii animalului este un moment important al examinării având în
vedere faptul că afecțiunile chirurgicale se exprima prin manifestări algice, încât animalul adoptă
anumite poziții pentru a reduce perceperea acestor senzații. Atitudinile adoptate sunt cu atât mai
elocvente cu cât regiunea afectată contribuie la statica și dinamica organismului. De aceea, în
cazul afectării segmentelor aparatului locomotor simptomul principal este șchiopătura în mers,
sau diferite poziții ale razelor osoase în stațiune și decubit. Pentru aceasta animalul va fi
examinat obligatoriu în aceste trei poziții naturale.
Indiferent de specie, poziția de demiflexiune a regiunii exprimă durere articulară,
modificarea unghiurilor articulare ne orientează spre pareze și paralizii la nivelul membrelor,
poziția de ”animal împăiat„ cu capul întins pe gât, urechile erecte și țepene, membrele rigide și
depărtate, coada deviată și abdomenul supt sunt atitudini specifice pentru tetanos. Caii cu furbură
fac sprijinul pe călcâie ducând membrele toracice înaintea liniei de aplomb, iar pe cele pelvine
sub el, în tromboflebita jugularei capul este întins pe gât și nu flexează pe corp regiunea
cervicală, iar în entorsa cervicală capul este deviat lateral și gâtul arcuit. În orhită animalul poartă
membrul în abducție, iar în hernia inghinoscrotală strangulată armăsarul adoptă poziția cu sprijin
ischiopubien, iar câinele stă în decubit lateral arcuind mult coloana vertebrală.
Pentru înregistrarea atitudinilor calului cu tulburare locomotorie, acesta va fi purtat la pas
și trap, pana căpăstrului fiind lungă pentru a înregistra portul membrelor și mișcările capului și
crupei (semafoare). Ovinele cu cenuroză cerebrală prezintă anteropulsie, deplasare în manej,
uneori rostogolire în raport cu localizarea leziunii, iar evoluția pododermatitei infecțioase, la
bipedul toracic, obligă animalul să se deplaseze cu sprijin carpien.
Decubitul lateral prelungit se datorează unor afecțiuni localizate la membre, vechimea
bolii fiind indicată de apariția și evoluția plăgilor decubitale; iar decubitul dorsal este consecința
unor dureri viscerale respectiv torsiunea colonului, ocluzia intestinală sau hernia inghinoscrotală
strangulată. Poziția decubitală prelungită, fără extensii și flexii ale membrelor pelvine ne
orientează spre fractura coloanei vertebrale, accident cu prognostic foarte grav. Cabalinele cu
acest accident, pedalează în decubit cu membrele toracice, fără a adopta poziția sterno-
abdominală pentru intenția de a se ridica, iar carnivorele se deplasează pe membrele toracice
având mișcările de focă.
Igna C si Dascălu Roxana (2009) sintetizând atitudinile animalului în cazul tulburărilor
motorii ale nervilor periferici, utilizează următorii termeni:

- paralizia reprezintă diminuarea partială sau totală a funcției motorii musculare;

- pareza definește diminuarea forței de contracție;

- paraplegia reprezintă paralizia ambelor membre posterioare;

- hemiplegia constă în paralizia unei jumătăți din corp;

- monoplegia este paralizia unui membru;

- diplegia reprezintă paralizia bilaterală a unui segment corporal,

Starea de întretinere trebuie apreciată în contextul tulburărilor generale, dacă este
consecința unei alimentații deficitare sau răspunsul la o suferință, indicând și vechimea bolii.
Animalele cu stare de întreținere deficitară supofiă mai greu anestezia, traumatismul operator și
sunt mai vulnerabile la infecție. Așa apar insuccese în cazul unor intervenții pe animale în stare
de cașexie consecutiv evoluției unor tumori maligne generalizate.
Faciesul este un indicator al suferinței animalului. În stari toxiemice (gangrenă gazoasă),
șoc traumatic animalul are un facies trist, abătut, capul este plecat iar ochii sunt tulburi și
pleoapele semiînchise. În peritonită, animalul are un facies ''crispat peritoneal” cu enoftalmie,
privire fixă și abdomen supt (retractat). Hemoragiile mari, datorită scăderii volemiei și reducerii
oxigenării tisulare fac ca animalul sa devina agitat, are privirea speriată, nările dilatate, frecvența
cardiacă și respiratorie crescute, iar mucoasele sunt palide.
Temperamentul, respectiv reacția nimalului la diferiți excitanți externi poate să apară
modificat, putând fi abolit sau exagerat. Aprecierea temperamentului la un animal cu afecțiune
chirurgicală are importanță întrucât cele cu temperament vioi reacționează mai rapid la senzațiile
dureroase comparativ cu cele cu temperament limfatic.
Examinarea pielii și tesutului conjunctiv subcutanat vizează aprecierea integrității,
culorii, elasticității, mobilității etc. utilizând inspecția și palpația.

Mucoasele aparente (conjunctivală, nazală, bucală și vaginală) se examinează apreciind

culoarea, prezența secrețiilor și caracterul acestora. Culoarea palidă a mucoasei conjunctivale
apare în anemie, iar culoarea roșie în hiperemie conjunctivală sau hemoragii subconjunctivale. În
septicemia chirurgicală conjunctiva capătă o culoare roșie murdară sau icterică, cu puncte de
echimoză, iar în gangrena gazoasă culoarea este icterică; în hernia acută strangulata conjunctiva
este congestionată având o culoare roșie închisă spre cianotic, iar în șocul traumatic decompensat
are un aspect palid infiltrat
Examinarea limfonodurilor vizează următoarele localizări: mandibular, cervical
superficial, subiliaci și inghinali superficiali. Se apreciază sensibilitatea, consistența,
dimensiunile și integritatea acestora.
Aprecierea temperaturii, pulsului și respiratiei este un examen important care
corelează evoluția afecțiunii chirurgicale cu modificările acestor constante. Creșterea
temperaturii determină accelerarea ritmului cardiac și creșterea frecvenței respirației. Disocierea
acestor constante fiziologice anunță sfârșitul letal.
Temperatura corporală reflectă evoluția stării generale a bolnavului. La animalele
bolnave temperatura înregistrează modificări peste limitele fiziologice (febră) sau sub limitele
fiziologice (hipotermia).
Febra reprezintă reacția organismului față de acțiunea unui agent patogen fiind
considerată ca o posibilitate de luptă împotriva acestuia respectiv o reacție de apărare. Ea poate
să apară și în urma unor operații aseptice laborioase, cu distrugeri de țesuturi, datorită resorbției
din focar a substanțelor piretogene. În febră se intensifică leucocitoza, funcțiile endotoxice ale
ficatului, activitatea sistemului reticulohistiocitar, însă crește nevoia de oxigen a encefalului
paralel cu necesarul crescut de protide. Metabolismul hidromineral este modificat în sensul
reținerii apei și clorului în stadiul incipient, pentru ca la sfârșitul stării febrile să crească diureza
și transpirația. Tot spre final scade și tensiunea arterială datorită slăbirii cordului și vasodilatației.
 Hipotermia denotă o reacție scăzută din partea organismului, putând să apară în șoc
traumatic, operații laborioase traumatizante, hemoragii mari, arsuri întinse. Discordanța dintre
temperatură (hipotermie) puls (frecvent dar aproape imperceptibil) respirație superficială paralel
cu răcirea corpului și paliditatea conjunctivei, indică colaps vascular.
Pulsul reprezintă o altă constantă fiziologică ce suferă modificări în afecțiuni
chirurgicale; în ceea ce privește frecvența, amplitudinea, tensiunea și ritmul. Aceste stări
patologice ale pulsului se întâlnesc la animalele care au suferit hemoragii mari, distrugeri masive
de țesuturi fie operator sau accidental, infecții grave, etc. Evoluția caracteristicilor pulsului
reprezintă un criteriu important în urmărirea instalării și evoluția narcozei. Substanțele narcotice
scad termogeneza și măresc piederea de căldură prin vasodilatația periferică pe care o determină,
iar greșelile în supradozarea anestezicului antrenează tulburări neurotoxice grave, ce se
repercutează asupra circulației și respirației animalului.

Respirația animalului se apreciază ca frecvență, ritm, amplitudine, tip și simetria

mișcărilor respiratorii. La animalele domestice respirația este de tip costo-abdominal, excepție
făcând câinele la care este de tip costal. Prezența respirației de tip abdominal apare la animalele
cu fracturi costale, la care expansiunea peretelui toracic este influențată de focarele algogene
instalate, de asemenea în paralizia mușchilor intercostali, în afecțiuni pulmonare etc. Respirația
de tip costal se întâlnește în diafragmatite, peritonite și tumori abdominale.
Modificările patologice ale respirației apar în afecțiuni ale componentelor aparatului
respirator, în afecțiuni cardiace, hepatice, renale, gastrointestinale, precum și în evoluția unor
boli infecțioase. De aceea se impune depistarea acestor modificări întrucât unele contraindică
intervenția operatorie, iar altele exclud posibilitatea folosirii narcozei. Intervențiile chirurgicale
laborioase, cu distrugeri mari de țesuturi suprasolicită filtrul renal și funcțiile hepatice, deci
starea patologică a acestor organe pot compromite actul operator.
În cadrul examenului general importanță deosebită se va acorda și anamnezei pentru a
culege, prin discuția cu proprietarul, datele utile privind apariția, evoluția și tratamentul bolii
până la momentul prezentării la consultație. Discuția trebuie să fie metodică, condusă de
examinator, fără a se lăsa antrenat într-un dialog inutil. Medicul consultant va folosi un limbaj
simplu, întrebările vor fi formulate clar și precis urmărind ca ele sa fie înțelese de proprietar și
acesta să răspundă cu ușurință. În general anamneza va căuta să stabilească:
adevăratul proprietar al animalului, în special în cazurile în care se solicită
executarea unei intervenții care se soldează cu modificăă ireversibile (ex. castrări). În cazul
afecțiunilor chirurgicale grave (accidente, hemoragii etc.) medicul consultant va acorda de
urgenta primul ajutor, după care se va informa asupra proprietarului;
motivul pentru care a fost prezentat animalul la consultație sau operație;
vechimea bolii, împrejurările și modul în care a apărut, evoluția până în momentul
prezentării. Informarea pleacă de la faptul că sunt unele boli care apar brusc, în timpul nopții
(limforeticulita traumatică acută) sau în timpul serviciului (entorsa, luxația), iar altele debutează
lent, insidios (naviculartrita, osteoperiostita, calculii vezicali etc.);
serviciul pe care-l prestează animalul și terenul pe care-l execută, întrucât
tracțiunea grea asociată cu terenul dur expun caii Ia osteite și exostoze, iar viteza și terenul moale
la tendinite și miozite;
alimentația, condițiile de adăpostire și îngrijire pot genera afecțiuni chirurgicale.
Alimentația nerațională poate expune caii la furbură, câinii la dilatație și torsiune gastrică;
condițiile deficitare din adăposturi generează afecțiuni digitale la biongulate, ariceală la cabaline,
iar igiena corporală necorespunzătoare produce rosătură de harnașament, higrome, etc. La
carnivore ne vom informa dacă animalul este întreținut în apartament sau în curte.
Sedentarismul, plimbările de scurtă durată și la intervale mari pot determina la câine hernie
perineală, inflamația complexului glandular perianal, litiază vezicală, afecțiuni osteoligamentare
etc. Alimentația necorespunzătoare expune la dermatită alergică, otită și afectarea stratului pilos.
antecedentele eredo-colaterale ale animalului, respectiv de ce boli a mai suferit el sau
părinții lui, în vederea depistării unor afecțiuni ereditare ca: herniile congenitale, exostozele cu
sediul fix, litiaza urinara etc.

tratamentul la care a fost supus animalul până în momentul prezentării la

consultație, de cine a fost aplicat și ce rezultate s-au obținut (dacă s-a agravat sau ameliorat).
Prin prelucrarea datelor primite medicul consultant își poate forma o imagine
asupra naturii bolii, evoluției și gravității ei. Spre deosebire de medicina omului unde
interogatoriul se poartă cu bolnavul, în medicina veterinară anamneza are o valoare limitată
datorită subiectivismului proprietarului sau îngrijitorului. Dacă aceste date sunt culese de la
ingrijitor, care caută să furnizeze și aspecte false, pentru a scăpa de răspundere, sarcina
medicului consultant este mai dificilă. De aceea el trebuie să conducă discuția cu însoțitorul
animalului, de așa manieră, încât să rezulte că nu-l interesează vinovatul ci circumstanțele în care
a apărut afecțiunea. Medicul veterinar este dator să stabilească diagnosticul nu vinovatul. Pentru
aceasta trebuie să treacă prin filtrul profesional toate informațiile reținându-le pe cele utile
diagnosticului.
 După obținerea tuturor datelor privind anamneza și examenul general, medicul consultant
chirurg va trece la examenul local, utilizând metodele semiologice generale care, adaptate la
consultul chirurgical, formează semiologia chirurgicală.
Metodele de examinare în semiologia chirurgicală sunt: inspecția, palpația,
percuȚia, ascultałia, mensurałia și termometria locală.
Inspecția chirurgicală reprezintă primul contact al examinatorului cu animalul bolnav,
sau prezentat pentru operație. Bazată pe văz, auz și miros oferă date utile privind habitusul
animalului și modificările morfofiziologice locale. Metoda se aplică într-un spațiu bine luminat
și suficient de mare încât animalul să-si exprime lejer toate modificarile de la normal. Inspecția
se execută în stațiune și în mers, din spate, din față și din profil înregistrând datele cu privire la
habitus, aplomb, locomoție, atitudini anormale, integritate corporală, prezența unor secreții sau
excreții anormale etc. Dacă animalul se află în decubit prelungit, prin îndemnuri vocale, fără
bruscări, se verifică reacția și intenția acestuia de a executa anumite comenzi, încercând să facem
o delimitare între frică și impotența funcțională motorie.
Intrucât majoritatea afecțiunilor chirurgicale se exteriorizează prin modificări de formă și
volum, în interpretarea acestora se pot face comparații cu diferite obiecte din natură.
Palpația chirurgicală permite stabilirea diagnosticului în proc patologice externe
(inflamații, contuzii, luxații, fracturi, tumori, hernii etc.) situație în care, contactul mâinilor
examinatorului cu regiunea vizată descoperă modificările de la normal. Contactul ne ofera date
asupra consistenței, sensibilității, temperaturii și întinderii procesului patologic.

După modul în care se execută, palpația chirurgicală poate fi. de suprafață, profundă,
directă și indirectă, monomanuală, bimanuală și internă.
Palpația de suprafață este cea mai frecventă și se execută monomanual la animalele mici
și bimanual la animalele mari. Important este ca chirurgul să-și controleze și dozeze presiunea
degetelor, încât să sesizeze orice modificare de la normal. De altfel se afirmă că ''experiența
chirurgului se află în pulpa degetelor” chiar și la palparea viscerelor consecutiv laparatomiei. La
palpația unei deformări cu consistență scăzută examinatorul apelează la metoda mâinilor
alternative, respectiv mâna activă și mâna pasivă. Prin această metodă, se așează podul palmei pe
fața centro-laterală a colecției (mâna pasivă), iar cu cealaltă mână, așezată opus, se execută
compresiune (mâna activă). În caz de colectie, valul creat de compresiunea mâinii active se
percepe în podul palmei la mâna pasivă. Schimbând alternativ rolul celor două mâini
diagnosticăm colecția și stadiul în care se află, respectiv momentul drenajului chirurgical.
Același lucru se poate realiza la animalele mici înlocuind podul palmei cu pulpa degetului
arătător de la ambele maini (activ și pasiv).
Palpația directă este foarte importantă în diagnosticul afecțiunilor articulare, prin
mișcarea pasivă a regiunii. Examinatorul prinde cu o mână partea superioară a articulației, iar cu
cealaltă partea inferioară și execută mișcări de extensie, flexie, abducție, adducție și rotație
apreciind mobilitatea articulară, zgomotele produse și gradul algiei la fiecare poziție. Metoda
este utilă pentru articulațiile membrelor din zonele detașate de corp.
Prin palpația profundă apreciem starea structurilor subcutanate, aponevrozelor,
mușchilor, tendoanelor, oaselor și complexului vasculonervos. Consistența țesuturilor palpate
poate fi dură, densă, moale, elastică, fluctuentă, păstoasă sau emfizematoasă, iar zgomotele
înregistrate pot fi: crepitație osoasă (în fracturi), crepitație sanguină (în hematom), crepitație
amidonată (sinovita tendinoasă acută uscată) și cracmentele din artrita uscată.
Palpația profundă a cavității abdominale evidențiază sensibilitatea viscerelor și
consistența acestora. La animalele mici se poate palpa foarte ușor o coprostază, plenitudinea
anselor jejunale și colonului, plenitudinea stomacului și prezența de corpi străini gastrici și
intestinali. De asemenea se poate diagnostica o tumoră mezenterică, intestinală, ovarienă, starea
vezicii urinare și a tractusului genital. Palpația poate suspiciona prezența corpilor străini
esofagieni.
În ceea ce privește palpația directă aceasta presupune aplicarea directă a podului palmei
sau pulpei degetelor pe regiunea de examinat. Palpația indirectă se realizeaza prin interpunerea
unui instrument între mâna examinatorului și regiune. Așa se utilizează sonda în palparea
traiectului unor fistule, carii dentare, carii osoase, sau cleștele de încercarea sensibilității copitei
în afecțiuni inflamatorii ale membranei cheratogene.
Palpația internă este reprezentată de: palpația transrectală și tușeul. Prima se utilizează la
animalele mari și contribuie la diagnosticarea fracturilor de bazin, prezența de calusuri
deformante în conductul pelvin, stării vezicii urinare etc. La animalele mici se utilizează tușeul și
poate fi rectal și vaginal. Metoda ne dă date asupra sensibilității mucoasei rectale, stării uterului,
coarnelor uterine și vezicii urinare. Tușeul vaginal diagnostică tumorile vaginale și ale
cervixului. La câine, prin tușeu rectal se apreciază starea prostatei, volumul, poziția și
integritatea canalului ano-rectal în caz de hernie perineală.

De asemenea, palpația direct permite explorarea limfonodurilor putând diagnostic

hipertrofia acestora, sensibilitatea precum și consistența, care poate fi dură, semidură și
fluctuentă.
 Percuția chirurgicală este mai puțin utilizată, totuși ne ajută la diagnosticarea unor
afecțiuni profunde prin modificarea tonalității la lovirea directă (digitală) sau indirectă (cu corp
dur) a regiunii de examinat. Transmiterea undelor contuzionale în profunzime determină
intensificarea senzațiilor algice sau apariția lor.
Metoda este utilă în diagnosticul pneumatozei sau colecției pungilor guturale la cabaline,
empiemului sinusurilor, cherafilocelului fistulos, zone în care prezența colecției și a aerului
generează, la percuție, un ton sonor. Pentru edificare se procedează la pecuția comparativă lovind
și zonele vecine sau regiunile omonime. De asemenea, prin percuția indirectă a cornului copitei
în inflamații, sau a tablei dentare descoperim zona afectată prin reacția animalului la durere.
Ascultatia, ca metodă de examinarea chirurgicală are o arie mai restransă de utilizare,
totuși foarte importantă în anumite situații, când permite înregistrarea unor zgomote
patognomonice (crepitația osoasă din fracturi). Se utilizează în diagnosticul fracturilor complete,
înregistrandu-se crepitația osoasă datorită frecări celor două capete osoase fracturate, consecutiv
mișcărilor imprimate de examinator. De asemenea, prin mișcarea pasivă a unei articulații se
înregistrează cracmentele, ca adevărate pocnituri consecutiv frecării celor două epifize articulare
descoperite de cartilaj și cu sinovie redusă în artritele uscate. La examinarea animalului cu
șchiopătură , purtat în alură rapidă și pe teren dur, se percepe zgomotul mai pronunțat al copitei
sănătoase la contactul cu solul.
Mensuratia este o metodă utilizată frecvent în semiologia chirurgicală și constă în
măsurarea unor regiuni și compararea cu cele omonime. Permite aprecierea dimensiunilor unor
zone inflamate, colecții, tumori, plăgi, unghiuri osoase în fracturi, luxații, osteoartrite, paralizii;
ne ajută la diagnosticul diferențial între elefantiazis și limfangită prin măsurarea perimetrului
regiunii inflamate etc. Mensurația ne ajută la înregistrarea temperaturii, pulsului, respirației, la
aprecierea cantitativă a unor exsudate, precum și la aprecierea evoluției procesului de cicatrizare
prin trasarea periodică a conturului pe celofan.
Termometria locală constă în aprecierea temperaturii locale Ia nivelul unei afecțiuni
chirurgicale. Metoda constă în palpația regiunii cu dosul palmei și compararea cu regiunea
omoloagă. Creșterea temperaturii locale se înregistrează în procese inflamatorii acute, subacute,
iar scăderea este sesizabilă în paralizia nervilor periferici, tromboze, embolii datorită scăderii
aportului sanguin.

1.2. Metode speciale de examinare chirurgicală

 Examenele speciale, denumite explorări complementare sau paraclinice au rolul de a
completa rezultatele examinării clinice. Pentru aceasta se apelează la o serie de tehnici operatorii
și de laborator în vederea precizării diagnosticului și evaluării terenului biologic pe care se va
interveni. În general, investigațiile paraclinice constau în examenul produselor obținute prin
centeză, cateterism, sondaj, biopsie, puncție venoasă, la care se adaugă examenul radiologic,
endoscopic, ecografic și executarea de operații în scop de diagnostic.
Centeza sau puncția exploratoare constă în penetrarea peretelui unei cavități naturale sau
colecții patologice, cu ajutorul unui ac suficient de gros, pentru recoltarea sau evacuarea
conținutului. Indiferent de scop se vor respecta regulile de asepsie și antisepsie pentru a nu
infecta cavitățile aseptice sau a suprainfecta pe cele infectate, de asemenea, se va respecta
tehnica puncției evitând lezionarea formațiunilor vasculo nervoase, precum și traiectul acului
evitând formarea de fistule dacă straturile străbătute nu s-au suprapus inchizând traiectul acului.
In cazul colecțiilor mici, daca tensiunea colecției nu permite antrenarea secreției pe lumenul
acului, recoltarea se face prin aspirație cu seringa. Dacă gestul terapeutic impune administrarea
medicației intracavitar, acul de puncție rămâne pe loc pentru a introduce medicamentele, după
care se scoate masând locul. Evacuarea colecțiilor patologice din cavitatea abdominală sau
toracică se face cu atenție, respectiv lent pentru a evita decompresiunea bruscă ce poate genera
colaps ''ex vacuo”. Lichidele recoltate sunt supuse examenelor de laborator biochimic,
bacteriologic, citologic etc.

Cel mai frecvent puncția se practică la nivelul sinovialelor afliculare și tendinoase,

burselor seroase subcutanate, chiștilor, abceselor, hematoamelor și la unele viscere (rumen,
vezică urinară) sau cavități (peritoneală, toracică, pericardică). Recurgerea la puncție trebuie să
fie motivată, aplicând-o atunci când celelalte metode de investigație nu au oferit date
concludente. Spre exemplu, nu se justifică puncția unui sac herniar pentru precizarea
diagnosticului, având în vedere faptul că palpația și ascultația sunt suficiente pentru un
diagnostic diferențial față de tumoră, chist, abces, hematom etc.
Cateterismul și sondajul sunt metode cu ajutorul cărora exploram traiecte naturale sau
patologice.

Cateterismul se utilizează pentru explorarea uretrei și vezicii urinare pentru deblocare, în

caz de retenție urinară cu calculi, sau pentru recoltarea de urină în vederea examenului de
laborator. Se utilizează catetere (sonde) uretrale având dimensiunile și elasticitatea în raport cu
specia și sexul.
 Sondajul utilizează sonde speciale ca dimensiuni și elasticitate pentru permeabilizarea
esofagului. Pentru explorarea canalelor glandulare, fistulelor, plăgilor accidentale se folosesc
sonde mai rigide (metalice).
Biopsia constă în prelevarea unei porțiuni de țesut pentru investigații citologice și
histiopatologice. Recoltarea se execută din zona considerată mai reprezentativă utilizând
instrumente bine ascuțite pentru a nu strivi țesuturile. Pentru a asigura deplina liniște operatorie
în momentul recoltării se recurge la anestezie generală sau regională, nu locală întrucât infiltrarea
anestezicului în țesut îi modifică structura.
Prelevarea de țesut prin biopsie se poate executa prin excizie, puncție și raclaj. Excizia
poate fi externă și internă. Biopsia externă se aplică pe țesuturile externe, recoltând o probă de
material suspect prin excizie, urmată de sutura pielii. Biopsia internă se execută frecvent din
organe sub protecția laparatomiei.
Puncția biopsică presupune prelevarea de probe din țesuturi interne (organe), cât și
externe (tumori). Puncția și execută sub protecția anesteziei, asepsiei și antisepsiei, iar acele de
puncție să fie rezistente și cu lumen suficient în raport cu specia și țesutul care este puncționat.
Materialul aspirat este expediat la laboratorul de specialitate.
Biopsia prin raclaj se realizează cu lingura Volkman prin chiuretarea țesutului suspect.
Puncția venoasă urmărește recoltarea de sânge pentru examen morfologic și biochimic
pentru a stabili posibilitățile de apărare ale organismului și funcționalitatea unor organe.
Recoltarea, examinarea și interpretarea rezultatelor privind sângele și urina sunt detaliate
la cursul de semiologie.

Examenul radiologic sau rôntgendiagnosticul este util pentru analiza morfologică a

țesuturilor profunde inaccesibile examenului clinic. Afecțiunile oaselor, articulațiilor, prezența
corpilor strâini exogeni sau endogeni (calculi), controlul evoluției procesului de reparație în
fracturi nu pot fi interpretate fără aportul examenului radiologic.
Ca tehnică de execuție amintim radioscopia, radiografia, tomografia, ortodiagrafia,
kimografia. În clinicile veterinare se utilizează radioscopia și radiografia simplă sau cu substanțe
de contrast pentru animalele mici, iar pentru animalele mari practic se execută radiografia
limitata la cap, gât și membre. Indocilitatea animalelor mari îngreunează contenția pe durata
proiectării razelor X, de aceea se apelează la tranchilizare.
Endoscopia este metoda de vizualizare a lumenului unor organe (esofagoscopia,
gastroscopia, colonoscopia) în vederea stabilirii aspectelor funcționale. Primul endoscop a fost
imaginat și produs de Philipp Bozzini în 1806 și introdus în practică, după 16 ani, de către
William Beaumont pe continentul Nord American (Lescai C.D. 2012). In anul 1950 se concepe
primul fibroscop pe baza tehnologiei fibrelor optice, iar avansul tehnologic permite obținerea
primului endoscop sterilizabil în 1976 la Universitatea din Bonn, Germania.
Endoscoapele, în principal fibroscoapele, sunt instrumente care trebuie să beneficieze de
o atenție zilnică deosebită pe toată durata folosirii și depozitării lor. Utilizarea greșită a
aparaturii, mișcările agresive ale componentelor sale , traumele produse prin mușcătură de către
pacient în timpul explorării, pot distruge fibrele optice, afectând în final imaginea transmisă. O
grijă deosebită trebuie acordată vârfului endoscopului, care nu trebuie să fie lovit sau zdrobit de
corpuri dure. Piesa trebuie protejată cotinuu de mișcările necontrolate ale operatorului, sau de
mușcăturile animalului investigat, in cazul explorării segmentelor anterioare ale tubului
digestive. De aceea se va observa continuu gradul deschiderii cavității bucale cu speculum
,precum se și poziția acestuia. Mișcările brusce ale capului animalului dacă trezește brusc din
anestezie, ori aceasta este insuficientă când se insuflă componentele gastrice, în cazul explorării
segmentelor anterioare ale tubului digestiv, sunt momente cand poate fi traumatizat varful
endoscopului.
Endoscoapele sunt proiectate pentru a fi susținute și utilizate mâna stângă, mâna dreaptă
fiind folosită pentru împingerea tubului de inserție în cavitățile de explorat. Pentru aceasta se
impune folosirea corectă a endoscopului și a accesoriilor sale, de către operator ajutorul său, în
vederea obținerii unor rezultate utile diagnosticului și tratamentului, fără lezionarea organelor
examinate păstrând integritatea aparaturii.
Ecografia, bazată pe ecodesitatea diferită a țesuturilor ne permite să apreciem morfologia
unor organe interne și cavități.
Detalierea acestor metode imagistice se face în cadrul cursului de semiologie, reamintirea
lor are scopul de a stimulta medicul chirurg consultant în lărgirea sferei investigațiilor
preoperatorii sau a celor de diagnostic de caz.
Operațiile în scop de diagnostic au rolul de a anula orice dubii în stabilirea
diagnosticului prin coroborarea examenului clinic cu investigațiile paraclinice. Se pretează în
special pentru cavitatea abdominală, unde laparatomia exploratorie permite vizualizarea și
palparea organelor adăpostite la acest nivel.

1.3. Diagnosticul chirurgical și prognosticul

 Precizarea diagnosticului înainte de gestul terapeutic este un moment foarte important
pentru stabilirea conduitei operatorii și medicamentoase. De altfel se consideră că prima
intervenție are un rol deosebit în recuperarea animalului.
Pentru aceasta se recomandă ca examinatorul, după centralizarea tuturor semnelor culese,
să treacă în revistă, rational și metodic, toate bolile care prezintă unele semne asemănătoare cu
cele reținute. In continuare, metodic sunt excluse succesiv acelea care nu se suprapun exact
tabloului simptomatic. In final se ajunge la boala care, prin ansamblul semnelor sale, corespunde
cu tabloul conturat de clinician.
Practica a demonstrat că acest raționament reprezintă metoda ce mai eficientă. Pentru
aceasta examinatorul trebuie să fie un clinician cu spirit de observație, raționament și capacitate
de a sesiza semnele cu o anumită specificitate. Acest ”statut” se obține printr-o documentare
teoretică și abilitate practică.
Diagnosticul în chirurgie se stabilește prin coroborarea rezultatelor investigațiilor clinice
și paraclinice. Afirmația evidențiază importanța celor două investigații care trebuie să culeagă
cele mai reprezentative date, fără a pleca de la idei preconcepute privind asemănarea bolilor, la
care se adaugă cultura medicală și experiența medicului veterinar consultant pentru interpretarea
datelor obținute. Diagnosticul trebuie să precizeze nu numai boala ci și faza de evoluție care
orientează gestul terapeutic. În chirurgie modificările suferite de țesutul sau organul lezionat
sunt, uneori, atât de rapide încât întârzierea în precizarea diagnosticului poate fi fatală. Spre
exemplu, în hernia inghinoscrotală acută la armăsar indecizia operatorie duce la moartea
animalului datorită strangulării și gangrenării ansei intestinale herniate.
Tabloul clinic asemănător al unor boli chirurgicale îngreunează, uneori, precizarea
diagnosticului. Pentru aceasta examinatorul recurge la diagnosticul diferențial reținând
elementele comune și cele care le diferențiază. Astfel, prezența unei deformări la nivelul
peretelui abdominal poate fi, o colecție (chist, abces, hematom), dar nu exclude existența unei
tumori sau hernii. Experiența chirurgului privind modul de apariție și datele obținute prin
palpație permite precizarea diagnosticului. Sau, o fistulă purulentă la nivelul coroanei poate fi
rezultatul unui javart cartilaginos, dar nu se exclude o carie falangienă; o cheratită la cal nu
exclude un acces de oftalmie recidivantă. De aceea, în stabilirea diagnosticului se pornește de la
tabloul clinic (diagnostic simptomatic), localizarea semnelor (diagnostic topografic) și modul
de producere (diagnostic etiopatogenic). Uneori, diagnosticul precis se stabilește în urma
tratamentului (diagnostic terapeutic).
Diagnosticul chirurgical poate fi cert și probabil. În primul caz prezența unor semne
patognomonice ne îndreptățește să conclUZionăm certitudinea. În al doilea caz incertitudinea
obligă la continuarea investigațiilor paraclinice și terapeutice pentru precizarea
diagnosticului.
În stabilirea diagnosticului să se țină cont de starea generală a bolnavului având în vedere
faptul că ''nu există boli ci bolnavi". Fiecare bolnav reacționează individual la aceeași boală,
încât starea fiziopatologică a lui este esențială în stabilirea momentului intervenției cu evitarea
riscurilor legate de actul operator. Momentul operator trebuie să fie favorabil din punct de vedere
vital, iar la animalele de interes economic se va ține cont și de acest aspect. Diagnosticul
influențează decizia terapeutică încât se poate interveni operator fără risc, cu prognostic operator
rezervat sau pacientul este inoperabil.
Medicul veterinar consultant trebuie să aibă tăria morală de a recunoaște diagnosticul
stabilit greșit, cu convingerea că cine nu muncește nu greșește, dar greșelile să fie tot mai mici.
Sunt cazuri când un diagnostic precis clinic și imagistic este infirmat de diagnosticul
intraoperator. Momentul nu trebuie să-l descurajeze ci să-l mobilizeze pentru a rezolva cazul și
satisfacția va șterge orice greșeală.
Stabilirea diagnosticului este punctul de plecare pentru formularea prognosticului
chirurgical. În acest scop se va ține cont atât de boală cât și de individ, reactivitatea acestuia
depinzând de vârstă, sex, starea de întreținere și exploatare.
Intervențiile chirurgicale în scop curativ se vor executa după o bună examinare
paraclinică, apreciind rezistența animalului la actul operator. Se va urmări ca prin actul operator
riscul să nu fie mai mare decât riscul produs de evoluția bolii. De exemplu, la o cățea cu tumoră
mamară benignă, dacă nu prezintă alte tulburări care să afecteze funcțiile vitale, extirparea
formațiunii duce la vindecare prelungind astfel timpul de supraviețuire fără complicații. Însă
prezența aceleiași tumori la o cățea cu diabet prognosticul este grav întrucât tulburările generate
de actul operator sunt mai mari decât evoluția bolii în sine.
Prognosticul poate fi:
 favorabil când evoluția bolii tinde spre o vindecare sigură;
 rezervat când evoluția bolii nu permite o apreciere sigură a vindecării;
 grav când evoluția bolii indică un sfârșit letal.

În medicina veterinară prognosticul urmărește, pe lângă restabilirea vitală și recăpătarea

capacității productive. De aceea, pentru speciile de interes economic se va aprecia costul
tratamentului, durata evoluției postoperatorii și posibilitatea restabilirii capacității productive. La
animalele mici considerentele afective și umanitare ale proprietarului situează aspectul economic
pe plan secundar, primând prognosticul vital. Ca exemplu putem cita un accident grav care
impune amputarea unui membru; operația se execută cu succes la animalele mici, care se
deplasează ușor în trei picioare, însă se contraindică la animalele mari la care locomoția devine
imposibilă.
Concluzionând, punctăm că prognosticul poate fi vital și economic. De aceea trebuie
apreciat cu multă responsabilitate, că de verdictul medicului veterinar depinde soarta animalului.
De aceea prognosticul se poate modifica depinzând de evoluția bolii, de reușita actului operator
și răspunsul la medicația aplicată.

DATE GENERALE PRIVIND INTERVENȚIILE OPERATORII LA ANIMALE

2.1. Clasificarea și scopul operațiilor

Operația sau intervenția chirurgicală reprezintă actul manual executat de chirurg, cu

ajutorul intrumentelor, în planurilor anatomotopografice ale organismului, pentru tratarea unor
boli, inducerea unor modificări biologice cu efect favorabil asupra capacității productive, sau
realizarea unor modificări estetice (Bolte S., 2009). Ea cuprinde un ansamblu de manopere care
se realizează într-o succesiune logică constituind timpii operatori, într-un ritm susținut, fără
pauze, cu traumatism minim, evitând gesturile inutile. Interventia cere ca tehnica să fie simplă,
ușor de executat, iar realizarea să se desfășoare într-un timp cât mai scurt (Leau T., 2003).
Medicul veterinar chirurg execută intervenția operatorie aplicând procedeul chirurgical
adecvat (Igna C. 2009). De aceea chirurgia actuală cuprinde o gamă largă de procedee
sângerânde și nesângerânde pentru realizarea intervenției chirurgicale Procedeul sau metodica
chirurgicală cuprinde un ansamblu de norme și principii a căror respectare este obligatorie pentru
practicarea intervenției.
În linii generale tehnica operatorie rămâne aceeași pentru toate cazurile similare,
adaptând-o după aspectele topografice ale regiunii pe care se intervine, evitând cât mai mult
hemoragia, iar traumatismul operator să fie minim asigurând condițiile necesare refacerii
normale a integrității țesuturilor lezionate de actul chirurgical (Burtan l., 1991). Adaptarea și
chiar schimbarea tehnicii operatorii în raport cu starea fiziopatologică a regiunii sunt hotărâri
care aparțin abilității și experienței chirurgului, dar se interzic improvizațiile și manoperele
nesigure.
 Operația nu trebuie considerată un simplu act manual ci o succesiune de manopere care
urmăresc restabilirea funcțiilor vitale și capacității productive a animalului. Având în vedere
această complexitate de execuție și scop, operațiile se pot clasifica:

I . după amploarea și numărul timpilor operatorii:

 operatii simple, care cuprind un singur timp operator (deschiderea unei colecții, excizia unui
papilom, centeza unei cavități, administrarea parenterală a medicamentelor).
 operatii complexe, sunt mai laborioase și cuprind succesiunea mai multor timpi operatorii ce
execută separarea, îndepărtarea și sinteza țesuturilor. În general sunt acelea care deschid
cavități și abordează organele protejate de acestea. Exemplu: gastrotomia, enterotomia,
ovariectomia etc. Intrucât aceste operații necesită mult timp pentru execuție, concentrare
deplină și sint însoțite de riscuri sporite sunt considerate operații de mare chirurgie.

2. după scopul urmărit:

 operałii preventive, executate pentru a preîntâmpina apariția unor boli sau accidente:
trimajul periodic al ongloanelor pentru a preveni afecțiunile digitale la taurine și ovine, ecornarea
vițeilor pentru a preveni accidentele traumatice, codotomia la purcei pentru a preveni
caudofagia, castrarea carnivorelor femele la vârste mici pentru a preveni tumorile mamare și.
infecțiile uterine etc.
 operatii curative sau terapeutice care urmăresc vindecarea unei afecțiuni chirurgicale
(extirparea unei tumori), medicale (ruminotomia în caz de supraîncărcarea acestui
compartiment gastric), infecțioase (deschiderea unui abces gurmos), parazitare (extragerea
veziculei parazitare în cenuroza cerebrală ovină) sau obstetricale (operația cezariană în caz de
distocie).
 operatii în scop economic se execută la unele animale pentru modificarea
comportamentului (castrarea taurilor, armăsarilor) sau Îmbunătățirea calității cărnii și suprimarea
mirosului specific (castrarea vierilor, țapilor etc.); obținerea de tauri și berbeci genitostimulatori
prin operația de deviere a penisului.
 operații în scop zootehnic, se urmărește ameliorarea unor rase prin excluderea de la
reproducție (castrare) a exemplarelor cu defecte, care nu se încadrează în standardul rasei, sau
care prezintă boli ce se transmit ereditar.
 operații estetice, pentru modificarea aspectului exterior al animalului (amputarea cozii,
amputarea pavilionului urechii).
 operații în scop de diagnostic executate pentru explorarea unor cavități (laparatomia,
trepanația sinusurilor, prelevarea de probe prin biopsie).
 operații experimentale, executate pentru testarea unor materiale, tehnici operatorii,
testarea funcțiilor unor organe (fistula gastrică, intestinală etc.). Acest grup de intervenții a
condus la apariția ”chirurgiei experimentale".
 operații esențiale sau propriu-zise când se execută pe un anumit organ pentru a rezolva
boala chirurgicală, exemplu: gastrotomia, enterotomia.
 operații adjuvante când preced și facilitează executarea altei operații (exemplu
laparatomia pentru intervenții pe organele din cavitatea abdominală)
3.după rezultatele intervenției:
 operații radicale care urmăresc vindecarea bolii (operația de hernie ombilicală sau
inghinoscrotala, globectomia în avulsia globului ocular, enterectomia în gangrena intestinală
etc.);
 operații paliative care ameliorează starea de boală, prin înlăturarea simptomelor, fără a
elimina cauzele. Exemplu: nevrectomia digitalului în șchiopăturile cronice.
4.după evoluția bolii care urmează a fi tratată:
 operații de urgență, care se execută cât mai precoce, actul operator fiind singurul gest prin
care se poate salva viața animalului. De exemplu: ligatura vasculară în hemoragii masive,
traheotomia în stări asfixice, operația în hernia strangulată, histerotomia in distocii etc.
 operații de necesitate sau programate, care se pot amâna până starea generală a bolnavului
permite executarea intervenției fără risc. Exemple: operația în hernia reductibilă, otectomia,
codotomia etc.
 Operatile de libera alegere atunci cand operatorul poate inlocui interventia chirurgicala cu
alte metode de tratament. Ex. Tenotomia bridei cuneene in eparven se poate inlocui cu
blocajul regional.
5. după momentul execuției:
 operații ocazionale în care intervenția este impusă de apariția unei afecțiuni chirurgicale în
care actul operator este singurul remediu;
 operații de conveniență, care se execută la solicitarea proprietarului, momentul fiind
stabilit de comun acord (castrările etc.);
 operații sezoniere sunt acelea practicate în anotimpurile care Oferă cele mai bune șanse de
execuție și supraveghere postoperatorie. Așa se planifică trimajul ongloanelor la taurine,
castrarea armăsarilor evitând sezoanele cu munci deosebite sau sezoanele călduroase.
6.după condițiile de lucru:
 operații aseptice executate pe țesuturi neinfectate cu respectarea regulilor de asepsie și
antisepsie;
 operații septice când sunt abordate țesuturi necrozate, purulente.
7.după gradul interesării vaselor sanguine:
 operații sângeroase executate cu instrumente tăioase care deschid vase de sânge. In acest
grup se încadrează majoritatea operatiilor
 operații nesângeroase în care vasele de sânge nu suntsectionate. Exemplu: sau castrarea
taurilor, berbecilor cu pensa Burdizzo, decornarea taurinelor sau codotomia la miel prin
constrictive elastica.
8. dupa procedeul aplicat:
 operații clasice în care se respectă o tehnică operatorie cunoscută
 operatii personale în care operatorul apelează la un procedeu original
Analizand importanta actului operator sintetizeaza calitatile operatiei aratand ca
interventia trebuie sa fie:
 sigură, atunci când indicația este corectă, iar tehnica operatorie este adecvată procedeului
utilizat;
 simplă sub aspectul execuției;
 definitivă ce presupune anticiparea rezultatului final care trebuie să excludă posibilitatea
recidivei;
 potrivită cazului care cere ca alegerea procedeului de execuție să fie în raport cu starea
generală și locală a bolnavului;
 clară în judecată și execuție în sensul că actul operator impune chirurgului utilizarea cu mult
discernământ a cunoștințelor teoretice și practice, îmbinarea experienței cu capacitatea
inventivă a sa
 rapidă dar fiziologică, prin mobilizarea chirurgului de a executa operația într-un timp cât mai
scurt cu respectarea tehnicii operatorii. Deși actul operator presupune o succesiune de timpi,
abilitatea cerebrală și manuală a chirurgului modifică ritmul operației, fiind mai rapid în
zonele cu grad redus de risc și lent în cazul timpilor potențiali periculoși care necesită o
concentrare maximă. Rapiditatea execuției trebuie corelată cu aspectele morfofiziologice
locale, chirurgul fiind dominat în gesturile sale de restabilirea funcționalității regiunii pe care
se intervine.
 2.2.Indicațiile și contraindicațiile operațiilor la animale
Practicarea unei operații reprezintă o responsabilitate a chirurgului care trebuie să aibă o
motivație obiectivă și o evaluare cât mai corectă a factorilor de risc (Bolte S. 1994). Indicația și
contraindicația gestului chirurgical se subordonează scopului urmărit, respectiv prelungirea stării
de sănatate a animalului, paralel cu menținerea capacității productive a acestuia.
Fără a pune la indoială onestitatea chirurgului, opțiunea chirurgicală trebuie să fie
acceptată de proprietar la recomandarea medicului veterinar (Oana L., 2010). Codul deontologic
al profesiei obligă medicul veterinar să considere actul chirurgical o colaborare chirurg -
proprietar în care primul îl informează pe cel de-al doilea asupra oportunității intervenției,
riscurile ce pot să apară, rezultatele scontate și costul tratamentului. Din acest punct de vedere
cea mai indicată operație poate deveni contraindicată dacă proprietarul nu consimte.

În general, practicarea operației este indicată în toate cazurile când aceasta se soldează cu
modificări utile pentru viața animalului, sau satisface unele deziderate de ordin economic,
estetic, experimental etc. (Burtan I. 1991). Indicațiile operațiilor pot fi absolute și relative.
Indicația absolută consideră intervenția operatorie singurul remediu terapeutic pentru realizarea
obiectivului urmărit. Afirmația o exemplificăm prin efectul salvator al intervenției operatorii în
plăgi accidentale cu sângerare masivă, in neoplasme, colecții purulente, hernii complicate etc.
Indicația relativă apare atunci când există și alte posibilități terapeutice, nesângeroase
care pot avea prioritate. De aceea medicul veterinar va programa intervenția operatorie numai
după ce au fost epuizate tratamentele neoperatorii indicate. De exemplu: în obstrucția esofagului
se va încerca mai întâi extragerea sau respingerea corpului străin; în indigestia prin
supraîncărcare se recurge la medicația care stimulează motricitatea rezervoarelor digestive; în
sinuzită se apelează Ia tratamentul cu aerosoli și inhalații etc. Deci, practicarea esofagotomiei,
rumenotomiei sau trepanației sinusului se execută numai după ce au fost epuizate, fără rezultate
favorabile, mijloacele neoperatorii.

In medicina veterinară indicația sau contraidicația operației este in corelație cu criteriul

economic, în special la cele de interes economic, incât costul intervenției și îngrijirile
postoperatorii să nu depășească 25% din valoarea animalului (Oana L, 2010). În acest caz se
optează pentru valorificarea imediată, nu sacrificarea de necesitate după tratamente costisitoare.

De asemenea, atunci când natura bolii nu periclitează viața animalului, indicația

operatorie poate fi relativă. De exemplu, prezența unui lipom subcutanat, a unor cicatrici sau
pentadactilia sunt afecțiuni care nu constituie un pericol pentru viața animalului, cel mult un
prejudiciu estetic care poate fi neglijat.
 Traumatismul operator prezintă anumite riscuri care sunt în raport cu capacitatea
organismului de a reechilibra tulburările apărute. De aceea starea de întreținere și starea de
sănătate condiționează actul chirurgical, intervenția practicându-se numai la animalele cu stare
de întreținere corespunzătoare și stare de sănătate care nu compromite operația. Operațiile cu
indicație relativă vor fi amânate în cazurile de cahexie, până la redresarea necesară, iar dacă
intervenția devine de urgență se vor lua măsuri de prevenire a acidentelor și complicațiilor prin
măsuri de terapie intensivă.
Indicația operației poate avea caracter limitat de sezon, vârstă, stare fiziologică etc.
Anotimpul cu temperaturi crescute sau scăzute excesiv contraindică executarea intervenției, ea
devenind absolută numai în cazuri de urgență asigurând condițiile necesare. Operațiile în masă
(castrări la masculi) se pot amâna până timpul devine favorabil. De asemenea nu se vor executa
operații la animalele în carantină profilactică sau în focar de boli infectocontagioase până nu se
ridică măsurile impuse.
În activitatea cotidiană chirurgul veterinar este pus în situația de a selecta între ”posibil”
și ”imposibil” respectiv operabil și inoperabil, împrejurări legate de starea generală a pacientului,
de prognosticul economic, de colaborarea proprietarului și alte circumstanțe, încât decizia îi
aparține. Operațiile mutilante care, deși au prognostic vital favorabil, nu trebuie încurajate,
prelungirea suferinței animalului nu se justifică nici la cazurile cu valoare sentimentală
deosebită. Prudența exagerată este contraproductivă, dar și extrema opusă este o sursă de
insatisfacții profesionale.
Medicul veterinar chirurg, mai mult decât alt medic specialist, este expus la conflicte
juridice , iar responsabilitatea lui este mai frecvent solicitată. Chirurgul prin natura intervențiilor
care le practică este mai expus să fie tras la răspundere, iar responsabilitatea lui pare mai vastă
decât a altor confrați care au îmbrățișat o altă specialitate medicală. Este atât de adevărat că într-
un tratament oarecare culpa este greu de stabilit datorită conjuncturii speciale în care se aplică
tratamentul, în timp ce în chirurgie intervenția fără succes este atât de evidentă încât neinițiații
confundă adesea insuccesul chirurgical cu greșelile chirurgului.

Persoanele neinițiate, obișnuite cu succesele, uită că chirurgul nu este responsabil legal de

rezultatul obținut, ci de mijloacele întrebuințate penu•u obținerea acestui rezultat.

2.3. Locul unde se execută operațiile

 Executarea unei intervenții chirurgicale reprezintă o mare responsabilitate pentru medicul
veterinar. Pe lângă aprecierea indicației și tehnicii adecvate, chirurgul veterinar trebuie să ia
măsurile necesare privind locația unde execută acest act, conștient de faptul importanței
condițiilor pentru reușita intervenției.
Condițiile optime pentru executarea unei operații sunt asigurate de sălile de operații din
Clinicile universitare sau Cabinete medicale veterinare private, dotate în acest sens.
Condiționarea existenței acestor săli, pentru actul operator, reprezintă o responsabilitate a
chirurgului care trebuie să-și respecte specialitatea.
In general, un serviciu corespunzător pentru asistență chirurgicală trebuie să dispună de
următoarele spații:
 sală pentru consultație, pregatire pentru operație, executarea de tratamente și operații septice
 o sală de operații aseptice pentru animale mari;
 o sală de operații aseptice pentru animalele mijlocii și mici;
 o sală pentru sterilizarea intrumentarului și a materialelor de suturi și pansament;
 spații pentru pregătirea chirurgului și ajutoarelor sale pentru operație;
 grup sanitar;
 spații pentru păstrarea instrumentarului, echipamentului de protecție, materialelor de
contenție și a medicamentelor;
 spații pentru spitalizarea postoperatorie.
Aceste încăperi se amplasează la distanță de eventuale surse de infecție (platforme de
gunoi, drumuri, evacuări de ape uzate etc) și locuri liniștite.
Soluțiile constructive trebuie să asigure o bună spălare și dezinfecție atât a pereților cât și
pardoselii. De aceea pereții să fie cu faianță sau vopsiți în ulei, iar pardoseala din beton, asfalt,
placi cauciucate sau cărămidă asigurând o suprafață antiderapantă pentru animalele mari, fiind
prevăzută cu sifon de pardoseală pentru spălare și dezinfecție; pentru animalele mici pardoseala
poate fi din gresie. Se interzice mochetarea.
Sala de operații trebuie să fie spațioasă asigurând suprafața necesară (80-120m pentru
animale mari și 10-20m pentru animale mici) și volum corespunzător pentru a nu creea
disconfort operatorului și ajutoarelor sale având în vedere faptul că actul operator presupune un
consum intelectual si fizic deosebit. Luminozitatea se asigură prin lumină naturală și artificială
prin lămpi scialitice și lămpi reflector, fixe și mobile. Dacă este posibil, se recomandă dotarea
sălii cu instalații pentru condiționarea aerului (încălzire, ventilare, aseptizare), pentru a asigura
un microclimat corespunzător, respectiv t= 20-400C, umiditate relativă 60-70%, iar încărcătura
de germeni să nu depășească 1000 la m3 (Boite S. 1988).
 Rezumând aceste caracteristici, locul unde se execută intervențiile chirurgicale trebuie să
îndeplinească următoarele condiții igienice:
 să fie spațios și să nu conțină obiecte (stâlpi sau pari infipți în pardoseală, cuie bătute în
pereți etc.) care pot periclita viața animalului și operatorului;
 să se poată spăla și dezinfecta ușor pentru a asigura desfășurarea actului operator în condiții
igienice;
 să fie bine iluminat și însorit;
 să fie ventilat corespunzător și să asigure mențiunea unei temperatori constante, indiferent de
anotimp;
 să nu conțină decât mobilierul și materialele indispensabile operației;
 să fie dotat cu instalație de apă curentă, sistem de scurgere și canalizare.

Posibilitatea de a avea la dispoziție două săli de operație, respectiv pentru intervenții

septice și aseptice, grupate pe animale mari și animale mici, este realizată în clinicile chirurgicale
universitare și în cabinete medicale veterinare moderne. De aceea, în cazul existenței unei
singure săli de operație se va recurge la planificarea operațiilor aseptice numai în anumite zile,
când sala va fi în prealabil curățată și decontaminată cât mai riguros. Dacă acest program nu este
posibil se vor planifica operațiile aseptice primele, ulterior intervenind pe țesuturi infectate.
Indiferent de modul programării, în timpul operației se iau măsuri pentru a preveni
împrăștierea în sală a exsudatelor purulente sau altor produse patologice de la animalele cu plăgi
ce prezintă complicații gangrenoase, colecții purulente, fistule etc. De asemenea, examinarea
animalelor bolnave, schimbarea pansamentelor nu se face în sala de operație.
sit
În mediul rural sunt situații când medicul veterinar este pus în uația de a executa
Ob
operații în locuri lipsite de amenajări speciale, fiind ligat să recurgă la o serie de improvizații.
Pentru aceasta, animalele mari, în special în cazul operațiilor executate în scop economic
(castrări la armăsari etc.), sunt operate în aer liber, eventual sub un umbrar și numai atunci când
condițiile meteorologice nu permit (ploaie, frig etc.), se recurge la un adăpost (șopron, manćj
etc.)
Pentru executarea operațiilor în aer liber se alege un teren uscat, bine înierbat pentru a
putea contenționa animalul în decubit, umbrit, salubru, la distanta de platforma de gunoi și de
drumurile generatoare de Praf. Dacă terenul nu este suficient de înierbat, pentru a preveni
accidentele de trântire la cabaline, se improvizează un pat de paie, lung de 3m, lat de 2m și gros
de 40-50cm, stropit cu soluție antiseptică sau acoperit cu o pânză impermeabilă.
 Animalele mici și mijlocii pot fi operate și în încăperi improvizate care vor fi dotate cu
mese simple din tablă sau lemn. Important este ca spațiul respectiv să fie salubru și fără praf și
curenți de aer.

În dotarea unei săli de operație sunt necesare următoarele:

 travaliul pentru contenția animalelor mari și executarea unor intervenții chirurgicale pe

copită, onglon, tablă dentară, rumen, etc. sau pentru intervenții de mică chirurgie
(deschiderea unor colecții, suturi etc.);
 patul și salteaua pentru operații la animale mari;
 măsuțe mobile pentru instrumente;
 masă port-chiuvetă și rezervor dacă sala nu dispune de alimentare cu apă; găleți cu capac
pentru infecte;
 măsuță pentru confecționarea pansamentului sau bandajului.
În funcție de necesități în sală se pot aduce aparatul pentru anestezie și intrumente specifice
diagnosticului și tratamentului, precum și aplicării măsurilor de terapie intensivă.

2.4. Pregătirea animalelor pentru operație

Reușita unei intervenții chirurgicale depinde și de modul în care animalul a fost pregătit
preoperator. De altfel, se afirmă: un animal bine consultat și pregătit este pejumătate operat.
Pregătirea preoperatorie a bolnavului este în raport cu starea de sănătate și întreținere a
lui și cu felul intervenției. In cazul intervențiilor de urgență, pregătirile sunt reduse la minimum
având în vedere caracterul intervenției de a salva viața animalului, pe când în cazul operațiilor
planificate ele încep chiar cu câteva zile înainte de intewenție. Pregătirea cuprinde o serie de
măsuri care vizează animalul operat pentru a face față solicitărilor intervenției; urmărește terenul
biologic pe care se va interveni, respectiv particularitățile individuale sau starea proprie a
pacientului.
În acest scop, medicul veterinar va informa proprietarul asupra diagnosticului,
prognosticului și a riscului actului operator, prezentându-immediate situația reală asupra
perspectivelor postoperatorii immediate și la distanță (Oană L. 2010). De asemenea, va informa
proprietarul asupra recăpătării capacitații productive la animalele de rentă, sau a ingrijirilor
speciale ce urmează a fi acordate animalelor de companie care rămân cu unele handicapuri. Prin
discuțiile preoperatorii medicul veterinar este obligat să realizeze o adevărată pregătire
psihologică a proprietarului. Aceste exemple arată importanța acceptului prorietarului pentru
executarea operației.

Pregătirile ce vizează animalul de operat sunt sistematizate în: evaluarea rezistentei

animalului la operație și pregătirea propriu-zisă.
Evaluarea rezistenței animalului la operație este o obligație a medicului chirurg, care nu
trebuie neglijată, întrucât de corectitudinea evaluării se pot preveni eventualele insuccese și se
obține rezultatul dorit. Medicul veterinar chirurg trebuie sa fie dominat de ideea că nu lucrează
cu un material inert, ci intervine pe țesuturi vii a căror reacție pot agrava tulburările existente.
Țesutul sau organul pe care intervine obligă a aprecia organismul ca un tot unitar, într-o continuă
reacție de echilibrare în raport cu stimulii interni și externi. Organismul reprezintă terenul
biologic pe care se va executa operația și va evolua boala postoperatorie ca rezultat al agresiunii
chirurgicale.
Pentru evaluarea rezistenței animalului la agresiunea chirurgicală, chirurgul veterinar va
corobora datele anamnetice cu examenul preoperator clinic și paraclinic. In cazul operațiilor
executate În scop economic, vizând animale tinere și cu stare corespunzătoare de întreținere,
ancheta epidemiologică și observarea comportamentului și apetitului animalelor sunt suficiente,
uneori aceste investigații pot fi completate de termometria generală.
Cunoașterea stării proprii a bolnavului pe care se intervine condiționează indicația sau
contraindicația operației, modul de pregătire a acesteia, metodele de contenție, anestezie și
terapie intensivă, precum și îngrijirile postoperatorii. Se știe faptul că animalele tinere și cele
adulte suportă mai ușor anestezia generală și boala postoperatorie decât cele nou născute sau
bătrâne; sau animalele cu stare de obezitate inmagazinează mai mult anestezic în țesutul adipos,
deci doza de substanță narcotică este mai mare, adormirea și trezirea se fac mai greu, iar
intoxicațiile anestezice sunt mai frecvente. Intoxicația narcotică este mai frecventă și la
animalele cu insuficiențe cardiorespiratorii, hepatice și renale, la care și evoluția bolii
postoperatorii este mai alarmantă necesitând un tratament îndelungat care influențează
prognosticul economic. De asemenea, modificarea timpului de coagulare și a celui de sângerare
poate expune la hemoragii grave intra și postoperatorii punând în pericol viața animalului.
Enumerarea acestor exemple evidențiază rolul evaluării terenului biologic pe care se va
interveni. De modul pregătirii depinde rezultatul intervenției.
Pregătirea propriu-zisă cuprinde o serie de măsuri de ordin general și local, care
condiționează reușita actului operator. Pregătirile de ordin general se referă la: igiena corporală,
dieta alimentară și hidrică și medicația preoperatorie pentru mărirea rezistenței organismului și
prevenirea unor complicații.
 Igiena corporală a animalului este importantă pentru asigurarea condițiilor de asepsie și
antisepsie. Se realizează prin îndepărtarea corpurilor străine fixate pe firele de păr sau lână,
țesălarea și perierea pentru îndepărtarea prafului și părului desprins, uneori chiar spălarea și
uscarea tuturor regiunilor corporale. Cabalinele se despotcovesc pentru a preveni accidente de
contenție sau pentru a facilita tehnica operatorie în cazul intervențiilor pe copită.

Dieta alimentară constă în reducerea rației până la suprimarea completă cu 14-16 ore
înainte de operație în funcție de specie. Durata este mai scurtă Ia carnivore întrucât tubul digestiv
este mai scurt și mai mare la rumegătoare la care compartimentele pregastrice prelungesc
staționarea furajelor. Dieta are rolul de a reduce plenitudinea stomacului și anselor intestinale
pentru a preveni riscuri de contenție, și inundarea plăgii operatorii cu conținut când se intervine
pe tubul digestiv.
Plenitudinea tubului digestiv îngreunează poziția decubitală, execută compresiuni pe
diafragm afectând funcțiile respiratorie și cardiacă. Tracțiunile pe viscere sunt mai laborioase la
intenția de a le evidenția în plaga operatorie, expunând la manevre șocante și deșirări de
ligamente cu hemoragii lente, uneori rupturi de anse intestinale ce complică actul operator. La
animalele mici dieta alimentară se impune pentru a preveni aspirarea de conținut alimentar,
consecutiv vomei determinate de anestezic.
Menționăm faptul că dieta, peste limitele stabilite, are efecte nefavorabile asupra
organismului. Dieta prelungită peste 24 de ore scade rezistența organismului, determină
deshidratare cu creșterea hemoconcentrației, dezechilibru leucocitar, acidoză și favorizează
trecerea toxinelor și a microbilor din intestin în circulație etc.
Dieta hidrică este mult mai scurtă și constă în suprimarea administrării apei cu câteva ore
înainte de operație având în vedere rolul fluidelor în organism. Printr-o hidratare normală se
previne sindromul acut de deshidratare (depleția hidrosalină sau exsicoza) cu repercusiuni asupra
puterii de apărare a organismului. Administrarea de purgative înainte de operație este
contraindicată, întrucât efectul lor deshidratant duce la hemoconcentrație și leucopenie
favorizând complicațiilor septice postoperatorii.
Medicația preoperatorie are rolul de a corecta unele dezechilibre determinate de starea de
boală, de a preveni complicațile induse de actul Operator urmărind ridicarea rezistenței generale a
organismului. Schema medicației preoperatorii este în raport cu statusul biologic al organismului
și cu complexitatea actului operator (Oană L. 2006). De aceea nu este o schemă fixă, cu caracter
general, este o schemă Individualizată, care diferă de la bolnav la bolnav.
In general, medicația preoperatorie urmărește:
 combaterea hipovolemiei prin fluidoterapie, asigurând reechilibrarea hidro-electrolitică și
nutritiv energetică;
 mărirea hemostazei fiziologice prin medicație hemostatică;
 ridicarea rezistenței organismului prin vitaminoterapie, tonice generale și stimulente
specifice;
 prevenirea complicațiilor septice prin antibioticoterapie;
 administrarea de analgezice.
Pregătirile preoperatorii de ordin local vizează locul unde se va executa actul operator
încât măsurile care se aplică să prevină infecția chirurgicală. Măsurile de pregătire a locului și
delimitarea lui sunt detaliate la profilaxia infecțiilor chirurgicale.

2.5. Organizarea activității operatorii

Intervenția operatorie presupune mobilizarea intelectuală psihică și fizică a chirurgului

pentru executarea unui act manual ce duce la salvarea vieții animalului. Dar, actul manual nu
poate fi urmat de succesul scontat fără organizarea ireproșabilă a activității operatorii.
De aceea, înaintea oricărei intervenții de mare chirurgie se întocmește un plan al operației
respective. Pentru un chirurg bun nu există operație grea sau ușoară, întrucât fiecare afecțiune
chirurgicală are particularitățile ei. Planul trebuie să cuprindă toate elementele care
particularizează cazul respectiv, detaliile necesare, evitându-se șabloanele și rutina
(LeauT.,2003). În plan se înscriu:
 identificarea animalului de operat, diagnosticul, starea de întreținere, pregătire locală,
generală și medicamentoasă, riscurile posibile și modalități de echilibrare;
 metoda de contenție, în raport cu regiunea de abordat, verificarea materialelor, instruirea
personalului și pregătirea locului;
 instrumentarul și materialele necesare, instrumente speciale, verificarea funcționalității și
sterilizarea acestuia. Menționăm că instrumentarul trebuie să fie cat mai bogat pentru a se
putea interveni cu succes în situații neprevăzute. Dispunerea mesei de operație, a
instrumentarului și materialelor, a surselor de lumină să satisfacă dezideratele ergonomice;
 medicamentele necesare intra și postoperator;
 metoda de anestezie în raport cu evaluarea rezistenței animalului, dificultatea actului operator
și durata. În plan se vor înscrie anestezicele locale și generale necesare, doza, modul de
 administrare, precum și monitorizarea bolnavului pentru a se putea interveni în timp util în
caz de accident;
 tehnica operatorie, încât succesiunea timpilor opertatori să fie în raport cu particularitățile
cazului, stadiul evolutiv al bolii și posibilitățile existente. Pregătirea și desfășurarea operației
parcurge un adevărat ritual, în care operatorul și ajutoarele sale execută o serie de mișcări
respectând regulile de asepsie și antisepsie, cu evitarea gesturilor inutile, incomode și
neelegante. Trebuie combătută pedanteria și tendința unor chirurgi de a face spectacol din
actul operator, cât și simplificarea excesivă pentru performanțe înșelătoare (Leau T.,20()3).
 echipa chirurgicală, având în vedere faptul că o echipă bine sudată, în care toți membrii își
cunosc atribuțiile și gesturile, rezultatele nu pot fi decât pozitive. Medicul veterinar chirurg
poartă întreaga răspundere pentru desfășurarea și finalizarea intervenției chirurgicale, dar
fiecare component are atribuții precise repartizate în concordanță cu pregătirea și aptitudinile
demonstrate. Între membrii echipei trebuie să primeze realațiile de colaborare și înțelegere,
cultivarea spiritului de echipă în care fiecare component are un rol important. Atitudinea de
independență și insubordonare a unui membru al echipei, cât și aroganța șefului pot genera
ac
stări conflictuale, care se răsfrâng asupra calității tului operator. Ajutoarele trebuie să
cunoască perfect timpii operatori, manevra de a opera a chirurgului pentru a-i putea anticipa
intențiile și gesturile, facilitând desfășurarea operației în condiții bune.
 data și locul unde se execută operația, durata operației și Perioada de recuperare
prostoperatorie. Exceptând urgențele, Planificarea operațiilor trebuie să respecte următoarele
recomandări:
 operațiile aseptice se programează în prima patte a zilei, iar cele septice mai târziu;
 dacă nu se poate asigura climatizarea sălii, se vor evita perioadele cu temperaturi
excesive (prea reci sau prea calde);
 amenajarea și dotarea spațiilor necesare cu mobilierul, aparatura și materialele
pregătite corespunzător;
 în condiții de teren, operațiile vor fi grupate, evitând improvizațiile și spațiile
înguste, murdare, cu luminozitate necorespunzătoare;
 infectele vor fi colectate în recipiente pentru a fi incinerate; o operațiile laborioase,
cu riscuri deosebite, vor fi programate dimineața, pentru a permite o supraveghere
optimă în orele următoare;

 tratamentul și îngrijirile postoperatorii care cuprinde următoarele:

 terapia intensivă echilibrantă pentru reducerea perioadei de convalescență;
  completarea tratamentului chirurgical cu cel medicamentos pentru asigurarea
vindecării complete și prevenirea recidivelor;
 observația animalului până la vindecarea completă;
 protejarea plăgii operatorii împotriva contaminării sau agresiunii prin automutilare.
In acest scop se aplică pansamente sau se imobilizează capul animalului prin colier la
animalele mici, sau metode contentive (fixarea de bare care împiedică flexarea gâtului
pe trunchi) la nimalele mari;
 dieta alimentară postoperatorie.
Menționăm că obiectivele postoperatorii pot suferi modificări în cazul apariției unor
complicații (hemoragii secundare, supurații, eventrații etc.)
Întreaga organizare pre, intra și postoperatorie este rodul gândirii chirurgului. De aceea el
nu trebuie să fie un simplu executant al unor tehnici operatorii prestabilite, el trebuie să posede
cunoștințe temeinice de anatomie și fiziopatologie, să posede abilitate manuală, experiență
clinică și să fie dotat cu facultăți intelectuale alese. Intervenția chirurgicală trebuie să fie rodul
gândirii chirurgicale.
Operația înseamnă angajarea completă a chirurgului care, pe toată durata intervenției, își
utilizează cunoștințele teoretice, forța fizică și rezistența nervoasă. Chirurgul are nevoie de
însușiri deosebite, ca:
 judecată clară și discernământ;
 stăpânire de sine și putere de concentrare bazată pe o rezistență fizică deosebită, uneori fiind
obligat să stea în picioare ore întregi;
 rapiditate în luarea deciziilor întrucât în chirurgie greșeala se plătește, moral și material;
 să fie blând și răbdător și să urmărească atent gesturile ajutoarelor;
 să nu vorbească și să păstreze tot timpul operației o perfectă liniște;
 milă față de bolnav;
 să lucreze îngrijit, atent și cu mișcări precise și ordonate, calități ce se câștigă numai prin
exerciții și antrenamente, care dau mișcărilor mâinii precizie și rapiditate ,coordonate de o
gimnastică cerebrală deosebită. De acee, nu trebuie să fie chirurg acela care nu poate să coase
cu ușurință, nu este apt pentru lucru manual, sau căruia îi tremură mâna.

In general operațiile se execută după tehnici precise și cunoscute de toată echipa

chirurgicală, Totuși, anteoperator se impune o pregătire teoretică a membrilor echipei printr-o
revizuire a anatomiei regiunii și a detaliilor de tehnică operatorie. Prin discuții se realizează și o
pregătire psihică a chirurgului referitor la anticiparea mentală a dificultăților ce pot apare în
timpul desfășurării actului operator, privind posibile accidente și posibilități de rezolvare
urgentă.
Operațiile complexe, de mare chirurgie, cuprind mai mulți timpi operatori ce trebuie
executați cu traumatism minim, respectând traiectul și integritatea vaselor, nervilor, canalelor
glandulare, tendoanelor, sinovialelor etc. Timpul operator este rezultatul unei manoperi
constituită din succesiunea mai multor gesturi chirurgicale.
Gestul chirurgical reprezintă o mișcare a mâinii sau a degetelor cu un scop bine
determinat. De exemplu, fixarea tegumentului, prin întindere, între degetul mare și arătător
pentru executarea inciziei, reprezintă un gest chirurgical, urmat de alte gesturi (prinderea
bisturiului, dozarea profunzimii inciziei, mișcarea mâinii pentru executarea inciziei etc.).
În general, primii timpi operatori creează accesul operator, adică deschid drumul spre
țesutul sau organul asupra căruia se execută operația propriu-zisă. Accesul operator reprezintă
drumul cel mai scurt până la organul de operat, drum care permite executarea altor gesturi pentru
abordarea organului vizat.
In cazul executării intervențiilor chirurgicale cu caracter economic, vizând un număr
mare de animale, medicul veterinar trebuie să ia o serie de măsuri oraganizatorice, de care
depinde, în mare măsură reușita operației. Aceste măsuri se referă la:

 executarea anchetei epidemiologice și investigarea clinică preoperatorie a animalelor, având

în vedere faptul că nu se execută intervenții chirurgicale în efectivele unde evoluează boli
infectocontagioase și pe animale bolnave;
 amenajarea locului unde se execută intervențiile operatorii;
 curățenia și decontaminarea adăpostului unde vor fi cazate animalele operate;
 organizarea pe echipe a personalului care execută contenția și asigurarea protecției muncii
prin instruirea acestuia. Această măsura imprimă un caracter ordonat și rapid în activități
operatorii de masă, prevenind totodată accidentele ce se produc. De aceea, medicul veterinar
chirurg nu trebuie să uite nici un moment că poartă întreaga răpundere juridică și morală
privind protecția personalului ajutător, iar accidentele grave produse asupra animalelor
operate pot fi urmate de sancțiuni financiare;
 pregătirea animalelor pentru operație;
 instruirea îngrijitorilor și a personalului veterinar în ceea ce privește tratamentul
postoperator și regimul de viață al animalelor operate.
 2.6. Norme de protecția muncii în chirurgie

Medicul veterinar este specialistul care se ocupă cu apărarea sănătații animalelor. Prin
natura activității cotidiene apar momente când poate contracta diferite infecții de la acestea, sau
de a fi victima unor accidente atunci când nu respectă principiile generale de abordare și
contenția animalelor.
Nerespectarea regulilor de asepsie și antisepsie la abordarea animalelor bolnave, în
special dacă acestea au diferite colecții septice, se soldează cu contaminarea operatorului și
ajutoarelor sale, generând uneori infecții grave. Mai frecvent sunt semnalate furunculoza,
dermatitele bacteriene și micotice, erizipelul, infecții digitale și oculare etc. Prevenirea acestor
infecții se realizează prin:
 obligativitatea echipamentului de protecție (halat, șorț, bonetă), iar intervențiile operatorii
septice se vor executa cu mănuși chirurgicale;
 la deschiderea colecțiilor septice, exsudatele și resturile tisulare necrozate se recoltează în
vase speciale cu posibilități de neutralizare și spălare;
 locul unde s-au executat operații septice se decontaminează obligatoriu, imediat după
terminarea intervenției, aspersând formol sol.5% sau alt dezinfectant activ în raport cu
structura pavimentului. La schimbarea pansamentelor septice infectele rezultate se recoltează
pentru incinerare, iar locul se dezinfectează.
Referitor la accidentele traumatice, personalul veterinar este obligat să cunoască și să
aplice regulile privind abordarea și contenția animalelor. Prin natura preocupărilor sale regulile
vizează atât animalele de interes economic, de companie, de agrement cât și cele din menajerii,
interesându-se în prealabil, de particularitâțile lor etologice. Această atitudine se impune cu atât
mai mult în cazul intervențiilor chirurgicale. Contenția animalului este o poziție incomodă, iar
actul operator este generator de fenomene algice încât apar reacții de apărare din partea acestuia.
De aceea analgezia și narcoza prin inducerea stării de indiferență din partea animalului realizează
și dezideratul protecției muncii creind confortul necesar medicului veterinar in realizarea
scopului propus.
Medicul veterinar trebuie să fie conștient că poartă întreaga răspundere privind păstrarea
integrității corporale a întregului personal cu care lucrează. De aceea fiecare angajat care
lucrează permanent sau temporar în domeniul sanitar veterinar va fi instruit perio IC Șl va semna
fișa de protecția muncii. Legislația sanitară veterinară prevede ca, toate acțiunile privind
abordarea și contenția animalelor să fie organizate și conduse de medicul veterinar, ajutat de
personalul tehnic auxiliar încadrat permanent sau temporar. În cazul populațiilor mari de
animale, conducătorul unității este obligat ca, atunci când solicită executarea unor intervenții
operatorii, să pună la dispoziția medicului veterinar personalul necesar pentru contenție, acesta
procedând la instruirea lui. Executarea de intervenții operatorii pe număr redus de animale
(gospodării individuale; locuri planificate pentru castrări) proprietarii de animale pot fi utilizați
la contenție, după o prealabilă instruire făcută de medicul veterinar.

3. RISCURILE OPERATORII

Operația reprezintă actul manual prin care medicul veterinar chirurg restabilește starea de
sănătate a animalului, sau îi produce o serie de modificări utile creșterii capacității productive.
Executarea ei antrenează o serie de tehnici, aplicate asupra animalului, care, dacă nu sunt
executate corect expun la „ riscuri ” ce compromit actul operator. Cunoașterea lor devine o
necesitate, chiar obligativitate, pentru a putea fi evitate sau atenuate.
Riscurile operatorii sunt reprezentate de: contenłie, anestezie, hemoragie, traumatism
operator și infecția chirurgicală. Intrucât riscul anestezic este detaliat în Cursul de anesteziologie,
în continuare prezentăm celelalte riscuri, având în vedere faptul că aprofundarea lor contribuie la
executarea actului chirurgical în deplină siguranță.

3.1. Contenția animalelor

Studiile de etologie au evidențiat o variabilitate comportamentală la animale, dominată de

instinctul de conservare. De aceea apropierea omului declanșează puternice reacții de apărare,
care pot îmbrăca cele mai variate forme, de la fuga din fața necunoscutului până la agresivitate.
Acest ultim instinct este exacerbat de actele de constrângere sau provocarea unei dureri. Toate
aceste reacții impun necesitatea cunoașterii abordării și contenției animalelor.
Contenția cuprinde totalitatea mijloacelor pe care le utilizăm pentru a imobiliza și așeza
animalul în poziția dorită, în vederea examinării sau executării unor intervenții operatorii.
Apreciind că majoritatea intervențiilor produc durere, generatoare de reacții naturale de apărare,
stăpânirea și fixarea animalului într-o anumită poziție apare ca o manoperă indispensabilă.
Medicul veterinar trebuie să fie conștient de faptul că aplicarea mijloacelor mecanice de
contenție generează reacții din partea animalului. De aceea, răbdarea, blândețea, mîngâierea sunt
atitudini care fac mai mult decât forța sau violența. La violență să nu răspundem tot cu violență,
să dominăm animalul prin voce, gesturi chiar printr-un anumit grad de constrângere pentru a ne
atinge scopul. Sunt cazuri când animalul manifestă reacții patologice, instalate în timp, probabil
ca răspuns la unele metode de tortură instituite de om, exact de acela care acum dorește blândețe.
La aceste animale contenția mecanică trebuie să fie precedată de cea chimică prin tranchilizare.
Prin contenție:
 se asigură liniștea necesară examnării sau intervenției de mică chirurgie;
 se face accesibilă abordarea oricărei regiuni corporale;
 se previn accidentele pentru animal, operator și ajutoarele sale, fiind un deziderat
al protecției muncii.
Contenția se execută după anumite reguli a căror respectare generează succesul dorit.
Necunoașterea sau eludarea acestor reguli poate expune la accidente, care, în general, sunt
cauzate de:
 utilizarea unor dispozitive de conteție necorespunzătoare sub aspectul rezistenței
și funcționalității;
 folosirea unui persoanal neinstruit sau instruit superficial;
 nerespectarea dietei preoperatorii și executarea contenției întru-un loc
necorespunzător;
 utilizarea unei metode de contenție inadecvată scopului urmărit.
Accidentele de contenție se pot înregistra la toate speciile, dar cu frecvență mai mare la
animalele mari, în special la cabaline datorită metodelor de trântire, dar nu trebuie neglijate
carnivorele a căror retivitate și reacție a mișcărilor sunt cunoscute.
Gama accidentelor, pe care le pot suferi animalele în timpul contenției este destul de
variată, atât ca localizare cât și ca gravitate. In general cele mai frecvente accidente sunt:
 asfixierea prin sincopă respiratorie la taurine, datorită compresiunilor exercitate de
compartimentele pregastrice asupra diafragmei, în decubit lateral prelungit, fără crearea
posibilității destinderii peretelui abdominal pe un pat elastic; la cabaline datorită obstruării
nărilor cu iavașaua aplicată greșit, sau a traheei de către aparatele de contenție aplicate
incorect, în special platlonja care trece peste regiunea cervicală la legarea membrului
posterior pentru castrare;
 arsură în lanț, contuzii și plăgi determinate de mijloacele de contenție (platlonjă, funii)
aplicate incorect;
 plăgi contuze, contuzii ale nervilor, rupturi de viscere, prolaps rectal, fracturi ale bazinului,
contuzii cerebrale etc. în cazul trântirii cabalinelor fără dietă alimentară și pe teren dur;
 rupturi musculare, aponevrotice și tendinoase, luxație rotuliană și coxo-femurală, fracturi ale
membrelor (femurul) datorită extensiilor forțate, legării incorecte a membrului pelvin pentru
castrare, lipsei de reacție a ajutoarelor de la cap și coadă când membrele sunt strânse în
buchet și animalul flexează coloana vertebrală etc.
Accidentele de contenție pot fi prevenite dacă se respectă următoarele:
 alegerea metodei de contenție adecvată în raport cu specia, temperamentul
animalului și scopul urmărit;
 cunoașterea metodelor de contenție și instruirea personalului privind aplicarea
corectă a acestora, insistându-se și pe măsurile de protecția muncii;
 verificarea materialelor de contenție utilizate sub aspectul cantității și calității lor,
excluzând improvizațiile;
 tranchilizarea animalelor retive pentru a putea aplica adecvat materialele de
contenție;
 se va evita trântirea și contenția pe terenuri dure și murdare;
 trântirea sau culcarea animalelor mari și contenția în poziție decubitală se execută
după o dietă alimentară de 12-14 ore.
Medicul veterinar și ajutoarele sale pot suferi o serie de accidente, în timpul contenției
animalului, dacă reacțiile de apărare sunt întârziate și nu anticipează mișcările acestuia. Întregul
persoanl trebuie să fie apt pentru efort fizic și să se concentreze la reacțiile animalului, indiferent
de docilitatea momentană a acestuia; pe tot parcursul contenției să nu uite că manevrează un
organism viu. Cele mai frecvente accidente suferite de medicul veterinar și personalul utilizat
sunt: plăgi, hemoragii, fracturi, traumatisme cranio-faciale, oculare, comoții cerebrale, șoc
traumatic etc. În raport cu gravitatea lor, aceste accidente pot determina moarte fulgerătoare,
stare de comă sau instalarea unor infirmități temporare sau pentru toată viața.
Pentru prevenirea acestor accidente medicul veterinar și ajutoarele sale trebuie să
cunoască comportamentul fiecărui animal și mijloacele de apărare care variază cu specia. Astfel:
 cabalinele produc plăgi contuze prin mușcături și lovituri cu copita, însoțite de
fracturi;
 bovinele lovesc cu coarnele și membrele posterioare;
  ovinele și caprinele lovesc cu capul, loviturile produse de berbeci sunt, adesea,
prin surprindere;
 porcii agresivi produc plăgi prin mușcătură cu smulgerea țesuturilor;
 carnivorele mușcă și zgârie, prezentând și pericolul transmiterii virusului rabic.
Mușcăturile și zgârieturile produse de pisică se pot complica adesea cu flegmon datorită
însămânțării direct cu caninii sau indirect cu ghiarele a florei microbiene din cavitatea bucală;
 animalele de experiență (iepuri, șobolani albi, cobai și hamsteri) atacă cu ghiarele
și dinții producând zgârieturi și mușcături grave;
 nutria se apără cu dinții, putând determina mușcături profunde, uneori fracturi
datorită forfecării;
 păsările de colivie se apără lovind și ciupind puternic cu ciocul, putând transmite
unele zoonoze (ornitoza);
 struțul atacă cu ciocul, în special persoanele necunoscute, gravitatea loviturilor
fiind în raport cu regiunea corporală unde se aplică (regiunea capului, gâtului, umerilor și
omoplaților);
 cămilele atacă lovind cu capul și membrele pelvine, mușcă și scuipă un conținut
fetid. In general abordarea lor se face lateral, la nivelul membrelor anterioare, atenționând
animalul verbal și prin gesturi, evitând contactul prin surprindere. Dacă are căpăstrul aplicat se
execută lonja bucală cu pana căpăstrului ( Mateș N 1997). Pentru contenția în poziție patrupodală
sau în decubit, se utilizează metodele de la rumegătoare. De obicei culcarea animalului se face de
către îngrijitori care îl îndeamnă să ia această poziție. In poziția culcat membrele se leagă în
buchet, iar capul se ține apăsat pe masa de operație sau pe patul improvizat.
 animalele sălbatice întreținute în captivitate la grădini zoologice, circuri și
menajerii prezintă un pericol deosebit prin spontaneitatea și rapiditatea mișcărilor. De aceea,
aceste animale nu sunt abordate decât în prezența îngrijitorilor lor sau a dresorilor. Totuși
examinatorul trebuie să manifeste multă prudență fiind conștient tot timpul că are în față un
animal sălbatic cu reacții imprevizibile chiar și asupra dresorului. Mijloacele de contenție pentru
aceste animale constau în limitarea spațiului prin fixarea animalului în cuști metalice cu pereții
laterali mobili și cu posibilități de demontare partială pentru a crea accesul la unele regiuni
corporale.
Pentru realizarea contenției mecanice la animale operatorul utilizează o serie de
dispozitive și materiale ca: iavașa, mucarniță, căpăstrul normal și de forță, capotă, gâtarul,
frânghii, curele, platlonje, guri de ham, chiostecuri simple și cu antravon, travaliu etc. În raport
cu scopul urmrit animalele pot fi contenționate în picioare (poziția ortostatică) și în poziție
decubitală (laterală, dorsală) făcând accesibile diferite regiuni pentru actul operator. Detalierea
metodelor de contenție și execuția se realizează în cadrul lucrărilor practice.
Lărgirea gamei anestezicelor a ușurat contenția mecanică. În cazul animalelor retive,
indocile sau când manoperele executate pe animal necesită mai mult timp, administrarea unui
anestezic cu 30 de minute înainte de contenție facilitează aplicarea metodelor de constrângere.

3.2. Hemoragia

3.2.1. Generalități și clasificare

Prin hemoragie se înțelege revărsarea de sânge în afara patului vascular, care, în funcție
de cauză, sediu și cantitate determină modificări cantitative și calitative sanguine ce implică
tulburări fiziopatologice cu răsunet general (Pleșa C. 2002 ). De aceea hemoragia reprezintă unul
din riscurile operatorii cu gravitate deosebită prin complicațiile intra și postoperatorii pe care le
determină. Gravitatea depinde de cantitatea de sânge pierdut, viteza de sângerare și capacitatea
organismului de a compensa pierderile suferite.
Privarea organismului de sânge este resimțită în toate țesuturile prin tulburări de anoxie
tisulară consecutive anemiei, dar și de modificări hemodinamice, ca urmare a reducerii masei
sangvine circulante. Hemoragia însoțește orice intervenție chirurgicală, excepție făcând numai
țesuturile nevascularizate, cum sunt corneea și cartilajul ( Mateș N, 1997 ). Operațiile de mică
chirurgie la animalele mari sunt însoțite de hemoragii care nu pun în pericol viața animalului.
Insă, pierderile mari de sânge sunt însoțite de tulburări hemodinamice ce pot duce la exitus, dacă
nu se intervine rapid și corect.
Fenomenele fiziopatologice care se instalează consecutive hemoragiei au trei cauze:

1. Pierderea de eritrocite și anoxia tisulară;

2. Scăderea masei circulante sanguine cu tulburări de hemodinamică ce duc la

hipovolemie, creșterea vâscozității sanguine, hipoproteinemie, modificări de permeabilitate a
membrane celulare;

3. Tulburări de coagulare favorizând hemoragia.

 Consecutiv hemoragiei organismal reacționează rapid prin :
 modificări cardio-vasculare ( vasoconstricție periferică arteriocapilară și tahicardie
compensatorie) pentru a menține tensiunea arterială la valori normale și a asigura un flux
sanguine corespunzător În organele vitale ( S.N.C. cord, pulmon );
 modificări respiratorii prin tahipnee compensatorie datorită scăderii numărului de
hematii transportoare de oxigen. Hiperventilația duce la creșterea hematozei, cu creșterea
presiunii negative în torace favorizând returul venos spre cord
Tahipneea instalată, ca și circulația mai rapidă a hematiilor asigură, până la un punct, un
schimb celular eficient. Treptat, ineficiența mijloacelor compensatorii interne și externe duce la
creșterea concentrației de C02, care intoxică centrii respiratori generând respirația patologică de
tip Cheyene-Stokes.
Intensitatea fenomenelor fiziopatologice depinde de:

- viteza pierderii de sânge : există hemoragii foarte rapide care sunt mortale, uneori
fără pierderi mari de sânge;

- hemoragiile mici și repetate au un prognostic mai bun întrucât permit intrarea în

funcțiune a mecanismelor compensatorii;

- originea hemoragiei: hemoragiile arteriale sunt mai grave datorită pierderilor mari
de sânge într-un timp scurt, care compromit volemia, circulația periferică și circulația de
întoarcere;

- cantitatea de sânge pierdut: în hemoragiile mici, cu pierderea a 810% din masa

totală a sângelui circulant, organismul, prin mijloacele sale fiziologice, reușește să compenseze
hemoragia. Când hemoragia interesează 25 — 30% din volumul masei circulante se instalează
anemia acută cu anoxie tisulară punând în pericol viața animalului; accident ce poate fi evitat
prin mobilizarea mijloacelor compensatorii. In hemoragiile mari, când pierderile sanguine
reprezintă 50 — 60% din masa circulantă, reacțiile organismului în vederea compensării sunt
depășite , instalându-se colapsul vascular urmat de tulburări nervoase, metabolice, hepato-renale
etc. ce duc la exitus.
Aprecierea cantitativă a unei hemoragii este întotdeauna aproximativa, pentru că nu ține
seama de durata sângerării și nici de reactivitatea organismului. Pentru aceasta, esențial în
prognosticul unei hemoragii este intervalul hemoragie-hemostază și timpul în care se reface
volumul circulant.

Clasificarea hemoragiei se face după mai multe criterii, In general ținându-se cont de:
 1. Vasul interesat, hemoragiile putând fi: arteriale, venoase capilare, mixte și
parenchimatoase.

în hemoragia arterială sângele are culoare roșie-deschisă și se scurge de la capătul

central al vasului în jet pulsatil sincron cu contracțiile cordului. Sângele poate să apară la capătul
periferic al vasului, datorită anastomozelor arteriale, dar jetul este mic și continuu. Forța jetului
în hemoragia arterială depinde atât de calibrul vasului lezionat, de direcția plăgii cât și de
instrumentul care a determinat plaga. În plăgile transversale ale arterei forța jetului se reduce
datorită retracției endarterei și mezarterei, comparativ cu secțiunea longitudinală. De asemenea,
jetul este mai intens în cazul secționării cu bisturiul comparativ cu secționarea produsă de
foarfecă datorită strivirii arterei.
în hemoragia venoasă jetul sanguin este continuu de la ambele capete, dar mai
abundent din capătul periferic, iar culoarea este roșie închisă. Dacă vena este în apropierea
arterei jetul poate fi sacadat datorită pulsațiilor arteriale.
In plăgile longitudinale ale venelor, hemoragia se oprește de îndată ce tensiunea sângelui
a scăzut, pe când în plăgile transversale sângele se scurge continuu, dar cu viteză redusă, până la
moartea animalului. In cazul unei hemoragii arterial — venoasă, apărută în zonele în care artera
și vena au același traiect, iar corpul contondent a interesat ambele vase, sângele scurs prezintă
alternări de culoare mai închisă sau deschisă, în raport cu predominența extravazării.
în hemoragia capilară sângele apare la suprafața țesutului lezionat, inițial sub formă de
picături, care confluează având aspect difuz și culoare roșie. Apare la suprafața pielii,
mucoaselor, mușchilor etc.
hemoragia parenchimatoasă apare la suprafața organelor traumatizate, sângele
scurgându-se în masă. Este considerată 0 hemoragie mixtă, dar predominant venoasă, sângele
scurgându-se continuu având consecințe grave pentru organism. Persistența scurgerii se
datorează faptului că la acest nivel vasele nu se contractă pentru a-și reduce lumenul.

2. Momentul apariłiei sau succesiunea în timp:

hemoragia primară apare imediat după traumatism;
hemoragia secundară apare la distanță variabilă de la lezionarea vasului. Ea
poate fi precoce când apare în primele 48 de ore și tardivă scurgerea producandu-se dupa cateva
zile sau saptamani. In general hemoragia precoce este consecința mobilizării trombusului care a
asigurat hemostaza spontană, datorită unor mișcări violente și dezordonate ale animalului, sau
creșterii presiunii arteriale. Hemoragia tardivă este consecința detașării ligaturii vasului.
 3. Cantitatea de sânge pierdut:
hemoragii mici când cantitatea de sânge pierdut nu depășește 8-10% din masa
totală a sângelui circulant și nu antrenează reacții compensatorii;
hemoragii mijlocii când pierderea reprezintă 25-30% din volumul total de sânge și
determină semne clinice specifice reacției compensatorii;
hemoragii mari în care pierderea de sânge depășește 50% din volumul sângelui circulant
generând șocul hemoragic decompensat.

4. Modul de producere:
hemoragii traumatice apărute consecutiv traumatizării vaselor de agenți externi
sau interni;
hemoragii chirurgicale produse de actul operator;

hemoragii simptomatice, denumite și medicale sau netraumatice determinate de

alterarea pereților vasculari în diferite boli medicale, infecțioase și parazitare (sindroame
hemoragipare, diateze hemoragice, splenopatii, hepatopatii, C.I.D., stări septice prelungite).
Această formă de hemoragie face obiectul studiului bolii primare, pe când primele două se
incadrează în riscurile operatorii. ( Ciobanu S. 2009).

5. Locul unde s-a produs extravazarea sanguină:

hemoragie externă când sângele se scurge la exterior permițând identificarea
vasului interesat;
hemoragie internă neexteriorizată, în care sângele scurs se acumulează într-o cavitate
seroasă preexistentă (hemoperitoneu, hemotorax, hemopericard, hemartroză).

hemoragie internă exteriorizată, când hemoragia se produce într-un organ

cavitar iar sângele se elimină pe căile de comunicare naturală cu exteriorul al viscerului
respectiv: epistaxis (hemoragie nazală în picături), hemoptizia (hemoragie bronho- pulmonară
exteriorizată nazal), hematemeza (vomismente cu sânge mai mult sau mai puțin digerat),
rectoragia (eliminarea de sânge prin fecale sugerând o hemoragie digestivă joasă), melena
(fecalele apar colorate în negru lucios, cu aspect de păcură datorită sângelui digerat), hematuria
(hemoragie la căile urinare), metroragia (hemoragie uterină).

hemoragie interstițială (intratisulară) când sângele invadează țesutul conjunctiv

subcutanat, intramuscular, subcapsular și chiar parenchimul organelor. Scurgerea sanguină poate
avea mărimi diferite de la echimoze sau peteșii, sufuziuni până la hematoame în organe și
țesuturi.

3.2.2. Hemostaza

Reprezintă mecanismul prin care se oprește o hemoragie. Este indicată în toate cazurile în
care se constată o scurgere de sânge în afara patului vascular (Georgescu și Lăzescu, 2003).
După modul în care se realizează oprirea scurgerii de sânge, hemostaza poate fi: spontană
(fiziologică) și terapeutică (Igna C, 2009).

3.2.2. l. Hemostaza spontană

Hemostaza spontană sau fiziologică se produce în cazul hemoragiilor mici,
parenchimatoase datorită proprietății fiziologice a sângelui de a coagula. Ea se desfășoară într-o
succesiune de etape care durează 2-5 minute posttraumatic. Debutează prin spasm vascular,
urmat de formarea dopului plachetar, după care se produce fie organizarea, fie degradarea
cheagului cu apariția țesutului fibros cicatriceal, definitiv• Succesiunea acestor etape face
obiectul disciplinei de patologłe generala.

3.2.2.2. Hemostaza terapeutică

Hemostaza terapeutică poate fi medicamentoasă și chirurgicală.

1. Hemostaza medicamentoasă se poate realiza pre-, intra- și post-operator prin
administrarea de substanțe cu rol hemostatic. În acest scop se utilizează:
hemostatice sistemice, care pot fi specifice (vitamina K, ionii de calciu, fibrinogenul)
utilizate în hemoragiile cauzate de deficitul unor factori ai coagulării; hemostatice nespecifice
(Adrenostazin, Etamsilat, Venostat, Haemostop, Gelatina, Clauden) care sunt active în
hemoragiile produse de agenți traumatici.
hemostatice locale care au rolul de a favoriza coagularea sângelui prin precipitarea
proteinelor sanguine sau prin rolul de matrice a coagulului. In acest sens se poate utiliza:
trombina sub formă de pulbere, bureți sau pulbere de fibrină care în contact cu țesutul sângerând
are acțiune hemostatică și cicatrizantă, gelasponul aflat sub formă de bureți de fibrină ce se
aplică pe plaga sângerândă, apa oxigenată, perclorura de fier 4%, fenazona).
 hemostatice antifibrinolitice reprezentate de: acidul amino-caproic, trasylol
(aprotinina), exacyl (acidul trahexanic). Acțiunea lor se bazează pe inhibarea enzimelor
proteolitice implicate în fibrinoliză.
hemostatice vasoconstrictoare: Noratrinal pentru hemoragiile digestive,
Adrenalina pentru hemoragiile de origine gastrică, Clorura ferică 5-20%, Sulfatul de aluminiu
sau potasiu pentru proprietățile astringente fiind util în plăgi superficiale.
2. Hemostaza chirurgicală se realizează prin diverse tehnici, în funcție de dimensiunea
și localizarea vasului lezat și cuprinde toate manoperele care conduc la oprirea definitivă a
pierderii de sânge. După scop și timpul când se aplică, hemostaza chirurgicală poate fi:
preventivă, provizorie și definitivă.
a. Hemostaza preventivă urmărește întreruperea temporară a circulației sanguine în
teritoriul unde se execută operația. Se poate realiza prin:
Aplicarea garoului care, executând o compresiune CirCUIară în zona capătului
central al vasului, oprește circulația oferind Chirurgului un câmp operator exsang (lipsit de
sânge). Garoul este util în cazul intervențiilor pe extremități (membre, coadă, penis). Este
reprezentat de un cordon elasic (tub de cauciuc flexibil) care se înfășoară o dată sau de două ori
în jurul extremității în sens circular, se strânge puternic prin tracționarea capetelor care se mențin
sub tensiune prin înnodare sau fixare între brațele unei pense hemostatice. In prezent exista un
garou sub forma unei benzi elastice care se strange cu ajutorul unui sistem de fixare si slabire.
Pentru reușită se recomandă ca, înainte de Strângerea garoului, să se preseze manual țesuturile de
la periferie spre centru pentru a evacua sângele venos.

Durata menținerii garoului este de 50-60 minute, timpul fiind mai redus iarna, pentru a nu
se produce tulburări ischemice locale care, după îndepărtarea garoului să determine șocul
degarotaților prin pătrunderea în circulație a toxinelor de stază. Dacă actul operator impune
menținerea garoului o perioadă mai mare de timp se recomandă slăbirea lui timp de 20-30
secunde pentru reluarea circulației, după care se strânge din nou.
Banda lui Esmarch care se rulează în jurul unei extremități realizând
compresiunea vaselor. Este din material textil, lată de 5-7cm și lungă de 2-5m. Rularea se începe
din partea distală și prin ture care se suprapun 1/3 se compresează vasele de jos în sus golind
regiunea de sânge. Banda nu se aplică pe regiunile cu leziuni supurative întrucât, compresiunea
favorizează diseminarea germenilor patogeni în sânge, creind riscul piemiei.
 Aplicarea clupei auriculare. Metoda este utilă în cazul amputării estetice a conchiei
auriculare consecutive unui accident localizat la acest nivel, sau în scop terapeutic în extirparea
de tumori dezvoltate la nivelul conchiei auricular.

Firul de așteptare este reprezentat de un fir textil (bumbac) suficient de gros, pentru a
nu secționa vasul, și steril care se trece pe sub vasul care deservește regiunea. Cele două capete
ale firului se pot înnoda pe vas sau se țin de un ajutor sub tensiune, golind regiunea de operat de
sânge. Metoda este utilă în cazul unor disecții laborioase, ajutorul putând umple sau goli vasul,la
comanda operatorului, pentru a avea regiunea sub control. La final firul se îndepărtează.
Pensarea vasculară constă în aplicarea unor pense speciale (Satinscky-lonescu,
Dilffenbach) pe vas (clamparea vasului) oprind fluxul sanguin distal de clampare. Metoda se
utilizează mai frecvent în chirurgia vasculară prevenind hemoragia în sutura vasului.
b. Hemostaza provizorie este un gest de urgență care urmărește oprirea temporară a unei
hemoragii, până la aplicarea metodelor hemostazei definitive. Caracterul de urgență o plasează
printre manoperele primului ajutor. Se realizează prin compresiune, care poate fi directă,
executată în focarul traumatic și compresiune la distantă.

Compresiunea directă se poate realiza digital, prin tamponament, pansament

compresiv și forcipresură. Compresiunea digitală în plaga sângerândă este un gest spontan, care
constă în compresarea capătului central al vasului în hemoragia arterială, sau capătul periferic în
cazul lezionării venelor. Se aplică în sângerărilor intraoperatorii sau accidentale.
Tamponamentul este considerat cel mai frecvent gest folosit în hemostaza provizorie.
Constă în tamponarea succesivă a plăgii cu tampoane de tifon steril, sau cu câmpuri sterile în
raport cu dimensiunile plăgii. Este metoda cea mai utilă pentru sângerările mici, de suprafață,
accesibile tamponării. În cazul plăgilor profunde tamponul de tifon se fixează în pensă.
Tamponarea trebuie să fie precisă, executată prin presiune, care favorizează trombozarea
vaselor mici, nu prin ștergere întrucât mobilizează coagulii formați, ejecția sanguină continuând.
De obicei, tamponarea este urmată de aplicarea pensei hemostatice, de aceea tamponamentul este
corect când, după ridicarea acestuia, țesutul este uscat, fără sânge putându-se identifica cu
precizie vasul care sângerează (Mateș N., 1997). Înmuierea tampoanelor sau câmpului în
trombină, adrenalină, apă oxigenată poate mări efectul hemostatic.
În cazul hemoragiilor din cavități, sau plăgi profunde mUsculare câmpurile care
plombează zona sângerândă pot rămâne pe loc 24 de ore, după care se îndepărtează cu multa
atenție pentru a nu mobiliza trombii formați. Dacă materialul hemostatic a aderat la pereții
compresați nu se tracționează pentru îndepărtare întrucât reeditează hemoragia. Accidentul se
previne prin umectarea materialului cu soluție cloruro-sodică izotonă, sau cu antiseptice. Acest
tip de hemostază se aplică în urma eviscerației globului ocular prin plombarea cavității orbitare
cu tifon pentru asigurarea hemostazei.

 variantă a hemostazei provizorii este sacul Mickulicz utilizat pentru asigurarea

hemostazei în cavități ( Igna C 2009). Se confecționează din tifon steril cu care se plombează
cavitatea sângerândă. În raport cu volumul sacului, aceasta se plombează cu meșe de tifon care
pot fi schimbate pe măsură de se îmbibă cu secreții, meșa centrală fiind cusută de fundul sacului
pentru a facilita îndepărtarea acestuia după ce și-a îndeplinit rolul. Se recomandă frecvent pentru
cavitatea vaginală.
 Pansamentul compresiv se utilizează în intervenții operatorii pe copită și ongloane
când țesuturile sângerează iar alte metode nu sunt eficiente. Se acoperă țesuturile sângerânde cu
comprese de tifon îmbibate cu o soluție coagulantă, urmează un strat de vată, suficient de gros,
care să permită strângerea turelor din fașa de tifon care acoperă vata. Compresiunea exercitată de
pansament asupra țesuturilor sângerânde asigură hemostaza, în timp, fără a tulbura circulația
locală. Schimbarea pansamentului se face la 24-48 de ore când se constată că plaga nu mai
sângerează, de aceea poate fi considerat o metodă de hemostază definitivă. Dacă este aderent de
țesuturi se umectează cu soluții antiseptice. După îndepărtare, pansamentul compresiv este
înlocuit cu unul protector.
Compresiunea la distanță se realizează prin apăsare digitală sau compresiune circulară
cu garou. În apăsarea digitală vasul trebuie să fie compresat pe un țesut dur (osos) învecinat
vasului. Metoda este eficientă în cazul arterelor cu traiect pe planul osos care poate fi palpat
(artera brahială la fața medială a humerusului; artera femurală la fața medială a femurului; artera
coccigiană la baza cozii). Prin compresiune digitală puternică sau cu garou, aplicată amonte de
sângerare, se asigură oprirea ejecției sanguine până la aplicarea hemostazei definitive. Este
considerată o metodă de prim ajutor.

Forcipresura constă în strivirea vasului sângerând prin aplicarea penselor hemostatice

(Pean, Kocher, Doyen, Mosquito, Halstead etc.). Brațele pensei strivesc peretele vascular,
leziunea endotelială produsă stimulează eliberarea de trombochinază care va duce la formarea
unui coagul obliterant. Poate realiza o hemostază definitivă, în cazul vaselor de calibru mic, sau
hemostază provizorie la vasele de calibru mai mare, până la aplicarea ligaturii sau torsiunii
limitate. Dacă strivirea cu pensa este menținută 24-48 de ore, hemostaza aplicată la vase de
calibru mijlociu poate deveni definitivă. Așa se realizează în cazul accidentelor hemoragice de la
nivelul pungilor testiculare consecutiv orhidectomiei, sau în alte zone, cu mențiunea de a
supraveghea animalul.
c. Hemostaza definitivă constă în aplicarea tehnicilor care asigură oprirea revărsării de
sânge. De obicei urmează după hemostaza provizorie care este rapidă. Se realizează prin:
forcipresură, ligatură vasculară, torsiune vasculară, angiotripsie, sutură hemostatică, cauterizare,
sutură vasculară. Indiferent de tehnica utilizată pentru realizarea hemostazei definitive Igna C.
2009, consideră că reușita este condiționată de precizarea locului sângerând. Pentru aceasta
recomandă îndepărtarea sângelui acumulat, prin tamponare sau prin spălareaspirație. Dacă
sângerarea este difuză se favorizează instalarea hemostazei spontane prin compresiune locală cu
un tampon, timp de 510 minute, urmat de aplicarea forcipresurii sau ligaturii.
Forcipresura realizează o hemostază definitivă la nivelul vaselor mici și se realiează cu
pensele hemostatice, gestul chirurgical fiind detaliat la hemostaza provizorie.
Ligatura vasculară asigură hemostaza definitivă datorită comprimării pereților vasului,
de către firul utilizat și dispariției lumenului acestuia. Firul, resorbabil sau neresorbabil în raport
cu specia și topografia regiunii, se poate aplica direct pe vas (ligatură imediată) sau prinde și
țesutul perivascular (ligatură mediată). Ligatura vaselor mari se face cu fir neresorbabil,
grosimea depinzând de calibrul vasului. Catgutul se utilizează numai pentru vasele mici întrucât
prezintă dezavantajul gonflării prin hidratare permițând slăbirea nodului și reapariția hemoragiei.
Indiferent de metoda utilizată ligatura este precedată de forcipresură, pensa
individualizând bine capătul vascular sângerând, iar vârful acesteia să depășească cu 2-3mm
vasul pentru a putea ancora corect bucla nodului. După trecerea firului pe sub țesuturile fixate în
pensă se „prezintă pensa” gest care constă în ridicarea pensei pentru a facilita executarea unui
nod de afrontare în spatele acesteia, apoi se prezintă vârful pensei unde se execută un nod de
afrontare, dar chirurgical, care se strânge pe măsură ce ajutorul eliberează țesuturile fixate în
pensă. Ligatura se definitivează prin executarea nodurilor de oprire și de siguranță; când se
utilizează fire care alunecă (nylon) se pot executa chiar patru noduri pentru a asigura stabilitate
nodului.
Practica a demonstrat că strângerea primului nod, pe măsură ce pensa se deschide,
permite o compresiune eficientă a vasului asigurând hemostaza, de asemenea permite controlul
acestui gest hemostatic. Strângerea nodului fără deschiderea pensei nu elibereaza tesuturile fixate
si prezintă pericolul ca, după desfacerea brațelor, hemostaza să nu fie completă întrucât țesutul
perivascular fixat în pensă este lățit între brațele acesteia și nu poate fi strâns eficient.
Trecerea ancorată (transfixică) a firului de ligatură se poate utiliza în ambele tipuri de
ligatură (mediată, imediată) întrucât conferă siguranț ă hemostazei împiedicând alunecarea
(deraparea) firului de pe vasul care se retractă. La vasele mari se recomandă ligatura dublă, la
distanță de 0,5-2cm între fire, din care un fir să fie transfixic pentru a preveni deraparea (Igna C.,
2009).
Indiferent de metoda utilizată firul se secționează la 2-4 mm de nod, capetele fiind mai
lungi la catgut și Ia firul monofilament. Întrucât firele secționate pot jena afrontarea pielii, se
recomandă ca, în cazul vaselor situate superficial (subcutanat) nodul să fie orientat pe partea
opusă afrontarii.
În cazul extirpării unor formațiuni (tumori etc.) se individualizează pe cât posibil vasele,
pentru a permite aplicarea ligaturilor atât pe capătul care rămâne în țesuturi cât și pe cel care se
indepărtează odată cu formațiunea, secționând între ligaturi. Ligatura vaselor dispuse în evantai,
în mezourile unor organe (intestin, stomac, splină) impune impartirea rețelei vasculare în
pediculi, ce conțin 2-3 vase, permițând aplicarea ligaturii pe fiecare, atât aproape de organ cât și
spre baza ligamentului, după care se secționează între ligaturi. Dacă intervenția operatorie
vizează extirparea organului respectiv (enterectomie, splenectomie) ligatura organului poate fi
înlocuită cu pense hemostatice. În medicina omului se utilizează aparatul L.D.S. (Ligating
Dividing Stapling) care execută în același timp dividerea mezoului, aplicarea de clipsuri pe
ambele capete (agrafarea) și secționarea între clipsuri.
Strivirea corectă a vasului sângerând, cu fir prin ligatură sau cu agrafe, are ca efect
ruperea tunicilor vasculare internă și mijlocie care se retractă și obliterează vasul. Tunica
externă, fiind mai rezistentă ,reprezintă suportul pe care se fixează ligatura.
Ligatura vaselor din focarele septice se face cu fir resorbabil care se topește, întrucât cel
neresorbabil este considerat corp străin și menține supurația.

Torsiunea vasculară este o metodă eficientă de hemostază în cazul lezionării vaselor

mici și mijlocii. Se realizează cu pense hemostatice prin răsucirea vasului până la rupere care
determină retracția structurilor vasculare și obliterarea vasului.
După modul în care se execută poate fi limitată și nelimitată.

În torsiunea limitată se aplică o pensă dreaptă pe vas, iar a doua pensă, care este curbă, se
aplică pe capătul vasului cu convexitatea spre pensa precedentă la distanță de 1-2cm pentru a
facilita torsiunea. Pensa dreaptă rămâne fixă iar cea curbă se răsucește în sens circular până la
ruperea vasului. Se utilizează frecvent în orhidectomie la cotoi, purcei etc.
Prin torsiunea nelimitată se aplică o singură pensă care se răsucește până se oprește
hemoragia.
 Angiotripsia este o variantă a forcipresurii imediate în care strivirea vasului se face
împreună cu țesutul perivascular organizat sub formă de cordon (pedicul ovarian, cordon
testicular). Metoda se utilizează pentru asigurarea hemostazei în castrarea femelelor și
masculilor. În acest scop se folosesc pensele Burdizzo, Reimers, Serra pentru armăsar, taur, asin,
sau pensa Hetzel pentru vacă, iapă, scroafă. La femelele speciilor mari strivirea pediculului
ovarian și ablația se poate executa și cu ecrasorul Chassaignac.

Sutura hemostatică sau sutura în masă a țesuturilor se realizează prin afrontarea ușor
compresivă a pereților sângerânzi ai unei plăgi. Afrontarea se realizează în bloc, firul fiind trecut
în U, în X sau in surjet, plan cu plan. Prin compresiunea moderată dintre marginile plăgii se
compresează vasele asigurând hemostaza. Metoda este eficientă în țesuturile bogat vascularizate:
operația de amputare a penisului, de amputația unui membru, sutura țesutului spongios
periuretral în uretrotomie, uretrostomă etc.
Capitonajul reprezintă sutura hemostatică pentru a opri sângerarea difuză de la nivelul
suprafețelor „crude” prin suturarea acestora față în față (Georgescu și Lăzescu, 2003). În acest
mod presiunea de curgere a sângelui va fi contracarată de presiunea cu care sunt alipite cele două
suprafețe în contact. Metoda se aplică în cazul organelor parenchimatoase, iar dacă este posibil
se suturează și capsula.
Sutura în surjet endoversat asigură hemostaza plăgilor organelor cavitare (stomac, intestin
subțire, colon, uter).

Cauterizarea reprezintă metoda de hemostază prin coagularea substanței

organice,datorită acțiunii unor agenți fizici sau chimici care duc la formarea unei cruste ce
obliterează vasul ( Leau T.,2003). Se realizează prin termocauterizare, metodă învechită care
asigură hemostaza, dar, prin distrugerea termică a țesuturilor (arsura), întârzie procesul de
cicatrizare. Metoda este înlocuită de electrocoagulare care permite obținerea unei hemostaze
rapide și eficiente cu ajutorul bisturiului electric, fără a influența reparația tisulară.
În hemoragiile mici și capilare hemostaza se poate asigura prłn cauterizare chimică
utilizând: acizi (azotic, lactic, tricloracetic, fenic),baze (hidroxid de sodiu), săruri ale metalelor
(nitrat de argint, perclorură de fier, clorură de zinc sol.10-15%, permanganat de potasiu, sulfat de
cupru). Substanțele chimice cu rol hemostatic se pot utiliza în tratamentul unor tumori
papilomatoase, ecornare la viței, tratamentul ulcerelor sângerânde, îndepărtarea țesutului de
granulație exuberant din plăgi, de pe traiectul unei fistule sau conduct natural, precum și pentru
hemostaza unor suprafețe sângerânde ( Ciobanu S., 2009, Igna C. 2009).
 Sutura sau restaurarea vasculară se aplică în cazul hemoragiilor consecutiv afectării
unor artere sau vene de calibru mare. Detalierea este prezentată la sintezele țesuturilor.
In cazul sângerărilor difuze sau a sângerărilor din cavități mai puțin accesibile (alveolă
dentară, sinus, cavitate nazală, periost etc.) se poate recurge la plombajul cu materiale
hemostatice, ca:
tisucol, care face parte din clasa uleiurilor organice;
gelaspon, derivat de fibrină;
gelfoamul, burete resorbabil din gelatină;
surgigelul, fabricat din celuloză tratată care aplicat pe țesutul sângerând se îmbibă
până la saturație tranformându-se într-o masă gelatinoasă asigurând substratul pentru coagulare;
ceara pentru țesutul osos se prepară din ceară de albine semisintetică și agenți de
înmuiere (palmitat de izopropil). Aplicată în cavități osoase sau pe oase sângerânde poate opri
hemoragia. Deși este un amestec steril se resoarbe greu, de aceea este recomandată cu precauție
întrucât acționează ca o barieră care încetinește vindecarea și favorizează infecția (Igna C.,
2009).
Având în vedere importanța asigurării hemostazei, atât pentru viața pacientului cât și
pentru buna desfășurare a actului chirurgical, prezentam o sinteza a acestei manopere, cu
recomandarea că ea trebuie respectata de operator:
executarea hemostazei pe măsură ce incizia sau disecția avansează, adică plan cu
plan. Daca nu respectă această regulă chirurgul va fi obligat să opereze într-o plagă plină de
sânge, cu vizibilitate redusă, fapt ce va afecta rapiditatea și precizia gesturilor, punând în pericol
evoluția pacientului;
în cazul executării hemostazei prin ligatură vasculară pensele vor fi adaptate (ca
dimensiuni și formă) regiunii unde se aplică hemostaza. Pensele vor fi aplicate cât mai precis, de
preferat numai pe vasul care sângerează, de așa manieră încât vârful pensei să depășească vasul
cu 1-2 mm pentru a putea trece mai ușor firul de ligatură. Pensele aplicate vor fi legate imediat
întrucât acumularea lor în plagă stânjenesc gesturile operatorului. Aplicarea nodurilor și
strângerea lor se va face numai cu degetele sau cu pensa pentru ca aceste gesturi să poate fi
urmărite vizual. În acest scop operatorul prezintă pensa, ca ajutorul să poată trece firul pe sub ea,
apoi pe sub vârf unde execută primul nod, pe măsură ce operatorul deschide treptat brațele
pensei ajutorul strânge perfect nodul, după care le execută și pe celelalte două (oprire și
siguranță).
ligatura vaselor mari să se execute transfixic pentru a preveni deraparea firului
consecutiv pulsațiilor ritmice. La aceste vase, pentru siguranță, se pot trece două ligaturi la
distanță de 2-3 mm unul de celălalt. Strângerea firului va fi moderată încât să nu secționeze
structura pe care se aplică, dar nici prea lax pentru a nu derapa și compromite hemostaza.
Prezentarea vârfului pensei, trecerea firului, executarea nodului și desfacerea brațelor pensei se
vor face fără tracționarea structurilor pe care s-a aplicat. Nerespectarea acestor reguli poate
favoriza smulgerea structurilor cu compromiterea hemostazei.
firele utilizate pentru ligatură vor fi adaptate ca lungime și grosime structurii pe
care se aplică. Firele monofialament (unifilare) nu sunt recomandate pentru ligatură întrucât
nodurile nu pot fi strânse corect. De asemenea, indicația utilizării pentru ligatură a firului
resorbabil sau neresorbabil se poate rezolva prin folosirea firului cu resorbție lentă de tip Vicryl
la care eliminarea completă se face În aproximativ 6 luni păstrând astfel calitățile firului
neresorbabil ca durată de acțiune, fiind totuși eliminat din organism. Pentru ligaturile vasculare
executate în mediu septic se vor folosi numai fire resorbabile întrucât cele neresorbabile pot
păstra în structura lor germeni din focar, constituind o sursă permanentă de sepsie locală.

3.3. Traumatismul operator

Actul operator acționează ca un factor agresiv asupra organismului. În raport cu

intensitatea agresiunii, pe lângă sindromul lezional local, prin intermediul sistemului nervos
central și endocrinovegetativ se produc o serie de modificări fiziologice de ordin general,
constituind boala postagresivă sau boala postoperatorie (Burlan l., 1991).
Această reacție postagresivă este rezultatul mobilizării tuturor servomecanismelor neuro-
endocrino-tisulare în vederea realizării cu maximă eficiență și rapiditate a reechilibrării generale
și îndepărtarea consecințelor lezionale (Bolte S., Moldovan M.,
1981). De aceea, ansamblul modificărilor locale și generale apărute consecutiv
intervenției chirurgicale ne îndreptățesc să încadrăm traumatismul operator în riscurile operatorii.
Mateș N.,1997, consideră că intervenția operatorie trebuie să fie simplă în execuție,
sigură în rezultate, adaptată cazului, bine chibzuită și executată, rapidă și fiziologică. Rapiditatea
depinde de complexitatea cazului supus intervenției, încât chirurgul nu este un alergător, ci
exponentul unei specialități în care viața bolnavului depinde de rapiditatea gândirii și gesturilor
sale. Pentru aceasta fiecare operație trebuie pregătită cu responsabilitate privind revizuirea
anatomiei și detaliilor de tehnică operatorie prin prisma conceptului personal. El nu poate opera
numai pe baza criteriilor impuse de literatura de specialitate, el trebuie să dispună de criterii
personale care alcătuiesc gândirea sa chirurgicală. De aceea se afirmă că un bun chirurg trebuie
să opereze anatomic și să gândească fiziologic.
 Reacția organismului operat și manifestarea ei clinică sunt diferite în intensitate, fiind în
raport cu amploarea și durata intervenției, îetmul biologic, calitatea anesteziei, vârsta operatului,
calitatea pregătirilor preoperatorii, afecțiunea pentru care s-a intervenit, precum și masurile de
terapie intensivă aplicate intra și postoperator. De asemenea intensitatea reacției organismului
depinde de gradul protecției anestezice, de reacția hipofiză- suprarenală, de starea septică sau
aseptică a focarului traumatic. Se consideră că nu există act operator care să nu declanșeze boala
postoperatorie, care, după intensitatea reacției postagresive poate fi inaparentă, gravă sau
mortală. De asemenea, intensitatea bolii postoperatorii variază de la un animal la altul, ceea ce l-
a determinat pe Leriche să afirme că „fiecare bolnav are boala sa postoperatorie ”

3.3.1. Etiopatogenia bolii postoperatorii

În 1934 Leriche definește pentru prima dată termenul de „boală postoperatorie” ca reacții
ale organismului la traumatismul operator. Indiferent de factorii de protecție aplicați (anestezie,
tehnică operatorie, îngrijiri postoperatorii) excitațiile sistemului nervos central și endocrino-
vegetativ generează o serie de tulburări de ordin visceral, vasomotor, trofice, metabolice și
secretorii. Aceste excitații sunt generate de factori favorizanți și factori determinanți pe care
Hortolomei îi clasifică în factori preoperatorii, intraoperatorii și postoperatorii (Moroșanu N.,
1978).
Factorii favorizanți preoperatori sunt dependenți de individ, cu referire la: specie, rasă,
vârstă, constituție, reactivitatea organismullli' serviciu, prezența unor boli cronice, deficiențe
funcționale ale sistemului nervos, aparatului circulator, hepatic, renal, starea de întreținere Șl
îngrijire. Factorii intraoperatori sunt: hemoragia, durerea (protecția anestezică), transpirația,
intoxicația anestezică, contenția, traumatismul operator, calitatea hemostazei, folosirea sau nu a
perfuziilor intraoperatorii, Acești factori acționând asupra scoarței cerebrale determină o
excitabilitate crescută, urmată apoi de o stare de inhibiție cu repercusiuni negative asupra
evoluției postoperatorii.
Referitor la factorii favorizanți postoperatorii, un rol important revine îngrijirilor
postoperatorii care se acordă animalului operat. In general, aceștia se referă la: adăpostire,
alimentație, supraveghere, confort igienic, stimularea forțelor generale de apărare și prevenirea
infecției plăgii.
 Factori determinanți sunt reprezentați de excitațiile dureroase (stimuli algogeni) și
produșii de dezintegrare celulară resorbiți de la nivelul focarului traumatic. Excitația nervoasă
din focarul traumatic, pierderile volemice, răcirea viscerelor, resorbția din țesuturile devitalizate ,
la care se adaugă tulburările în absorbția intestinală sunt factori care acționează asupra sistemului
neuro-endocrin determinând tulburări vasomotorii și endocrine secundare.
Boala postoperatorie, în raport cu intensitatea agresiunii, se caracterizează prin însumarea
modificărilor suferite de substanțele organice, anorganice, de echilibrul hidro-mineral la care se
adaugă tulburările hemoleucocitare. Grigorescu l., 1973, a sistematizat aceste modificări
fiziopatologice în patru grupe:

1. Tulburări în metabolismul protidelor, lipidelor și glucidelor caracterizate prin

creșterea substanțelor organice în sânge. Astfel, consecutiv traumatismului operator se
înregistrează hiperazotemie, hiperglicemie și hiperlipemie. Aceste tulburări sunt consecința
distrugerilor mari de țesuturi în cazul intervențiilor cu traumatism operator mare.
Decompensarea substanțelor organice duce la hiperazotemie, hiperpolipeptidemie, hiperglicemie
și hiperlipemie.
Hiperazotemia este direct proporțională cu distrugerile substanțelor proteice din plagă și
cu leucoliza (Mateș N, 1997). Cercetările efectuate de Vlăduțiu 0., 1962 demonstrează faptul că
la caii și câinii operați hiperazotemia apare încă din primele 24 de ore și atinge o concentrație
maximă în zilele 3-4 postoperator. În același timp se constată creșterea cantității de uree și
polipeptide, în special la animalele cu insuficiență hepatică.
Hiperlipemia și hiperglicemia sunt consecința dezintegrării substanțelor grase și a
glucidelor, care, resorbite în sânge determină fenomene toxice. În provocarea hiperglicemiei un
rol important îl are frica animalului, traumatismul operator și anestezia neadecvată Anestezicele
provoacă o mobilizare excesivă a rezervei de glicogen din țesuturi. Consecutiv glicogenolizei
scade glicogenul hepatic influențând negativ mncția antitoxică a acestuia.

2. Tulburări ale echilibrului hidro-mineral caracterizate prin scăderea ionilor din

sânge, apărând fenomenul de demineralizare. Consecutiv actului operator se înregistrează
scăderea ionilor de sodiu, potasiu, clor, calciu, determinând hiponatriemie, hipopotasiemie,
hipocloremie, hipocalcemie. Consecutiv demineralizării apare și deshidratarea prin ruperea
echilibrului acido-bazic. Ionii de sodiu și clor au rol deosebit în focarul traumatic: clorul se
deplasează în focar unde participă la neutralizarea unor produși toxici și la crearea unui mediu
acid care favorizează proteoliza țesuturilor moarte și fagocitoza, iar sodiul asigură izotonia.
 Consecutiv hemoragiei, transpirației, edemelor postoperatorii și ingerării unei cantități
reduse de apă se produce deshidratarea animalului, stare ce se repercutează negativ asupra
evoluției postoperatorii. La început este mobilizată apa extracelulară determinând
hemoconcentrație. Agravarea deshidratării, după 3-4 zile de la operație, determină mobilizarea
apei intracelulare cu hipotensiune gravă și colaps.
Hipocalcemia este consecința mobilizării calciului în focar ul traumatic pentru a participa
la procesul de reparație tisulară și la lup ta antiinfecțioasă.

3. Tulburările echilibrului acido-bazic se caracterizează prin acidoză datorită

creșterii în sânge a corpilor cetonici și a diferiților acizi organici, paralel cu scăderea rezervei
alcaline (bicarbonatul de sodiu Șl potasiu).

4. Tulburări hemoleucocitare caracterizate prin hiperleucocitoză locală și generală

necesară procesului de reparație tisulară și luptei antiinfecțioase. Hiperleucocitoza este evidentă
Ia 24 de ore posttraumatic, prelungirea după această limită indică prezența infecției, pe când
leucopenia denotă teren slab, areactiv.

3.3.2.Simptomele bolii postoperatorii

Tabloul clinic în boala postoperatorie este foarte variat, fiind în raport cu intensitatea
traumatismului operator, gravitatea bolii, natura factorilor favorizanți și determinanți. Astfel, pot
să apară modificări de mică importanță, până la dereglări grave ce intră în cazul complicațiilor
postoperatorii. Acest sindrom postoperator cuprinde simptome: nervoase, respiratorii,
circulatorii, digestive, urinare și umorale, la care se adaugă reacția febrilă.

o Simptomele nervoase sunt expresia acțiunii factorilor algogeni, intensitatea lor

fiind în raport cu gradul de protecție anestezică a sistemului nervos. La acțiunea nocivă a
factorilor algogeni animalul reacționează prin stări de agitație și excitație de diverse intensități,
sau prin stări de inhibiție ca: somnolență, adinamie, decubit, tristețe, inapetență. Durerea vie din
zona operată se atenuează după 24 de ore, durerile persistente, starea de disconfort indică o
evoluție anormală.
 o Simptomele respiratorii se exteriorizează prin modificarea dinamicii respirației
care devine frecventă, superficială datorită unor modificări în compoziția sângelui prin
pătrunderea unei endotoxine. Aceasta influențează centrul respirator prin intermediul
chemoceptorilor și durerii.

o Simptomele circulatorii sunt rezultatul hemoragiilor primare sau secundare și a

proteolizei intense postraumatice, care antrenează modificări ale pulsului și tensiunii arteriale.
Pulsul devine accelerat, începând cu a doua zi postoperator, se menține în platou, după care
revine Ia valorile inițiale indicând un prognostic favorabil.

Pulsul tahicardic dar diminuat ca amplitudine poate sugera o hemoragie secundară, iar
prăbușirea tensiunii sanguine denotă stare de șoc. Neconcordanța dintre puls și temperatură, sau
scăderea tensiunii arteriale indică stare de șoc decompensat cu prognostic grav.

0 Simptomele digestive sunt rezultatul modificărilor neułrovegetative și se manifestă

prin hipotonie sau pareză intestinală, timpanism, constipație.

o Simptomele urinare apar consecutiv deshidratării sau retenției urinare,

determinată de pareza vezicii urinare. Se manifestă prin oligurie sau anurie, urmate de uremie.
Oliguria persistentă constituie frecvent prima manifestare a unei complicații postoperatorii.

o Reactia febrilă este întâlnită frecvent în intervențiile operatorii. Ea poate fi:

aseptică și septică.
Febra aseptică apare a doua zi după operație, consecutiv resorbției substanțelor
piretogene din focarul traumatic, sau dereglării centrului termic prin ruperea echilibrului dintre
producerea și pierderea de căldură. Ascensiunea termică este de 1-20C și scade din a 3-a sau a 4-
a zi.

Apariția febrei după 3-4 zile de la traumatism și menținerea la nivel ridicat indică apariția
unor complicații septice (febra septică). Se va cerceta focarul traumatic dacă nu s-a dezvoltat o
colecție la acest nivel sau dacă au apărut complicații la distanță.
Prognosticul bolii postoperatorii poate fi: favorabil, rezervat sau grav impunând
intervenția de urgență.

3.3.3. Tratamentul bolii postoperatorii

 Terapia bolii postoperatorii este în raport cu intensitatea modificărilor postagresive și
îmbracă două aspecte: preventiv și curativ.
Tratamentul preventiv are drept scop reducerea la minimum a complicațiilor
intraoperatorii printr-un examen clinic și paraclinic preoperator pentru descoperirea unor
tulburări funcționale a căror reechilibrare se impune. De asemenea, reducerea pe cât posibil a
riscurilor operatorii contribuie la scăderea intensității bolii postoperatorii. Pentru aceasta se va
evita contenția brutală, se va proteja sistemul nervos prin alegerea anestezicului adecvat, iar
intervenȚia operatorie se va desfășura după o tehnică ce reduce la minimU111 traumatismul
operator. La aceste principii se adaugă executarea intervenției cu respectarea asepsiei și
antisepsiei, precum și asigurarea hemostazei corespunzătoare.
Tratamentul curativ al bolii postoperatorii este local și general. Terapia locală
urmărește stoparea distrugerilor tisulare și stimularea reparației, diversificarea gesturilor
medicului curant fiind în raport cu intensitatea tulburărilor din focarul traumatic.
Zilnic se controlează focarul traumatic sub aspectul evoluției procesului de reparație
tisulară, reacția inflamatorie, apariția și întinderea edemului traumatic, sensibilitatea dureroasă
locală, cantitatea și aspectul secrețiilor dacă marginile nu au fost afrontate cu fire de sutură,
drenajul prin tub în cazul plăgilor suturate sub dren, sau tensiunea pe linia de sutură în plăgile
fără drenaj gravitațional, pentru a interveni rapid în caz de complicații. În toate situațiile se
utilizează local medicația care stimulează vindecarea.
Tratamentul general al bolii postoperatorii este în raport cu intensitatea tulburărilor
generale, urmărind:

combaterea durerii și a stării de excitație;

reechilibrarea hidro-electrolitică, volemică și nutritivenergetică;

reechilibrarea și susținerea aparatului cardiovascular;

stimularea marilor funcții și a reparației tisulare.

Durerea și starea de excitație se combat prin protecția regiunii operate și evitarea

executării de către animal a unor mișcări dezordonate care ar putea determina ruperea firelor de
sutură, sau secționarea marginilor plăgii cu dehiscența acesteia și expunerea la complicații
septice sau alte complicații (eviscerații în cazul plăgilor pe peretele abdominal). Obiectivul se
realizează prin administrarea de analgezice și sedative câteva zile postoperator.
Reechilibrarea hidro-electrolitică se realizează prin adăpare și asigurarea unui regim
alimentar hidric cu adaos de clorură de sodiu Pentru a obliga nimalul să consume apă.
Rehidratarea se execută și Parenteral prin administrarea i.v. de ser izotonic de clorură de sodiu,
ser glucozat sau alte soluții rehidratante. În cazul pierderilor mari de sânge refacerea cantitativă
și calitativă a volemiei se asigură prin hemotransfuzie. În general se utilizează medicația de la
compensarea hemoragiei. Transfuzia pentru 24 de ore se administrează în 3-4 întrucât o cantitate
mare de lichide, administrată o dată, poate provoca edem pulmonar, cerebral, animalul
prezentând frisoane, convulsiiprovoca stare de prostrație.
Susținerea aparatului cardiovascular se realizează prin administrarea de cardiotonice și
analeptice: cofeină, strofantină, pentetrazol
Stimularea marilor funcții se face prin vitaminoterapie (A, B, C D) și hormonoterapie. Se
administrează vitamina C pentru reglarea permeabilității vasculare și mărirea rezistenței la
infecții, vitaminele A și D pentru stimularea cicatrizării, vitamina K pentru asigurarea
hemostazei spontane etc. Hormonii cortico-suprarenali intervin în susținerea tonusului general al
organismului și al vaselor și în fixarea apei dirijând echilibrul dintre sodiu și potasiu. Regimul
alimentar instituit să fie de calitate și să se administreze în mai multe tainuri.

3.3.4. Ingrijirea animalelor operate

Evoluția postoperatorie a animalui operat depinde și de îngrijirile postoperatorii primite

în vederea stimulării reechilibrării generale. De asemenea, îngrijirea animalului operat urmărește
descoperirea și tratarea prococe a eventualelor complicații.
Dacă actul operator reprezintă angajarea completă a chirurgului care, pe toată durata
intervenției, își utilizează cunoștințele teoretice și abilităților practice, cât și forța fizică și
rezistența nervoasă, perioada postoperatorie este tot atât de importantă pentru recuperarea
bolnavului. Această perioadă reprezintă intervalul de timp de la sfârșitul operației până la
vindecarea completă a animalului cuprinzând două etape: etapa trezirii animalului și etapa
spitalizării (Sere; Monica, Igna C., 2009).
o Etapa de trezire a animalului din anestezie se desfășoară În spații amenajate în acest
scop: sala de trezire sau sala de terapie intensivă unde animalul va fi supravegheat până la
redobândirea stării conștiență. în această sală, care asigură confortul de microclimat
corespunzător, animalul este așezat pe saltele suficient de mari și la nivelul solului. Animalul
este supravegheat până își recâștigă abilitatea de a adopta singur o poziție decubitală fiziologică
sau de a se deplasa fără susținere. Dacă perioada de decubit este lungă se recomandă schimbarea
alternativă a poziției decubitale laterale cu cea sternoabdominală.
 o Etapa de spitalizare începe după ce animalul a redobândit starea de vigilitate. Ea se
poate desfășura în spații amenajate pentru acest scop în clinici chirurgicale sau la proprietar.
Ingrijirile postoperatorii ale animalului monitorizat sunt generale și speciale. Cele
generale se referă la:

1. adăpostirea animalelor operate și poziția în care trebuie sa fie menținute.

Postoperator, animalele mari vor fi cazate în grajduri sau săli curate, bine aerisite, fără curenți și
cu temperatura medie de 18-200C. In sezonul rece se va evita frigul pentru a nu apare complicații
pulmonare, iar dacă animalele transpiră abundent vor fi bușumate și acoperite cu pături.
Așternutul din adăpost să fie bogat, elastic și să fie amenajat din paie care nu produc praf
în timpul mișcărilor animalului.
Operațiile pe cavitatea abdominala impun legarea scurtă a animalului operat pentru a-l
obliga să-și păstreze poziția patrupedală, întrucât mișcările de culcare și sculare repetate creează
presiune pe linia de sutură, încât firele pot ceda și apare eviscerația. Se recomandă, pe cât posibil
cazarea în spații individuale pentru a nu fi deranjate de alte animale.
In cazul animalelor mici operatul va fi cazat în cuști metalice curate, a căror igienizare se
asigură zilnic prin spălare. Pot fi cazate și în boxe individuale asigurându-le un loc amenajat
pentru odihnă. Spitalizarea la proprietar se face în camere curate, bine încălzite și fără curenți de
aer. Se recomandă ca în aceste camere să nu fie mobilier, pe care animalul se poate urca, întrucât
săriturile și agățările forțează firele de sutură.

2. supravegherea animalelor operate este obligatorie, mai ales în Primele ore

postoperator, când animalul consideră sutura sau pansamentul ca un corp străin și caută să le
îndepărteze executând mișcări dezordonate. Dacă animalul manifestă interes pentru zona operată
se aplică o serie de procedee care previn traumatizarea suturii. Pentru aceasta animalele mari vor
fi legate scurt, sau pana căpăstrului va fi dublă pentru a fi legată în ambele părți, care limitează
flexarea gâtului pe trunchi.
La animalele mici se utilizează colierul Elisabethan care nu permite flexarea gâtului pe
trunchi, cămașa tip Alfort care protejează tot trunchiul, sau alte procedee care previn
traumatizarea zonei operate prin lins sau scărpinat. Nu se vor hrăni animalele operate decât
atunci când suntem siguri ca reflexele au fost restabilite în totalitate și actul deglutiției se
desfășoară fiziologic prevenind astfel bronhopneumonia alimentară.

3. calmarea durerii se impune în primele zile postoperator.

 4. alimentația animalului operat joacă un rol important în evoluția postoperatorie.
Intrucât traumatismul operator suprasolicită filtrul renal pentru eliminarea produșilor toxici,
hidratarea organismului se impune ca o necesitate. Operatul va primi multe lichide administrate
enteral sau parenteral.
Pentru aceasta, animalele mari vor primi decoct de cereale, furaje verzi suculente, iar la
animalele mici se va administra bulion de legume, compoturi, lapte, citronadă cu zahăr sau miere
etc. După aproximativ 46 zile postoperator alimentația animalului va intra în normal.
În cazul operațiilor pe segmentele tubului digestiv dieta postoperatorie contribuie la
reușita intervenției. Astfel, în primele 12 ore se instituie dieta absolută, pentru ca în următoarele
2 zile, în mai multe tainuri și în cantități mici, se vor administra decocturi de orz și ovăz la
animalele mari și ceaiuri, compoturi, lapte, limonadă, supă la animalele mici. Incepând cu a 3-a
zi postoperator se administrează treptat alimente semilichide, respectiv barbotaje la animalele
mari, grłș cu lapte, orez cu lapte, carne tocată la animalele mici. La rația normal, sub aspectul
cantității și compoziției, se va ajunge după 8 zile.
La animalele la care administrarea alimentelor pe cale bucală nu este posibilă, din cauza
unor accidente sau intervenții operatorii, se va institui alimentația artificială cu sonda esofagiană,
prin clisme alimentare și pe cale parenterală. Clisma alimentara este precedată de clisma
evacuatoare ca alimentele să ajungă la nivelul intestinului gros. La acest nivel se produce
absorbția apei, peptonelor, dextrina și clorura de sodiu dizolvată în apă caldă.
Insistăm asupra faptului de a nu prelungi dieta absolută mai mult de 12 ore. Cercetările
efectuate au demonstrat că prelungirea mult timp a dietei hidrice și alimentare duce la atonia
intestinelor provocând tulburări umorale grave prin acumularea de acizi (acidoză) influențând
negativ evoluția bolii postoperatorii.

5. profilaxia și terapia infecțiilor nosocomiale (care apar în perioada spitalizării).

Obiectivul se realizează prin utilizarea rațională a antibioticelor și chimioterapicelor pe baza
rezultatelor antibiogramei.

6. mobilizarea timpurie a animalului operat contribuie la grăbirea procesului de

refacere tisulară și previne consolidarea unor poziții vicioase. Mișcarea operatului este benefică,
în special în cazul intervențiilor pe tubul digestiv, întrucât deplasarea animalului execută o
gimnastică a peretelui abdominal care se transmite la organele adăpostite, stimulând mișcarea lor
(peristaltismul) benefică fiziologiei digestiei și prevenirii aderențelor peritoneale. De asemenea,
în cazul castrării masculilor, în special armăsarilor, mișcarea execută un adevărat masaj al
pungilor testiculare favorizând drenajul, afluxul sanguin și reparația tisulară.
 La 24-36 de ore de la actul operator animalul va fi plimbat zilnic, câte 10-15 minute, de 2
ori pe zi, timpul de plimbare mărindu-se treptat În zilele următoare. În raport cu gradul și locul
intervenției, animalul poate fi utilizat la serviciu, după 12-14 zile, în mod progresiv.
In cazul animalelor mici operate, în funcție de dificultatea Intervenției operatorii, acestea
pot fi internate sau redate proprietarului. I ndiferent care va fi finalul, acestea sunt menținute un
timp variabil pe masa de operație până exteriorizează semne de trezire. După executarea
tratamentului postoperator animalele care sunt internate sunt cazate în cuști speciale și
supravegheate până la trezirea completă. Medicul care a executat intervenția va informa
proprietarul asupra rezultatuli intervenției operatorii și perspectivele evoluției postoperatofii
Impreună cu colaboratorii săi își aumă responsabilitatea îngrijirilor postoperatorii privind terapia,
hrănirea și mișcarea operatului.
Animalele care nu sunt internate vor fi redate proprietarului cu recomandări privind
cazarea,supravegerea hrănirea, mișcarea continuarea tratamentului ambulatoriu, dacă este cazul
și precizarea datei revenirii la control.
7. îngrijirea pielii influențează favorabil evoluția bolii postoperatorii. Pansajul animalelor
mari și pieptănatul animalelor mici se execută în afara spațiului de spitalizare (adăpostire) pentru
a evita depunerea prafului pe plaga operatorie.

Ingrijirile speciale care se acordă postoperator sunt în raport cu intervenția, fiind detaliate
la fiecare operație.

3.3.5. Sincopa traumatică

Accidentul sincopal este o complicație cu evoluție supraacută, care poate să apară în

timpul actului operator consecutiv unei lipse de irigare sanguină, în general și a circulației
cerebrale în special.Se caracterizează prin pierderea bruscă și de scurtă durată a stării de
vigilitate consecutiv reducerii sau opririi complete a circulației și respirației (Mateș N. 1997;
Ciobanu S. 2009).
Etiopatogenia accidentului sincopal cuprinde cauze multiple, care în final duc la anoxie
cerebrală. Cele mai importante cauze sunt:
 stresuri neuropsihice puternice determinate de contenția brutală, amenințări sau loviri cu
corpuri dure. Se consideră a fi mai susceptibili porcii, iepurii, pisicile și unele animale
sălbatice;
 dureri intense ocazionate de intervenții chirurgicale traumatizante executate fără protecție
anestezică (extirparea globului ocular, ablația de tumori mamare), sau prezența de focare
algogene (hernie strangulată, artrită' colici renale, fracturi multiple, tulburări topografice
etc•);
 hipotensiune consecutiv schimbării poziției corpului determinând ischemie cerebrală (mai
frecvent la câine și cal);
 hemoragie masivă, rapidă, din vase de calibru mare, sau evacuarea rapidă a unor colecții de
lichide din cavitatea peritoneală;
 obstrucția căilor respiratorii prin corpi străini (aspirarea conținutului gastric, edem pulmonar
acut);
 hipertermie la animalele tinere;
 iritație vagală urmată de reflex cardio-inhibitor;
 efort excesiv (la porc și la unele animale neantrenate);
 cauze iatrogene (administrare i.v. de soluții reci sau prea calde, viteza mare de administrare,
concentrații mari, doze greșite, incompatibilități între asociațiile medicamentoase etc.).
Clinic se constată prabușirea animalului cu pierderea stării de vigilitate (conștiență)
datorită hipoxiei sau anoxiei cerebrale. Se știe că necesitățile de oxigen ale creierului sunt mari,
metabolismul său aerob consumând 25% din oxigenul total. De aceea, oprirea circulației peste 35
minute determină leziuni ireversibile ale neuronilor corticali. Oprirea circulației și a respirației
determină moarte clinică, reversibilă în 3-5 minute, după care apare moartea biologică. S-a
constatat că la câine și pisică moartea clinică durează doar 2-3 minute.
Prevenirea accidentului sincopal vizează un examen preoperator atent și instituirea
măsurilor terapeutice adecvate terenului biologic. Astfel, tranchilizarea animalelor susceptibile
de stres fizic și psihic, stabilizarea neurovegetativă, asigurarea hemostazei și refacerea rapidă a
volemiei, îmbunătățirea funcției cardiovasculare sunt numai câteva măsuri ce pot preveni
accidentul sincopal.
Tratamentul sincopei face parte din terapia intensivă și vizează resuscitarea cardio-
respiratorie, combaterea ischemiei active sau pasive, Înlăturarea tulburărilor metabolice. Ca
măsuri de urgență se aplică: așezarea declivă a capului animalului pentru a combate anemia
cerebrală, respirația artificială prin compresiuni ritmice executate supra pereților cavității
toracice, paralel cu tracționarea limbii. Se administrează tonice generale, tonice cardiace, perfuzii
glucozate și vitamino-minerale.

3.3.6. Șocul intra și postoperator

 Șocul este o stare patologică gravă ca rezultantă a unui complex de tulburări grave
generate de perturbarea homeostaziei, având tendință de autoîntreținere și agravare. Tulburările
se caracterizează prin disfuncții hemodinamice, ducând la scăderea aprovizionării cu sânge a
țesuturilor, urmate de acidoză metabolică, dezechilibrul coagulării și „sufocare celulară” generală
ce duce la exitus (Bolte S., Moldovan M, 1981).
Mateș N. 1997 încadrează starea de șoc în categoria celor mai grave complicații ale
traumatismului operator, plasându-l în categoria factorilor de risc. Socul poate să apară
consecutiv unei intervenții operatorii laborioase executate pe un teren biologic deficitar sau
insuficient pregătit pentru operație. Pornind de la afirmația că ”durerea omoară ca și hemoragia”
, asigurarea liniștei operatorii pe toată durata actului chirurgical este esențială pentru operat.
Anestezia insuficientă (subdozarea) sau agresivă (supradozarea), fără a fi corelată cu terenul
biologic pe care se intervine, poate expune la șoc.
Schuszler Larisa și col., 2009, concluzionează că șocul este un sidrom acut caracterizat de
disfuncționalități cardio-vasculare, rolul esențial avându-l insuficienta perfuzie și oxigenare
tisulară. În conflictul dintre factorul șocogen și organism, ultimul poate ceda , sau poate
supraviețui prin reechilibrarea spontană sau asistată a funcțiilor sale vitale. Ca să devină
șocogeni agenții lezionali trebuie să aibă o anumită intensitate și durată de acțiune pentru a putea
atinge „pragul de șoc”
Dupa Mandache FI.,1976, socul nu este un simptom si nici un sindrom sau o boala, ci o
stare patologică acută, reacție a întregului organism ce survine după acțiunea bruscă și violentă a
unui excitant neobișnuit (traumatic, operator, termic, toxiinfecțios etc.). Denumireade șoc vine
de la cuvântul to shock = a zgudui, a cutremura. De aceea, starea de șoc se caracterizează prin
activitate bruscă sporita a tuturor functiilor in stadiul de soc compensat si prin scaderea brusca în
faza de șoc decompensat.
Starea de șoc este una din cele mai grave complicații ce pot interveni în timpul operației
sau în primele ore după aceasta. Ea poate fi deteriminată de traumatismul operator (șoc
traumatic), de hemoragia masivă necompensată (șoc hemoragic), de supradozarea anestezicului
(șoc anestezic), mai rar alte cauze.
Bolte S., Moldovan M., 1981, grupează stările de șoc astfel:
șoc hipovolemic;
șoc vasogen, produs de creșterea accentuată a capacității patului vascular din
cauza vasodilatației periferice;
șoc cardiogen consecutiv scăderii activității cardiace.
 Șocul hipovolemic este considerat cel mai frecvent șoc întâlnit în clinică. Este consecința
scăderii rapide a volumului intravascular, urmată de scăderea debitului cardiac și a perfuziei
tisulare. Apare în hemoragii mari (șoc hemoragic), în pierderea de plasmă (arsuri, peritonită,
inflamație) și în pierderea masivă de lichide izotone (vomă, diaree gravă, diureză excesivă,
dilatație gastrică, insuficiență suprarenală, exicoză).
Consecințele șocului hipovolemic pentru organism depind de cantitatea de lichid pierdută
cât și de starea preoperatorie a bolnavului. De aceea, șocul hipovolemic poatefi:

o șoc mediu când pierderea este de până la 20% din volemie. Consecințe: scăderea
perfuziei tisulare din tegumente și mușchi; mucoasele sunt palide, venele colabate, uneori
animalul prezintă frisoane; o șoc moderat în care pirderea reprezintă 20-40% din volemie,
animalul prezentând sete, oligurie și tensiune arterială scăzută; o șoc sever cu scădere de peste
40% din volemie în care apare hipoperfuzia SNC. Animalul este indiferent sau agitat, presiunea
arterială și ventilația scad, debitul cardiac scade determinând creșterea frecvenței cardiace;

o șocul vasogen, vasomotor sau distributiv care poate fi de natură septică,

anafilactică, neurogenă sau de garou. Animalul prezintă hiper sau hipotermie, tahicardie,
tahipnee, leucocitoză sau leucopenie;

o șocul cardiogen este consecința scăderii debitul cardiac ducând la o perfuzie

tisulară deficitară exprimată prin oligurie, acidoză lactică etc.
Analizând factorii etiopatogeni, Pope P.E., 2003 (citat de Schuszler Larisa și col. 2009)
clasifică șocul cardiogen în intrinsec și extrinsec. Șocul cardiogen intrinsec este consecința
miopatiilor puterea inimii scade. De aceea nu se recomandă administrarea masivă de lichide i.v.,
putând ajunge la decompensare.
Șocul cardiogen extrinsec în care nu se produce umplerea atrială din cauza emboliei
pulmonare, tamponadei cardiace, pericarditei, pneumotoraxului sau prezenței unui tromb
intracardiac.
Tabloul clinic al stării de șoc este în raport cu stadiul evolutiv.

Șocul compensat sau stadiul iritativ corespunde excitației corticale, animalul prezentând
stări de agitație, tahicardie, mioză. Această fază este variabilă ca timp, uneori nici nu poate fi
decelată clinic, trecând rapid în faza decompensată. Șocul compensat se poate remite prin forțele
proprii ale organismului, prin măsuri de terapie intensivă, sau se poate decompensa.
Șocul decompensat corespunde unei puternice inhibiții corticale. Clinic animalul este
abătut, respirația este superficială și frecventă, sensibilitatea este scăzută devenind adinamic.
Tensiunea arterială scade treptat, extremitățile se răcesc, corpul se acoperă cu transpirații reci (la
animalele cu glande sudoripare) și apare midriaza. Treptat animalul intră în faza de epuizare
corticală care este inreversibilă cu pierderea constienței, dispariția pulsului și reflexelor.
Tratamentul șocului face obiectul terapiei intensive și se instituie de urgență pentru a
evita prăbușirea totală a marilor funcții și apariția leziunilor ireversibile. După o rapidă evaluare
a stării animalului, se aplică măsurile impuse în funcție de starea de șoc. Menționăm că urgența
terapeutică nu trebuie să excludă câteva date anamnetice care pot reprezenta un ghid util
examenului clinic. Gesturile terapeutice încearcă pe de o parte să corecteze leziunile generate de
agentul vulnerant inițial, iar pe de altă parte, se reechilibreze homeostazia organismului șocat. În
cazul traumatismului acut, starea de șoc are o etiologie plurifactorială, factorul comun rămânând
însă hipovolemia generată de hemoragie sau de transsudarea lichidiană masivă din
compartimentul intravascular în cel extracelular al țesuturilor traumatizate.
Evaluarea rezistenței animalului la operație, realizarea anesteziei și terapiei
intraoperatorii, executarea operațiilor în condiții termice corespunzătoare, reducerea la minimum
a traumatismului operator, ca și îngrijirea corespunzătoare a operatului sunt numai câteva aspecte
ale prevenirii șocului intra și postoperator.

3.4. Profilaxia infecțiilor chirurgicale

Executarea unei operații, indiferent de complexitatea ei, presupune lezarea deliberată a

principalei structuri de protecție antimicrobiană a organismului, respectiv pielea sau mucoasa.
Pentru aceasta se impun măsuri extrem de agresive care să diminueze șansa de contaminare a
plăgii operatorii. In esență, se aplică o metodă de profilaxie a infecțiilor postoperatorii, prin
distrugerea formelor vegetative sau sporulate ale germenilor aflați la poarta de intrare.
Până în a doua jumătate a secolului al XIX-Iea chirurgia nu beneficia de o metodă pentru
profilaxia infecției chirurgicale a plăgilor operatorii, de aceea supurația, a cărei cauză nu se
cunoștea, reprezenta complicația cea mai de temut a plăgilor. Anul 1860 inaugurează epoca
asepsiei și antisepsiei, prin descoperirea făcută de Pasteur, care a demonstrat cauza infecțiilor ca
fiind dezvoltarea microbilor în plagă, în urma pătrunderii de pe mâinile chirurgului sau de pe
materialele ce vin în contact cu ea. Dovedind experimental acțiunea patogenă a microbilor
stabilește legătura între cauze și efect a contagiunii. De aceea, ideile sale despre infecție au
revoluționat chirurgia, punând bazele asepsiei.
Termenii care stau la baza profilaxiei infecțiilor chirurgicale sunt:
 Asepsia reprezintă un principiu de evitare sistematică contaminării plăgii operatorii;
  Antisepsia cuprinde totalitatea metodelor fizice, chimice sau biologice ce permit
realizarea principiului enunțat mai sus;
 Aseptic definește calitatea unui obiect (instrumentar, aparatură materiale) sau a
unui mediu (sala de operație) de a nu conține germeni patogeni activi care pot realiza
contaminarea plăgii. Termenul poate fi utilizat și pentru definirea unui timp operator, intervenție
chirurgicală sau câmp operator pregătit corespunzător;
 Antiseptic — calitatea unor substanțe de a realiza antisepsia țesuturilor vii;
 Decontaminarea — reducerea numărului de germeni de pe un obiect până la
zero;
 Dezinfectante — substanțe care au proprietatea de a distruge microorganismele;
 Sterilizarea cuprinde totalitatea metodelor fizico - chimice care realizează
îndepărtarea sau distrugerea completă a tuturor agenților patogeni, forme vegetative sau forme de
rezistență, fie că sunt patogene sau nu. Un obiect este considerat steril dacă pe suprafața lui nu se
află microorganisme viabile.
Contaminarea plăgii, ce duce la complicații prin infecție reprezintă unul din riscurile
majore ale intervențiilor operatorii.
Prevenirea contaminării și a infecției se realizează, în primul rând, prin aplicarea corectă
a măsurilor de dezinfecție, asepsie și antisepsie, de eliminare a tuturor posibilităților de
contaminare a plăgii operatorii, sau anihilarea activității germenilor dacă aceștia deja au existat și
au realizat infecția.
Realizarea unei intervenții operatorii în deplină siguranță, cu îndeplinirea obiectivelor
propuse, este posibilă dacă se bazează pe aplicarea măsurilor de asepsie și antisepsie.

3.4.1. Asepsia

Asepsia cuprinde totalitatea mijloacelor pe care le utilizăm pentru a preveni pătrunderea

microbilor în plaga operatorie. Pentru realizarea scopului enunțat asepsia folosește o serie de
metode, începând de la spălarea mâinilor membrilor echipei chirurgicale și, protejarea lor cu
mănuși sterile, la decontaminarea câmpului operator și sterilizarea tuturor instrumentelor,
câmpurilor și materialelor folosite într-o intervenție chirurgicală și finalizând prin aplicarea
pansamentului steril.
 Intrucât, la ora actuală, nu dispunem de posibilitatea utilizării materialelor de unică
folosință, decât în mica măsură, suntem obligați să reutilizăm majoritatea materialelor textile
(câmpuri de operație) și aproape totalitatea instrumentarului. Conjunctura impune cunoașterea și
aplicarea obligatorie a mijloacelor și metodelor de sterilizare . De asemenea, se impune
cunoașterea și aplicarea mijloacelor mecanice pentru pregătirea materialelor și instrumentarului
prin curățire mecanică și spălare pentru a asigura eficiența sterilizării. Sintetizând, asepsia re
realizează prin:
l)Sterilizarea instrumentarului și a celorlalte materiale chirugicale;
2)Pregătirea echipei chirurgicale;

3)Pregătirea câmpului operator.

3.4.1.1. Sterilizarea instrumentarului și a celorlalte materiale chirurgicale

Sterilizarea instrumentarului și a materialelor textile utilizate în actul operator, se

realizează cu ajutorul temperaturii înalte, substanțelor chimice, ultrasunetelor și razelor
ultraviolete. Temperatura înaltă a fost prima metodă folosită în decursul timpului pentru
combaterea focarelor infecțioase. Acțiunea căldurii asupra microorganismelor se bazează pe
degradarea ireversibilă a structurilor proteice la temperaturi ce depășesc 500c.
Unele microorganisme și mai ales diverse forme de existență ale acestora rezistă
diferit la acțiunea căldurii. De asemenea, gradul de hidratare influențează temperatura la care se
realizează distrugerea microorganismelor și durata în timp în care acestea pot SUpraviețui
agentului termic. Astfel, formele sporulate, datorită deshidratării, rezistă la temperaturi mari și
un timp mai lung la acțiunea căldurii, impunând asocierea acesteia cu umiditatea (Pleșa C și col
2002).

Sterilizarea cu temperatură înaltă se realizează prin fierbere și autoclavare.

Sterilizarea prin fierbere se utilizează pentru instrumentele metalice, câmpurile de
operație, materialele textile pentru tamponamet, materialele pentru sutură și pansament. Se
realizează în sterilizatoare special construite în acest scop cu sursă electrică sau flacără. Metoda
este simplă putând fi utilizată în orice condiții de teren.
Instrumentarul chirurgical, verificat sub aspectul stării de funcționare, este așezat pe
grătarul sterilizatorului, pensele hemostatice și foarfecele cu brațele deschise. Mătasea
chirurgicală se rulează pe lamă de sticlă și se așează pe grătar, iar materialul pentru tamponament
și pansament se pregătește sub formă de comprese și feși de tifon.
Durata sterilizării prin fierbere este de 30 minute din momentul începerii clocotirii.
Eficiența crește prin adăugarea de carbonat de sodiu 1- 2%, borat de sodiu 4%, clorură de sodiu
4% temperatura de fierbere ajungând la 1040C. In funcție de împrejurări sterilizarea prin fierbere
se poate realiza în vase de inox sau metal emailate. Apa din vas trebuie să acopere instrumentele
pe toată durata sterilizării.
Sterilizarea prin autoclavare este mai eficientă asociind temperatura înaltă cu
presiunea. Procedeul are la bază principiul fizic potrivit căruia punctul de fierbere al apei, aflată
într-o cavitate închisă crește proporțional cu presiunea ce se exercită la suprafața sa. Astfeľ
temperatura de 1200C se realizează la o atmosferă, 1280 C Ia 1.5 atmosfere, 1360C la 2
atmosfere, durata sterilizării fiind în raport cil aceste corelații (temperatură-presiune). În general
se consideră că la 2 atmosfere durata sterilizării nu trebuie să depășească 25-30 minute.
În autoclav se sterilizează materialul de sutură și pansamet, câmpuri de operație, mănuși,
insffumente chirurgicale metalice și din cauciuc, toate materialele fiind introduse în casolete cu
orificiile deschise pe durata sterilizării. Casoletele se așează în autoclav cu distanță între ele
pentru a permite circulația vaporilor. Sterilizarea în autoclav se execută cu multă atenție,
respectând regulile de protecția muncii privind închiderea și deschiderea recipientului de vapori.
Întrucât sterilizarea în autoclav este indicată de manometrul de presiune ce permite
corelarea temperaturii cu timpul necesar, se impune, ca periodic să se controleze eficacitatea
acestei metode. Acuratețea metodei se verifică utilizând indicatori chimici sau biologici.
Indicatorii chimici sunt reprezentați de substanțe sau amestecuri de substanțe chimice
care își schimbă caracterul fizico-chimic la temperaturi predeterminate: floarea de sulf se topește
la 115 0C, acidul benzoic la 121 oc etc. Mai nou se folosesc benzi de hârtie indicatoare care își
schimbă culoarea dacă sterilizarea s-a realizat la parametri corespunzători.
Controlul bologic constă în însămânțarea periodică a mici fragmente din materialul
sterilizat, folosind medii de cultură adecvate pentru germenii sau sporii cei mai rezistenți.
Sterilizarea cu căldură uscată se realizează prin mai multe procedee: etuva cu aer cald,
flambarea și cu fierul de călcat.
Etuva cu aer cald (impropriu cunoscută sub numele de Poupinel, acesta fiind numele
unuia dintre producători) este cea mai folosită variantă de sterilizare prin căldură uscată. Prin
acest procedeu sterilizarea se realizează la o temperatură mult mai ridicată decât fierberea,
aproximativ 170-1800C, timp de 20-30 minute, asigurând disffugerea și a formelor sporulate.
 Masurarea parametrilor de sterilizare este esențială, etuva fiind dotată cu termometru
clasic sau electronic și cu sistem de înregistrare care arată cât timp a fost menținută temepratura
de sterilizare. Pe lângă Sistemele de siguranță și înregistrare a temperaturii, sterilizatorul cu aer
cald este prevăzut și cu sistem de uniformizare a temperaturii în interior.
Materialele de sterilizat (sticlărie termorezistentă, porțelan) se așează pe rafturi, iar
instrumentele în cutii, după o bună spălare și înfășurare în tifon a celor tăioase pentru a preveni
accidentarea în timpul manipulării, sau degradarea părții tăioase prin lovire. Spălarea urmărește
îndepărtarea resturilor organice care, rămase pe instrument formează un strat izolator care
împiedică sterilizarea.

Cutiile cu instrumente de sterilizat sunt închise și așezate pe rafturile sterilizatorului,

spațiate între ele, pentru a permite o bună circulație a aerului, deci o bună uniformizare a
căldurii. După așezarea obiectelor de sterilizat se închide ușa etuvei și se urmărește realizarea
temperaturii programate pentru a stabili timpul de sterilizat.
Metoda prezintă avantajul că instrumentele sunt uscate la sfârșitul sterilizării, sunt așezate
în cutii sau ambalaje închise, făcându-le ușor de depozitat și utilizat. Înstrumentarul sterilizat
poate fi păstrat steril 24 de ore constituind un avantaj pentru chirurgia de urgență.
Dezavantajele sterilizării în etuvă sunt reprezentate de durata relativ lungă a sterilizării,
necesită un timp de răcire (circa o oră) înainte de a fi folosite, nu se poate folosi pentru toate
tipurile de materiale (textile, cauciuc). De asemenea, temperatura înaltă modifică parametri
rezultați din tratamentul termin al instrumentelor tăioase reducându-le rezistența și favorizează
ruginirea instrumentelor din materiale ordinare (altele decât inox).
Sterilizarea prin flambare a reprezentat prima utilizare a căldurii uscate în sterilizare.
Metoda a fost abandonată datorită stimulării degradării rapide a insrumentelor tăioase. Se poate
folosi penffll sterilizarea interiorului tăvilor emailate pentru instrumente.

Sterilizarea cu ajutorul fierului de călcat se utilizează pentru rufăria chirurgicală,

pentru comprese, feși tifon, câmpuri de operație' deci pentru materiale textile. Materialul de
sterilizat se acoperă cu 0 pânză umezită peste care se trece cu fierul de călcat de mai multe ori pe
ambele fețe. Temperatura realizată de 200-3000C asigură sterilizar& materialele fiind depozitate
în casolete.
Sterilizarea cu substantele chimice este utilă în cazul instrumente metalice și pentru
materialele termosensibile, evitând astfel degradarea lor. Metoda utilizează formolul și oxidul de
etilen și alte substanțe aseptizante folosite prin imersie.
 o Formolul a reprezentat un aseptizant frecvent folosit pentru instrumente și obiecte
(tuburi de cauciuc, instrumente de plastic) care se degradau la sterilizarea cu aer cald. Treptat
metoda a fost înlocuită cu altele mai eficiente sub raportul rapidității și siguranței.

Procedeul de sterilizare cu formol este relativ simplu prin expunerea instrumentarului la

vaporii degajați într-un spațiu redus și etanș. Containerul etanș era prevăzut cu sertare pe care se
ordonau cutiile cu instrumente, sondele, tuburile de dren etc. Pe sertarul de jos se așezau
comprimatele cu formalină. Vaporii de formol care se degajau în spațiul închis realizau o bună
sterilizare în timp de 24 ore. Metoda a fost treptat abandonată întrucât formolul se depunea pe
instrumente sub formă de cristale și, fiind extrem de caustic, impunea spălarea instrumentarului
înainte de utilizare folosind soluție fiziologică sterilă sau apă distilată sterilă.
Vaporii de formol au fost utilizați și pentru aseptizarea încăperilor. Sala de aseptizare era
în prealabil curățită, apoi se introducea recipientul cu formol. Etanșeizarea ferestrelor și ușilor
asigura un mediu formolizat realizând aseptizarea întregului spațiu.

o Sterilizarea cu vapori de etilenoxid este o metodă cu largă aplicabiliate în mediul

spitalicesc (Georgescu St., Lăzescu D., 2003).

Oxidul de etilen este un gaz incolor, cu miros dulceag, inflamabil și cu indice de

penetrație foarte mare pentru cauciuc, mase plastice, textile, lemn, hârtie. El fierbe la temperatura
de 10,70C, deci la temperaturi joase ale mediului ambiant ceea ce impune stocarea lui în
recipienți metalici, sub formă lichidă. Fiind un gaz puternic inflamabil, trebuie evitată
posibilitatea de a se combina cu aerul sau cu oxigenul întrucât poate genera amestecuri
explozibile greu de controlat. De aceea, în procesul de sterilizare este folosit un amestec de 10%
etilenoxid cu 90% dioxid de carbon sau, 12% etilenoxid cu 88% fluorocarbon 12.
Gazul este iritant pentru căile resiratorii și mucoasa oculară, Putând da cefalee, amețeli,
grețuri și vărsături la cei care vin în contact direct cu el. Dacă la aceste observații adăugăm
caracterul său inflamator, considerentele sunt suficiente pentru a exprima necesitatea manipulării
atente a gazului.
Oxidul de etilen are acțiune bactericidă foarte puternică, datorită combinării cu acizii
nucleici ai bacteriilor de pe suprafața obiectului de sterilizat și cu proteinele din structura
acestora, prin procesul de alchilare, care duce la distrugerea microbilor expuși contactului. Gazul
este activ și asupra formelor sporulate încât le produce acestora degradări ireparabile, tăcându-le
neviabile.
 Tehnologia sterilizării utilizează două variante: la presiune joasă utilizând gazul pur și la
presiune ridicată când folosește amestecurile amintite mai sus. Timpul de sterilizare scade la
sterilizatorele ce folosesc presiunea ridicată.
Acest tip de sterilizare poate fi folosit pentru materialele care nu rezistă la temperaturi
ridicate: catetere, instrumente oftalmologice, endoscoape, cistoscoape, tubulaturi din plastic. Nu
se resterilizează cu etilenoxid obiectele care au fost sterilizate prin raze gamma întrucât rezultă
produși toxici.
o Sterilizarea prin imersie folosește o serie de substanțe germicide în care se scufundă
instrumentele de sterilizat, contactul, variabil ca timp, asigurând distrugerea chimică a
microbilor. Cele mai utilizate substanțe sunt:

Glutaraldehida se folosește pentru sterilizarea instrumentelor delicate cu lentile

(endoscoape, artroscoape, cistoscoape' bronhoscoape). Soluția de glutaraldehidă se prepară
extemporaneu prin dizolvarea pulberii în solventul livrat de producător obținând o soluție 2%
care realizează distrugerea tuturor formelor vegetative de bacterii În 10-15 minute de expunere.
După preparare soluția își păstrează proprietățile germicide timp de 14 zile.

Imersia germicidă de glutaraldehidă prezintă avantajul că nu necesită instalații speciale,

fiind suficient un recipient (vas) în care să încapă materialul de sterilizat; distrugerea formelor
vegetante se face rapid, permițând astfel resterilizarea rapidă a unor instrumente, în special în
chirurgia laparoscopică și endoscopică.
Dezavantajul metodei constă în faptul că după imersie instrumentarul rămâne ud,
necesitând clătirea cu apă sterilă întrucât glutaraldehida este toxică și iritantă pentru țesuturi.
Manipularea soluției și a instrumentelor imersate în ea se va face cu mănuși de protecție sterile,
din cauciuc.

Pera Safe este un derivat al acidului peracetic, mai puțin toxic pentru utilizatori, fără
efecte caustice inclusiv la aplicarea pe mucoase. Se utilizează pentru imersarea instrumentelor,
sterilizarea producându-se în IO minute. Dezavantajul produsului constă în faptul că după 10
minute de imersie exercită un efect coroziv asupra cuprului și aliajelor sale, frecvent utilizate în
confectionarea instrumentelor metalice în chirurgia laparoscopică.

Bromocetul soluție 10 sau 20% poate fi utilizat în soluție 1-2% pentru aseptizarea
instrumentarului metalic sau din material plastic și a materialelor textile din fibre naturale sau
sintetice. Sterilizarea se realizează după 5-10 minute de la contactul cu soluția.

Rivanolul sol. 1/500 produce aseptizarea instrumentarului după 30-40 minute.

 Dezinfectantul cationic se utilizează în concentrație de 3-5%0 până la 1% pentru
sterilizarea instrumentarului și a materialelor textile. Are acțiune mai eficientă decât bromocetul.

Cloramina B sub formă de comprimate sau pulbere, se folosește în concentrație de 3-

5% pentru sterilizarea instrumentarului și a altor obiecte chirurgicale și concentrația de 0,5-1%
pentru antisepsia mâinilor.

Menționăm faptul că sterilizarea prin imersie cu substanțe chimice creează prosibilitatea

ca resturi din substanțe să rămână pe instrumentul sau material imersat. De aceea, după expirarea
timpului de imersie instrumentele sau materialele se scot, se clătesc cu apă sterilă și se usucă prin
tamponare cu prosoape sterile.
cavi
Sterilizarea prin ultrasunete se bazează pe fenomenul de tație în mediul lichid la
mar
trecerea acestor unde cu frecvență foarte e. Consecutiv fenomenului de cavitație se produce
ruperea mecanică a membranei celulare ducând la distrugerea microorganismului Procedeul nu
este folosit pe scară largă pentru sterilizarea inst•umentałmlui chirurgical în general, fiind mai
mult utilizat cel stomatologic.

Sterilizarea cu radiații ultraviolete are la bază efectele bacteriostatice și bactericide ale

acestor radiații care acționează la nivelul sintezei acizilor nucleici. Ele acționează atât asupra
bacteriilor cât și asupra virusurilor.
Radiațiile ultraviolete au capacitate redusă de penetrare, de aceea se impune spălarea
prealabilă a suprafețelor de sterilizat pentru a îndepărta pulberile și peliculele de lichid. Datorită
slabei penetrabilități limita de acțiune este de I-l de sursa de radiații.
În practica medicală sterilizarea cu ultraviolete este considerată 0 metodă complementară
dezinfecției mecanice sau chimice. De aceea, se recomandă mai mult pentru sterilizarea aerului
din sălile de operații sau pansamente și pentru diferite suprafețe de lucru. Intrucât radiațiile
ultraviolete sunt nocive pentru om, se impun măsuri de siguranță privind protejarea pielii și
ochilor.

Sterilizarea cu radiații gamma se utilizează în sistem industrial pentru multe materiale

sanitare datorită penetrabilității mari, putând fi eficiente și pentru cele preambalate sau în strat
gros.
Indiferent de metoda de sterilizare utilizata, materialele folosite într-o intervenție, pentru
a-și păstra calitatea de aseptice vor fi descărcate cu atenție din ambalaje (cutii, casolete etc.) pe
câmpul steril de pe masa de operație și nu vor sta decât în acest loc sau în măinile operatorului.
 Pregătirea materialelor pentru sterilizat
Pentru ca agentul sterilizant să aibă un contact cât mai intim Cil materialul de sterilizat se
impune respectarea unor reguli care, dacă nu sunt cunoscute sau sunt eludate afectează
eficacitatea sterilizării. pașii de urmat sunt: curățirea, așezarea în cutii, casolete sau alte ambalaje
șl aranjarea acestora în fierbătoare, etuvă, autoclav sau alt obiect în care se face sterilizarea. În
continuare vom detalia câteva indicații în acest sens.
Pregătirea instrumentarului metalic începe imediat după finalizarea unci intervenții
operatorii prin scufundarea acestuia în apă rece, în care s-a solvat un dezinfectant, pentru a
preveni uscarea materiilor organice și compromiterea contactului cu agentul sterilizant (apă
supraîncălzită, acr supraîncălzit, substanțe chimice). Instrumentarul imersat se spală cu peria de
resturi organice (sânge, puroi) apoi cu o soluție de amoniac 2-3% pentru a înlătura orice urmă de
sânge, se limpezește cu apă rece și se usucă. Se verifică sub aspectul integrității și funcționalității
(în special cele articulate) înlocuindu-se cele defecte, după care sunt așezate în trusa de sterilizat.
Dacă trusa de sterilizat (cutia metalică) este prevăzută cu orificii și sistem de deschidere și
închidere a orificiilor, acestea rămân pe poziția deschis pentru ca apa supraîncălzită, vaporii de
apă, aerul cald sau vaporii substanțelor chimice să ia contact ușor cu instrumentarul. In cazul în
care trusa nu este prevăzută cu orificii se lasă capacul închis pe jumătate, după care se introduce
în etuvă, autoclav sau alt recipient poziționându-le de așa natură încât aerul cald sau vaporii să
poată circula printre truse. Durata sterilizării a fost detaliată la descrierea fiecărei metode de
sterilizare.

Pregătirea inventarului moale (câmpurile pentru operație, halatele, bonetele, măștile,

materiale pentru sutură și pansament) se face prin așezarea în casolete de diferite dimensiuni,
cutii metalice sau alte ambalaje. Înainte de așezarea în ambalajele pentru sterilizat, materialele se
curăță cu apă rece de petele de sânge, se spală și usucă. După împăturire si asezare in
casolete,acestea se introduc în autoclav cu orificiile deschise.
Pregătirea mănușilor de cauciuc se face în funcție de proveniența lor, adică dacă au
fost utilizate sau nu. Astfel, dacă sunt noi și nu au fost sterilizate se spală cu o soluție 5% de
carbonat de sodiu pentru a îndepărta pudra și substanțele cu care sunt impregnate din fabrică și
sunt iritante pentru țesuturi. În cazul că mănușile au fost folosite în operații, se spală imediat cu
apă rece de urmele de sânge, apoi cu apă caldă la și cu detergenți și se limpezesc bine. După
spalare se sterg cu o panza curata și se usuca în etuve speciale la 70-800 timp de 30 de
minute,dupa care se lasă cel putin 8 ore pentru a-si recapata elasticitatea inițială.In prezent se
utilizează manusi sterilizate de unica folosinta, ceea ce este recomandabil ca eficiență și cost
 Sondele, cateterele și tuburile de dren se pot steriliza în autoclav, la oxid de etilen sau
cu raze gamma, ultimele două procedee asigurând o valabilitate a sterilizării de câțiva ani dacă
obiectele au fost introduse în învelisuri de plastie închise ertnetie.
Periile pentru pregătirea mâinilor echipei chirurgicale se sterilizează în casolete
speciale care se introduc în autoclav.

3,4.1.2 Pregătirea aseptică a echipei chirurgicale

Destășurarea și tinalizarea eu succes a unei intervenții chirurgicale este rodul unei
colaborări în echipă. Creierul echipei este operatoml, iar ajutoarele sale sunt colaboratorii fideli
care s-au deprins eu gesturile operatorului. Întrucât actul chirurgical este compus din mai multe
gesturi aseptice, lieeare membru al echipei trebuie să fie pregătit în acest sens. Contaminarea
plăgii operatorii se poate face prin: mâini, stropii de salivă și echipament.
Pregătirea echipei chirurgicale se realizează într-o sală specială destinată acestui scop și
constă în:
spălarea și antisepsia nłâinilor;

îmbrăcarea echipałnentullli steril de protectie;

Pregătirea mâinilor se face în două etape: curățirea mecanică și dezinfecția chimică.

Pentru aceasta se vor îndepărta bijuteriile și ceasul ,de pe degete și antebraț. Nu se acceptă oja și
unghiile false.
Curățirea mecanică constă în spălarea mâinilor până la cot cu apă caldă și săpun frecând
cu peria mai multe minute. Timp de 4-5 minute se spală mâna și antebrațul, până aproape de cot,
insistând pe fiecare deget, spațiu interdigital și vârful degetului. Poziția mâinii este înclinată cu
cotul în jos și antebrațul în sus favorizând scurgerea apei de spălate și apoi de clătire, de la
degete spre cot. Operația de curățire prin a mâinilor continuă în repriza a doua de la vârful
degetelor până la jumătatea antebrațului, iar în repriza a 3-a până la 1/3 inferioară a antebrațelor
insistând asupra spațiului ungheal. Mâinile astfel curățate nu au voie să vină în contact cu obiecte
nesterilizate. Spălarea mâinilor este urmată de decontaminarea cu alcool de 700 sau cu alt
dezinfectant.
Echiparea chirurgului și ajutoarelor sale constă în îmbrăcarea halatului steril, bonetă,
mască și papuci. Se recomandă ca halatul să fie îmbrăcat peste o bluză subțire care să rețină
transpirația. De asemenea, pentru a evita ca transpirația de pe frunte să picure în câmpul operator
se înfășoară rama lentilelor de la ochelari cu tifon care reține transpirația.
 Mâinile pregătite vor fi uscate cu un prosop steril întrucât picăturile de apă de pe mâini
pot ajunge pe halat, iar zonele umede pot favoriza migrarea germenilor de pe lenjeria de corp
spre fața externă a halatului. Operatorul ia masca de tifon din casoletă și o aplică în dreptul feței,
în așa fel încât ajutorul să prindă capetele de fixare și le înnoadă, încât masca să acopere nasul,
gura și bărbia.
Pentru îmbrăcarea halatului operatorul ia halatul din casoletă, îl desface în așa fel încât
intrarea în mâneci să fie spre el. Introduce mâinile în mâneci, în timp de un ajutor trage de
colțurile halatului aducându-le spre gât și spate, unde execută legăturile de fixare de la gât și
talie.
Preluarea mănușilor se poate face individual. După despăturirea pachetului cu mănuși,
operatorul,cu mâna stângă, prinde mănușa pentru mâna dreaptă, de manșeta îndoită, permițând
introducerea mâinii drepte orientată în direcția degetelor corespunzătoare. Cu mâna dreaptă,
partial înmănușată, se prinde cealaltă mănușă de manșetă pentru a permite introducerea mâini
stângi. In final, ambele mâini fiind protejate de mănuși, se trag manșetele și se aranjează
mănușile pe mâini prin împreunarea degetelor de la cele două mâini.
Folosirea mănușilor de cauciuc a reprezentat un progres în realizarea asepsiei actului
operator. Metoda are dezavantajul că reduce simțul tactil, îngreunează mișcărea degetelor și
tulbură circulația la nivelul mâinilor, încât o operație îndelungată devine greoaie și 0b0Sitoare.
De asemenea, din cauza transpirației și a descuamărilor epiteliale, în interiorul mănușii se
acumulează așa numita „secreție de mănușă” ce conține un număr imens de microbi. Ruperea e
aceea, echipare a mâinilor nu exclude asepsia lor mecanică și chimică întruaceastă aplicarea doar
a mănușilor chirurgicale nu previne chirurgicală datorită accidentelor. Fossum Theresa Welch,
1997 aproximativ 50% din mănușile chirurgicale ajung să fie perforate , arată pânăcă la
finalizarea actului operator. In cazul intervențiilor laborioase procentul poate crește. Mănușile de
cauciuc pot fi protejate prin îmbrăcarea peste ele a mănușilor din ață care, pe lângă reducerea
accidentelor de perforare, realizează și o mai bună priză a organelor voluminoase și cu contracții
puternice (rumen, uter, cecum etc.). Totuși, folosirea mănușilor chirurgicale este de neînlocuit în
cazul intervențiilor septice, protejând pielea mâinilor de contaminare.
Menționăm faptul că membrii echipei chirurgicale trebuie să cunoască gesturile
operatorului și să-și coordoneze mișcările pentru desfășurarea actului operator în condiții depline
de asepsie. Igna C. 2009 consideră că menținerea calității de steril a echipamentului echipei
chirurgicale, calitate de care depinde reușita intervenției, este condiționată de respectarea
următorului set de reguli:
 > se consideră sterilă porțiunea din față a halatului, până la nivelul câmpului operator
steril;
> se interzice atingerea obiectelor și a suprafețelor nesterile;
> palmele și antebrațele vor fi menținute numai în fața corpului, peste nivelul taliei și mai
jos de cel al umerilor;
> așezarea pe scaune sau pe alte suprafețe se va face numai dacă întreaga intervenție se
execută în poziția șezândă.

3.4.1.3. Pregătirea aseptică a câmpului operator

Pielea, ca barieră între organism și mediul înconjurător, reprezintă o sursă de infecție prin
germenii cantonați în stratul exfoliativ al epidermului și în orificiile glandulare (sebacee,
sudoripare). De aceea' starea de igienă a pielii înaintea executării actului operator condiționează
reușita intervenției. Pregătirea câmpului operator se realizează în trei etape: pregătirea mecanică,
dezinfecția și izolarea lui.
Pregătirea mecanică constă în tunderea, eventual raderea părului și spălarea cu apă și
săpun, dacă este cazul, după care se tamponează cu un prosop curat. În cazul operațiilor pe copite
sau ongloane se ajustează cutia de corn, după care se spală cu peria. Această pregătire a câmpului
operator se execută de un ajutor cu câteva minute înainte de intervenție, sau cu 24 de ore în cazul
operațiilor planificate.
Se recomandă să se evite pe cât posibil raderea părului întrucât pot să apară
microtraumatisme la nivelul tegumentului, ceea ce constituie un factor de risc pentru infecțiile
plăgilor postoperatorii. De asemenea, delimitarea câmpului operator prin pregătirea mecanică să
fie cât mai largă depășind cu 10-15cm de o parte și de alta a liniei de incizie proiectată, iar în
cazul plăgilor accidentale și supurațiilor distanța se calculează de la marginile traumei.
Dezinfecția (antisepsia) câmpului operator se efectuează de personal ajutător care nu
face parte din echipa chirurgicală. Totuși, el trebuie să fie echipat corespunzător și să poarte
mănuși sterile. Manopera de antisepsie se execută, după ce animalul este contenționat pe masa de
operație, prin badijonare cu un antiseptic cu care se îmbibă tampoanele sterile. Tamponarea cu
antiseptic începe cu zona unde va fi executată incizia, apoi, prin mișcări circulare, se va avansa
de la centru la periferie. Nu se va reveni în zona centrală cu tamponul care a atins periferia.
Excesul de antiseptic se dirijează decliv sau se absoarbe cu tampon steril.
 Ca antiseptice cutanate se poate utiliza: tinctura de iod, betadină soluție nediluată sau
diluată 1/10, alcool de 700 , alcool iodat 2-5%, Clorhexidină sol.2%. Se recomandă utilizarea unui
Într
dezinfectant colorant ucât aplicarea lui colorează tegumentul încât nu rămân insule
ned
ezinfectate. Tamponarea cu tinctură de iod menține dezinfecția tegu mentului aproximativ 90
minute, timp suficient chiar pentru o Operație de mare chirurgie. Totuși prezintă dezavantajul că
prin invechire degajă acid iodhidric care este iritant pentru piele. De aceea se recomandă utilizarea
soluției recent preparată.
Dezinfecția câmpului operator se execută înainte de narcoză anestezie locală și se
repetă cu 3-5 minute înainte de executarea incizieisau respectiv după aplicarea câmpurilor de
operație.

În cazul intervențiilor operatorii pe mucoase (conjunctivală bucală, rectală, vestibulo-

vaginală) se execută lavajul cu apă caldă, după care se dezinfectează utilizând una din soluții,
astfel:
mucoasa buco-faringiană: permanganat de potasiu 10/00, 1 0/ acid boric sol.3-4%,
glicerină boricată, acid lactic 1%, clorhexidină000, 2,5%, glicerină iodată 1%;
mucoasa conjunctivală: colir cu acid boric 2-3%, colargol 1% argirol 1%, sulfat
de zinc 0,5-1%, rivanol 1/3000, oxicianură de mercur 1/6000;
mucoasa vaginală și furou: apă oxigenată 1/4, permanganat de potasiu 1/3000,
cloramină 4 /00, soluție Lugol, clorhexidină 2,5% Iotagen 1,4-1,8%, racilin 1-2%; cș glanda
0

mamară: clorhexidină 1,5-2%, nitrofuran;

căile urinare: permanganat de potasiu 0,5%, nitrat de argint 1 0/00, acid boric 3%.
Mucoasa nazală nu suportă pregătirea preoperatorie din cauza bogatei inervații.
In cazul intervențiilor pe mucoase se va acorda atenție deosebită și pielii din jurul
acestora, procedând la curățirea și dezinfecția ei.
Izolarea (draparea) câmpului operator se efectuează de un membru al echipei
chirurgicale care aplică, pe tegumentul pregătit, câmpurile de operație sterilizate. În raport cu
specia și topografia regiunii se poate aplica 1 sau 4 câmpuri de operație. Când draparea se face cu
un
singur câmp, acesta trebuie să fie suficient de mare pentru a acoperi 0 zonă mai mare în jurul
locului pregătit. Câmpul respectiv are deschidere centrală (ovală, dreptunghiulară) suficientă
pentru a avea acces la tegumentul care se incizează. Când se folosesc 4 câmpuri acestea sunt
așezate două paralele cu incizia proiectată și două perpendiculare pe aceasta,delimitând un
dreptunghi cu lățimea de 45cm (în raport cu specia) prin care se creează accesul la tegument
câmpurile de operație se fixează la țesutul cutanat cu pense de prins câmpuri Schădel și Bakhaus.
 Draparea finală constă în aplicarea unui câmp steril de dimensiuni mari, peste câmpurile
inițiale, tot animalul și masa chirurgicală asigurând o suprafață sterilă continuă. Intrucât
câmpurile de operație sunt luate din recipienții de sterilizare, se interzice scuturarea lor pentru a
fi întinse. Recomandarea are în vedere faptul că, prin acest gest, se creează curenți de aer care
favorizează contaminarea locului pregătit.
In cazul intervențiilor operatorii pe membre se va avea în vedere faptul că, expunerea
zonei de operat impune executarea unor mișcări ale regiunii vizate, manoperă ce cade în sarcina
unui ajutor. Pentru aceasta extremitatea membrului, după pregătirea mecanică și decontaminare,
va fi protejată cu materiale impermeabile și acoperită cu câmp de operație steril pentru a putea fi
manevrată de ajutorul desemnat cu această responsabilitate. Baza membrului se decontaminează
și se acoperă cu câmp de operație steril și fixat cu agrafe. Draparea membrului respectiv trebuie
să permită, chiar ridicarea acestuia, dacă accesul operator o impune.
Reușita intervenției chirurgicale este condiționată și de locul unde este executată,
respectiv sala de operałii. Regula de bază în pregătirea sălii constă în îndepărtarea deșeurilor și
curățirea, pentru că aceasta reprezintă locul (spațiul) unde se desfășoară intervenția chirurgicală,
deci, principalul loc de a preveni infecțiile postoperatorii este de a aseptiza cât mai bine.
In cadrul pregătirii sălii de operație pentru intervenție se ia în discuție o pregătire a
suprafețelor (pardoseală, masă de operație, pereți, tavan) și o pregătire a aerului pentru ca aceasta
să nu devină un mijloc de transmitere a infecțiilor.
Pregătirea suprafețelor se face prin spălare repetată cu apă și detergenți în vederea
îndepărtării prafului și resturilor organice (sânge, secreții) ce au ajuns pe suprafețe. Aerul din
sală este supus, în afara Programului operator, unei iradieri continuie cu raze ultraviolete.
Lămpile se amplasează la distanță de 150 cm de perete și la 300 cm una de alta.

3.4.1.4 Pregătirea mesei de instrumente

Pe toată durata intervenției operatorii chirurgul trebuie să fie concentrat asupra câmpului
operator. Pentru aceasta, un rol principal revine operatorului de la masa de instrumente care,
trebuie să așeze instrumentarul într-o anumită ordine, încât utilizarea lui să fie ergonomică. In
acest sens, la recomandarea operatorului alege din sterilizator instrumentarul necesar și îl așează
pe masa de instrumente într-o anumită ordine, în plan apropiat și în plan îndepărtat.
In plan apropiat , respectiv în colțul din stânga al mesei sau tăvii se așează instrumentele
pentru incizie: bisturiul și foarfeca chirurgicală. In continuare se așează instrumentele pentru
prinderea țesuturilor, respectiv pensele anatomică și chirurgicală, pensele hemostatice. In plan
îndepărtat, respectiv spre dreapta se așează depărtătoarele și materialele de sutură ( ace, fire
resorbabile și neresorbabile). Se recomandă ca instrumentarul să fie cât mai diversificat, pentru a
putea interveni de urgență în caz de situații neprevăzute.

3.4.2. Antisepsia

Antisepsia este metoda terapeutică prin care se combate infecția după ce aceasta a fost
recunoscută și diagnosticată. Se realizează cu substanțe chimice care au acțiune antimicrobiană
fiind folosite pentru distrugerea microorganismelor de pe tegumente, mucoase și plăgi
(antiseptice), sau de pe suprafețe inerte (dezinfectante). Folosirea terminologiei de mai sus este
relativă, întrucât aceeași substanță poate fi utilizată în ambele scopuri, diferențele fiind uneori
doar de concentrație• Modul de acțiune al antisepticelor se bazează pe fenomene de desicare și
degradare proteică prin liza membranei bacteriene considerată sediul schimburilor osmotice. In
principal antisepticul se fixează la peretele bacteriei și penetrează în interiorul acesteia ducând la
degradarea ireversibilă a funcțiilor bacteriene și a genomului' distrugerea subsecventă a
microbului.
Criteriile antisepticului ideal sunt:

▪ toxicitate cât mai mare pentru microorganisme, la concentrații cât mai mici;

▪ toxicitate cât mai redusă pentru țesuturile organismului animal;

▪ penetrabilitate cât mai bună prin membrana bacteriană;

▪ indice terapeutic cât mai mare (raportul dintre doza letală și doza eficientă);

▪ spectru bacterian cât mai larg; să prezinte o bună stabilitate chimică, iar
descompus sau metabolizat să nu determine apariția de produși toxici sau iritanți; o să aibă
acțiune bactericidă și nu numai bacteriostatică, durabilă și în prezența lichidelor organice și
indiferent de forma de condiționare; o să fie ieftin și convenabil din punct de vedere estetic și
olfactiv.
În funcție de capacitatea antisepticelor de a îndeplini cât mai multe dintre aceste cerințe și
în raport cu acțiunea lor antibacteriană în condiții de menajare a celulelor organismului,
antisepticele sunt împărțite în:
 citofilactice, care respectă integritatea biologică a celulelor organismului;
citotoxice, care distrug celulele vii expuse direct acțiunii antisepticului, fiind
denumite și caustice (Mandache FI., 1976).
Folosirea antisepticelor și dezinfectantelor se referă la:
> spălarea și decontaminarea mâinilor echipei chirurgicale în cadrul pregătirii pentru
operație;
> dezinfecția câmpului operator;
> curățarea și dezinfecția pielii din jurul plăgilor accidentale și operatorii;
> dezinfecția instrumentarului care a atins suprafețe nesterile în timpul aplicării sau
schimbării pansamentelor;
> spălarea pardoselii și pereților pentru igienizarea spațiilor operatorii;
>dezinfecția instalațiilor sanitare.

Cu toate avantajele pe care le oferă folosirea antisepticelor dezinfectantelor în lupta

antimicrobiană, totuși au și contraindicații:

nu se vor turna în plăgi când au în compoziție alcooli concentrați, substanțe toxice

sau iritante. Interdicția este dictată de faptul că alcoolii concentrați determină coagularea
proteinelor formând un film protector sub care nu mai ajung antisepticele și permit dezvoltarea
infecției; substanțele iritante și toxice sunt dureroase și cresc masa de detritusuri celulare din
focar formând un mediu de cultură pentru bacterii;

nu se vor folosi peste termenul de garanție întrucât nu au efect benefic, dar sunt și
toxice. De exemplu tinctura de iod, după 7 zile, începe să dezvolte iodiți care sunt iritanți și
toxici;

nu se aplică soluții antiseptice pe mucoasa orificiilor naturale (oculară, bucală,

nazală) decât cele cu idicație precisă;

nu se folosesc pentru sterilizarea unor instrumente dacă distrug doar formele

vegetative, nu și sporii bacterieni;
nu se toarnă în cavitatea peritoneală și nu se face lavajul viscerelor evidențiate utilizând
soluții concentrate, întrucât capacitatea și suprafața mare de absorbție prezintă risc cu
efecte toxice sistemice;
nu se folosesc antiseptice cu iod pe suprafețe mari tegumentare la nou-născut și după
câteva săptămâni, întrucât pielea acestora are o mare capacitate de absorbție.
 Cele mai utilizate antiseptice sunt:

o Alcoolul în concentrație de 70% se folosește pentru dezinfecția tegumentelor.

Acțiunea sa bactericidă se datorează puterii osmotice și calității de penetrare în straturile
profunde ale epidermei și canalele glandei sebacee. Sub concentrația de 60% capacitatea lui
bactericidă scade, iar peste 90% acțiunea sa devine nocivă întrucât produce deshidratarea
celulelor, ceea ce le reduce capacitatea de apărare, iar puterea sa antiseptică scade prin
precipitarea proteinelor din învelișul bacterian formând un strat protector.
În chirurgie se poate folosi singur sau asociat cu alte antiseptice pentru pregătirea
câmpului operator și pentru dezinfecția mâinilor chirurgului și echipei chirurgicale. De
menționat că acțiunea sa antiseptică scade când se aplică pe pielea umedă; întrucât se diluează,
nu se aplică pe plagă, întrucât precipită proteinele, formând un strat izolator ce favorizează
înmulțirea microbilor sub crusta formată. Se utilizează pentru păstrarea unor materiale sterile,
sau a unor instrumente, dar trebuie să manifestăm reținere întrucât favorizează ruginirea
metalelor.

o Derivații iodului sunt cele mai vechi antiseptice, reprezentate de:

Tinctura de iod sol. alcoolică iod-iodurată 2%, soluția forte 5-7%, alcoolul iodat 1-
2%, benzina și eterul iodat se folosesc pentru dezinfecția tegumentelor, iodul mărind puterea de
pătrundere a alcoolului. Efectul antiseptic se manifestă după câteva minute, timp necesar
pătrunderii în glandele sebacee. Prezintă avantajul că prin colorarea tegumentului indică zona de
antisepsie realizată.
În folosirea derivaților iodului se va ține cont de unele contraindicații:

• nu se folosesc soluții mai vechi de 6-8 zile pentru că degajă acid iodhidric iritant
pentru piele;

• nu se va aplica pe plăgi întrucât precipită albuminele;

• nu se va aplica pe seroase, deoarece prin acțiunea sa iritantă determină producerea

de aderențe;

• tegumentele pe care se aplică nu vor fi protejate cu pansament umed, întrucât

umezeala și căldura favorizează producerea acidului iodhidric care este iritant.
Iodoformul este un antiseptic foarte puternic cu miros specific, fiind folosit sub
formă de eter iodoformat sol. 10%, unguent 510%, sau ca meșe de tifon impregnate cu cristale de
iodoform, Pentru terapia plăgilor supurante, manifestând și un efect dezodorizant.
 Betadina (povidonă iodată) este o combinație organică a iodului care are avantajul că
nu pătează, nu este toxică sau iritantă și se manevrează ușor. La efectul antiseptic al iodului se
adaugă și efectul de detergent prin substanța de bază tensioactivă neionică din clasa
polietilenglicolilor. Datorită acestor calități se lărgește spectrul de utilizare al iodului ca
antiseptic, putând fi folosit și în aseptizarea plăgilor (antiseptic citofilactic), spălarea tegumetelor
preoperator ca și pentru spălarea mâinilor chirurgului înainte de operație.
oDerivații clorului, sub formă de soluții apoase, degajă clor liber care are acțiune
bactericidă prin disffugerea proteinelor și oxidarea substanțelor organice. Cei mai utilizați
compuși sunt:
Hipocloritul de sodiu, în contact cu substanțele organice degajă clor producând
dizolvarea țesuturilor necrozate și dezodorizarea plăgii. Se utilizează sub formă de soluție
proaspătă, datorită instabilității ei, pentru aspersarea plăgilor infectate și cu sfaceluri. Nu se
recomandă în plăgile cu risc hemoragic din cauza acțiunii sale dizolvante asupra coagulilor
sanguini. Pentru capacitatea sa de a se combina cu globulele de puroi pe care le elimină este
considerat „bisturiul chimic” al sfacelurilor.
Hipocloritul de potasiu manifestă aceeași acțiune în plăgile anfractuoase.
Cloraminele sunt substanțe cristalizate care, în contact cu apa, eliberează hipoclorit de
sodiu. Din această grupă face parte Cloramina B care, în sol. 1% are acțiune antiseptică,
bacteriostatică și citofilactică mai bună decât hipocloriții. Soluția trebuie să fie proaspătă. În
concentrație 0,2-1% se utilizează pentru lavajul plăgilor cu sfaceluri, soluția 1-2% pentru lavajul
mucoasei vaginale și sol.2-5% pentru dezinfecția pardoselii.

Clorhexidina este un produs pe bază de clor care s-a impus, în ultimul timp, ca unul
din cele mai utilizate antiseptice În chirurgie. Are marea calitate că poate fi diluat în proporția
adecvată utilizării, nu este alergizant și poate fi folosit atât pentru curățarea Șl dezinfecția
plăgilor, cât și la spălatul mâinilor. Se poate folosi și În chirurgia de urgență pentru dezinfecția
instrumentarului termolabil, scufundarea acestuia în soluție 10% de clorhexidină dizolvată în
alcool de 70 grade (0,5%), unde se menține 10 minute. clorhexidina nu este activă pentru bacilii
tuberculozei, pentru spori și pentru unele virusuri. Este incompatibilă cu săpunul și detergenții an
ionici.
o Antiseptice care degajă oxigen

Apa oxigenată este o soluție citofilactică degajand o mare cantitate de oxigen la

contactul cu țesuturile distruse sau corpi străini. Se obține prin diluarea perhidrolului în apă sau a
perogenului. Are acțiune antiseptică, hemostatică și efervescentă contribuind la eliminarea
corpilor străini din plăgile accidentale. Are dezavantajul că stimulează liza rapidă a catgutului și
reacția de granulare rapidă a plăgii, întârziind astfel procesul de cicatrizare.
Acidul boric este tot un degajant de oxigen în timp. Poate fi folosit în stare de cristale
sau soluție 2-3% pentru antisepsia plăgilor. În soluție 4% se folosește pentru antisepsia
conjunctivei.
Permanganatul de potasiu este un antiseptic citofilactic ce se utilizează în soluție
I/1000 — 1/4000 pentru dezinfecția mucoaselor. Acțiunea lui se datorează mediului puternic
oxigenat pe care-l creează, fiind și un bun dezodorant pentru lavajul secrețiilor fetide. o Alte
antiseptice și dezinfectante sunt:
Rivanolul în soluție 1 0/00 este un antiseptic bun pentru tratamentul plăgilor și nu este
iritant.
Fenolul și-a restrâns aria de utilizare datorită efectului iritant asupra căilor respiratorii
și acțiunii corozive. A fost înlocuit cu derivații săi utilizați pentru dezinfecția suprafețelor.
Sărurile de mercur ca: sublimatul corosiv sol. 1 0/00 pentru antisepsia mâinilor și
oxicianura de mercur pentru mucoase. Nu se folosește în cazul existenței de plăgi pe tegument
sau mucoase întrucât se poate absorbi determinând intoxicații mercuriale (nefrite, gingivite,
dermatite, enterocolite).
Sulfatul de zinc 0,5-1% se folosește pentru antisepsia mucoasei conjunctivale.

Argintul coloidal (colargolul) și argintul albuminos (Protargolul) se utilizează în

oftalmologie sub formă de colir 1%.

Nitratul de argint în soluție 1 0/00 se utilizează pentru lavajul antiseptic al mucoaselor,

având și rol cauterizant.

Fornoolul soluție 5% pentru dezin fecția regiunii digitale.

Sulfatul de CLIPIȚI, pulbere sau soluție 1-2% pentru dezinfecția regiunii digitale.

Brojnocetul se utilizează în soluție 1% - 10/00 pentru antiseptizarea mâinilor,

instrumentelor și câmpului operator, precum și pcntftl eliłninarea corpilor străini și a resturilor
tisulare.
Lotagcnul este un antiseptic, dezinfectant (în funcție de concentrație), hemostatic,
cicatrizant, antifungic și necrolitic specific având afinitate pentru țesuturile necrozate. Extern se
utilizează soluție 520% sau soluție concentrată în funcție de scopul urmărit.

Racilinul este produsul românesc ce însumează calitațile Iotagenului. Este un

necrolitic prin excelență deliłnitând țesuturile necrozate de cele sănătoase, un bun hemostatic,
antiseptic și stimulant al epitelizării. Se utilizează în soluție concentrată în afecțiuni digitale, sau
diluat 2-5% în inflamații ale aparatului genital femel.
Dezinfectantul cationic se utilizează în antisepsia tegumentelor și mucoaselor
(exceptând mucoasa conjunctivală) ante și postoperator, De asemenea, se folosește pentru
dezinfecția instrumentarului chirurgical metalic, plastic sau cauciuc, precum și pentru suprafețele
din sălile de operație.
Utilizarea antisepsiei în chirurgie și-a restrâns aria de acțiune, datorită perfecționării
metodelor de asepsie pe de o parte, iar pe de altă parte datorită epocalelor descoperiri din
deceniile 2-3 ale sec.XX ce au dus la utilizarea antibioticelor și sulfamidelor. Acestea pot fi
folosite atât local cât și general având o acțiune citofilactică pronunțată. Cu toate acestea,
antisepsia mâinilor și câmpului operator nu se poate realiza decât cu ajutorul substanțelor
antiseptice.

4. MANOPERE Șl TEHNICI CHIRURGICALE DE BAZĂ

Tehnica chirurgicală cuprinde succesiunea a o serie de gesturi chirurgicale care, ordonate

și însumate într-o anumită ordine constituie manopera chirurgicală. Scopul tehnicii chirurgicale
este de a executa operația conservând țesuturile, evitând traumatismul operator excesiv, creind
astfel condițiile necesare vindecării rapide. Principalele manopere prin care se realizează actul
operator sunt: diereza, exereza,sinteza și drenajul chirurgical.

4.1. Diereza

Diereza reprezintă un ansamblu de manopere chirurgicale executate pentru separarea

țesuturilor, crearea accesului operator (abord) spre planurile anatomice profunde, sau pentru
deschiderea cavităților naturale sau neoformate. Se realizează prin incizie, disecție chirurgicală și
centeză.
 4.1.1. Incizia

Incizia este manopera chirurgicală care constă în disocierea țesuturilor cu ajutorul

bisturiului, cu scopul de a crea o cale de acces spre organele bolnave, cavități, sau pentru a
evidenția un proces patologic. Sub aspectul nomenclaturii se utilizează denumirea țesutului,
Organului sau cavității asupra căreia se intervine, la care se adaugă sufixul „ tomie”. De
exemplu: tenotomie, nevrotomie, traheotomie, gastrotomie, esofagotomie, enterotomie,
cistotomie, laparotomie etc.
Pentru executarea corectă a inciziilor se va ține cont de topografia regiunii, posibilitățile
de drenaj și scopul pentru care au fost executate. In general, condițiile unei bune incizii sunt:
crearea unui acces larg și direct către țesutul „au organul vizat. Acest deziderat se
realizează prin practicarea unei incizii plasată corespunzător, interesând cât înai puține
țesuturi, suficient de mare pentru a permite vizualizarea tuturor elełnentelor anatomice
implicate execuția sigură a celorlalte manopere operatorii
respectarea principiului chirurgie conservatoare privind dimensiunile inciziei;
dacă incizia se execută pentru exereză, trebuie să fie precedată de măsuri de hemostază
preventivă, să fie executată în țesut sănătos, iar forma ei să permită refacerea țesuturilor
afrontate cu consecințe funcționale și estetice nłinime.

Executarea unei incizii oglindește stăpânirea de sine a chirurgului, care, bazat pe

cunoștințe de anatomie și fiziologie, conduce bisturiul cu siguranță. Tehnica executării unei
incizii trebuie să respecte unele principii care reduc traumatismul operator, creează accesul dorit
și previn complicațiile. Aceste principii se referă la:

direcția inciziei este în raport cu direcția perilor, fibrelor musculare și cordoanelor

vasculo-nervoase, în general în direcția liniilor de forță, fiind de la stânga la dreapta și de sus în
jos. De regulă, la membre, inciziile se execută în sens vertical, paralele cu mușchii, tendoanele și
cordonul vasculo-nervos; excepțional direcția inciziei este transversală, atunci când topografia
regiunii și tehnica operatorie impun acest lucru. Așa se execută incizii transversale în cazul
operației de extirpare a fibrocartilajului complementar, sau în operația de higromă, Pe laturile
gâtului și abdomenului au direcție cranio-caudală.

executarea inciziei pe țesutul cutanat este facilitată de întinderea uniformă a pielii și

fixarea ei cu policele și indexul mâinii stângi, tracțiunea cutanată fiind uniformă creează
tensiunea necesară secțiunii, Pe măsură ce crește lungimea inciziei operatorul mută degetele,
executând tracțiuni uniforme pe țesutul cutanat.
lama bisturiului să fie bine ascuțită (se recomandă lame de unică folosință fixate la
mâner) pentru a obține o incizie lineară, nu franjurată care poate incomoda afrontarea și
cicatrizarea.
incizia se execută plan după plan, cu o singură tăietură pentru fiecare plan, poziția
bisturiului fiind oblică, pornind sub un unghi de 800, continuă la 400 și terminând la
aproximativ 800 secțiunea în bloc este riscantă, putând secționa eventualele țesuturi sau
organe aderente (în special la peretele abdominal) sau trunchiuri mari vasculo-nervoase.
să fie suficient de lungă pentru a permite explorarea țesuturilor profunde. Lungimea
inciziei scade de la exterior spre interior, încât capetele ei sunt oblice (incizia din
musculatură mai scurtă decât cea cutanată) pentru a nu crea funduri de sac unde poate
stagna secreția.
apăsarea cu lama bisturiului va fi moderată, în raport cu consistența stratului de
secționat, încât disocierea țesuturilor să se realizeze prin tăiere, nu prin rupere sau zdrobire.

dacă explorarea intraoperatorie impune mărirea accesului operator, inciziile practicate

vor respecta aceleași reguli de dimensionare a straturilor.
în cazul deschiderii unor cavități (peritoneală, pleurală) secționarea ultimului strat
(peritoneu, pleură) se practică sub protecția degetului sau sondei canelate pentru a nu leziona
țesuturile profunde. In acest caz lama bisturiului poate fi înlocuită cu brațul bont al foarfecei.
chi
incizia peretelui unei colecții (hematom, abces, flegmon, st etc.) se realizează cu
lama limitată a bisturiului pentru a nu leziona Țesuturile profunde. Vârful lamei se limitează prin
înfășurarea unei meșe de tifon care, prin aderență, nu permite pătrunderea lamei mai mult decât
grosimea peretelui colecției. Limitarea dimensiunii lamei se aPreciază în raport cu grosimea
peretelui, volumul colecției și consistența acesteia.

Incizia este cea mai frecventă manoperă chirurgicală rePrezentând primul timp operator
în disocierea țesuturilor. Datorită acestui fapt clasificarea inciziilor se face având în vedere mai
multe criterii:
Profunzime
incizii superficiale care interesează un singur plan anatomic;
incizii profunde care interesează mai multe straturi, plan cu plan sau în bloc;
 Direcłie
incizii de la exterior spre interior, secționând fiecare plan denumite și ''din afară
înăuntru";
incizii de la interior spre exterior practicate la deschiderea ultimului strat al unei
cavități, denumite și incizii „dinăuntru în afară". Așa se practică la incizia peritoneului,
disocierea executând-o pe un conducător (sondă canelată, sau deget) introdus în cavitate printr-o
butonieră, care prezintă țesutul de incizat, protejând organele cavitare. Pe canelura sondei sau pe
pulpa degetului se fixează lama bisturiului, cu porțiunea tăioasă spre exterior, sau brațul
foarfecei, executând incizia;
incizii subcutanate în care instrumentul tăios și de formă ușor curbă ( tenotomul), este
introdus printr-o butonieră cutanată, până la țesutul de secționat și prin mișcări de înaintare și
retragere execută incizia țesutului vizat (tenotomie, desmotomie).
Număr
incizii unice;
incizii multiple;
Forma
incizii simple, care pot fi drepte și curbe;
incizii compuse reprezentate de mai multe incizii simple care se intersectează în cruce,
felie de pepene, semilună sau sub forma unor litere V, T, X, U, Y etc.
Igna C (2009) consideră că alegerea tipului de incizie și tehnica de execuție se face în
raport cu anatomia regiunii, aspectul țesutului asupra căruia se intervine, indicația operatorie și
procedeul chirurgical utilizat, astfel:
 Incizia tegumentară, considerată cea mai frecventă,înfrucât creează accesul către
celelalte structure. Se realizează cu bisturiul, țesutul cutanat fiind contenționat prin plasarea față
in față, la locul proiectat, a policelui și mediusului de la o mână ( în general stânga, în raport cu
manualitatea operatorului) întinzând pielea în mod uniform. Cu cealaltă mână se prinde bisturiul
și fixează lama acestuia pe tegument sub un unghi de 85 grade, inițiin incizia, după care se
înclină la aproximativ 40-45 grade continuând disocierea pe distanța proiectată. La capătul
inciziei poziția bisturiului ajunge iarăși la 85 de grade. In situația în care incizia trebuie să fie
mai lungă, fără a se ridica bisturiul, se mută cele două degete pe direcția proiectată și se continua
incizia.
  Incizia țesutului conjunctiv subcutanat se realizează concomitent cu a pielii de
care este aderent. La animalele cu țesut adipos subcutanat bogat se recomandă incizia pielii, care
evidențiază grosimea stratului subcutanat. Acesta se disociază separate, păstrând aceeași direcție,
pentru a nu produce funduri de sac.
 Incizia fasciilor se realizează separat de stratul muscular pe care îl acoperă. Pentru
aceasta se execută o butonieră în fascie, creind accesul care permite introducerea brațului unei
foarfeci și realizarea inciziei pe lungimea dorită, fără a leziona stratul muscular. Direcția inciziei
trebuie să fie în direcția fibrelor musculare pentru a facilita afrontarea prin sutură și a evita
deșirarea.
 Incizia musculară se practică pentru exereză, în cazul amputării unui membru sau
în codotomie. Indiferent de localizare, locul amputării trebuie corelat cu gradul de retracție al
mușchiului, încât POrțiunea musculară rămasă să acopere bontul osos prin afrontare. Pentru
crearea accesului se practică dilacerarea prin pătrunderea între două fascicule musculare.

4.1.2. Disecția chirurgicală

Disecția chirurgicală este actul chirurgical care, prin disocierea țesuturilor pune în
evidență elemente anatomice, organe și modificarile patologice. Se deosebeste de disectia
anatomica intrucat pune in evidenta numai elementele necesare efectuarii actului operator,
menajand si conservand tesuturile.
Executarea disecției chirurgicale impune cunoașterea anatomiei regiunii pe care se
intervine și recunoașterea rapidă și exactă țesuturilor evidențiate în câmpul operat. De asemenea,
operatorul să fi capabil să-și imagineze leziunile și modificările de poziție determinate de
procesele patologice sau de unele operații executate anterior.
Tehnicile de disecłie chirurgicală sunt: secłionarea, dilacerarea decolarea și
termocauterizarea.
 Sectionarea este manopera de tăiere a țesuturilor, realizându-se cu bisturiul (vezi
incizia), foarfecele, tenotomul, dalta, ferastrăul etc.
 Dilacerarea constă în separarea țesuturilor prin ruperea elementelor de legătură
între ele, în locurile de minimă rezistentă. Manopera se execută digital, cu indexul sau cu un
tampon de tifon, cu forfecele, sonda butonată sau canelată, cu pensa hemostatică sau prin
montarea unui tampon între brațele ei. Prin dilacerare se urmărește izolarea unui organ sau a unui
țesut în vederea extirpării lui, ca de exemplu: izolarea unei tumori pentru oncectomie, a
cordonului testicular în orhidectomie, a sacului herniar etc.
 Dilacerarea digitală este mai indicată decât cea instrumentală, întrucât sesizează zonele
rezistente, trunchiurile vasculare, în gener al clarifică unele elemente anatomice din masa de țesut
conjunctiv Șl adipos din câmpul operator. Dilacerarea instrumentală se utilizează mai frecvent
pentru a pătrunde în planurile dintre țesuturi, pe care apoi le departează prin deschiderea brațelor
foarfecei sau pensei hemostatice.
o Decolarea reprezintă separarea sau desprinderea unui țesut sau organ de țesuturile
subiacente, sau de lângă un perete. De exemplu: decolarea periostului în trepanația sinusurilor, în
rezecția de coastă; decolarea țesutului conjunctiv pentru evidențierea fibrocartilajului
complementar
o Termocauterizarea în cazul extirpării realizează lui etc. disocierea țesuturilor paralel
cu asigurarea hemostazei. De exemplu: în disecția pentru ablație a unei formațiuni tumorale se
utilizează bisturiul electric permitând secționarea țesuturilor și a vaselor pe măsura executării
disecției, evitând astfel legarea în bloc a mai multor rețele vasculare care ar crea zone
devitalizate.
Tipurile de disecție sunt: disecția boantă, disecția tăioasă și disecția hidraulică (Igna
C. 2009).

Disecția boantă urmărește separarea țesuturilor prin desfacerea legăturilor dintre ele
în planurile de clivaj. Suprapunerea țesuturilor creează aderențe, în cele mai frecvente cazuri,
prin țesut conjunctiv fibros. Ruperea acestor aderențe se face pe cale boantă in lungul
formatiunilor anatomice care trebuie evidențiate. Este o disecție mai dificilă întrucât, rezistența
țesutului nou format este atât de puternică încât, presiunile de desprindere pot duce la pierderea
planului de clivaj cu ruperea organelor disecate. Așa se poate produce în hernia ireponibilă prin
aderențe când, izolarea organului herniat (intestin) de sacul herniar nu mai urmează calea
depunerii straturilor de țesut fibros producând ruperea seroasei prinsă în clivaj și a întregului
perete al organului.

Recunoașterea planului de clivaj se face după aspectul fibros, lamelar și albicios deosebit
de celelalte structuri din zonă.
Disecția tăioasă constă în separarea țesuturilor rezistente prin secționarea lor. Masa de
țesut care nu cedează la dilacerare, datorită aspectului voluminos și consistenței este bine
individualizată, pentru a recunoaște formațiunile anatomice din ea. Pentru o bună
individualizare se poate recurge la divizarea boantă a masei de țesut în porțiuni mai mici,
folosind pensa hemostatică, pentru a permite examinarea prin transparență și secționarea.
Așa se întâmplă în hernii, tumori când țesutul organizat nu permite izolarea fără riscuri.
 Disecția hidraulică se bazează pe presiunea exercitată de lichidul injectat în straturile
anatomice. Injectarea unei soluții izotonice ,clorurosodice permite disecția straturilor prin
ruperea legăturilor dintre ele , fara a interesa viabilitatea acestora.

In general, disecția chirurgicală utilizează toate tehnicile de desprindere a țesuturilor,

alternând procedeele boante cu cele tăioase raport cu consistența țesuturilor. Manoperele trebuie
executate cu atenție pentru a nu traumatiza excesiv, a nu devitaliza prin rupturile ligaturile
vasculare și a nu contamina zona disecată. Un rol reosebit îl are asigurarea hemostazei atât
pentru vizibilitate în disecție cât și pentru evoluția ulterioară a focarului.

4.1.3. Centeza

Centeza sau puncția este manopera chirurgicală prin care, cu ajutorul unui ac sau al unui
trocar, se pătrunde într-o cavitate anatomică sau neoformată a organismului, într-un organ cavitar
sau în orice alt țesut.
După scopul urmărit puncțiile pot fi: exploratoare și terapeutice.
Puncția exploratoare sau de diagnostic urnărește:
evidențierea unei colecții (abces, hematom, chist);

recoltarea de conținut (sânge, urină, sinovie, lichid peritoneal, puroi) pentru examen
de laborator.

prelevarea de probe din organe (puncție biopsică) pentru examen de laborator.

Puncția terapeutică poate fi:

evacuatoare când urmărește îndepărtarea colecțiilor patologice acumulate în cavități

(hidroperitoneu, hidrotoraX' hemotorax, hidartroză etc.), gazelor (rumen, colon, cecum
etc.);
medicamentoasă prin introducerea unor medicamente În cavități.
După modul în care se realizează recoltarea sau evacuarea acumulărilor patologice,
puncțiile pot fi: simple și aspiratoare.
puncția simplă sau gravitațională asigură evacuarea conținutului lichid cu
densitate și vâscozitate redusă, care, prin declivitate, curge prin lumenul acului;
 puncția aspiratoare când la acul de puncție se adaptează seriga sau tubul de la
aspiratorul chirurgical.
Pentru denumirea puncțiilor se utilizează numele organului sau țesutului puncționat la
care se adaugă sufixul „centeză”. De exemplu: celiocenteză, ruminocenteză, cecocenteză,
sinoviocenteză, artrocenteză etc.
Executarea centezelor implică o bună cunoaștere a topografiei regiunii și respectare a
regulilor de asepsie și antisepsie indiferent de natura colecției. Regulile care se impun în această
manoperă sunt:
pregătirea mecanică și chimică a locului de puncție;
respectarea locului de elecție pentru a nu traumatiza accidental cordoanele vasculo-
nervoase, cartilajele articulare etc.;
puncțiile exploratoare pentru evidențierea unor colecții se vor executa în partea
antideclivă a tumefacțiilor sau a cavităților;
puncțiile evacuatoare se practică în punctul cel mai decliv al colecției, uneori
imprimând animalului poziția necesară evacuării cât mai complete a colecției;
evacuarea unor conținuturi lichide din cavităti naturale (ex. peritoneală) să se facă în
cantități care să nu influențeze echilibrul umoral și barostatic;
după penetrarea pielii, acului de puncție i se va imprima o direcție ușor oblică de
câțiva mm, apoi vor fi puncționate țesuturile profunde, încât, după extragerea acului, orificiul
cutanat să nu corespundă cu cel din țesuturile puncționate evitând comunicarea ce exteriorul;
pentru centezele evacuatoare, ținând cont de vâscozitatea colecțiilor, se utilizează ace
sau trocare cu calibru mare și vârf scurt și ascuțit;
adaptarea la trocar sau la ac a dispozitivelor de aspirație se va face
prin intermediul unui cateter pentru a evita accidentele cauzate de deplasările necontrolate ale
acului în timpul mișcărilor brusce ale aninłalului;
centezele evacuatoare ale segmentelor tubului digestiv se execută în centrul unei
suturi în bursă a seroasei viscerale care va asigura închiderea orificiului de puncție, prevenind
astfel contaminarea ulterioară.
 4.1.4. Explorarea, expunerea, exteriorizarea și fixarea chirurgicală

Explorarea chirurgicală este o investigație intraoperatorie utilizând inspecția și palpația

pentru confirmarea, completarea sau corectarea diagnosticului preoperator. Este un timp
obligatoriu al oricărei intervenții terapeutice care va orienta planul operator.
Examenul clinic coroborat cu investigațiile paraclinice furnizează elemente care să
orienteze explorarea chirurgicală. Explorarea se execută metodic căutând leziunile responsabile
de aspectele clinice. Neconcordanța dintre acestea impune extinderea explorării pentru a
identifica și alte tulburări (Igna C.,2009).
Expunerea chirurgicală este o manoperă foarte importantă care asigură vizualizarea
leziunilor și a altor elemente care compun focarul patologic. Se realizează prin depărtarea
adecvată a marginilor plăgii cu ajutorul instrumentelor (depărtătoare, pense tractor etc.) și
poziționarea animalului pe Inasă încât operatorul să dispună de accesul vizual în zona suspectă.
Țesuturile și organele de vizualizat sunt aduse în câmpu l operator, în timp ce organele din
vecinătate și care nu prezintă modificări sunt deplasate în afara spațiului vizual.
Exteriorizarea mărește posibilitatea de vizualizare a țesuturilor sau organelor suspecte
prin aducerea lor la nivelul plăgii cutanate sau În afara ei. Această manoperă facilitează execuția
unor timpi operatori (diereza, sinteza) și reduce posibilitatea contaminării când se intervine pe
segmente ale tubului digestiv. De exemplu: exteriorizarea sacului ruminal pentru ruminotomie,
exteriorizarea stomacului, sau unei anse intestinale în gastrotomie, respectiv enterotomie.
Fixarea este manopera chirurgicală ce permite menținerea exteriorizării unui organ.
Fixarea se poate realiza manual de către un ajutor, dar prezența mâinilor în câmpul operator
incomodează operatorul. Frecvent se poate efectua cu dispozitive speciale fixate pe marginile
plăgii cutanate și pe marginile plăgii din peretele organului, sau prin utilizarea unor fire de
sutură. Fixarea cu fire neresorbabile (pexia unui organ) se realizează prin trecerea firului prin
marginile musculo-cutante, apoi în formă de U prin sero-musculoasa organului și se revine la
marginile plăgii cutanate unde se execută nodul. Ancorarea a patru astfel de legături menține
organul în câmpul operator. Datorită fixării la marginile plăgii cutanate este o metodă de
prevenire a contaminării cavității abdominale cu material septic din lumenul rumenului,
intestinului sau altui organ exteriorizat.
 4.2. Exereza

Exereza este manopera chirurgicală de extirpare parțială sau totală a unui organ sau țesut.
Se definește prin adăugarea sufixului „ectomie ” la denumirea țesutului sau organului respectiv.
De exemplu: histerectomie, ovariectomie, orhidectomie, enterectomie, necrectomie etc. Metoda
se realizează printr-o serie de manopere, ca:

o Excizia — reprezintă îndepărtarea unui țesut cu ajutorul instrumentelor tăioase.

De exemplu: excizia unui lambou cutanat, a unui fragment din mușchi, tendon, etc. Menționăm
faptul că termenul se referă în general la țesuturi moi.
Exciziile cutanate, aponevrotice și musculare se întâlnesc în special în chirurgia plastică
prin regularizarea marginilor defectelor, îndepărtarea exceselor, a transformărilor patologice
pregătind terenul pentru sinteza țesuturilor.
oAmputatia constă în secționarea transversală și îndepărtar porțiunii distale dintr-o
extremitate corporală. Se poate executa în scop economic (coarne, coadă, cioc), terapeutic
(membre, ongloane, penis) și estetic (coadă, urechi).

Dezarticulația reprezintă amputația unei porțiuni distale dintr_o extremitate corporală cu

schelet osos (membre, coadă) practicată la nivelul unei articulații.

o Rezecția constă în îndepărtarea unei porțiuni dintr-un organ cu ajutorul

instrumentelor tăioase. Se utilizează pentru îndepărtarea de porțiuni din organe și țesuturi
alungite (intestin, vase, nervi, tendoane). Manopera se execută prin practicarea, în lungimea
organului sau țesutului, a două incizii paralele transversale între care se face rezecția (intestin,
coastă, nerv etc.). Rezecția se utilizează și pentru exereza completă sau partială a unui organ:
stomac, splină, uter etc. In raport cu întinderea rezecției se folosesc termenii de rezecție gastrică
totală sau subtotală, histerectomie totală sau subtotală. etc. In stomatologie se executa rezecție
dentară (rezecția colților) și rezecție apicală (îndepărtarea parțială a rădăcinii dinților) în
tratamentul granuloamelor.

o Ablația definește manopera de extirpare a unui țesut sau organ utilizând

instrumentele tăioase. Termenul se utilizează pentru îndepărtarea glandei lacrimale, globului
ocular, mamelei, tumorilor, ovarelor, testiculelor etc. Spre deosebire de excizie ablația folosește
manopere multiple: disecție, decolare, dilacelare, excizie).

o Raclajul constă în distrugerea și îndepărtarea unor țesuturi existente sau de

se
neoformație cu consistență crescută. Manopera execută cu reneta, lingura Volkmann și cuțitul
 se din
Buss. Prin raclaj îndepărtează țesuturile devitalizate, necrozate sau neoformate cavități
naturale, de pe tendoane (cheloid), din oase (osteomielită' necroza cartilajelor) din alveole
dentare, fistule purulente (fistula grebănului), ulcere etc.
Rabotajul dentar este o metodă de raclare, răzuire a crestelor dentare dezvoltate
consecutiv tocirii anormale a tablei dentare. Pentru aceasta se folosește pila de rabotaj sau freze
speciale cu discuri sau pietre abrazive.

o Avulsia definește exereza țesuturilor cornoase (copită, onglon, unghie) și se

realizează prin smulgere. În terapeutica podologică întâlnim avulsia parțială a peretelui cutiei de
corn în caz de seimă, avulsia parțială sau totală a tălpii în necroza țesutului velutos, avulsia totală
a cutiei de corn prin întreruperea angrenajului podofil-cherafil.

o Histotripsia cuprinde procedee de exereză aplicate la țesuturi sau organe

pediculate. Prin strivirea țesuturilor de la baza acestor organe se realizează exereza bruscă, sau
exereza treptată când compresiunea determină staza sanguină și delimitarea treptată prin proces
de necrobioză. Variantele histotripsiei sunt:

strivirea liniară este procedeul de exereză ce utilizează pense speciale care execută
zdrobirea, hemostaza și separarea țesuturilor. Așa se produce în orhidectomie cu pensa Reimers,
ovariectomie cu ovariotomul Hetzel, tonsilectomie cu amigdalotomul etc.
torsiunea este procedeul de exereză obținut prin răsucirea pediculului în jurul axului
propriu până când se rupe. Torsiunea poate fi limitată când răsucirea se realizează între două
pense hemostatice aplicate pe pedicul la distanță de 1-1,5cm, în raport cu grosimea acestuia și
torsiune nelimitată în care răsucirea se face pe tot cordonul (pedicul) ruperea realizându-se la
orice nivel pe pedicul, producând exereza.
ligatura se aplică la formațiuni pediculate localizate la exteriorul organismului.
Exereza se produce treptat datorită procesului de necrobioză lentă consecutiv întreruperii
circulației sanguine provocate de ligatură. Exereza prin ligatură se aplică la coarne, coadă, penis,
papilomi etc.
Dacă pediculul organului este gros se aplică ligatura elastică pentru a realiza o
compresiune lentă acționând tot pe principiul stazei vasculare. Această ligatură se aplică la penis,
uter, coarne, coadă etc. La coadă și coarne se aplică inele speciale destinate acestui scop.
o Fenestrałia este procedeul de exereză osoasă sau cartilaginoasă. Procedeul permite
pătrunderea într-o cavitate osoasă (cutia craniană, canal medular, canal neural, cornet dentar) sau
într articulație. Variantele fenestrației sunt:
 Trepanația este procedeul care utilizează trepanul pentru pătrunde în cavitatea
craniană (cenuroză cerebrală), sinusuri (sinuziĘ) cavitatea nazală (neoplasme nazale, corpi
străini, rezecția corneților nazali), placa osoasă dentară maxilară sau mandibulară pentru extracții
dentare prin respingere. Accesul operator în aceste cavități osoase se creează prin exereza unei
porțiuni din os sub formă de rondelă cu ajutorul trepanului.

Extruzia este manopera de îndepărtare a unui cartilaj articular (menisc, disc

intervertebral). Tehnica utilizează dălți, freze, burghie sau clești speciali.

Burghierea, sfredelirea sau forarea reprezintă manopera prin care se execută găuri în
os cu ajutorul burghiului. Prin această metodă se realizează orificiile prin care se introduc
materialele de osteosinteză (cerclaje, șuruburi, broșe, tije).

Frezarea reprezintă tehnica de așchiere a țesuturilor dure. Se practică în special

pentru exereza țesutului dentar utilizând freze speciale. La nivelul cavității craniene se poate
practica decalotarea cu ajutorul ferestărului electric sau dălții, creind accesul operator larg pentru
emisferele cerebrale.
Laminectomia este manopera de exereză parțială a apofizelor vertebrale pentru a
crea accesul operator la canalul neural. Se realizează cu clești speciali, freze și pense ciupitoare.

4.3. Sintezele chirurgicale

a
Sinteza chirurgicală reprezintă manopera de reconstituire integrității anatomice a
țesuturilor care au suferit discontinuităȚi traumatice, accidentale sau intenționate
(operatorii)(Ciobanu Igna C 2009).

Refacerea continuității unui țesut se poate realiza prin:

▪ sutură (cusătură, rafie)

▪ lipire (procedee adezive)

▪ sutură mecanică (agrafare)

▪ fixare mecanică (osteosinteză)

 Pentru reușita sintezei chirurgicale se impune respectarea următoarelor reguli:
respectarea cu strictețe a asepsiei și antisepsiei tuturor etapelor și gesturilor;
asigurarea unei hemostaze perfecte;
refacerea planurilor anatomice se realizează din profunzime spre suprafață, atunci
când sutura necesită execuția în mai multe planuri suprapuse;
respectarea vascularizației și intervației zonei reconstituite;
afrontarea să se realizeze între țesuturi de același fel, respectând cât mai fidel
topografia, forma și funcționalitatea țesutului sau organului reconstituit;
între marginile afrontate să nu se interpună țesuturi învecinate sau avivate;
marginile afrontate să fie drepte și sănătoase;
materialele folosite pentru reconstituire trebuie să fie tolerate de către țesuturi și
să se asigure rezistența afrontării până la realizarea vindecării și a formării unei structuri
biologice rezistente (cicatricea).

4.3.1. Suturile

Sutura, cusătura sau rafia reprezintă manopera chirurgicală de refacere a continuității

țesuturilor sau a planurilor anatomice, care au suferit discontinuități, consecutiv actului operator
sau traumatismelor accidentale, utilizând materiale de sutură. Această refacere însoțește orice act
operator care, în tehnica sa, a inclus și diereza sau exereza țesuturilor.
Sutura se indică pentru:

restabilirea continuității țesuturilor sau planurilor anatomice câmpul operator;

refacerea continuității țesuturilor consecutiv injuriei m accidentale;
închiderea plăgilor penetrante care au afectat cavități (abdomen, torace) și a
plăgilor organelor cavitare stomac, vezică urinară etc.).
solidarizarea unor structuri mobile de unele fixe (colonopęî)ą omentopexie);
fixarea unor drenuri la piele pentru a nu fi pierdute;
închiderea plăgilor vaselor mari, care prezinta riscul hemoraăî mortale, sau a celor
care nu beneficiază de celelalte metode hemostază.
Contraindicațiile suturii vizează plăgile contuze susceptibiłe de infecții cu anaerobi,
precum și plăgile care supurează putemic; inciziile de evacuare a colecțiilor purulente și
structurile anatomice insuficiă vascularizate.
 In general, vor beneficia de sutură, toate plăgile, indiferentă: vechime, dacă se asigură
drenajul corespunzător și se respectă regulile de asepsie și antisepsie. O plagă suturată corect are
șansele cicatrizări rapide și cu mai puține sechele funcționale.
Materialele utilizate în sutură trebuie să asigure țesuturilor, separate operator sau
accidental, până la formarea cicatrici rezistente. Calitățile materialului de sutură ideal ( Igna
CNN ) se referă la:
 rezistența la tracțiune asigurând afrontarea marginilă plăgii pentru consolidarea biologică a
cicatricei;
 structură uniformă pe toată lungimea tără a tulb'Xâ procesul de cicatrizare;
 finețe, elasticitate și maleabilitate alunecând ușor țesuturi fără a le secționa;
 ușor manevrabile, traversând țesuturile tără să traumatizeze, să se poată înnoda ușor, iar
nodul să fie rezistent;
 să nu își modifice dimensiunile și calitățile mecanice în contact cu mediile să se lichide
poată conserva ale organismului;și păstra mult timp;
 producerea lor să includă tehnologii simple și economice.
Fossum Theresa Welch, 1997 consideră că la alegerea unui fir de sutură bun trebuie să
ținem cont de următoarele aspecte:
pentru ce perioadă de timp considerăm că este necesară menținerea afrontată a
marginilor plăgii;
9 care este riscul infecției; care este efectul materialului de sutură asupra vindecării
plăgii; ce diametru și rezistență trebuie să posede firul pentru intervenția ce se execută.

4.3.1.I. Instrumentar și materiale pentru sutură

Refacerea integrității țesuturilor se realizează cu instrumentar chirurgical și fire de sutură.

Instrumentarul este adecvat speciei și regiunii pe care se intervine servind la regularizarea
marginilor plăgii (pensă chirurgicală, foarfece), asigurarea hemostazei (pense Pean și Kocher),
contenția marginilor plăgii (pense anatomice și chirurgicale), trecerea firului de sutură prin
țesuturi (ace și pensă port-ac).
Acele chirurgicale sunt de diferite forme și dimensiuni în raport cu țesuturile pe care le
traversează. După modul de manipulare, pot fi ace cu mâner și ace manevrabile cu pensa port-ac.

Acele chirurgicale cu mâner, datorită formei, dimensiunilor și rezistenței lor sunt utile
pentru sutura pielii la animalele mari. Prezintă dezavantajul că grosimea părții care fixează firul
și vârful tăietor sunt fraumatizante. La acestea se adaugă faptul că porțiunea din ac unde se
fixează firul trece de două ori prin țesuturi, respectiv la intrare și la retragere după ce a agățat
firul. De aceea, utilizarea lor s-a restrâns mult.

Acestea chirurgicale cu mâner sunt reprezentate de acul: Mooij, Gerlach, Doyen, Emmet
Descham si Reverdin.
Acul Reverdin reprezintă o combinație de ac cu port ac. El este constituit dintr-un mâner,
care permite o bună fixare în palma operatorului, continuat cu o tijă subțire reprezentând acul
propriu.zis Vârfîll tijei este rotund sau turtit pentru a permite traversarea cu ușurință a
țesuturilor,iar la 3-4 cm. de terminare prezintă o fantă pentru fixarea firului de sutură. Pe partea
lateral stângă a tijei se află un șanț prin care culisează o tijă lamelară, care depășește fanta pentru
fixarea firului pentru sutură. Traversarea vârfului acului prin țesuturi se face cu fanta închisă
pentru a nu agăța țesuturile. Inchiderea și deschiderea fantei se realizează prin acționarea
butonului aflat la unirea mânerului cu tija. Poziționarea butonului este comodă, permițând
acționarea prin simpla împingere eu policele, iar forma și grosimea mânerului asigură 0 prindere
ergonomică, încât manevra este facilă. După traversarea țesuturilor, se acționează butonul pentru
deschiderea fantei,se încarcă fanta cu firul de sutură, după care se închide prin manevrarea
butonului.
Retragerea acului nu întâmpină dificultăți întrucât fanta este închisă Acele manevrabile
cu pensa port-ac pot fi sistematizate astfel:

o După aspectul vârfului sunt triunghiulare sau rotunde în jumătatea de la vârf.

Pentru pătrunderea cu ușurință în țesuturi și traversarea cu traumatism minim, se recomandă ca
vârful să fie foarte bine ascuțit, iar trecerea de la vârf către corp să fie lină și să ofere la mijlocul
curburii o priză solidă pentru pensa port-ac. Acele cu secțiune triunghiulară se folosesc pentru
traversarea țesuturilor cu rezistență mare (piele, aponevroze, fascii) întrucât marginile tăioase
facilitează avansarea acului prin țesuturi.

o După modul de încărcare a firului de sutură, acele manevrabile cu pensa port-ac

pot fi:
 ace cu urechi fixe (cojocărești) de formă rotundă, ovală sau triunghiulară, la care încărcarea
cu fir se face prin introducerea acestuia în ureche;
 ace cu ureche dublă cu resort în care firul se introduce prin presare la nivelul capetelor libere
ale urechii, având forma literei V, Prezintă dezavantajul că urechea se poate dilata și
tramatizează țesuturile;
 ace atraumatice care au firul de sutură montat în continuarea corpului și de aceeași grosime.
Datorită egalității dintre grosimea acului și a firului care îl continuă, se asigură o penetrație
ușoară prin țesuturi și o umplere completă a traiectului format de ac, diminuând astfel
posibilitatea unei hemoragii sau secreții nedorite. Sunt ace atraumatice la care trecerea dintre
vârf și corp este puțin aplatizată pentru a oferi o bună priză în port-ac.

o După formă, acele chirurgicale pot fi:

 ace drepte, asemănătoare celor de croitorie, îndeosebi cele cu vârf rotund. Se utilizează în
special pentru suturile digestive. Ca dimensiuni sunt cuprinse între 20 și 65 mm în care se
încadrează 7 mărimi;
 ace semicurbe (ace sanie) se prezită sub două dimensiuni cuprinse între 20 și 40 mm
lungime, cu vârful triunghiular sau plat și cu urechi cu resort;
 ace curbe, sunt cele mai frecvente și se prezintă sub opt dimensiuni cuprinse între 12-50
mm, secțiunea vârfului fiind rotundă, triunghiulară sau plată. Gradul curburii permite
manevrarea mai ușoară cu pensa port-ac și pătrunderea în profunzime prinzând toate
straturile anatomice ale marginilor plăgii. În suturile pe segmentele tubului digestiv cele cu
secțiune rotundă sunt preferabile celor triunghiulare care, deși pătrund mai ușor marginile
ascuțite ale muchiilor pot leziona inutil țesuturile.
Acul de sutură se alege în funcție de grosimea, consistența și localizarea țesutului care
urmează să fie suturat. El trebuie să fie suficient de lung, încât porțiunea de la vârful acului până
la priza portacului să fie suficientă pentru a traversa țesuturile și a putea fi reapucată cu ușurință
pentru trecerea acului în totalitate prin țesuturi. De asemenea, grosimea firului trebuie să
corespundă diametrului canalului creat de trecerea acului. Atașarea unui fir subțire la un ac mai
gros, în cazul unei suturi la peretele tubului digestiv, edemul inflamator declanșat nu asigură
etanșeizarea completă a canalului format. Datorită acestei necorelări apar scurgeri digestive,
chiar și după cele șase ore necesare pentru colmatarea fibrinoasă (Igna C. 2009).
Pensa port-ac reprezintă instrumentul cu ajutorul căruia manevrează acele la trecerea lor
prin țesuturi. Există o div Se forme și dimensiuni de pense, dar cea mai utilizată este
pensaersitate de model Mathieu. Ea prezintă două brațe articulate, prevăzute la un capăt cu
striatii, ca pensa hemostatică, pentru fixarea acului, iar Ia celălalt capăt are sistemul de strângere
și fixare a brațelor. Prezintă avantajul că se mulează ușor în podul palmei, fiind ergonomică, iar
capătul care prinde firul realizează o priză atât de puternică încât acul nu-și modifică poziția în
port-ac decât prin manevrarea de deschidere și închidere a brațelor pensei. În raport cu
dimensiunile ei ea poate fi utilizată atât pentru suturi la suprafață, cât și pentru suturi profunde.
 Practica a demonstrat că în cazul lipsei accidentale a pensei portac, manevrarea acului
pentru sutură se poate realiza, cu atenție și cu pensa hemostatică.

Firele de sutură sunt materialele care asigură menținerea în contact a marginilor plăgii
până la formarea cicatricei. După modul de obținere pot fi de origine animală, vegetală și
sintetică, de grosimi diferite.
În general, grosimea firului trebuie corelată cu tensiunea țesutului în care se implantează.
De rezistența firului depinde menținerea afrontării țesuturilor. De aceea, pentru siguranța suturii,
utilizarea unor fire supradimensionate este un avantaj, deși trauma împlantării este mai mare. De
aceea, în prezent, pe plan mondial, datorită diversității firelor de sutură, s-a acceptat ca unic
sistem de clasificare, din punct de vedere al calibrului, sistemul metric adoptat de Farmacopeea
Europeană (EP) deși pe ambalaj este marcată și numerotarea din Farmacopeea Americană (USP).
Firele de sutură reprezintă corp străin pentru țesuturi, de aceea organismul reacționează
prin modificări minime locale ce durează cel putin cinci zile.

În raport cu modul de preparare și utilizare, firele pentru sutură pot fi resorbabile și

neresorbabile.
Firele resorbabile (absorbabile) sunt metabolizate și asimilate de organism în timpul
cicatrizării și după formarea cicatricei. Sunt confecționate din material biologic (de origine
animală), sau din materiale sintetice (acid poliglicolic). Utilizarea lor se adresează suturilor
interne ca: țesutul subcutanat și fascii, țesutul muscular, viscere (exceptând mucoasa segmentelor
tubului digestiv pentru cele de origine animala), legături vasculare etc. După modul de preparare
pot fi nłonofilament sau multifilament, grosimea variind cu specia la care se utilizează.
Firele de sutură resorbabile, de origine animală, sunt reprezentate de catgut și firul de
colagen.

Catgutul este firul cel mai utilizat pentru suturile și ligaturile interne. Se prepară din
submucoasa intestinului de oaie, mai rar de bovine și suine, în urma unor procese tehnologice
complexe având în vedere sterilizarea materialului. Procesele tehnologice sunt reprezentate de
curățire, degresare, laminare, uscare, întindere, împletire, sterilizare prin tindalizare. Se livrează
bobinat (0,5-1,5m) și ambalat în soluție antiseptică și conservantă de oxid de etilenă.
Totuși au fost cazuri când prin catgut au fost transmise boli ai căror germeni sunt
sporulați și se află în sol (tetanos). De aceea oile de la care se recoltează intestinele se întrețin în
condiții speciale, pe pășuni indemne de spori ai bolilor telurice.

Păstrarea firului de catgut în fiole sau plicuri cu lichid antiseptic menține starea lui de
hidratare încât, după dezambalare poate fi ușor manevrat. Contactul mult timp cu mediul extern
duce la uscarea lui și transformarea într-un fir dur, încât trecerea prin țesuturi și executarea
nodului sunt gesturi influențate în sens negativ. Pentru aceasta se recomandă ca timpul de contact
cu mediul să fie cât mai scurt.

În prezent se comercializează sub diferite forme (înfiolat, bobinat, infoliat) și grosimi,

respectiv de la cinci la zero, cel mai subțire, până la cinci considerat cel mai gros. Implantat în
țesuturi se resoarbe În 8-14 zile în funcție de grosime, specie, organul suturat, vascularizația
țesutului respectiv, prezența infecției, PH-ul țesutului etc, La nivelul seroaselor și mucoaselor
firele de catgut se resorb mult mai rapid decât în țesutul muscular. De asemenea, modul de
manevrare în timpul suturii influențează durata resorbției, proces care începe mai repede de la
nivelul unde firul a fost deteriorat, afectand calitatea suturii.
Tratarea firului de catgut cu diverse săruri (de iod sau ale cromic) determină creșterea
timpului de resorbție prin reducereaacidului intesității reacției tisulare datorită reducerii gradului
de hidratare catgutului, crescându-i rezistența la tracțiune și timpul de remanenta în țesuturi.
Farmacopeea Statelor Unite ale Americii (U.S.P.), referindu- se la modul de obținere al
catgutului îl clasifică în 5 tipuri: tip A- Plain (netratat), tip B-tratat superficial cu crom, tip C-
tratat mediu cu crom tip D-tratat extra cu crom și tip E-tratat cu iod (Igna C. , 2009)

Catgutul implantat în țesuturi, în raport cu modul de preparare absoarbe apă, își mărește
volumul, determinând o slăbire a nodului și a suturii încât, tensiunea redusă de afrontare
împiedică sau prelungește procesul de cicatrizare, expunând la complicații în special în suturile
abdominale (eventrații). După hidratare se declanșează reacția tisulară în care macrofagele
dezagregă și digeră catgutul. Întrucât catgutul este o albumină străină organismului, poate
provoca o sensibilizarea acestuia, iar la o nouă operație, în care sutura se face cu catgut, pot să
apară fenomene de anafilaxie. Aceste reacții de tip anafilactic pot fi cauza aderențelor peritoneale
sau a formelor de epiplonită postoperatorie.
Consecutiv implantării firului de catgut în țesuturi intensitatea reacției tisulare este
diferită. Uneori, în suturile digestive (Igna C, 1996) se constată apariția frecventă a reacției
inflamatorii cu formarea de microabcese la locul de implantare. Procesele supurative determină o
reacție inflamatorie importantă în jurul firului cu demararea fenomenului de resorbție mai
devreme decât normal. Această reacție duce la scăderea rezistenței firului. Catgutul simplu se
4 0
resoarbe în 8-1 zile, fiind citate și perioade de 30-120 zile. Firele groase au perioadă de
resorbție mai lungă, chiar de peste 120 zile. Catgutul cromat se resoarbe în totalitate în 60-90
zile.
 În general, resorbția catgutului prezintă o variabilitate individuală marcantă,
timpul de dezagregare variind de la 3-4 zile la unii indivizi, la peste șase luni la alții. Fiind o
proteină străină organismului poate provoca o hiperleucocitoză atât locală cât și generală.
Reacția generală poate fi însoțită de fenomene de anafilaxie, pe când cea locală determină
proteoliza rapidă a firului.

Firele de colagen sunt fire de sutură resorbabile de origine animală preparate prin
prelevare de țesuturi fibrilare din diferite zone ale corpului animal. Astfel, se prepară din
tendoane de vițel, ren, cangur, balenă, pisică, șobolan, din tunica mijlocie a aortei de bou, din
aponevroza lombară a animalelor mari și chiar din piele. Firul preparat din tendonul flexorului
profund al falangelor de bovine se utilizează în microchirurgie și oftalmologie.

Deși introducerea lor în practică datează de peste 80 de ani, prelucrarea manuală destul de
complicată a redus utilizarea lor, recunoașterea calității acestor fire revenind în actualitate după
anul 1965 când s-a reușit prepararea „colagenului reconstituit” demonstrând superioritatea
acestuia față de firul de catgut (Igna C. 2009). În prezent firele de colagen și-au extins aria de
utilizare, deși au apărut firele sintetice.

Firul de colagen preparat din tendoane poate fi utilizat în rafie fie ca atare, fie sub formă
cromată. Deși are o largă utilizare, prezintă dezavantajul că firul nu are o calibrare uniformă pe
toată lungimea, la care se adaugă modul pretențios de conservare (-2 până la -40C sau imersie în
soluție de cloramină 2%, penicilină) iar păstrarea mai mult timp îi reduce rezistența.
Firele obținute din fâșii de piele prezintă dezavantajul unei integrări tardive provocând
reacții ample din partea țesutului unde au fost implantate, dermul suferind un proces de
metaplazie și hiperplazie cu formarea unui țesut elastic de neoformație. La utilizarea de fâșii de
piele nedezepidermizate se constată că epidermul dispare după aproximativ 3-4 săptămâni, iar
glandele sebacee după aproximativ 3 luni, locul lor fiind luat de celule macrofage migrate din
țesutul de granulație (Igna C, 2009).

Firele de colagen reconstituite sunt superioare firului de catgut, utilizarea lor în suturi
fiind recomandată de:

omogenitate histologică, pe când firul de catgut conține și resturi de glande

digestive, fibre musculare, lipoizi;

reacția inflamatorie indusă este redusă și nu influențează negativ evoluția procesului

de reparație;
 rezistența mai mare la tracțiune, de circa 4 ori mai ridicată față de catgut, datorată
orientării pluridirecționale a fibrelor constituiente;

posedă proprietăți germicide datorită modului de preparare;

generarea de reacții imunitare minime, sau chiar nule;
resorbția completă mai tardivă, în 15-20 de zile, iar firele cromate în 60 de zile;
reacții aderențiale minime;

buna elasticitate și manevrabilitate a firului.

Dezavantajul firelor de colgen reconstituit se referă la rezistența scăzută la tracționarea
celor de calibru mic și, uneori, resorbția prematură „in vivo”
Datorită rezistenței, manevrabilității și tolerabilității de către țesuturi au fost confecționate
plase și foițe de colagen pentru închiderea plăgilor operatorii sau accidentale, cu deficit de
substanță și sub tensiune, localizate la nivelul pereților abdominali (hernii), viscerelor, fixarea lor
făcându-se în general cu substanțe adezive (compuși acrilați).
Firele de sutură resorbabile sintetice se prepară din acid poliglicolic (P. G.A.),
acidpoliglactic (P.L.A.) și polidioxanon (P.D.S.).
Firele din polimeri P. G.A., tratate cu extracte de acid hidroxiacetic sunt formațiuni
filamentoase fine, comercializate sub denumirea de: Dexon, Dexorit, Maxon, Ercedex. Se
confecționează din împletirea firelor de P.G.A., numărul firelor dând calibrul firului. Se livrează
sub formă de jurubite de 0,5-lm lungime ambalate în plic de plastic sau staniol, sterilizat prin
radiații gamma. Firele de calibru mic pot fi montate la ace atraumatice.
Firele sintetice din P.G.A. sunt larg utilizate în chirurgie (suturi' ligaturi) datorită
următoarelor calități:
rezistența mai mare decât a catgutului cromat (de 1 ,5-2 ori);

buna elasticitate făcându-l ușor manevrabil, se înnoadă ușor, iar nodurile sunt bine
strânse. Totuși, pentru siguranță, practica recomandă executarea a trei noduri.

menținerea forței de tensiune, atât în prezența lichidelor normale, cât și a celor infectate
nefiind hidrofob și nici gonflabil;
resorbția este regulată și se realizează în totalitate după 4050 zile putându-se prelungi
până la 80 de zile fără a provoca inflamații sau reacții de corp străin;
resorbția se produce printr-un proces lent de hidroliză, perioadă în care rezistența
firului cedează treptat, de obicei spre sfârșitul procesului, încât la 60 de zile mai păstrează încă
20% din rezistența inițială;
 utilizat pentru suturi pe segmentele tubului digestiv nu se modifică în primele 5 zile,
spre deosebire de firul de catgut care, expus sucului duodenal, își pierde rezistența în prima zi.
De aceea poate fi utilizat și la sutura mucoasei acestor segmente (Igna C. , 1996).
Totuși, datorită confecționării prin împletirea mai multor fire, firul PGA este ușor
abraziv, având un efect de fierăstruire asupra țesuturilor inflamate pe care le traversează.
Firul poliglactic (P.L.A.) este un polimer sintetic resorbabil de glicolid și lactid -în
proporție de 9/1. Produsul este comercializat sub denumirea de Vicryl.
Vicrylul se prezintă sub formă monofilamentară (firele subțiri) sau sub formă
polifilamentară (fire groase) de culoare violet. Dispunerea lactidului în fir reduce afinitatea
acestuia pentru apă menținându-i rezistența mult timp. Rezistența firului nu este independentă de
calibrul firului, fiind influențată doar de intensitatea solicitărilor mecanice, de variațiile de
temperatură și pH. De aceea firul PLA, indiferent de calibru, prezintă o rezistență mecanică
superioară firelor PGA și catgutului. Este considerat mai rezistent și decât firele neresorbabile
sintetice (mătase, Prolen, Poliamid, Mersilen). Totuși, rezistența lui este diminuată de mediul
alcalin și de creșterea temperaturii.

Vicrylul poate fi înnodat ușor, obținând noduri fixe și sigure, este ușor
manevrabil datorită obținerii prin împletire (fire mai groase) acoperirii cu un amestec copolimer.
Nu irită țesuturile încât reacția acestora este redusă și de scurtă durată indiferent de starea
fiziopatologică a țesutului la locul implantării.

Resorbția firului de Vicryl se face prin hidroliză, în prima fază (21 zile) nu se evidențiază
nicio participare enzimatică. Acțiunea începe după 21 de zile și se încheie după 70 de zile. În
cazul suturilor intestinale hidroliza este mai rapidă. Menționăm faptul că raportul dintre
vindecarea leziunilor afrontate cu Vicryl și rezistența firului este sinergic, încât la 70 de zile
leziunile suturate nu se mai recunosc, iar resorbția completă a firului se realizează până la 90
zile.
Firul de Polidioxanon (P.D. S.) s-a impus până în prezent ca fiind cel mai bun material
sintetic resorbabil monofil. Este considerat firul care se apropie cel mai mult de cerințele
materialului de sutură ideal, prin:
 pierderea înceată a rezistenței mecanice, încât, după 14 zile de la implantare,
rezistența păstrată este de 75%, după 28 de zile de 50%, iar după 56 zile de 14% (Igna C., 1996);
 determină distrucții tisulare minime fiind monofil, elastic, cu suprafață netedă și
penetrabilitate foarte bună;
  nu prezintă capilaritate, deci nici potențial de cantonare sau difuzie a infecției,
putând fi utilizat în țesuturile infectate;
 timpul de resorbție este de peste 180 de zile;
 rezistență mare la tracțiune, depășind-o pe a firului monofil neresorbabil (nylon,
polipropilenă), iar fața de catgut este de două ori mai rezistent;
 se înnoadă ușor obținând un nod sigur datorită suprafeței sale netede;
 este bine tolerat de țesuturi producând reacții minime, iar histologic nu se
remarcă macrofage, granulocite sau celule gigant,
Sub aspectul manevrabilității firul PDS este considerat a fi t mediocru în comparație cu
celelalte fire resorbabile sintetice PGA sau pLA. Resorbția se face prin hidroliză care, începe
după aproximativ 75 de zile și se încheie în 90-120 de zile.
Firele neresorbabile nu sunt lizate de țesuturi, urmând a fi scoase, sau se inchistează, de
aceea se utilizează frecvent la suturile externe. Prezintă avantajul că sunt rezistente și mențin
permanent etanșeitatea straturilor suturate.
După origine firele neresorbabile pot fi: naturale, sintetice și metalice.

Firele neresorbabile de origine naturală sunt:

o Mătasea chirurgicală care se prepară din produsul de secreție al viermilor de

mătase (Bombix mori). Firul natural se răsucește sau se țese rezultând fire de diferite grosimi
care se sterilizează prin fierbere sau autoclavare. Păstrarea se face în folii uscate, întrucât mediul
lichid îi scade rezistența mecanică. Pentru creșterea consistenței și rezistenței firelor și pentru a
reduce capilaritatea acestora se pot trata cu silicon sau ceară și colora cu iod sau albastru de
metilen.
Firul de mătase prezintă rezistență mare la tracțiune, este mai ușor manevrabil, nodul se
execută cu ușurință și prezintă siguranță. Deși este bine tolerat de țesuturi prezintă dezavantajul
transmiterii infecției prin capilaritatea sa, putând genera traiecte fistuloase care împiedică
reparația.
Mătasea chirurgicală se recomandă pentru sutura muco- mucoasă a segmentelor tubului
digestiv, firul eliminându-se în lumenul organului în câteva luni.

o Firul de in este mai ușor manevrabil, se mulează pe țesuturile suturate, este

nederapant și permite formarea unui nod stabil. Utilizat în suturile rumenului și intestinului este
invadat de celule conjunctive care, în decurs de 1-3 luni îl transformă în țesut fibros asemănător
resorbției.
 Produsul prezină dezavantajul că starea de capilaritate favorizează transmiterea infecției
și chiar fistulizarea. Această însușire poate fi atenuată prin tratamente speciale aplicate firului.
Deși firul este bine tolerat de țesuturi, după implantare, determină reacție inflamaton.e locală, de
aproximativ 20-30 zile favorizând dezvoltarea unui proces aderențial.

o Firul de bumbac este considerat unul din cele mai bune fire naturale. Se prezintă
de calibre diferite datorită numărului de fibre utilizate la împletire.
Este considerat un material de sutură rezistent, se înnoadă ușor nodul prezintă stabilitate
deosebită și nu se îmbibă cu lichidele tisulare,volumul său rămânând constant. Degradarea firelor
implantate în țesuturi debutează la un an, prin fragmentare mecanică, urmată de 0 fază
resorbtivo-reacțională care, după 2 ani se finalizează prin formarea granuloamelor de corp străin.
Tolerabilitatea în țesuturi a firelor de bumbac este redusă comparativ cu suturile de in,
declanșând fenomene reacționale. Datorită capilarității favorizează transmiterea infecției.

o Setolina sau Crinul de Florenła se prepară din glandele sericigene ale viermilor
de mătase prin tratare cu diferite substanțe, mărindu-i astfel rezistența. Sterilizarea firului se
realizează prin fierbere sau autoclavare și se conservă în alcool glicerinat. Se livrează în tuburi,
iar calibrarea lui este definită de culoare: violet cel mai subțire și galben cel mai gros. Întrucât nu
se umflă prin imbibiție, este rezistent și nederapant, firul se utilizează la suturi rezistente (hernii,
tendoane, vase etc.). Fiind mai puțin maleabil nu se recomandă pentru suturile digestive, întrucât
este mai tăios, iar capătul nodului poate traumatiza organele din vecinătate.

o Firul de păr din coamă sau coadă de cal este folosit la suturi fine executate la
mucoase, iar cutanat în operații estetice. Este rezistent, bine tolerat de țesuturi și nu se îmbibă cu
lichide. Prezintă dezavantajul că fiind mai rigid alunecă ușor, nodul se execută mai greu și nu
prezintă siguranță, la care se adaugă rigurozitatea sterilizării prin două fierberi și conservarea în
acid fenic 0,5% sau alcool de 700 o Firele ordinare de lână se manevrează ușor și sunt rezistente,
dar prezintă dezavantajul capilarității accentuate și reacției tisulare pe care o generează.
Firele neresorbabile din material sintetic tind să devină tot mai folosite în rafii datorită
calibrării uniforme, rezistenței și tolerabilității de către țesuturi (nu determină hiperleucocitoză
locală și se închistează în țesuturi dacă nu sunt scoase). Cele mai utilizate sunt: nylonul, firele de
poliester și firele de polietilenă și polipropilenă.

o Nylonul (ata chirurgicală de nylon) poate fi monofil sau polifil prin răsucire,
împletire sau țesere.
 Nylonul monofil este uniform calibrat, rezistent, necapilar, nehigroscopic și rezistent la
acțiunea sucului digestiv. Degradarea lui este lentă (aproximativ 15% pe an) și se realizează prin
procesul de hidroliză.
Prezintă dezavantajul nesiguranței nodurilor care se execută mai greu datorită
flexibilității reduse (se recomandă 3-4 bucle), nodurile sunt mai dure, iar capetele firelor produc
iritația țesuturilor vecine. Buclele executate cu nylonul monofil au caracter derapant, iar
traumatizarea firului în urechile acului sau în pense favorizează ruperea lui.
Se utilizează pentru suturile muco-mucoase digestive, eliminarea lui realizându-se în
lumenul organului printr-un proces congestiv de respingere.
Nylonul polifil (multifil) obținut prin țesere este mult mai flexibil, se manevrează ușor,
înnodarea este ușoară și sigură, iar desfacerea și deraparea este mult mai redusă decât la nylonul
monofil. Datorită ușoarei manevrabilități asigură o afrontare corectă a marginilor plăgii, încât
cicatrizarea este mai rapidă și uniformă (Igna C., 1996).
Nu se recomandă pentru suturi digestive întrucât țeserea sau împletirea favorizează
difuzarea infecției, cicatricea rezultată este fibroasă și puțin rezistenta, iar capetele nodului pot
constitui suportul formării enteroliților. Tratarea firului cu silicon (Surgilon) reduce reacțiile
tisulare la trecerea acestuia.

o Firele de poliesteri (esterii tereftalici) rezultă în urma împletirii (Dacron, Ethicot)

sau a țeserii (Relon) și apoi a tratării cu silicon (Ticron), teflon (Tevdek, Polydek), nylon
(Mersilene, Terylene) sau a sulfatării (Ethibond, Ligalene). Aceste fire prezintă o foarte bună
r
ezistentă o ca ilaritate redusă și reactivitate tisulară minimă. Prezintă dezavantajul că datorită
elasticității accentuate apare riscul derapării și desfacerii nodurilor, de aceea se recomandă
executarea nodului cu trei bucle,din care prima este dublă.

o Firele de polietilenă și polipropilenă sunt monofilamnt reazultate în urma

polimerizării liniare a hidrocarburilor. Au o bună rezistență, capilaritate redusă, se manevrează
ușor dar necesită ca nodul să conțină cel puțin trei bucle.

o Plasele (meșele) chirurgicale, rezultate din țeserea firelor sintetice pot fi

neresorbabile (Mersilene, Poliester, Prolene, Polipropilenă) sau resorbabile (Vicryl, Dexon) și se
utilizează pentru refacerea pereților cavităților în herniile abdominale. Meșele neresorbabile
aplicate în țesuturi contaminate favorizează cantonarea infecției și fistulizarea.
Firele neresorbabile metalice se confecționeaz din aliaje electric neutre apirogene,
necorozive, sterilizabile prin fierbere, nu se descompun în mediile organismului și nu provoacă
reacții de respingere sau închistare. Sunt reprezentate de fire sau agrafe din oțel inoxidabil,
aluminiu, bronz, cupru cositorit, nichel, vitalium, vanadiu, argint, magneziu, care sunt introduse
și fixate în țesuturi cu ajutorul unor pense speciale.
În prezent, cele mai utilizate sunt agrafele (clipsuri) confecționate din oțel inoxidabil,
care sunt rezistente, nedeformabile și produc un edem local mult mai redus decât firele clasice de
sutură datorită formei lor (literele U, B sau cifra 8). Clipsurile Hemoclips sau Ligaclips se
utilizează pentru legarea vaselor mici sângerânde, iar agrafele Michel pentru sutura pielii, sau
pentru fixarea câmpurilor la piele. Manevrarea agrafelor Michel se realizează cu pensa de aplicat
și scos agrafe.

Afrontarea țesuturilor disociate se poate realiza cu adezivi tisulari care sunt substanțe
cyanoacrylate ce se bazează pe polimerizarea anionică.
Aplicarea produșilor cyanoacrylici necesită instrumentar confecționat din teflon sau
material plastic siliconat, în ultimul timp apărând produse sub formă de spray. De la prima
descoperire a lor În 1949 substanțele adezive s-au impus în sinteza țesuturilor. Dar accidentele
apărute în enteroanastomoze prin desfacerea marginilor afrontate au determinat restrângerea
utilizării metodei. În prezent adezivii cyanoacrylați se folosesc pentru sinteza cutanată în
codotomie, otectomie sau oniectomie. Fossum Theresa Welch, 1997, consideră că persistența
adezivilor în derm poate induce la apariția granuloamelor de corp străin, iar utilizarea într-un
focar septic se soldează cu fistulizare.

4.3.1.2. Clasificarea suturilor

Sinteza țesuturilor este unul din cele mai frecvente gesturi ale chirurgului, de aceea și
criteriile de sistematizare sunt multiple și anume:

 După momentul în care se execută, deosebim:

 suturi primare, care reprezintă faza finală a unei intervenții chirurgicale, sau se aplică în
primele 6-12 ore în plăgile accidentale;
 suturi primare întârziate sau amânate (Ciobanu S., 2009) care se execută în primele 3-5
zile de la producere;
 suturi secundare executate în plăgi mai vechi (peste 7 zile) pentru a grăbi cicatrizarea, după
ce a fost combătută infecția, sau când sutura reprezintă a doua fază a unei tehnici operatorii
(exemplu operația de creare a unui canal artificial în fistula canalului parotidian).
  După gradul de apropiere a marginilor plăgii:
 sutură de afrontare sau închidere;
 suturi de apropiere (de susținere, la distanță) când se prind planuri mai depărtate.
 După gradul de închidere a marginilor plăgii:
 suturi complete (totale) — plaga este închisă pe toată lungimea ei;
 suturi parțiale (incomplete) când o porțiune din lungimea plăgii rămâne deschisă pentru
asigurarea drenajului, sau marginile nu au putut fi afrontate pe toată lungimea plăgii din cauza
pierderilor mari de țesuturi.
 După planurile anatomice pe care le reunesc:
 suturi simple sau monoetajate — reunesc un singur strat;
 suturi etajate (bietajate și trietajate) sau în planuri SUccesive.
 suturi în bloc —prin afrontarea tuturor straturilor interesate o singură sutură.
 În raport cu nivelulplanurilor de sinteză:
 suturi superficiale — sunt suturi monoetajate;
 suturi profunde — încadrează suturile etajate și suturile în bloc.
După natura Țesuturilor sau organelor afrontate întâlnim suturi cutanate, musculare,
tendinoase, aponevrotice, vasculare nervoase, intestinale, osoase etc. În acest caz suturile se
definesc prin adăugarea sufixului „rafie” la denumirea țesutului sau organului la care se execută
sinteza. De exemplu: miorafie, tenorafie, angiorafie, enterorafie, osteorafie etc.
 După materialelefolosite pentru sinteză:
 suturi hemoragice care pot fi cu: fire, agrafe, clipsuri, ace (sutura încolăcită);
 suturi nehemoragice sau uscate executate cu substanțe adezive.
 După modul în care se realizeaza coaptarea marginilor plăgii:
 suturi afrontante (apoziționate) --- margine la margine;
 suturi endoversate (inversate) marginile răsfrânte spre interior;
 suturi exoversate (eversate) marginile răsfrânte spre exterior.
 După gradulpersistențeifirelor în țesuturi:
 suturi cu fir resorbabil;
 suturi cu fir neresorbabil.
 După modul de utilizare a firului:
 suturi în fire separate care se aplică în special la piele, dar și la unele țesuturi și organe
interne;
 suturi cu fir continuu.
 Indiferent de tipul de sutură utilizat, chirurgul va inspecta cu atenție cele două margini ale
plăgii, sub aspectul uniformității, întrucât afrontarea lor trebuie să asigure o apoziționare
perfecta. Marginile de afrontat trebuie să fie egale, fără franjuri și fără tensiune. Regulariazarea
lor se asigură cu foarfeca excizând țesuturile în exces. Aplicarea la fiecare capăt al plăgii a unei
pense hemostatice și tracționarea lor uniformă, executată de un ajutor, permite chirurgului să
aprecieze pregătirea marginilor pentru a fi afrontate prin sutură.
Sutura în fire separate prezintă avantajul că ruperea unui fir, desfacerea unui nod sau
secționarea marginilor plăgii de către fir, nu compromite intreaga sutură, întrucât dehiscența se
produce localizat. De asemenea, are avantajul că, în caz de complicații aseptice (serom) sau
septice (colecție purulentă) se scoate un fir pentru drenaj fără a afecta afrontarea pe întreaga
suprafață.
Tehnica suturii în fire separate parcurge următorii timpi operatori:

1. trecerea (implantarea) firului prin planurile de sutură. Gestul se realizează cu

ace atraumatice, sau cu ace Hagedorn, încărcate în prealabil cu fir, folosind pensa port-ac, iar la
animalele mari cu acele chirurgicale cu mâner (Mooij, Gerlach, Doyen, Emmet, Reverdin,
Deschamp etc.) încărcarea cu fir realizându-se după traversarea maginilor plăgii, pentru ca la
retragere să fie trecut și firul prin traiectul creat.

Punctele clasice pentru trecerea firelor de sutură variază cu specia și grosimea stratului
cutanat. În general, firul este introdus la 0,8Icm de marginea plăgii la animalele mici și 1,5-3cm
la animalele mari și porc, traverseaza pielea si tesuturile subiacente pentru a solidariza aceste
straturi și iese prin marginea opusă la aceeași distanță. Pentru trecerea firului de sutură chirurgul,
utilizând pensa anatomică, contenționează în bloc marginile plăgii , asigurând apoziționarea lor
la animalele mici, sau pe fiecare margine la animalele mari. Fixează vârful acului la locul
proiectat și printr-o mișcare bruscă de împingere străbate Țesuturile. Pentru a poziționa mai bine
marginile plăgii ele se mențin fixate în brațele pensei. La la plăgile întinse se recomandă aplicarea
la capete a două pense hemostatice și prin tracționarea lor de către un ajutor se asigura afrontarea
corecta.

2. afrontarea nłarginilor plăgii se realizează paralel executarea corectă, chirurgul,

nodului, pe respectiv măsură ce primei strânge bucle. prima Pentru buclă o a anodului, frontare
executăcât mai compresiuni pe versanții plăgii cu degetele inelar, paralel cu tracțiunea capetelor
firului.
 3. executarea nodului este gestul cel mai important întrucât de rezistența lui
depinde rezistența suturii. În raport cu firul utilizat și cu tensiunea de la nivelul marginilor plăgii
nodul poate fi format din 2 sau 3 bucle. Buclele poartă următoarele denumiri:
nodul de afrontare care are rolul de a poziționa marginile plăgii. El poate fi simplu,
când cele două capete se împletesc o singură dată și nod dublu sau chirurgical, când împletirea
este dublă. Nodul dublu se execută la firele resorbabile a căror elasticitate permite relaxarea
buclei, respectiv depărtarea marginilor plăgii și la toate firele care reunesc margini sub tensiune,
întrucât bucla se poate relaxa în timpul executării nodului doi datorită slăbirii tensiunii capetelor.

nodul de oprire sau de fixare este simplu și are rolul de a nu permite relaxarea
primului nod.

nodul de siguranță este a treia buclă care întărește fixarea primelor două noduri. Se
execută obligatoriu la firele resorbabile la care buclele pot aluneca și se desface nodul. Uneori, în
regiunile unde animalul se poate linge sau scărpina si prin traumatizarea suturii poate desface
nodurile, se recomanda execuatrea a 3-4 bucle. În cazul suturilor intestinale, vezicale, în general
a țesuturilor ușor iritabile, se vor evita nodurile cu mai mult de 3 bucle, întrucât acestea pot
reprezenta spine iritative ce pot declanșa reacții de corp străin.
Indiferent de țesutul unde se execută sutura, strângerea nodului se face până la limita
afrontării marginilor plăgii.Operatorul trebuie să aibă în vedere faptul că nodul relaxat permite
interpunerea de țesuturi între marginile afrontate, împiedicând cicatrizarea. De asemenea, nu
trebuie să neglijeze celălalt aspect că nodul prea strâns strivește țesuturile, produce ischemie
locală, tulburări care se exteriorizează prin durere, necroză și supurație. După executare nodul se
deplasează spre unul din punctele de intrare sau ieșire cutanate, nu pe linia de afrontare.
Deplasarea se realizează prin tracționarea capetelor firului înainte de secționare. Nu se
recomandă mobilizarea nodului prin fixare în pensă pentru a nu afecta poziția bulelor care îl
compun.
Nodurile se pot executa cu degetele sau pe pensa port-ac. In cazul suturilor sub tensiune
se recomanda ca primul nod sa se execute digital si dublu pentru a nu se relaxa la executarea
celui de al doilea nod.
4. scoaterea firelor de sutură care se execută după 7-10 zile Ia animalele mici și 12-14
zile la animalele mari și mijlocii. In general, timpul de menținere a firelor variază cu specia,
regiunea unde se aplică și tensiunea exercitată la marginile plăgii. Se vor scoate mai repede firele
din regiunile bine vascularizate și cu piele fină(pleoape,urechi) și mai târziu din regiunile cu
piele mobilă (articulații), sau de la animalele mai în vârstă sau cu tulburări metabolice.
Menținerea mai mult timp a firelor nu va realiza o vindecare mai bună a plăgii ci din contra va
declanșa o reacție de respingere a acestora prin supurație. Dacă nu se știe timpul scurs de la
aplicarea lor se poate aprecia momentul scoaterii prin absența reacției locale, aspectul liniei de
reunire a marginilor plăgii și aspectul firelor care, la tracționarea nodului, se constată mobilitatea
(luxația) acestuia, iar brațele firelor care sunt în țesut au culoarea inițială a firului ca semn că
leucocitele le pregătesc de respingere.
Pentru scoatere se individualizează nodul, care se prinde cu o pensă și, prin tracțiuni
ușoare, se întinde bucla de fir pentru a evidentia bratele nodului.. Cu brațul ascuțit al foarfecei se
secționează un capăt al firului cât mai aproape de țesut pentru a evita, la scoatere, trecerea prin
țesut a capătului exterior care este contaminat. Variantele suturii în fire separate sunt:
o sutura simplă cu fire separate, care se execută în special la piele;
o sutura în U;
o sutura în X;
o sutura cu fire de rezistență când după 2-3 f introduce un fir la distanță mai mare de
marginile plăgii Ire normale și se străbaterea mai multor țesuturi, scade tracțiunea de la nivelul
prin
sutura cu bețe sau cu burdoneți se aplică atunci când există tensiune mare pe marginile
plăgii și, prin sutură, facem corp comun între țesutul cutanat și planurile profunde. Firele se
introduc la distanță mai mare de marginile plăgii utilizând sutura în U; în bucla U a firului se
fixează un tub de plastic sau cauciuc, iar al doilea pe celălalt versant al plăgii sub nod, închizând
dreptunghiul. Strângerea firului afrontează marginile plăgii, iar tensiunea nu va mai fi
perpendiculară pe acestea putandu-le tăia, ci paralelă. Dacă toate firele se plasează sub un băț
continuu rezultă sutura cu bete.
Sutura înfir continuu este mai rapidă întrucât utilizează un singur fir, asigură o bună
afrontare, dar ruperea firului sau desfacerea nodului compromite sutura în totalitate. In caz de
complicații, care necesită drenajul, se desface întreaga sutură.
Pentru efectuarea suturii în fir continuu se utilizează fire resorbabile sau neresorabile, ace
de sutură, pensă port-ac și pensă anatomică. Firul utilizat trebuie să aibă lungime egală cu de trei
ori lungimea plăgii. Acele pot fi: atraumatice și ace care se încarcă: ace Hagedorn și ace
chirurgicale cu mâner.
Firul este trecut la nivelul unei comisuri a plăgii, la 2-3mm de aceasta, pe țesut
nedisociat, unde se înnoadă, apoi se execută sutura firul traversând succesiv marginile plăgii, iar
buclele rezultate sunt plasate ușor oblic față de direcția plăgii. În acest tip de sutură un rol
deosebit îl are ajutorul, care trebuie să țină firul sub tensiune pe măsură ce operatorul îl trece prin
țesuturi, asigurând astfel strângerea uniformă a buclelor și afrontarea corectă a marginilor plăgii.
La finalul suturii se execută nodul folosind în acest scop ultima buclă și capătul terminal al
firului, nodul depășind comisura plăgii.
După modul conducerii firului, sutura în fir continuu prezintă următoarele
variante:

Sutura în fir continuu simplă (surjetul simplu) este cea mai utilizată datorită
simplității sale. Firul este trecut transversal prin marginile plăgii, respectând aceeași direcție
rezultând bucle de fir dispuse ușor oblic față de axul longitudinal al plăgii.

Sutura în fir întretăiat (surjetul întretăiat) sau cusătura cojocărească se aplică la

plăgile cu dimensiuni mari pentru a asigura uniformitatea presiunii și siguranța afrontării. Pentru
aceasta se execută surjetul simplu la care, după 3-4 bucle normale, capătul firului este trecut pe
sub bucla precedentă pe care o agață consolidând sutura.
Sutura cu toate buclele întretăiate sau plăpumărească presupune ca fiecare buclă să
treacă pe sub bucla precedentă.

Sutura cu fir dublu sau cizmărească este o sutură compresivă utilizată pentru a
provoca mortificarea și eliminarea unor țesuturi. Se folosește un fir suficient de lung, iar la cele
două capete se fixează câte un ac care sunt trecute concomitent prin marginile plăgii, respectiv
prin același orificiu, dar în direcții contrare. Tracționarea firelor realizează compresiunea
țesuturilor provocând ischemie locală.
Sutura în bursă sau în pungă de tutun se obține prin trecerea firului în zig-zag prin
marginile unei plăgi circulare. Strângerea firului realizează închiderea lumenului plăgii prin
afrontare. Se utilizează pentru închiderea bontului de intestin după enterectomie pentru
enteroanastomoză, închiderea plăgilor perforate în peretele unor viscere etc. De asemenea
tehnica se utilizează și pentru reducerea sau închiderea lumenului unor orificii naturale (sutura
anală în bursă în prolaps rectal).

Sutura în zig-zag constă dintr-o succesiune de bucle în U fără a fi separate, strângerea

buclelor realizează afrontarea.
Sutura intradermică realizează o cicatrice aproape inaparentă, întrucât afrontarea se
realizează prin trecerea succesivă a firului prin marginile plăgii interesând numai dermul.
Sutura încolăcită cu ace constă în introducerea unor ace cu gămălie perforând marginile
plăgii la aproximativ I cm unul de celălalt. Se utilizează un fir de sutură cu care se încolăcește,
cu jumătatea sa primul ac, apoi cele două capete ale firului sunt trecute individual în zig-zag pe
sub următoarele ace de contenție în sens tur-retur și execută nodul. Excesul fiecărui ac se
îndepărtează pentru a nu leziona țesuturile.

Sutura Schmieden se aplică pentru sinteza organelor cavitare Utilizează un fir cu

care se execută nodul, apoi capătul lung este condus prin marginile plăgii dinăuntru în afară,
realizând o endoversare

Sutura tip Lembert este un tip de sutură endoversat utilizată la rafiile intestinale.
Firul este trecut 3-5mm (depinde de specie) prin seroasă de fiecare parte a plăgii și prin strângere
se afrontează seroasa la seroasă care va proteja suturile precedente. Mai este denumită și sutură
de înfundare. Acest tip de sutură se poate realiza și în fire separate.
La sutura în fir continuu, indiferent de tehnica utilizată, în cazul plăgilor lungi se
recomandă înnodarea firului după fiecare 5-6 cm . Prin acest procedeu se previne dehiscența
totală a plăgii în caz de rupere a firului. De asemenea, sutura segmentară permite scoaterea mai
ușoară a firului în caz de accident (rupere) sau, după ce acesta și-a îndeplinit rolul.
Suturile uscate sau mediate sau nehemoragice realizează afrontarea marginilor plăgii
cu ajutorul unor materiale adezive.Datorită musculaturii puternice a pielii și indocilității
animalelor care își traumatizează zona suturată prin lins sau scărpinat, această metodă nu
prezintă siguranță, aria de aplicare fiind limitată. De aceea se recomanda in special la pasari.
Afrontarea marginilor plăgii se realizează cu ajutorul unor adezivi:
aplicarea benzilor adezive: se utilizează benzi speciale cu suprafața acoperită cu un
adeziv bine tolerat de tegument (leucoplast, romplast, curafix etc.). Benzile se aplică
perpendicular pe marginile plăgii, după ce acestea au fost afrontate manual. Pot fi utilizate și
benzi adezive prevăzute cu fir pentru înnodare. Benzile sunt așezate perpendicular pe marginile
afrontate,la distanță de 1-1,5 cm una de alta' cu firul spre zona de afrontare. Prin înnodarea
firelor se definitivează afrontarea.

sutura chimică se realizează cu ajutorul unor substanțe (metilcianoacrilatul,

butilcianoacrilatul) care în contact cu umorile polimerizează și,din stare lichidă se solidifică
producând aderarea marginilor plăgii. Cu soluția de cianoacrilați se badijonează marginile plăgii
care se mențin afrontate timp de 30-60 secunde. Cianoacrilații sunt foarte bine suportați de
organele perenchimatoase (ficat, rinichi, splină, pulmoni) de piele și mai puțin de intestin și
vezică. Sunt contraindicate pentru țesutul nervos central, vase (provoacă tromboze), cartilaje
traheale și bronhice (Mateș N., 1997).
 4.3.1.3. Îngrijirile postoperatorii ale suturilor

Prezența firelor de sutură reprezintă corp străin pentru organism, iar tensiunea locală pe
care o creează este un motiv în plus pentru atenția animalului. De aceea se impune:
plăgile suturate vor fi examinate zilnic, în primele 5 zile, urmărind reacția
inflamatorie locală, drenajul și aspectul secrețiilor, starea firelor de sutură (dacă nu au fost
traumatizate), persistența lor, etc.;
protejarea suturii cu pansament, în special în regiunile unde animalul ajunge să se
lingă sau scarpine;
măsurarea temperaturii generale și corelarea cu cea locală;
asigurarea drenajului în cazul colecțiilor serosanguinolente sau septice;
refacerea suturii în caz de dehiscență a acesteia. Dacă dehiscența a fost cauzată de
evoluția unui proces supurativ extins, se procedează la desfacerea completă a suturii, pentru a se
putea asigura antisepsia mecanică și drenajul. In final se reface sutura;
limitarea intenției animalului de a traumatiza sutura prin legarea scurtă a
animalelor mari (în raport cu localizarea plăgii) sau prin aplicarea de cămașă de tip Alfort sau
colier Elisabethan la animalele mici; limitarea unor mișcări exagerate ce pot rupe firele sau
marginile plăgii în raport cu localizarea.

4.3.1.4. Sutura diferitelor tesuturi și organe

Suturile digestive sunt destul de frecvente interesând toate Segmentele acestuia de la
esofag până la anus, Nu se va omite faptul că aceste segmente conțin fermenți proteolitici care
pot ataca firele resorbabile naturale (catgut). De aceea prima sutură, respectiv mucoasă se
execută cu mătase sau cu fir resorbabil sintetic întrucât de etanșeitatea acesteia depinde rezultatul
intervenției ca rezistență și prevenire a invadării cavității abdominale cu conținut gastro-
intestinal. În suturile digestive se va ține cont de:
 evidențierea suficientă a segmentului pe care se intervine pentru a evita scurgerea de conținut
în cavitatea abdominală și izolarea lui;
 evitarea tracționării brutale a mezourilor pentru a nu genera stimuli algici;
 marginile plăgii să fie regulate și vascularizate corespunzător;
 în cazul operațiilor laborioase se va asigura Umectarea continuă a organului cu soluție
cloruro-sodică izotonă la 38 C, pentru a preveni deshidratarea seroasei, menținându-i
condițiile fiziologice normale;
 respectarea cu strictețe a asepsiei intraoperatorii prin schimbarea mănușilor și a
instrumentarului, în momentul trecerii de la eventualii timpi septici la cei aseptici;
 marginile de afrontat să dispună de hemostază corectă pentru a nu influența aderarea, iar
trecerea firelor de sutură să nu fie ischemiantă, respectând vascularizația locală;
 pensele de baraj să nu traumatizeze sau ischemieze zona;
 marginile plăgii să dispună de aceleași dimensiuni pentru anu compromite afrontarea
corectă;
 zona care se suturează să fie liberă, neaderentă de alte structuri pentru a nu crea tensiuni
asupra suturii;
 sutura în surjet simplu asigură o etanșeitate mai bună decât cea în fire separate;
 sutura aplicată să nu fie stenozantă, de aceea orientarea liniei de sutură în raport cu axul
longitudinal al organului se face în funcție de dimensiunile lipsei de țesut. Astfel, dacă
lungimea plăgii nu depășește diametrul ansei respective, enterorafia transversală asigură un
calibru suficient fără să turtească organul și să favorizeze formarea de diverticule;
 suturile eversate produc stenozări mai accentuate decât suturile endoversate, iar suturile
apoziționate produc cea mai mică stenozare (Igna C., 1996).
 sutura marginilor plăgii se poate face bietajat sau trietajat. În primul caz se execută o sutură
perforantă a tuturor straturilor urmată de sutura sero-seroasă de înfundare tip Lembert,in
ambele suturi folosind fir resorbabil. În sutura trietajată gestul individualizează fiecare strat
component al peretelui gastric sau intestinal. Astfel, se execută sutura muco-mucoasă cu fir
neresorbabil sau cu fir resorbabil sintetic, sutura musculo- musculară cu fir resorbabil și
sutura sero-seroasă din înfundare cu fir resorbabil.
Suturile organelor parenchimatoase(splină, ficat,rinichi) sunt impuse de afectarea
acestora în cazul traumatismelor abdominale. Intrucât aceste organe beneficiază de o
vascularizație abundentă, datorită funcțiilor pe care le îndeplinesc, se impune ca, în cazul
plăgilor profunde (parenchimatoase) gesturile de hemostază să nu se limiteze la suprafața
organului pentru a nu favoriza dezvoltarea în profunzime a unui hematom disecant (Igna C,
2009). Tehnicile de sutură hemostatică trebuie să vizeze și parenchimul recurgând la o sutură
etajată. Prima sutura, considerată hemostatică , se realizează în fire separate , introduse perforant
pentru a prinde parenchimul, executând nodul la suprafața organului. Prin strângerea nodurilor se
realizează o afrontare hemostatică a versanților separați. Pentru consolidare se practică sutura de
afrontare, tot în puncte separate, a capsulei organului.
 Sutura musculară este o urgență datorită posibilității de retracție a fibrelor musculare și
pericolului dezvoltării unui proces supurativ care impune o antisepsie mecanică severă. Miorafia
debutează cu poziționarea anatomică a mușchiului pentru a obține relaxarea maximă a acestuia.
Firele utilizate sunt resorbabile sintetice pentru a conferi rezistența suturii ținând cont de
proprietatea de contractibilitate a fibrei musculare. În plăgile longitudinale se _practică sutura în
surjet simplu sau în puncte separate, iar în cele transversale sutura în fire separate în U sau X.
Pentru a nu forța sutura, care poate deșira mușchiul recomandă repausul animalului și
imobilizarea regiunii, în special ..ș miorafia de la nivelul membrelor, utilizând bandaje sau aparat
de susținere ( la cabaline) timp de 12-14 zile, timp necesar refacerii fibrelor secționate. Punerea
mușchiului sub tensiune se face gradat (gimnastică recuperatorie) pentru a preveni dehiscența
plăgii.
Sutura musculară este urmată de sutura fasciei pentru a conferi rezistența miorafiei.
Pentru a preveni formarea unui bloc cicatricial sutura cutanată nu se suprapune pe cea musculară.

Sutura tendonului (tenorafia) se practică în plăgile accidentale sau operatorii care

secționează parțial sau total tendonul. Pentru reușita intervenției se vor respecta următoarele
principii:
se vor sutura numai plăgile recente, neinfectate, fără distrugeri vasculare, nervoase
sau sinoviale;
orice gest operator implică respectarea cu strictețe a regulilor de asepsie și antisepsie;
în cazul plăgilor infectate se rezolvă această complicație, apoi se procedează la sutură;
O mișcările de flexie și extensie ale regiunii permit evidențierea utilă a capetelor
tendonului, accesul operator fiind favorizat și prin mărirea inciziei cutanate;
menținerea capetelor tendonului în plagă se realizează cu fire tractor trecute prin
peritendon cu ac atraumatic;
sutura să nu fie traumatizantă, să nu tulbure circulația sanguină locală, să realizeze
o bună afrontare a capetelor tendonului și să reziste la tracțiune;
sutura este precedată de prelucrarea tendonului prin excizia elementelor devitalizate,
regularizarea marginilor și asigurarea hemostazei. Manopera se execută cu bisturiu sau foarfece
chirurgical foarte bine ascuțite pentru a nu traumatiza tendonul;
când capetele tendonului nu pot fi afrontate se apelează la practicarea inciziilor de
alungire;
firele utilizate trebuie să fie rezistente și introduse cu ace atraumatice;
 postoperator se impune imobilizarea regiunii timp de 3-4 săptămâni la animalele
mici,respectiv 4-5 la animalele mari;

Tenorafia se poate realiza prin mai multe tehnici care urmăresc afrontarea corectă a
capetelor tendonului, prevenirea și combaterea complicațiilor septice.

sutura tip Le Dentu care utilizează două fire ce se trec prin capetele tendonului la
distanță de 0,5-1 cm de suprafața de afrontare. prin strângere și înnodarea firelor capetele se
afrontează.

sutura de tip Schwartz care aplică pe capetele tendonului câte o ligatura transfixică, la
distanță de Icm de suprafața ce se afrontează, pentru a preveni deșirarea acestuia. Deasupra
fiecărei ligaturi se trece câte un fir transversal prin tendon. Capetele celor două fire se înnoadă
lateral (firul de la capătul proximal cu cel de la capătul distal). Tracțiunile moderate executate la
prima buclă a nodului facilitează afrontarea capetelor care se definitivează la înnodarea celui de
al doilea cap.

sutura tip Tihonin se execută cu 3 fire de sutură care se aplică la niveluri și în planuri
diferite: primul fir la 0,5cm de suprafața de afrontare se trece prin ambele capete și se înnoadă, al
doilea la 1 cm și se înnoadă în alt plan, iar al treilea străbate tendonul la 1,5cm de capete și se
înnoadă.
sutura tip Cuneo utilizează un fir lung care are câte un ac la ambele capete. Firele sunt
trecute fiecare prin capătul proximal al tendonului de câte 3 ori, apoi prin capătul distal, tot de 3
ori și prin strângere și înnodare laterală realizează o bună afrontare.

sutura transfixică tip Magda constă în trecerea, prin fiecare cap al tendonului, la I cm
de suprafața de afrontare și printr- un sfert din grosimea acestuia, a două fire de sutură de o parte
și de alta a lui. După poziționarea capetelor se înnoadă firele de la capătul proximal cu cele de la
capătul distal, manoperă ce va afronta și fixa capetele.

Operația de alungire de tendon, se poate aplica în situația în care cele două capete nu pot
fi afrontate prin altă metodă. Prin extensia regiunii aUt0podiale se forțează evidențierea capătului
distal al tendonului. Cu bisturiul se practică pe tendon secțiuni transversale seriate, care să
In
tereseze aproximativ jumătate din grosimea sa, încât să nu-i scadă rezistența. Numărul
secțiunilor variază cu gradul retracției tendonului obținînd alungirea asemănătoare acordeonului
( alungirea procedeul în acordeon (Mateș N„ 1997). După afrontarea și sutura celor două capete
se recomandă și sutura peritenoniului în fire separate urmată de sutura cutanată tot în fire
separate. Pentru a evita tracțiunile neuniforme pe tendon, se procedează la imobilizarea regiunii
prin bandaj ferestruit la animalele mici, care se meține 3-4 Săptămâni.

La cabaline imobilizarea se poate asigura prin ortozom, reprezentat de o bandă metalică

plată care se sudează la călcâiele potcoavei. Banda trebuie să depășească articulațiile carpienă
sau tarsienă și se fixează de regiunea autopodială prin curele de piele.

Sutura oaselor sau osteosinteza reprezintă metoda de tratament a fracturilor ce constă în

imobilizarea capetelor osoase în poziție anatomică, folosind fixatori metalici. Se indică în
fracturile complete închise sau deschise, cu sau fără deplasare, pentru o calusare corectă.

Tehnica de osteosinteză depinde de felul fracturii, regiunea anatomică, specie etc. Ea

poate fi cu fixatori interni și cu fixatori externi (Igna C. 2009, Oana L.și col. 2010).

Dintre metodele cu fixatori interni amintim:

sutura osoasă (osteorafia) se realizează cu fire metalice care se aplică în fractura
oaselor late (ramura recurbată a mandibulei, olecran, craniu, bazin etc.). Cu burghiul se practică
orificii prin care se trece firul în puncte separate (simplu, în U, X, 8 etc.). Intrucât strângerea
capetelor firelor nu asigură o imobilizare perfectă, metoda are o utilizare restrânsă.

ligatura osoasă care se aplică frecvent în fractura simfizei mandibulare. Firul metalic
se fixează la baza caninilor sau se trece 0 broșă prin cele două ramuri și pe capetele ei se fixează
firul metalic în 8 realizând reducerea fracturii.
cerclajul este o formă de ligatură osoasă prin încercuirea fragmentelor fracturate.
Se recomandă în special în fracturile oblice șl spiroide ale oaselor lungi pentru consolidarea
imobilizării prin osteosinteză centromedulară și în osteosinteza cu plăci.
Aplicarea metodei este în raport cu forma osului, circumferința acestuia să fie
aproximativ egală pe toată zona întrucât forma tronconică favorizează deraparea anselor de
cerclaj. În general, se aplică 2-3 cercuri care, prin strângere, asigură coaptarea perfectă a
fragmentelor osoase. Înnodarea firului metalic se realizează prin răsucirea capatelor unul în jurul
celuilalt.

osteosinteza centromedulară se utilizează pentru imobilizarea fracturilor diafizelor

oaselor lungi. Pentru realizarea scopului urmărit se utilizează tije cu diferite dimensiuni și broșe
Kirschner. Tijele trebuie să fie confecționate din material metalic rezistent și elastic, suficient de
lung, iar grosimea se apreciază în raport cu talia animalului și mobilitatea regiunii.
Întroducerea tijei în canalul medular se poate face cu focar de fractura închis și cu focar
deschis. Osteosinteza cu focar închis presupune introducerea tijei sub control radioscopic. Se
utilizează pentru fracturile fără deplasare sau la cele la care reducerea se face prin manopere
ortopedice.

Metoda de osteosinteză cu focar deschis constă în deschiderea focarului de fractură,

reducerea fracturii și introducerea tijei pentru imobilizare, urmărind înaintarea prin focarul de
fractură. Tehnica se aplică în special în fracturile deschise pentru o poziționare corectă a
capetelor osoase fracturate.

Osteosinteza centromedulară cu tijă Ktîntscher prezintă dezavantajul că, datorită

mișcărilor de extensie și flexie executate de regiunea imobilizată, apare riscul rotației și
telescopării fragmentelor ce duc la amovibilitatea spontană a tijei (Igna C.,2009). Datorită
acestui fapt au fost practicate perforații la cele două extremități ale tijei, prin orificii fiind
montate șuruburi, care perforează osul, asigurând stabilitatea tijei. Așa a apărut metoda de
osteosinteză centromedulară cu tijă zăvorâtă.
O altă variantă este oseteosinteza centromedulară elastică prin introducerea pe canalul
medular a mai multe tije. Tijele pot fi paralele și fixate bine în epifize (pentru fracturi epifizare)
sau în arc secant (metoda Rush) pentru tratamentul fracturilor diafizare (Elefterescu H.,1994). O
foarte bună stabilitate și solidaritate a fracturilor reduse se realizează prin osteosinteză
centromedulară cu fixare multiplă tip Ender, consecutiv introducerii în canalul medular a unui
buchet de tije subțiri. Buchetul de tije asigură soliditate și stabilitate.

osteosinteza cu șuruburi, broșe, cuie, scoabe, agrafe denumită sinteză metalică

minimă, se utilizează pentru fixarea unor fragmente osoase mici în special în fracturile
cominutive. Manopera se execută direct în focarul de fractură. Există șuruburi pentru spongioasă
utilizate la fixarea fracturilor epifizare, care au pas doar pe jumătatea șurubului și șuruburi pentru
corticală, la care pasul șurubului este pe toată lungimea lui, folosite în fracturile diafizare.

osteosinteza cu plăci aplicată atât la oasele lungi cât și la cele late și fixate cu șuruburi
de corticală sau de spongioasă.

osteosinteza cu fixatori externi se utilizează în tratamentul fracturilor oaselor lungi.

Constă în inserție transcutanată a 2-4 broșe în fiecare segment osos, respectiv proximal și distal
de focarul de fractură. Broșele sunt conectate între ele prin bare externe (fixatori liniari) sau prin
fixatori circulari respectiv inele Ilizarov. Fixatorii liniari pot fi montați:
unilateral, când broșele care asigură reducerea și imobilizarea fracturii sunt
conectate pe o bară de susținere;
bilateral atunci când broșele străbat osul și sunt conectate la bara de susținere în
ambele părți;
biplanar când pe fiecare fragment de fractură se inseră câte 4 broșe grupate 2 pe o
parte și 2 sub un unghi de 900 de primele. Pe fiecare parte se montează câte o bară de susținere.
Metoda se aseamănă cu montajul bilateral, dar al doilea rând de broșe nu rezultă din traversarea
osului ci se montează independent.
Deși aparatul de imobilizare este în afara țesutului cutanat, faptul că broșele se montează
în os, se vor respecta cu strictețe regulile de asepsie și antisepsie. Reperarea locurilor pentru
inserarea broșelor se stabilește prin palpare ceea ce impune vaste cunoștințe de anatomie sau sub
control radioscopic pentru a nu traumatiza țesuturile moi. Dimensiunile broșelor și a barelor de
susținere se stabilesc în raport cu talia animalului și osul fracturat. In fiecare segment fracturat se
vor insera 2-4 broșe, iar barele de susținere se montează la 1-3 cm de la piele pentru a nu
traumatiza țesuturile moi. Întregul ansamblu de imobilizare va fi protejat cu pansament care se
schimbă săptămânal.

4.4. Drenajul chirurgical

 Drenajul chirurgical reprezintă metoda prin care se asigură evacuarea în afara
organismului, a exsudatelor patologice din plagă, precum și din cavități naturale (peritoneală,
toracică, articulară etc.) sau neoformate (abces, flegmon, chist, hematom etc.).
Descoperirea drenajului chirurgical de către Chassaignac în 1859 (Grigorescu l., 1973)
prin utilizarea unor tuburi de cauciuc pentru evacuarea secrețiile din plăgi, a reprezentat un
moment important în evoluția chirurgiei, ținând cont de gravitatea complicațiilor generate de
stagnarea exsudatelor patologice în țesuturi și cavități. Paralel cu perfecționarea mijloacelor și
metodelor de asepsie și antisepsie utilizarea drenajului și-a restrâns aria de utilizare. Totuși, el
rămâne indispensabil actului operator în extirparea de tumori, în sinteza țesuturilor cu spații
moarte și hemostază incompletă, în terapia plăgilor anfractuoase, cât și drenarea colecțiilor etc.

După scopul urmărit drenajul poate fi preventiv și curativ.

Drenajul preventiv asigură evacuarea sângelui, plasmei și limfei ce se pot acumula în

unele plăgi aseptice, prevenind astfel complicația lor septică. De aceea drenajul este util în
evacuarea secrețiilor din plăgile contuze, profunde și cu țesuturi devitalizate, în plăgile operatorii
cu traumatism și hemoragie mare în care nu s-a putut asigura 0 hemostază perfectă, precum și în
plăgile penetrante ale cavității abdominale.

Drenajul curativ (terapeutic) urmărește evacuarea unor secreții (puroi, serozități, sânge)
din cavități naturale sau patologice. El se menține în plagă sau cavitate până la încetarea scurgerii
exsudatelor, evitându-se menținerea lui prea mult timp pentru a nu irita țesutul de granulație.

După modul în care se realizează evacuarea lichidelor drenajul poate fi pasiv și

activ.

Drenajul pasiv sau liber asigură evacuarea lichidelor diferența de presiune existentă între
cavitate și exterior, prin ascensiune capilară și forța gravitațională. Astfel, drenajul pasiv poate fi.
gravitational sau capilar.
Drenajul pasiv gravitational asigură evacuarea fluidelor cu ajutorul drenurilor tubulare
plasate în punctul cel mai decliv al unei colecții. Pe același principiu se bazează și „drenajul
postural” care constă în așezarea animalului într-o poziție care, prin declivitate, să asigure
scurgerea lichidelor.
 Asigurarea drenajului gravitațional se realizează prin utilizarea unor tuburi din cauciuc
sau material plastic care se introduc în cavitate în punctul cel mai decliv. Pentru aceasta există o
varietate de tuburi care, în general, funcționează pe același principiu, astfel:

tubul simplu din cauciuc desulfurizat, pentru a nu fi iritant pentru țesuturi, prevăzut cu
orificii pentru asigurarea captării secrețiilor;

tubul Penrose este confecționat din cauciuc subțire cu diametrul lumenului de 1-2cm;

tubul cu lumen dublu (drenul multilumen) care asigură evacuarea secrețiilor prin
tubul cu lumen mai mare, iar cel cu lumen mai mic permite pătrunderea aerului pentru a crea
presiunea de scurgere sau introducerea de lichide antiseptice care antrenează secrețiile (irigare
sau sucțiune) producând detersia cavității;

tubul Redon este confecționat din material plastic și prevăzut cu multe orificii
punctiforme în pereți pentru a facilita drenajul din toată cavitatea;

tubul Foley este prevăzut cu balonaș de etanșeizare;

tubul țigaretă este confecționat tot din cauciuc dar are în lumen o meșa de tifon
care drenează lichidele. Este o combinație de drenaj gravitațional și drenaj capilar, meșa putând
fi schimbată;

drenul plat este reprezentat de o bandă subțire de cauciuc sau plastic care asigură
drenajul în plăgile cu lumen mic în care diametrul drenurilor enumerate nu pătrunde. Prezența
benzii împiedică închiderea marginilor plăgii pentru retenția lichidelor asigurând drenajul pe
lângă benzi datorită gravitației.

Cel mai utilizat drenaj gravitațional la animale este cel tubular simplu ferestruit. Se
confecționează din tub de cauciuc desulfurizat, diametrul variind cu specia și consistența
materialului de drenat. In general are diametrul între 4 și 20mm, iar în peretele lui se execută mai
multe orificii pentru pătrunderea colecției. Fenestrarea tubului se realizează prin practicarea în
peretele lui a unor orificii cu diametrul mai mic decât al tubului pentru a nu-i reduce rezistența și,
prin strangularea între marginile plăgii, poate produce retenția secrețiilor nu drenajul. De
asemenea, practicarea orificiilor se realizează în spirală tot pentru a nui reduce rezistența.
Tubul de dren se introduce cu capătul superior până în fundul plăgii sau cavității întrucât
orice spațiu rămas liber expune la retenția de exsudat. Pentru a mări deschiderea tubului, capătul
superior se taie oblic. Capătul inferior al tubului se scoate la exterior prin partea declivă a plăgii,
sau cavității, după care se ancorează printr-un fir de sutură pentru a nu cădea sau pentru a rezista
la traumele produse de animal.

Poziția lui trebuie să fie perfect verticală, eventual ușor oblică de sus înjos pentru a-și
păstra principiul gravitațional. Dacă direcția plăgii nu asigură această poziție, declivitatea se va
realiza prin contraincizii prin care se introduc tuburi de dren, sau se va imprima animalului
poziția favorabilă drenajului (plan înclinat).

Drenajul capilar asigură evacuarea secrețiilor pe principiul capilarității, putând funcționa

și antigravitațional. Se realizează cu meșe de tifon, drenul lui Mikulicz și drenul filiform.

o Meșele de tifon se confecționează din tifon steril, împăturit în lungime și așezate pe

toată suprafața plăgii. Pot fi uscate sau îmbibate cu medicamente (antibiotice, sulfamide,
iodoform). Meșele umede au o eficiență mai mare în comparație cu cele uscate care se îmbibă cu
secreții și aderă la țesuturi împiedicând drenajul. Indepărtarea lor este dureroasă de aceea se
recomandă umectarea lor cu soluții antiseptice înainte de îndepărtare. Incovenientele pot fi
anulate prin schimbarea lor la 24 de ore.

0 Drenul sau tamponamentul lui Mikulicz este 0 variantă drenajului capilar cu meșă.
Se utilizează pentru drenarea unor cavitatii: ablatia de tumori vaginale, extirparea globului
ocular.

Se confecționează dintr-o compresă mare de tifon cu se căptușește cavitatea de drenat. De

mijlocul compresei, respectiv din fundul cavității, se ancorează un fir sau 0 meșă de tifon care se
la exterior. Sacul format de compresă se umple cu meșe de tifon care se înlocuiesc pe măsură ce
se îmbibă cu secreții. Când meșele rămân curate apare dovada că nu mai sunt secreții și trebuie
îndepărtat sacul. Manopera de extragere este facilitată de prezența firului sau meșei care fiind
legate de meșă, prin tracțiune moderată se exvaginează apărând țesutul viu de culoare roșie și
fără secreții.

o Drenul filiform se confecționează din fire de setolină care se introduc în cavitate sau în
fundul plăgii. Fiind fire de mătase prezintă avantajul că asigură drenajul prin capilaritate ceea ce
îi prelungește valabilitatea și nu aderă la țesuturi. Se recomandă pentru asigurarea drenajului la
animalele mici.

Drenul activ sau aspirativ asigură evacuarea lichidelor prin aspirarea lor cu seringa sau cu
aparate speciale (aspirator chirurgical, pompă de vid etc.). Fluidele aspirate sunt conduse, prin
tuburi de cauciuc sau material plastic, direct în borcane colectoare. Tuburile de legătură vor fi
sterilizate înainte de utilizare.
În funcție de comunicarea cu exteriorul, drenul activ poate fi închis și deschis (Ciobanu
S., 2009).

Drenajul activ deschis se realizează prin conectarea sistemului la un dispozitiv de vid care
antrenează aerul atmosferic prin lumenul tubului pentru a crea presiunea de drenaj. Ca exemplu
poate fi considerat și drenul multilumen care creează creșterea curentului de aer spre interior
reducând astfel perioada de drenaj. Totuși, prezintă dezavantajul posibilității pătrunderii
microbilor la capătul distal al tubului.

Drenajul activ închis presupune conectarea dispozitivului de vid direct la capătul distal al
tubului de drenaj fără a antrena aerul atmosferic. In acest mod realizează o scurgere continuă
prevenind astfel obstruarea tubului și nu se mai impune necesitatea irigării acestuia, întrucât
drenajul nu mai depinde de gravitație sau de capilaritate.
Utilizarea tubului de dren prezintă o serie de inconveniente, care pot fi considerate
accidente, dacă drenajul nu este supravegheat. Astfel:

pierderea sau reținerea drenului dacă nu este bine fixat la piele. Mișcările executate de
animal pot contribui la dezancorarea drenului dacă pexia nu a fost corectă (fir prea subțire,
agățare minimă de tub etc.). Tubul poate să avanseze în cavitatea de drenaj, sau poate să cadă, în
special când animalul își traumatizează regiunea.
 ruperea drenului, partea superioară rămânând aderentă la țesuturi. Accidentul
poate să apară în timpul îndepărtării, dacă țesuturile au aderat puternic la dren iar firul de
ancorare i-a afectat rezistența. Tracțiunea exercitată pe capătul exteriorizat al drenului pentru a fi
extras, determină cedarea tubului la nivelul ancorării;
favorizarea contaminării sau infecției plăgii, respectiv cavității datorită
comunicării cu exteriorul;
reacție de corp străin dacă este menținut prea mult timp, inflamația locală putând
genera traiecte fistuloase;

duritatea și mărimea lui poate traumatiza țesuturi și organe în special în drenajul

cavitar (peritoneal, toracic).

cutarea sau colabarea drenului dacă traiectul nu este corespunzător (rectiliniu) sau
orificiile de ferestruire sunt prea mari și dispuse față în față, drnajul fiind inefficient;

obstruarea lumenului cu chiaguri de sânge, țesuturi necrozate, dopuri de fibrină etc.,

dacă nu are calibrul corespunzător sau nu a fost controlat zilnic.
Reducerea drenajului se realizează pe măsura scăderii secrețiilor și modificării aspectelor
acestora (consistență, miros etc.). Pe măsură ce caracterele secreției sunt de bună natură și
aceasta scade cantitativ, se retrage drenul mai superficial, se scurtează și se reancorează pentru a
fi ex
nu pierdut. Suprimarea drenajului, respectiv îndepărtarea tubului se ecută atunci când
aspectele locale indică inutilitatea acestuia. Indepărtarea precoce expune la generarea unei
colecții, iar menținerea Prelungită a tubului irită țesuturile, tulburând procesul de reparație.

Ciobanu S.,2009, consideră că utilizarea drenajulu• aspectul clinic al plăgii saturate sau
cavității drenate. In depinde general deîn 1

plăgile mici cantitatea de lichid acumulată este redusă, pe când cavitățile apărute în urma
ablației de tumori sau plăgilor accidentale anfractuoase, volumul cavității generează o cantitate
mai mare de lichid In general, la cavitățile mici drenajul poate fi suficient 48-72 de ore, în raport
cu aspectul evolutiv al drenajului. Suprimarea drenajului la cavitățile voluminoase se poate
realiza după 5-10 zile, iar în cazul othematomului după 2-3 săptămâni.
 Suprimarea prematură a drenajului, fără a fi corelată cu aspectele clinice locale poate
conduce la generarea de serom.

4.5. Desmurgia

Cuprinde un ansamblu de gesturi, făcute de chirurg, pentru a proteja sau imobiliza o

regiune. Denumirea provine de la cuvintele: desmos = ligament, legare; ergon = lucru, acțiune.
Concluzionând desmurgia se ocupă cu studiul pansamentelor și bandajelor.

4.5.1. Pansamentul

Pansamentul este actul chirurgical prin care se protejează o regiune, se menține o

substanță medicamentoasă în plagă sau se asigură hemostaza. Prin pansament se asigură
protecția plăgilor operatorii și accidentale de acțiunea nocivă a factorilor externi, se favorizează
vindecarea prin stimularea absorbției exsudatelor, se mentin substantele medicamentoase pe
plaga, sau se opreste o hemoragie (Burtan I. 1991). În general, un pansament corect trebuie să
îndeplinească următoarele condiții:

să respecte o asepsie și antisepsie corectă. Pentru aceasta, instrumentele și materialele

folosite trebuie să fie sterile și manipulate aseptic.; tegumentele adiacente plăgii trebuie
dezinfectate, iar plăgile accidentale trebuie tratate chirurgical înainte de protejare (explorare,
toaletă, drenaj, eventual sutură).

să asigure protecție împotriva contaminărilor exogene cu material septic, praf, dejecții,

noroi, atât prin compoziția lui cât și prin acoperirea largă a regiunii. Pentru aceasta pansamentul
va fi constituit din straturi suprapuse de comprese și vată, fiecare strat depășind stratul anterior.
Astfel, compresele de tifon vor depăși marginile plăgii, iar stratul de vată va depăși marginile
stratului de comprese. Stratul de vată va avea grosimea necesară protejării regiunii contra
violențelor externe, fără a încărca excesiv regiunea.

să favorizeze, atunci când este cazul, absorbția secrețiilor plăgii, prin materialele
care îl compun;

să realizeze o compresiune elastică, netraumatizantă a plăgii prevenind formarea

edemelor ,sau stimulând absorbția celor existente;

să nu adere la plagă întrucât determină durere și sângerare la îndepărtare, tulburand

astfel procesul de cicatrizare;

să poată fi aplicat și schimbat ușor fără a provoca dureri.

Indicații: Toate plăgile accidentale sau operatorii trebuie acoperite cu pansament. Aceste
pansamente primare se efectuează în sălile de pansamente sau de operații, dar și la locul
accidentului. Pansamentele sunt necesare în toate traumatismele închise sau deschise ale
extremităților, în special cu localizare la copite, ongloane, unghii care sunt expuse poluării cu
material septic și autotraumatizării. Aplicat pe regiune previne infecția, asigură repausul necesar
și favorizează circulația prin creșterea temperaturii locale, asigurând astfel condiții pentru o
vindecare rapidă și normală. În funcție de particularitățile fiecărei plăgi în parte pansamentele vor
fi schimbate periodic. Schimbarea lor se va face conform regulii că „o plagă se vindecă mai rapid
daca pansamentul este schimbat mai rar” (Georgescu St., Lăzescu D., 2003).

Contraindicatiile aplicării pansamentului se corelează cu aspectele focarului traumatic.

De aceea nu se aplică în plăgile cu distrugeri mari de țesuturi, în plăgile anfractuoase care
necesită mediu aerob și asigurarea unui drenaj corespunzător.
Concluzionând, un pansament eficient trebuie să îndeplinească următoarele cerințe:

- o mare permeabilitate pentru vapori, sau o mare capacitate de absorbție, pentru a

preveni acumularea lichidelor;

- să adere la suprafața plăgii fără ca aceasta să fie afectată, în timpul schimbării

acestuia; să nu permită granulația excesivă;
 - să reprezinte o barieră împotriva germenilor și violențelor din mediul exterior.
Materiale necesare: materiale sanitare, soluții antiseptice, instrumentar adecvat și steril,
materiale de fixare.

materialele sanitare sunt reprezentate de comprese sterile, meșe, tampoane,

pernuțe, vată, benzi elastice pentru pansamente compresive;

soluțiile antiseptice folosite pentru toaleta plăgii și decontaminarea zonei adiacente

sunt cele prezentate la capitolul antisepsie;

instrumentarul chirurgical necesar aplicării unui pansament este raportat la fiecare

caz, în general fiind necesare instrumente de tăiere (bisturiu, foarfece, lingură Volkmann),
instumente de prinderea țesuturilor (pense anatomice și chirurgicale, pense hemostatice, pense
speciale), instrumente de explorare (sondă butonată, sondă canelată, depărtătoare), de sutură
(ace, pense port-ac, agrafe, fire de sutură) și de drenaj (tuburi, lame, meșe).

materiale de fixare: feși de tifon de diferite dimensiuni, pânză obișnuită (in, bumbac,
cânepă), pânză impermeabilă pentru pansamente umede, substanțe adezive pentru fixarea
pansamentului.
Aceste materiale vor fi pregătite și ordonate pe o masă înainte de începerea acțiunii de
pansare, sau fac parte din trusa portabilă de prin ajutor.

Calitatea materialelor utilizate are importanță deosebită în realizarea rolului

pansamentului (Mateș N., 1997). Astfel:

o Vata hidrofilă, care formează stratul receptor al pansamentului absorbant, are o

putere de absorbție a lichidelor de 18 ori greutatea sa. Nu se aplică direct pe plagă întrucât firele
ei aderă la țesuturi, se îndepărtează greu, iar resturile rămase pot irita țesutul de reparație.

o Vata neabsorbantă, având calitate inferioară, nu este higroscopică și plutește pe

apă. De aceea, se utilizează la pansamentul compresiv, la realizarea elasticității bandajului gipsat,
sau la încărcarea pansamentelor pe copită sau ongloane.
 o Feșile de tifon au țesătura mai deasă decât tifonul metraj, sunt ușoare, rezistente,
elastice, însușiri ce le permite să fie utilizate în orice regiune corporală. Fașa de pânză este mai
rezistentă decât precedenta, dar elasticitatea redusă face să nu permită un contact mai intim cu
țesutul pe care se aplică. Datorită rezistenței se recomandă în special pentru pansamente pe
copite și ongloane.

o Benzile adezive de tipul leucoplast și romplast se utilizează mai frecvent la fixarea

pansamentelor la animalele mici. Intrucât puterea lor adezivă este redusă se recomandă ca pielea
pe care se aplică să fie rasă și uscată.

o Substanțele adezive au proprietatea că în contact cu țesuturile formează o peliculă

aderentă și rezistentă. Pentru îndepărtarea peliculei se utilizează comprese de tifon împregnate cu
eter sau benzină. Ca substanțe adezive amintim Colodiul simplu, Colodiul iodoformat 10%,
Mastisolul (rășină, ulei de in, cloroform, eter) și pasta Unna (oxid de zinc, glicerină, gelatină și
apă distilată).
Tipuri de pansamente:
a. După scopul urmărit:

pansament protector protejează plaga contra Violențelor externe (traume,

microbi, uscăciune) stimulând cicatrizarea. De aceea, materialele din care se confecționează
trebuie să dispună de o mare capacitate de absorbție, să fie moale și elastic, să se muleze bine pe
regiune.
În componența sa intră trei straturi: intern, format din comprese sterile și substanțe care
împiedică aderența compreselor la plagă, mijlociu reprezentat de vata hidrofilă care asigură
elasticitatea pansamentului și absorbția exsudatelor; extern cu rol de fixare a primelor două
straturi, este format din feși de tifon sau feși de pânză care se mulează pe regiune asigurându-i
rezistență.

pansament compresiv, cu rol hemostatic. Se aplică imediat după operație pe regiunile

cu hemoragie tisulară și se menține 24-48h în raport cu specia și regiunea (amputări de onglon
etc.) după care se înlocuiește cu un pansament protector. De asemenea se utilizează și pentru
reducerea volumului unei cavități superficiale după puncționare și evacuare, sau pentru
imobilizarea unei regiuni.
pansament absorbant se aplică în plăgile și cavitățile cu exsudație intensă. Pentru a-și
realiza rolul se confecționează din materiale puternic absorbante (vată hidrofilă) și se schimbă la
24-48 ore în raport cu cantitatea de exsudat ce se acumulează.
b. După modul în care se aplică și rolul său:

pansament aseptic confecționat din materiale sterile manipulate cu instrumentar

sterilizat.

pansament antiseptic care conține substanțe medicamentoase antibacteriene. El

poate fi: uscat când primul strat al pansamentului nu este impregnat cu lichid, substanțele
antibacteriene fiind sub formă de pulberi; umed având stratul de tifon imersat în soluții
antiseptice (clorhexidină, rivanol, betadină) în unguente antiseptice (iodoform, ihtiol), antibiotice
(Asocilin, Tetraciclină, Bacitracină etc.) sau combinații de antiseptice cu tripsină.
Menționăm faptul că soluțiile utilizate trebuie să fie hipotone pentru a favoriza trecerea
exsudatelor din plagă în pansament.

pansamentul antiflogistic este un pansament umed obținut prin imersia tifonului în

substanțe antiinflamatorii lichide. Se aplică în zonele cu traume închise, pentru a tempera sau
combate fenomenul inflamator. Pansamentul este suficient de gros pentru a menține mult timp
substanța antiinflamatorie (sulfat de magneziu, acetat bazic de plumb, acid acetic, Burowin etc.).
Umezirea pansamentului cu antiinflamatorii se face la intervale de 3-4 ore. Întrucât substanțele
antiinflamatorii sunt iritante pentru țesuturi se recomandă protejarea pielii tratate aplicând pe ea
Osmatin, vaselină neutră etc. Prelungirea acțiunii substanței antiflogistice se poate realiza prin
acoperirea pansamentului cu pânză cauciucată, folie de polietilenă etc. realizând prișnițele.
Durata menținerii acestui tip de pansament nu trebuie să depășească 5 zile.

pansamentul proflogistic conține substanțe iritante sub formă de soluții sau

unguente (alcool, tinctură de iod, ihtiol, comfor etc.). Se recomandă pentru a intensifica reacția
locală în vederea creșterii capacității de apărare și de circumscriere a focarului inflamator.
Schimbarea lui se face la intervale scurte de timp, în raport cu evoluția procesului inflamator.
 pansamente sicative sunt acelea care conțin pulberi absorbante.
c. După componentă:

pansament simplu având rol protector;

pansament medicamentos care în primul strat conține medicamente sub formă de

soluții, pulberi sau unguente.

Tehnica aplicării pansamentelor variază în raport cu specia, regiunea afectată și scopul

pentru care se aplică. Operatorul trebuie să țină cont de faptul că de calitatea primului pansament
depinde, în mare măsură, evoluția ulterioară a plăgii. De aceea, această manoperă trebuie
efectuată respectând principiile (condițiile) enumerate anterior indiferent de locația unde se
execută (clinică universitară, cabinet medical veterinar sau condiții de teren).

În general, operatorul trebuie să ia următoarele măsuri:

ac
contenția animalului și poziționarea zonei pentru a crea cesul operator la ea, fără
constrângeri inutile pentru animal și poziții incomode pentu operator;

examinarea regiunii de pansat pentru a evalua toate materialele necesare;

0 oprirea înfășării se face la distanță de plagă, întrucât capătul fixat prin înnodare sau cu
benzi adezive poate compresa plaga generând durere; o la nivelul extremităților (membre, coadă)
înfășarea se derulează dinspre distal spre proximal; o aplicarea feșei se face cu ambele mâini,
fixând capătul cu mâna stângă și derulând tifonul cu mâna dreaptă. În timpul derulării, mâna
stângă va netezi și compresa fiecare tură pentru a asigura o întindere corectă a turelor de tifon.

După modul în care este condusă fașa de tifon, respectând morfologia regiunii, distingem
următoarele variante de înfășare:

înfășarea circulară se aplică pe regiunile cu formă cilindrică (cervicală la animalele

mici, metacarp și metatars, chișiță la animalele mari). Se realizează prin derularea turelor de fașă
prin suprapunere una peste alta. Ca mod de execuție este o tehnică rapidă, dar prezintă
dezavantajul că pe regiunile mobile tifonul poate derapa transformânduse într-un cordon care
incomodează animalul și produce eroziuni cutanate.
 înfășarea în spirală se aplică pe regiunile tronconice (antebraț, gambă, torace,
abdomen etc.). Se începe cu 2-3 ture circulare și se continuă cu ture oblice încât fiecare tură
acoperă 1/3 din tura precedentă, în final înfășarea se încheie cu ture circulare. Pentru a conferi o
mai bună fixare a turelor se recomandă ca, după 2-3 ture oblice (în raport cu întinderea regiunii)
tura următoare să se răsfrângă, continuând cu ture oblice. Această răsfrângere devine incomodă
pentru operator întrucât derularea se desfășoară opus rulării feși, dar se corectează printr-o nouă
răsfrângere.

înfășarea în 8 se aplică în regiunea coarnelor precum și la membre (carp, jaret, bulet)

la animalele mari și mijlocii. Fixarea pansamentului începe cu câteva ture circulare pe
pansamentul de la cornul de protejat, apoi fașa este condusă în diagonală către baza celuilalt
corn, pe care îl înconjoară, revenind în diagonală la baza cornului pansat, realizând un traseu în
opt. Repetarea traseului asigură siguranță fixării pansamentului.

La nivelul articulației începe aplicare pansamentului prin câteva ture circulare sub
aceasta, după care fașa este condusă oblic proximal articulației, executând o tură circulară, apoi
se revine distal realizând încrucișarea turelor de tifon sub forma cifrei opt. Acest mod de înfășare
fixează bine pansamentul și nu tulbură cinetica articulației.

înfășarea în evantai se aplică în special la nivelul copitei, mai rar la jaret și carp.
Pentru pansarea copitei se aplică 2-3 ture circulare la nivelul chișiței, lăsând capătul inițial al
feșei liber pe aproximativ 15cm, după care se continuă cu ture în diagonală (oblice) pe copită,
revenind de fiecare dată la nivelul chișiței. Înfășarea se încheie prin înnodarea capătului final de
cel inițial. O variantă a acestui pansament se aplică la nivelul ongloanelor, turele în evantai
trecând alternativ peste fiecare onglon prin lateral și prin spațiul interdigital.
înfășarea în spic de grâu (în spică) se aplică la nivelul membrelor pentru o fixare de
durată sau pentru a nu jena mobilitatea articulară. Este considerată o variantă a înfășării în 8 la
care turele nu se succed una peste alta ci sunt trase în lungimea regiunii, încât suprapunerea lor
parțială acoperă întreaga regiune.
 înfășarea în ture răsturnate este o variantă a precedentei aplicată tot la membre pe
regiuni tronconice. Se realizează prin răsturnarea feșei la fiecare capăt, schimbându-i și sensul de
derulare.

Fixarea pansamentului este un gest foarte important, întrucât de corectitudinea executării

lui depinde realizarea scopului pentru care a fost utilizat (protecție, menținerea unei substanțe
medicamentoase sau asigurarea hemostazei). În realizarea lui intervine și imaginația operatorului
care poate îmbina diferite tipuri de fixare. În cazul unor regiuni unde nu se poate fixa
pansamentul, prin tehnicile enumerate, se poate apela la pansamente compuse. Pentru aceasta se
folosesc bucăți de tifon sau pânză croite după forma zonei de pansat. Bucățile sunt prevăzute cu
colțuri de care se leagă bucăți de tifon. Aceste bucăți sunt conduse pe partea opusă a regiunii sau
corpului în raport cu topografia unde se înnoadă asigurând ancorarea pansamentului.

La animalele de companie (câine, pisică) al căror interes pentru regiunea pansată este
deosebit, se recurge la protejarea pansamentului împotriva linsului sau scărpinatului prin
prevenirea contactului. aceasta se aplică colier Elisabethan, se ajustează unghiile membrelor
posterioare, sau se aplică pe membrul respectiv o șosetă.
Schimbarea pansamentului este considerat ultimul timp operator al acțiunii de protecție a
unei regiuni. Manopera se execută după un timp variabil, în general atunci când nu-și mai
îndeplinește rolul pentru care a fost aplicat (s-a îmbibat cu secreții, acțiunea substanțelor aplicate
nu mai este eficientă, s-a murdărit sau alte imprejurări). În schimbarea lui sau îndepărtarea
intervine capacitatea operatorului care apreciază îndeplinirea rolului pentru care a fost aplicat.

4.5.2. Bandajul

Bandajul reprezintă mijlocul ortopedic prin care se imoblilizează părți ale corpului, sau
regiuni, care au tendința de a se deplasa anormal.

Prin rolul său, bandajul se indică în: fracturi, luxații, rupturi musculare și ligamentare,
tenorafii, artrite și tenosinovite pentru a asigura repausul necesar vindecării. De asemenea, se
poate folosi pentru prevenirea unor retracții tendinoase sau pentru corectarea aplombului la
animalele tinere.

În medicina omului denumirea de bandaj se folosește și pentru a defini stratul extern al

pansamentului (înfășarea), deși acesta nu imobilizează regiunea. De aceea, în practica veterinară,
se utilizează termenul de pansament contentiv atunci când stratul extern limitează mișcările
regiunii pe care se aplică. Prin analogie bandajul poate fi asimilat cu pansamentul ocluziv care,
peste stratul protector și absorbant textil se aplică o fașă gipsată.

Clasificarea bandajelor se face având în vedere modul de confecționare și remanența

acestora pe regiune. Ele pot fi: amovibile și inamovibile.

o Bandajul amovibil sau provizoriu se recomandă pentru Din imobilizarea

fracturilor sau luxațiilor cu tumefacție mare . componența lui lipsind substanța întăritoare,
bandajul poate fi îndepărtat prin derulare și reaplicat, utilizând aceleași materiale. El poate fi
utilizat și pentru imobilizarea provizorie a fracturii până la decizia ortopedică sau terapeutică
(Mateș 1997).

o Bandajul inamovibil reprezintă o decizie terapeutică definitivă întrucât o dată

aplicat nu mai poate fi reutilizat pentru ca îndepărtarea sa îl degradează datorită substanței
întăritoare. De aceea se aplică pe regiunile unde tumefacția este redusă, volumul acestora nu se
reduce comparativ cu circumferința bandajului. Prezintă avantajul că este mai fix, mai rezistent,
asigurând o imobilizare de lungă durată.
Materiale necesare: vată, feșe de tifon, atele, substanța întăritoare, foarfecă, ferăstrău sau
foarfecă pentru îndepărtarea bandajului.

Vata trebuie să fie hidrofilă și rulată pentru a se putea aplica ușor pe regiunea de
imobilizat. Cu foarfeca chirurgicală se taie benzi late de 5-1 Ocm pentru a se putea manevra
ușor.
Feșele pot fi de tifon sau pânză, late de 5-10cm, în raport cu specia la care se utilizează.
Se preferă feșele de tifon întrucât se aplică mai ușor putând fi utilizate în orice regiune.
 Atelele reprezintă partea rigidă a bandajului și sunt confecționate din lemn, plastic, fibră
de sticlă, plasă de sârmă, carton rigid, cu lățimea de 1-3cm în raport cu specia la care se
utilizează. Se pot confecționa și din feșe de tifon pe care s-a presărat praf de gips, așezate în mai
multe straturi și se îmbibă cu apă ,cu câteva minute înainte de utilizare.

Substanța întăritoare este reprezentată de gips, amidon, dextrină, silicat de potasiu etc. cu
care se impregnează substratul textil conferindu-i rigiditate. Gipsul este frecvent utilizat sub
formă de praf, care se aplică pe fașa de tifon, sau ca lapte de gips cu care se îmbibă straturile de
tifon din fixarea bandajului. Prezintă avantajul unei rigidități rapide, respectiv în IO minute.

Tehnica aplicării bandajului parcurge următorii timpi operatori:

reducerea ortopedică prin mișcări de extensie și

Contraextensie executate de un ajutor, timp în care operatorul, prin P alpare, certifică

poziția morfofiziologică a regiunii de imobilizat. Manopera de reducere a focarului de fractură sau
luxației se execută sub analgezie regională sau generală pentru a preveni mișcărilor dezordonate
ale animalului și a reduce eforturile de contracție locală.

aplicarea stratului de vată pe regiunea de imobilizat care trebuie să cuprindă o

articulație superioară și una inferioară locului de imobilizat. Grosimea stratului de vată trebuie să
fie suficientă pentru a preveni tulburările circulatorii datorită strângerii turelor de tifon. Stratul de
vată poate fi mai subțire în cazul regiunilor cu pilozitate abUndentă. Cu câteva ture circulare și
oblice de tifon se fixează uniform stratul de vată lăsând gulerasul necompresat la capete.
aplicarea atelelor care să împiedice mășcările de extensie, flexie, abducție și adducție
la membre. Poziționarea atelelor nu trebuie să acopere plaga musculo-cutanată în cazul
fracturilor deschise pentru a putea realiza fenestrarea bandajului. Capetele atelelor nu trebuie să
depășească stratul de vată pentru a nu compresa și traumatiza țesuturile moi.
fixarea bandajului care se realizează cu feșe de tifon în sens circular și oblic. Prin
strângere moderată se fixează atelele în poziția dorită și se conferă soliditate bandajului, turele de
tifon acoperă extremitățile atelelor, dar nu vor depăși gulerașul de vată. Terminarea derulării
tifonului se realizează prin fixarea capătului cu benzi adezive, nu prin înnodare întrucât nodul
poate compresa în plus, sau poate reprezenta un punct de atracție pentu animal, în special
carnivore care, deranjate de prezența imobilizării degradează bandajul la locul respectiv.
In cazul imobilizării unui membru la carnivore, datorită formei tronconice, cu baza mică
în jos, a regiunii respective ,se recomandă ca bandajul să cuprindă tot membrul trecând peste
grebăn la membrul toracic, sau regiunea lombo-sacrală la membrul pelvin. De asemenea, atela se
va fixa corect și suficient pe articulația scapulo-humerală sau femuro-tibială pentru a evita flexia
acestor articulații dacă bandajul nu este suficient de strâns.
Tehnica descrisă reprezintă aplicarea unui bandaj amovibil. În cazul bandajului
inamovibil feșile utilizate pentru fixarea acestuia pot fi impregnate cu substanță întăritoare,
urmând ca ele să fie îmbibate cu apă înainte de utilizare. Există și feșe cu componente care în
contact cu aerul se întăresc conferind rigiditate bandajului.
Gipsul medicinal, considerat substanța întăritoare care a fost cel mai des utilizată, se
folosește și în prezent ca feșe gipsate care se imersează, sau ca lapte de gips cu care se
impregneaza turele de tifon care au servit la fixarea bandajului amovibil. Un bandaj bun trebuie
să se întărească în 10-15 minute, iar uscarea se realizează treptat.

La fracturile deschise imobilizate cu bandaj inamovibil se execută la 24 de ore, timp

necesar uscării, o fereastră în dreptul focarului de fractură pentru a avea acces la tratarea
acestuia. Așa se realizează bandajul inamovibil fenestrat (ferestruit).
Menționăm faptul că la animalele mici aplicarea substanței întăritoare poate suplini
utilizarea atelelor dacă reducerea fracturii sau luxației a fost corectă și ajutoarele au menținut
poziția stabilită de operator până la definitivarea bandajului. Această recomandare are rolul de a
reduce din greutatea bandajului.
controlul bandajului care pote fi radiologic și clinic. Controlul radiologic se execută
după întărirea gipsului pentru a vizualiza radioscopic poziția focarului imobilizat. Cel clinic se
execută la 24 de ore, prin inspecția și palpația extremității regiunii imobilizate, pentru a
concluziona asupra aplicării acestuia dacă nu determină tulburări circulatorii.
ridicarea bandajului care se face în raport cu specia și regiunea pe care s-a aplicat. În
general se îndepărtează după 3-4 săptămâni la animalele mici și 6-8 săptămâni la animalele mari.
Manopera de ridicare se realizează cu cleștele de secționat bandaj sau cu ferăstrăul, având grijă
să nu traumatizăm regiunea.
La ridicarea bandajului se va instrui proprietarul privind locomoția animalului în
următoarele zile, aplicarea kinetoterapiei până când acesta își coordonează corect mișcările
pentru a nu apare complicații.
Cerinłele pentru un bandajfolositor:

să fie bine executat sub aspectul fixării și rezistenței;

să exercite o compresiune moderată și uniformă pe toată suprafața pe care se
aplică, prin modelarea sa pe proeminențele osoase. Bandajul prea strâns determină tulburări
circulatorii, iar cel prea larg permite mișcări în focarul imobilizat, încât scopul pentru care a fost
aplicat nu se realizează;
să depășească articulațiile superioară și inferioară locului de imobilizat pentru a
aboli mișcările în focar;

să fie estetic și nu prea greu pentru a putea fi suportat de animal.

Accidente și complicałii.
Aplicarea bandajului reprezintă o mare responsabilitate pentru chirurg, având în vedere
rolul pentru care a fost executată imobilizarea. Pentru aceasta, animalul trebuie bine
contenționat, așezat în poziție fiziologică dar ergonomică pentru chirurg, iar liniștea operatorie să
asigure condițiile necesare concentrării eforturilor operatorului către focarul de imobilizat.
Accidentele care pot însoți manopera de aplicare a unui bandaj inamovibil sunt:

o poziționarea defectuoasă a bandajului datorită nerespectări reperelor anatomice și

a pozițiilor fiziologice ale regiunii; o mobilitatea bandajului, apărută după expirarea timpului de
întărire, datorită insuficientei modelări a acestuia la nivelul articulațiilor și proieminențelor
osoase, încât etanșeitatea devine necorespunzătoar e; Supravegherea insuficientă a bandajului în
zilele următoare aplicării, ca repetare și durată, impiedică depistarea precoce a unor complicații
ca:

o semnele unei tulburări locale,generate de compresiunea excesivă, manifestate prin

durere, edem, hipotermie locală. Aceste semne locale pot fi intuite prin observarea atitudinii
animalului, care privește spre regiunea respectivă; o lărgirea bandajului gipsat datorită
mobilității' se exteriorizează prin dureri în focar;

o îndepărtarea prematură a imobilizării, fără a avea semnele sigure ale vindecării

privind durata menținerii, aspectele clinice și examenul radiologic.

4.6. Cauterizarea

Cauterizarea reprezintă mijlocul terapeutic prin care se provoacă în țesuturi fenomene

inflamatorii, derivative și rezolutive, se asigură hemostaza sau se distrug țesuturi normale sau
patologice. Se realizează cu agențifizici și chimici.
Agenții fizici sunt reprezentați de căldură (termocauterizarea), frig (criocauterizarea) și
electicitatea (electrocauterizarea). Dintre agenții chimici cităm substanțe caustice ca: acizi, baze
și săruri metalice ale unor acizi.
Indiferent de agentul utilizat cauterizarea determină coagularea proteinelor celulare.
Termocauterizarea se realizează cu ajutorul căldurii radiante emisă de cauterul ordinar
(simplu) sau de termocauterul ce funcționează cu benzină sau eter, instrumente utilizate frecvent
in deceniile trecute, locul lor fiind luat de cauterul electric (electrocauterizarea). Metoda se aplică
pentru:
distrugere de țesuturi (ablația de tumori pediculate) la orice specie;

îndepărtarea țesuturilor înmugurite excesiv;

asigurarea hemostazei în cazul vaselor mici și a hemoragiei parenchimatoase;

declanșarea de fenomene inflamatorii și rezolutive la animalele cu țesut cutanat gros.

Se recomandă la cabaline și taurine în inflamații cronice ale pielii, țesutului conjunctiv
subcutanat, tendoanelor, ligamentelor, oaselor și articulațiilor.
Metoda se contraindică în inflamațiile acute, în afecțiuni cronice ireversibile și în
regiunile cu piele fină, întinsă și lipsită de țesut conjunctiv subiacent pentru a nu determina
gangrena.
 Declanșarea de fenomene inflamatorii și rezolutive, în afecțiuni cronice, cu ajutorul
termocauterizării a reprezentat metoda utilizată frecvent de practicieni, în deceniile trecute, în
special la cabaline. încă de pe vremea lui Hipocrat se afirma ”Quod medicamenta non sanat,
ferrum sanat, quodferrum non sanat, ignis sanat ” (Ceea ce nu vindecă medicamentele, vindecă
instrumentele, ceea ce nu vindecă nici instrumentele, vindecă focul).
Aplicarea cauterului pe piele determină procese distructive asupra stratului superficial și
acțiune revulsivă în stratul profund. Acțiunea distructivă se datorează arsurii, pe când revulsia
este rezultatul excitației terminațiilor nervoase din țesutul cauterizat (Vlădułiu O. 1962).
Treptat, datorită lărgirii gamei substanțelor proinflamatorii, în special a vezicantelor,
termocauterizarea și-a restrâns aria de utilizare, rămânând totuși benefică la cabaline și taurine în
regiunile cu piele groasă.
După gradul apropierii cauterului de țesutul cutanat deosebim:

termocauterizarea la distanță, în care cauterul nu vine în contact cu pielea fiind

ținut la o anumită distanță de regiune pentru a radia căldură. Pentru aceasta se utilizează cautere
cu suprafață mare, de forma unui cuțit (termocauter cutelar);
termocauterizare directă, când instrumentul vine în contact cu țesutul. După gradul de
contact, termocauterizarea poate fi: superficială, când cauterul atinge epidermul și profundă,
când atinge și dermul, dar nu-l străbate.
După forma aplicării focului termocauterizarea poate fi:
în puncte de foc produse cu cautere ascuțite;
în linii de foc realizate cu cautere cutelare;
mixtă prin asocierea de linii cu puncte.
Liniile și punctele de foc se dispun în raport cu aspectul și topografia regiunii, realizând
adevărate figuri geometrice.

Indiferent de regiune și modul de aplicare manopera trebuie să respecte următoarele

reguli:

pentru a preveni necroza cutanată, liniile de foc trebuie să se întâlnească sau să se

încrucișeze;
 distanța între linii sau dintre puncte să fie de 1,5-2cm;

liniile să fie dispuse paralel și în așa fel încât, după vindecare, să fie acoperite de părul
din vecinătate;

în cauterizarea directă liniile să nu perforeze pielea, întrucât plăgile produse se pot

infecta lăsând cicatrici vicioase;

cauterul se ține la locul de aplicare un timp scurt, efectul dorit obținându-se nu prin
apăsare și staționare ci prin aplicări repetate.

În raport cu localizarea afecțiunilor și cu topografia regiunii termocauterizarea se aplică

în următoarele zone: scapulo-humerală, coxo-femurală, genunchi, graset, jaret, fluier, tendon,
bulet, coroană și regiunea dorso-lombo-sacrală.
Intrucât termocauterizarea este stresantă prin contenție și dureroasă prin execuție se
impun următoarele pregătiri preoperatorii:
locul de elecție va fi tuns, eventual ras;
contenția animalului se realizează în stațiune patrupodală sau în decubit, în raport
cu locul unde se aplică termocauterizarea;
liniștea operatorie se realizează prin analgezie generală sau regională.
Tehnica operatorie parcurge următorii timpi:
I . marcarea focului — se realizează cu ajutorul cauterului încălzit la culoarea roșie-
închisă, schițând locul punctelor sau liniilor;
2. fixarea focului care are rolul de a determina fenomene inflamatorii și rezolutive. Se
obține prin treceri repetate pe locul marcat cu cauterul încălzit la roșu-cireșiu. Prin numărul de
treceri deosebim trei grade de cauterizare:

cauterizare de gradul I, sau foc ușor, se obține prin 3-5 aplicări in cazul liniilor și 5-6
aplicări în cazul punctelor de foc. Prin căldura degajată de cauter și prin repetare este interesat
la
numai epidermul până stratul papilar al dermului. Șanțul de cauterizare format este brun și
conține foarte puțin exsudat seros.
 cauterizarea de gradul II, denumită și foc mijlociu, se obține prin 5-8 aplicări succesive
în cazul liniilor, sau 8-10 în cazul punctelor.
Țesutul cauterizat ajunge la jumătatea dermului formând un șanț de culoare
galben-brună cu mici picături de exsudat seros.

cauterizarea de gradul III, denumită foc forte, interesează tot demul fără a-l perfora, iar
șanțul format are culoare gălbuie-deschis conținând mult transsudat. Se realizează prin 8-10
aplicări.
3. aplicarea vezicătorii cu biiodură de mercur 1/5, sau unguent vezicant.
Postoperator se aplică pansament protector dacă regiunea se pretează, iar animalele se
leagă scurt pentru a evita traumatizarea regiunii cu botul. Se asigură serumizarea antitetanică,
animalul fiind ținut în repaus 2-3 săptămâni. După 7 zile se aplică pe regiune un strat de vaselină
neutră sau osmatin pentru a favoriza eliminarea escarelor.
Termocauterizarea în puncte de foc se realizează prin dispunerea acestora în linie
orizontală la distanță de 1-1,5 cm unul de altul și aceeași distanță între linii. Punctele de pe o
linie se intercalează cu punctele de pe linia vecină realizând adevărate romburi. Punctele de foc
pot fi:
superficiale;
penetrante, utilizate în terapia afecțiunilor oaselor (exostoze) și se realizează cu
cauterul conic;
în ace când se utilizează cautere cu vârf foarte fin, ca un ac, cu care se străbate
regiunea vizată. Efectul se obține prin aplicarea a 2-3 puncte la distanță de 5-8mm.
Termocauterizarea mixtă constă în intercalarea liniilor de foc cu punctele de foc la
distanță de 2cm între ele. Se trasează liniile de foc Ia distanță de 4cm, între care se intercalează
punctele.
Complicațiile termocauterizării sunt generate de nerespectarea pregătirilor preoperatorii, a
tehnicii de execuție și a îngrijirilor postoperatorii. Cele mai importante sunt:
 o necroze cutanate dacă nu se respectă distanța dintre linii și puncte, sau cauterul a
fost supraîncălzit; o lezarea vaselor, nervilor, deschiderea tecilor sinoviale tendinoase dacă
animalul nu a fost bine contenționat și a executat mișcări bruște de apărare;

o infecții secundare dacă regiunea nu a foŔ protejată cu pansament, sau animalul și-
a traumatizat zona cauterizatăCriocauterizarea reprezintă metoda terapeutică de distrugere
controlată, nesângeroasă, a unor țesuturi cu ajutorul ternFaturii scăzute. Distrucția tisulară este
direct proporțională cu ternpzatura agentului criogen, durata acțiunii și tipul de țesut supus
congelării.
Reacția țesuturilor la acțiunea agentului criogen depinde de cantitatea de apă pe care o
conțin, de tipul de celule din structură și de vascularizație. Țesuturile care conțin cantități reduse
de apă (cornee, oase, nervi periferici) prezintă rezistență crescută la citodistrucție. Agenții
criogeni utilizați sunt:
clorura de etil (Kelenul) care se evaporă la 12 grade producând refrigerația țesuturilor
fără a le distruge. Pulverizația pe țesuturi produce un strat de gheață care determină anestezia
superficială de contact, sau realizează o vasodilatatie locală.
— zăpada carbonică obținută din bioxidul de carbon răcește până la -80 -96 grade C fiind
folosită pentru tratamentul leziunilor cutanate de dimensiuni reduse.
freonul folosit ca adjuvant in terapia cataractei (extracția cristalinului) și mai rar ca
agent distructiv; azotul lichid este agentul criogen cel mai utilizat putând atinge teperatura de
-1900C. Se folosește sub formă de spray pulverizat pe regiune, sau ca agent de răcire a sondelor
criogene care se introduc în țesuturi pentru citodistrucție. Se utilizează in terapia oncologică.
Electrocauterizarea se bazează pe folosirea curentului de înaltă frecvență. Corelarea
frecvenței cu intensitatea determină coagularea sau secționarea țesuturilor.

Practic electrocauterizarea se obține cu bisturiul electric care, în funcție de intensitatea

curentului și forma electrodului realizează coagulare și secțiune.

Electrocauterizarea se indică in:

o hemostaza vaselor mici; o exereza unor tumori; o deschiderea colecțiilor

purulente;
 o incizia organelor cavitare cu conținut septic.
Cauterizarea chimică realizează distrugerea țesuturilor utilizând:
> acizi: azotic, lactic sol.60%, tricloracetic sol.35%, fenic;
> baze: hidroxidul de sodiu, cristale sau creioane pentru ecornarea vițeilor prin
distrugerea mugurelui cornual;
> săruri ale metalelor: nitratul de argint sub formă de creioane pentru ecomarea vițeilor,
sau soluție 10-20%; clorura de zinc sol. 1015%;
> pentaclorura de fier, sulfatul de cupru, permanganatul de potasiu;

Metoda se utilizează pentru:

extirparea unor papiloame pediculate;
ecornare prin distrugerea mugurelui cornual;

terapia ulcerelor sau plăgilor atone localizate pe piele sau mucoasele aparente;

distrugerea țesutului de granulație excesivă din plăgi sau de pe traiectul unei fistule;

hemostaza în hemoragiile mici.

Aplicarea substanțelor caustice se poate face prin badijonare, injectare pe traiectul

fistulei, fricționare (creioane), aplicare (unguente) sau pudrare cu pulberi. Indiferent de modul de
administrare, țesuturile din jur se protejează cu un strat de vaselină neutră sau osmatin pentru a
facilita scurgerea detritusurilor.

4.7. Chirurgia laser

Laserele medicale s-au dezvoltat foarte mult în cei peste 50 de ani care au trecut de la
construirea primului aparat laser pe plan mondial de către Maiman în 1960 ( Ionescu, 1993).
Radiațiile laser se utilizează cu succes atât în diagnosticul cât și în tratamentul diferitelor
boli. Pentru diagnostic se folosesc efectele de absorbție, fluorescență și împrăștierea radiației
Laser, realizându-se instrumente de mare precizie: fotometre, microscoape de baleaj etc.(Oană
L., 2006).

Raza laser (light amplification by stimulated emission of radiation) este emisă de o sursă
de energie (electrică, chimică sau spot luminos) care excită un mediu specific (dioxid de carbon,
argon, heliu, neon, neodymium) (Ionescu 1999). Un fotorezonator amplifică și focalizează fluxul
laser care, prin căile de transmitere, ajunge la capul de tăiere. Acesta este dotat cu o lumină pilot
(vizibilă) care permite ținerea și dirijarea precisa a fasciculului laser.
Efectele razei laser asupra țesuturilor animale sunt:

Efectul termic a cărui intensitate energetică poate fi reglată de Ia o ușoară încălzire

biostimulatoare până la distrucții tisulare la 1500C, putând depăși 3000C. Se utilizează în scop
terapeutic, în special în realizarea manoperelor de diereză, exereză și hemostază;

Efectul electric (laser cu impulsuri) modifică constantele fizice tisulare, mergând până
la distrucții moleculare;
Efectul mecanic de producere de unde mecanice și de ultrasunete apare când raza laser
este folosită în cavități închise (vezică urinară, ochi etc.);

Efectul fotochimic (multifotonic) sau de absorbție preferențială a razei de unele

componente celulare, determinând modificări, în special, asupra sistemelor enzimatice.
Absorbția se produce supra unor lungimi de undă din raza laser;
Efectul neliniar care determină dublarea sau triplarea efectului multifonic. Este
specific laserelor cu impulsuri foarte scurte.

În chirurgie aparatul laser este constituit din cinci părți componente, respectiv: mediul
specific, sursa de energie pentru excitarea mediului specific,fotorezonatorul (cavitatea optică
rezonatoare), oglinzi sau fibre optice (căi de transmitere a razei laser) și capul de tăiere (sistemul
de focalizare optică a razei laser). Principiul de funcționare constă în: eliberarea energiei de către
sursa (electrică, chimică, spot luminos);
excitarea mediului specific (dioxid de carbon, argon, heliu neon etc.) de către
aceasta; emiterea radiației laser;
 amplificarea și focalizarea fluxului laser de către fotorezonator, iar prin căile de
transmitere acesta ajunge la capul de tăiere. Aparatele cu specu•u laser invizibil au capul de
tăiere dotat cu o lumină vizibilă care permite dirijarea precisă a razei laser.
În chirurgie sunt utilizate:
> laserul cu dioxid de carbon care emite un fascicul invizibil în infraroșu. Este utilizat
pentru diereză, exereză, hemostază, refacerea continuității nervilor, vaselor, intestinului,
canalului deferent etc.;
> laserul cu Argon ce emite un fascicul în domeniul albastruverde, fiind utilizat în
chirurgia oftalmoscopică și în cea dermatologică;
> laserul cu Heliu-Neon (HE-NE) emite în spectrul roșu și este utilizat pentru efectele
sale cicatrizante;
> laserul Nd-YAG (Neodymium depod-Yttrium Aluminium Garnet) care emite fascicul
în infraroșu și este utilizat în chirurgia oftalmologică și pentru coagulare.
Tehnica de lucru cu raze laser:
Pregătiri preoperatorii:
câmpul operator să fie curat și accesibil razelor;
instituirea măsurilor de protecție prin: aplicarea ochelarilor de protecție pentru
animal, înlăturarea suprafețelor stărlucitoare sau reflectorizante (instrumentar cromat, nichelat
etc.), atât în jurul câmpului operator cât și în sala de operații;
anestezia de preferat este cea injectabilă, întrucât cele inhalatorii pot produce explozii
în cazul utilizării laserului cu dioxid de carbon, iar folosirea altui tip de laser impune utilizarea
sondelor de intubație din material ceramic laserorezistent, întrucât cele din plastic sau cauciuc se
topesc (Ciobanu S., 2009).
Timpii operatori:
reglarea capacității de emisie, a densității puterii și a modului de emisie a fasciculului
(continuu sau în impulsuri) în raport cu efectul dorit și tipul de țesut pe care se lucrează
(vascularizație' conținut de apă, hemoglobină, pigmenți, conductibilitatea termică). utilizarea
laserului în emisie prin impulsuri determină efecte explozive supra celulelor (fotoexplozii,
fotopiroliză).
 focalizarea undei laser care se realizează din capul de tăiere. Focalizarea pe o suprafață
mică (100-150 mm ) produce secționarea țesuturilor, iar focalizarea pe o suprafață mai mare de
țesut determină coagulări, cauterizări, evaporări.
deplasarea undei laser pe suprafața țesutului determină tăierea, profunzimea secțiunii
fiind în raport cu viteza de deplasare a fasciculului laser și localizarea sa. Efectul hemostatic se
obține prin defocalizarea și refocalizarea spotului laser.
În sala unde se lucrează cu raze laser se impun următoarele reguli:
limitarea numărului de persoane la strictul necesar;
portul ochelarilor de protecție;
mască pentru reținerea fracțiunilor de țesuturi volatilizate etc.;
interzicerea deplasării luminii pilot în afara câmpului operator;
anunțarea în mod explicit si cu voce tare a duratei fiecarei emisii laser (începutul și
sfârșitul emisiei), iar pe durata emisiei se interzic pătrunderile în câmpul operator precum și orice
mișcare în sala de operație.
Practica a demonstrat că chirurgia laser prezintă si unele dezavantaje, dintre care cităm:
-secționarea țesuturilor se realizează mai lent decât cu bisturiul electric;
- lipsa de atingere cu instrumentul a zonei de operat, s-a dovedit a fi un dezavantaj,
întrucât nu permite chirurgului feed-back-ul tactil cu câmpul operator; aparatura este scumpă, cu
mobilitate redusă, necesită o îngrijire atentă, iar fiabilitatea unor dispozitive și componente este
uneori scăzută;
existența unor riscuri pentru chirurg și ajutoare dacă nu se respectă reguli specifice
de protecție.

Cu toate acestea, folosirea laserului în chirurgie s-a impus ca o tehnică nouă și eficientă,
tinzând să se generalizeze și să se diversifice. Practic, laserul trebuie considerat ca un instrument
complementar tehnicilor clasice cu beneficiile sale utile terapiei.
 5. TRATAMENTE NESPECIFICE FOLOSITE ÎN CHIRURGIE

5.1.Terapia stimulatoare

Organismul animal, prin relația sa cu mediul înconjurător, este supus la o serie de

agresiuni interne sau externe capabile să-i destabilizeze funcțiile vitale, în anumite condiții. De
aceea, se impune cunoașterea posibilităților omului de a interveni în reducerea efectelor acestor
agresiuni prin stimularea capacității organismului de a reacționa favorabil prin mobilizarea
forțelor de apărare (Enache T. și col. 1993).
In contextul actual, terapia stimulatoare nespecifică reprezintă folosirea unor substanțe
care, administrate pe diverse căi să solicite sistemul endocrin, reticulohistiocitar precum și
mecanismele hematopoetice (Ciobanu S., 2009). Efectele acestei terapii constau în activarea
metabolismului, tonifierea SNC, activarea fagocitozei, creșterea gamaglobulinelor și a
anticorpilor nespecifici din sânge, stimularea fagocitozei etc. (Năstasă V., 2008).
Terapia stimulatoare nespecifică se recomandă în tratamentul bolilor cu evoluție subacută
și cronică în care, timpul poate acționa în defavoarea organismului, ducând la complicații mai
severe decât manifestarea bolii primare. Câteva exemple sunt reprezentate de flegmon, abcese
reci, artrite, plăgi atone, fistule, ulcere, stări alergice etc. (Mateș N., 1997).
Terapia stimulatoare nespecifică se realizează prin: leucoterapie, proteinoterapie,
histoterapie, enzimoterapie și prin produse diverse.

5.1.1. Leucoterapia

Leucoterapia este o metodă de terapie nespecifică, ce urmărește Pr0Vocarea

hiperleucocitozei, prin acțiunea unor substanțe chimice iritante. Cea mai folosită substanță este
esența de terebentină cu care se realizează abcesul de fixație.
 Deși procesul este cunoscut încă din sec.19 evidențiindu-se acțiunea revulsivă,
hiperleucocitară și autoimunizantă a esenței de terebentină, deseori a fost combătut. Aspectele
negative au fost legate de faptul că ar produce durere, debridări și necroze tisulare inutile. (Mateș
N., 1997; Năstasă V.,2008).
Administrarea esenței de terebentină se face subcutanat, în doze variabile cu specia și în
regiuni care să nu afecteze decubitul animalului și să nu ia contact cu harnașamentul la animalele
de tracțiune. La cabaline se inoculează 3—5ml în regiunea pectorală, la bovine adulte 3-8ml în
salbă (fanon) la porc 2-4 ml în pavilionul urechii, la câine 0,5lml și pisică 0,1-0,2ml.
Reacția animalelor după inoculare este diferită: calul și câinele reacționează cel mai bine,
apoi pisica, iepurele, taurinele și porcul. Cu tot efectul său benefic trebuie manifestată prudență
la animalele de abator (bovine, suine) întrucât terebentina imprimă miros cărnii, iar la pisică
determină fenomene toxice în special la cele în vârstă (Grigorescu l., 1973). Semnele apar după
2-8 zile de la inoculare și se manifestă prin inapetență, vomă, diaree, convulsii și moarte.
După inocularea substanței organismul reacționează prin fenomene inflamatorii intense,
urmate de hiperleucocitoză locală, necroza țesuturilor, formând o colecție purulentă sterilă.
Hiperleucocitoza este evidentă în circulație, chiar după câteva ore de la inoculare și devine
maximă după 6-12 ore la pisică, sau 2-6 zile la celelalte specii. Dintre toate speciile la care se
practică abcesul de fixație, calul reacționează tipic prin formarea unui abces cald, fluctuent, cu
tendință la abcedare spontană dacă nu se intervine prin drenaj.
Acțiunea terebentinei se manifestă prin iritație, necroză aseptică, stimularea organelor
limfopoetice și hiperleucocitoză. Leucocitele sosesc la locul de inoculare producând o tumefacție
caldă și dureroasă' care crește în 2-3 zile, după care se localizează. Edemul periferic cedează,
durerea diminuă și începe transformarea purulentă a tumefacției prin fluctuența zonei centrale
care apare în 3-6 zile de la inoculare, în raport cu specia, mai rapid la cal și carnivore și mai lent
la taurine și porc, la care edemul se poate resorbi spontan. Efectele terapeutice ale abcesului de
fixație:
în plăgi și contuzii previne sau combate infecția, grăbește autoliza țesuturilor și
eliminarea celor bolnave sau devitalizate, stimulează și grăbește procesele de reparație;
 în bolile articulare, injectarea esenței de terebentină în jurul articulației determină
fenomene vasomotorii îmbunătățind nutriția regiunii, favorizează vindecarea încât, după
aproximativ 10- 20 zile, dispar durerea și tulburările locomotorii.

În medicina tradițională se utilizează spânzul (Helleborus spp.) prin implantare in

pavilionul auricular la porc și depozitarea produsului pentru 24 de ore, după care se îndepărtează.
Introducerea subcutanată a unor porțiuni din plantă, în regiunea pectorală, determină producerea
abcesului de fixație cu fenomene vasomotorii utile organismului ( Ciobanu S. 2009).
Studierea stiințifică a efectelor curative obținute la animale prin folosirea sub diferite
forme a spânzului, a dus la obținerea unor extracte purificate (Boicil) aplicate cu rezultate
deosebite în medicina omului într-un număr mare de afecțiuni printre care amintim: durerile
musculare și articulare de tip degenerativ. La animale, Boicilul produce ameliorări în artritele
cronice la cai și bovine și în mialgiile reumatoide la carnivore (Enache T., 2007).

5.1.2. Proteinoterapia

Proteinoterapia este o metodă adjuvantă în unele sindroame cu etiologie polimorfă și

specificitate redusă care nu pot beneficia direct de terapia medicamentoasă de elecție.
Ca surse de proteine se pot utiliza: ser sanguin (seroterapia), sânge integral (hemoterapie),
proteine microbiene (vaccinuri), lapte (galactoterapie), extracte bacteriene.

Seroterapia este metoda de imunizare pasivă, care folosește anumite seruri tipizate
administrate în scop preventiv sau curativ Adłninistrarea lor ajută sistenłele de apărare ale
organismului. î chirurgie se folosește mai frecvent seroterapia antitetanică antigangrenoasă,
antistreptococică și antistafilococică.

Hemoterapia constă în injectarea subcutanată a sângelui integral recoltat de la aceeași

specie (izohemoterapie), sau de la același animal (autohełnoterapie). Izohełnoterapia utilizează
sânge citrat recoltat de la un animal din aceeași specie cu primitorul. Prezintă dezavantajul că
trebuie făcut testul de compatibilitate biologică dintre donator și primitor pentîlî a nu produce
reacții anafilactice. ( Năstasă V.,2()()8).
Autohemoterapia este mai frecvent utilizată, întrucât rapiditatea administrării nu
necesită anticoagulant și se evită sensibilizarea organisłnului.
Practica a demonstrat că injectarea s.c. sau i.m. de sânge stimulează sistemul reticulo-
endotelial, sistemul nervos, imunogeneza, reacțiile protectoare, hematopoeza și alte funcții.
Sângele administrat parenteral se comportă ca o heteroproteină, față de care organismul
sintetizează anticorpi desensibilizanți. De aceea, hemoterapia se indică în: dermatite
pruriginoase, infecții cronice recidivante, ariceală gangrenoasă, limfangite, tenosinovite, artrite,
plăgi atone, plăgi infectate etc.
Vaccinoterapia stimulează forțele de apărare ale organismului prin imunizare activă. Pot
fi utilizate vaccinuri gata preparate sau vaccinuri preparate din flora din focar (autovaccinuri).
Se recomandă în terapia infecțiilor chirurgicale atunci când antibioticoterapia sau
chimioterapia nu dau rezultate. Administrarea vaccinurilor se face, de obicei, în doze progresive
și crescânde, doza variind în raport cu specia și agentul patogen. Se începe cu doze mai mici,
acestea putând crește în raport cu evoluția procesului septic• Dintre vaccinuri, cel mai utilizat
este cel antistafilococic care poate fi monovalent sau polivalent. Vaccinul se poate administra pe
cale injectabilă sau sub pansament (în ariceală).
Administrarea de anatoxină tetanică la cabaline este tot o vaccino-terapie care
previne sau tratează tetanosul în cazul plăgilor tetanigene. (Ciobanu S., 2009).

Terapia cu extracte bacteriene constă în utilizarea unor culturi apatogcne incativatc,

atenuate sau dezintegrate prin anumite procedee fizice sau chiłnice. Extractele exercită o acțiune
imunostimulatoare în infecțiile virale, dar și în unele boli chirurgicale sau medicale.
Dintre culturile bacteriene folosite mai frecvent în terapia stimulativă, amintim:

B.C.G.-ul (Bacilus-Calmete-Guerin) este o sușă apatogenă obținută din tulpina

patogenă Nocard a speciei Micobacterium tuberculosis var. Bovis. S-a constatat că B.C.G.-ul
protejează cobaiul de infecția cărbunoasă, streptococică și brucelică; vițeii de infecția
tuberculoasă, iar în chirurgie determină o imunitate nespecifică antitumorală în care mecanismul
de acțiune se datorează creșterii activității celulelor „natural Killer” din splină.

Corynebacterium parvum, preparat din culturi de Corinebacterii anaerobe,

exercită o stimulare a imunității nespecifice. Efectul se exercită la nivel celular, în
primul rând asupra macrofagelor, cu rol decisiv în sistemele de apărare nespecifică a
organismului.

În țara noastră se folosește un produs imunostimulent — Corynebacterium parvum

standardizat ---- obținut din tulpina B-936 care se utilizează în tratamentul cancerului la animale,
sau ca imunomodulator în transplantul de țesuturi.

Polidinul stiłnulează reactivitatea organismului, formarea anticorpilor, creșterea

numărului de leucocite, a properdinei și a rezistenței nespecifice antiinfecțioase, Produsul se
prepară din mai multe tulpini de germeni inactivați prin căldură și se administrează în doză de la
animalele mari și 1-2ml la animalele mici.

5.1.3. Histoterapia

Histoterapia sau terapia tisulară constă în introducerea organismul bolnav a substanțelor

stimulatoare elaborate de preparate special și conservate la rece.
Preparatele tisulare sunt folosite în tratamentul adjuvant al plăgilor atone, ulcerelor,
fistulelor, cicatricilor vicioase, afecțiunilor cutanate cronice, parezelor, paraliziilor, nevritelor,
supurațiilor de orice natură, conjunctivitei, cheratitei, etc. Terapia tisulară se administrează după
o prealabilă examinare a animalului, întrucât se contraindică în unele afecțiuni cardio-vasculare,
hemoragii cerebrale recente, arsuri cu intoxicație severă. ( Mateș N. 1997).
Țesuturile folosite în mod obișnuit sunt: pielea, splina, ficatul, placenta, țesutul rumenal,
glanda tiroidă, epiploonul, peritoneul, corneea, cristalinul etc. Dar, în practică, cel mai des
folosite sunt suspensia tisulară hepatică (S.T.H.) și extractul tisular de splină (E.T.S.). Dozele
sunt de 10-20ml în injecții s.c. la animalele mari și 1-3ml Ia animalele mici. Administrările se fac
la interval de 2 zile, timp de 1-2 săptămâni.
Stimularea nespecifică a forțelor de apărare ale organismului se poate determina și prin
implante de țesut conservat (os). Implantul se depune într-un „buzunar subcutan” realizat pe
latura gâtului la animalele mari, sau pe fața internă a coapsei la animalele mici. Metoda nu a luat
o extindere deosebită datorită complicațiilor septice ce pot să apară.

5.1.4. Enzimoterapia

Deși sunt cunoscute încă din sec. al XVIII-Iea pentru efectele lor, enzimele au fost
introduse în practica chirurgicală în ultimile decenii, după purificarea și cristalizarea lor. Cele
mai utilizate enzime sunt: tripsina, alfachimotripsina, hialuronidaza, streptochina:a Șl
streptodornaza (Mateș N., 1997).
Tripsina și alfachimotripsina sunt enzime proteolitice care determină liza și
eliminarea țesuturilor necrozate, lichefierea coagulilor sangvini, precum și a depozitelor de
fibrină și puroi.
Tripsina este secretată de structurile exocrine ale pancreasului și se găsește sub formă
comercială liofilizată. Soluția de tripsină este activă la pH 5-8, însă este preferat un mediu
neutru. Eficacitatea tripsinei rezultă din acțiunea sa selectivă, menajând celulele vii, dar
acționând asupra proteinelor din țesuturile necrozate sau devitalizate.
Prezintă, de asemenea, activitate de stimulare a fagocitozei, inhibarea hialuronidazei și
penicilinazei, neutralizarea toxinelor bacteriene și a anumitor germeni. Tripsina are efect
antiinflamator, lizează coagulii de fibrină, prevenind astfel formarea aderențelor și stimulează
forțele de apărare ale organismului. Administrată i.v. are acțiune tromboplastică, transformând
protrombina în trombină, contribuind la grăbirea procesului de coagulare. De aceea, folosită în
stările hemofilice micșorează timpul de coagulare, influențând protrombina din plasmă și
țesuturi.
 Alfachemotripsina hidrolizează proteinele denaturate în procesul patologic ducând la
scindarea acestora până la stadiul de aminoacizi.
Tripsino și alfachemotripsinoterapia se recomandă în plăgi supurate, plăgi atone, ulcere,
fistule purulente, boli digitale, otite, etc. pentru descompunerea țesuturilor devitalizate(Ciobanu
S.,2009).
Pentru tratament se utilizează tripsina sau alfachemotripsina, soluție sau pudră liofilizată,
administrată local sau intramuscular, doza variază cu specia și afecțiunea chirurgicală. Soluția de
tripsină se prepară extemporaneu. Aplicarea sub formă de comprese umede impune
reîmprospătarea acestora de 2-3 ori pe zi, înă•ucât, în contact cu țesuturile necrozate acțiunea ei
proteolitică scade cu 65%.

Tripsinoterapia nu se substituie antisepsiei mecanice, ci o completează impunând

drenarea țesuturilor necrozate. De asemenea, nu înlocuiește terapia antiinfecțioasă, dar, în
asociație cu aceasta potențează procesul de reparație recomandând-o ca un mijloc stimulator în
unele afecțiuni chirurgicale cu exsudație. Tripsina nu are efect în plăgile recente, în faza de
înmugurire sau cicatrizare. Se contraindică asocierea cu antibiotice din grupa tetraciclinelor.
Hialuronidaza este o enzimă ce produce depolimerizarea acidului hialuronic realizând
astfel permeabilizarea țesutului conjunctiv. Se utilizează mai rar în chirurgie, în amestec cu
diferite soluții medicamentoase, în vederea stimulării resorbției de către țesuturi Favorizează
instalarea anesteziei locale și contribuie la resorbția edemelor și hematoamelor.
Streptochinaza și streptodornaza sunt enzime proteolitice produse de streptococii
hemolitici. Au acțiune fibrinolitică și de depolimerizare a acidului dezoxiribonucleic.

5.1.5. Terapia nespecifică utilizând produse diverse

În practica medicală veterinară se utilizează o serie de produse pentru a mări capacitatea

de luptă a organismului. Dintre acestea amintim: iodiseptul, colagenul iodat și levamisolul.
(Mateș N., 1997).
 Iodiseptul soluție 3% se utilizează în terapia de șoc pentru a mări reactivitatea
organismului, sau ca adjuvant în tratamentul cu antibiotice sau chimioterapice. Soluția, ambalată
în fiole de 5 și IOml se administrează în doză de 50-100ml s.c. sau i.v.la animalele mari; 4-20ml
s.c. sau i.m. la animalele mici. Administrarea se face zilnic, sau la 2-3 zile, până la redresarea
stării de sănătate a animalului.
În cazul unor procese poliferative cu etiologie specifică (actinomicoza, actinobaciloza) se
pot injecta perifocal 20-30ml.
Colagenul iodat este utilizat ca adjuvant în medicația antiinfecțioasă și ca stimulent
nespecific capabil să reactiveze sistemul imunocompetent.
Se recomandă ca adjuvant în terapia plăgilor superficiale și profunde cu caracter
anfractuos, artrită traumatică deschisă, tenosinovită purulentă, tromboflebită supurativa, afecțiuni
septice digitale etc. Administrarea este zilnică în cazul afecțiunilor acute, sau la 2-3 zile în
procesele cronice. Durata tratamentului este de 5- IO zile, în raport cu gravitatea afecțiunii și
medicația de asociație. Se utilizează dozele de 10-15ml pe zi la animalele mari, 4-5ml pe zi la
animalele mijlocii și l2ml pe zi la animalele mici, calea de inoculare fiind s.c. În procesele
proliferative supurative (actinomicoză, actinobaciloză) se administrează perifocal câte 10-40 ml
în raport cu gravitatea afecțiunii.
Levamisolul este un produs de origine nebiologică folosit ca imunostimulator nespecific.
Se consideră că acționează ca imunomodulator atât la indivizii cu imunodeficiență cât și la cei
normali. Mecanismul de acțiune depinde de doză și de durata administrării și constă în
stimularea macrofagelor, activarea limfocitelor T și intensificarea producției de limfokine .

5.2. Terapia proinflamatoare

In procesul de sanogeneză, inflamația este considerată printre reacțiile de adaptare și

autovindecare de care dispune în mod natural organismul. Desfășurate în limite fiziologice,
inflamația este o reacție utilă care poate influența favorabil evoluția unor afecțiuni.
 Pentru producerea ei se recurge la agenți fizici sau chimici capabili să inducă fenomene
inflamatorii cu intensitate controlată utilă tratării unor afecțiuni ale aparatului locomotor și
țesutului cutanat. Dintre agenții fizici menționăm temperatura înaltă sub formă de cauterizare,
manopera fiind detaliată la capitolul 5.6. Agenții chimici aplicați pe țesutul cutanat dezvoltă
fenomene inflamatorii locale, a căror intensitate și profunzime depinde de agentul utilizat și
metodologia de aplicare. De aceea, substanțele chimice utilizate sunt grupate în: rubefiante și
vezicante.(Ciobanu S. 2009).

5.2.1. Substanțe rubefiante

Din această grupă fac parte substanțele care, aplicate pe o regiune, sunt capabile să
dezvolte o iritație și revulsie manifestată prin vasodilatație locală cu aflux sangvin in capilarele
superficiale. În același timp, printr-un mecanism reflex, are loc o stimulare mult mai intensă a
sistemului nervos central și a marilor funcții vegetative. puțin Datorită acestor proprietăți,
substanțele rubefiante sunt indicate pentnł reactivarea unor procese inflamatorii subacute și
cronice, cu localizare în special la aparatul locomotor (tendinite, artrite, bursite miozite,
limfangite, dar și pentru maturarea unor abcese, stimularea procesului de reparație tisulară în
plăgi, resorbția unor edeme etc. (Oana L.și col. 2010).
Cele mai utilizate rubefiante utilizate în patologia chirurgicală sunt:

Tinctura de iod, soluție alcoolică 2% considerată oficinală, și forte 10%. Pentru

potențarea acțiunii și atenuarea efectelor iritante asupra pielii se poate amesteca, în proporție de
10%, cu gaiacol. Se aplică prin badijonare sau fricțiuni energice, timp de 5-8 minute (rubefacție),
pe regiunea vizată. Gestul se repetă zilnic, timp de câteva zile, în raport cu specia, profunzimea
afecțiunii și scopul dorit. Pentru a facilita pătrunderea substanței active prin țesutul cutanat, se
recomandă pregătirea regiunii prin tundere, eventual radere. Se va evita utilizarea de soluții vechi
întrucât, prin învechire, se formează acid iodhidric care atacă țesutul cutanat.
La animalele mari, datorită stratului cutanat mai gros și dens, se va utiliza tinctura de iod
forte (10%) sau tinctura de iod gaiacolată, efectul fiind în raport cu durata rubefacției și repetarea
în timp.
 Camforul exercită acțiune revulsivă și congestivă locală. Se folosește sub formă de
spirt sau unguent camforat 10% pentru fricțiuni sau pansamente umede în unele afecțiuni ale
aparatului locomotor (tendinite, artrite, tenosinovită etc.). Este bine tolerat de țesuturi și exercită
o acțiune revulsivă locală, fără să afecteze stratul epidermic•
Tratamentul se execută zilnic, timp de 5-6 zile. Pentru obținerea efectului dorit se
recomandă ca, atât unguentul cât și pansamentul să se aplice pe regiunea pregătită prin tundere,
eventual radere.
Uleiul de terebentină se prezintă sub formă de lichid cu miros caracteristic, insolubil
în apă, dar solubil în solvenți organici și uleiuri grase. Se utilizează ca linimente revulsive în
alcool camforat și alcool saponat, în concentrație de 20%, pentru tratamentul eforturilor
articulare, musculare și tendinoase. Datorită acțiunii sale leucogene pronunțată se folosește în
tratamentul plăgilor cutiei de corn la cabaline după operația parțială de cui de stradă, înțepare cu
caiaua etc.
Unguentul cu ulei de terebentină 10-20% se utilizează pentru maturarea abceselor, dar cu
oarecare precauție întrucât imprimă miros cărnii și laptelui.

Făina de muștar se aplică pe piele sub formă de pastă cu apă (sinapisme) fiind
menținută cu pansament (cataplasmă). Cataplasma se menține pe regiune 15-30 minute și se
repetă zilnic de câteva ori. Pasta de făină de muștar are acțiune iritantă asupra stratului cutanat
provocând un aflux leucocitar necesar reparației tisulare.

5.2.2. Substanțe vezicante

Vezicantele sunt substanțe cu acțiune iritantă pronunțată asupra stratului cutanat, cu

producerea unei reacții inflamatorii marcante, exteriorizată prin formarea de vezicule. Veziculele
se sparg, exsudatul limfatic exteriorizat se crustizează, sub crusta protectoare realizându-se
epidermizarea în decurs de 2-3 săptămâni. De aceea, reaplicarea unei substanțe vezicante pe
aceeași zonă nu se face mai devreme de 10-14 zile, timp necesar refacerii dermului.
 Utilizarea substanțelor vezicante se realizează prin înglobarea lor în vaselină obținând
vezicători, a căror concentrație și durată de aplicare depinde de proprietatea lor vezicantă, de
specie, regiunea corporală și starea evolutivă a procesului patologic. Terapia cu vezicante se
indică în afecțiuni cronice ale membrelor (exostoze, artrite, tendinite, higrome, osteite,
limforeticulite) cât și în stimularea reparației tisulare în plăgi, abcese, flegmoane etc., reacția
inflamatorie dezvoltată fiind superioară celei produse de rubefiante.
Cele mai utilizate vezicători sunt pe bază de biiodură de mercur, iod metaloid, cantaridă,
emetic, euforbiu (Burtan l., 1991).
Vezicătoarea cu biiodură de mercur se utilizează la animalele mari în tratamentul
afecțiunilor subacute și cronice. Concentrația diferă cu regiunea pe care se aplică, fiind de 1/5 în
regiunile cu înveliș cutanat mai gros și 1/6-1/8 la nivelul coroanei unde pielea este mai fină
Indiferent de zona de aplicare excesul de substanță vezicantă îndepărtează pentru a preveni
intoxicația și glosita medicamentoasăse prin lingerea regiunii tratate.
Efectul vezicant este lent durând 6-8 zile, dar este profund. De aceea se recomandă în
procesele cronice și la țesuturi profunde. Crusta formată se detașă după 12-14 zile. Acțiunea
vezicătorii cu biiodură de mercur depinde de concentrație, timpul de aplicare (în general 4-6
minute în raport cu regiunea), anotimp și dacă regiunea este protejată cu pansament postaplicare.
Nu se aplică pe regiunile cu piele fină (axilă, fața intemă a coapsei) și mobilitate mare (fața
posterioară a chișiței, a regiunii carpiene, sau fața anterioară a jaretului) întrucât se complică cu
crevase ce pot evolua spre infecție și cicatrizare excesivă.
La bovine vezicătoarea cu biiodură de mercur se folosește cu precauție, acestea fiind
sensibile la mercuriale. Dacă se impune utilizarea acesteia, vor fi aplicate pe zone restrânse luând
măsurile de îndepărtare a excesului.
Unguentul vezicant asociază acțiunea vezicantă a biiodurii de mercur cu cea revulsivă a
esenței de terebentină.
Vezicătoarea cu cantaridă rezultă din înglobarea în veselină a cantaridei obținută prin
triturarea elitrelor gândacului de mai (Rita vezicatoria). Cantarida aplicată pe piele are efect
iritant-vezicant, în special Ia animalele mari, determinând formarea de veziculo- pustule pline cu
lichid. După spargerea veziculelor lichidul se transformă în crustă care se elimină după 8-12 zile,
favorizând cicatrizarea sub crustă' Se utilizează în concentrație de 1-10% în raport cu regiunea
(grosimea stratului cutanat) și afecțiunea de tratat (concentrație mal mare în procesele cronice și
profunde). Se aplică prin fricționarea regiunii vizate, durata fiind în raport cu pregătirea locului
de aplicat. In general se fricționează 3-6 minute pe regiunea rasă, 6-10 minute Pe regiunea tunsă
și 10-12 minute dacă regiunea nu a fost pregătită producția piloasă este abundetă. Durata de
fricțiune este mai mare decât Ia aplicarea vezicătorii cu biiodură de mercur datorită efectului mai
slab, însă acționează mai rapid și superficial.
Vezicătoarea cu cantaridă se recomandă în unele afecțiuni cronice ale aparatului
locomotor și în leziuni cutanate pentru stimularea proceselor de reparație.
Emeticul are acțiune vezicantă sub formă de unguent 5-10% cu recomandări speciale
pentru carnivore la care celelalte vezicători nu pot fi utilizate.
Euforbiu se utilizează sub formă de unguent 10%, efectul vezicant datorându-se
conținutului în euforbină. Are dezavantajul că atacă bulbul pilos ducând la căderea părului. La
cabaline și taurine se poate folosi pentru potențarea efectului vezicant al cantaridei.
Vezicătoarea cu iod, se utilizează în special la taurine pentru a suplini contraindicarea
vezicătorii cu biiodură de mercur. Se prepară din o parte iod, două părți iodură de potasiu și cinci
părți vaselină. Acțiunea sa este lentă fără a ataca bulbul pilos.

5.3. Terapia antiinflamatoare

Inflamația este definită ca o reacție de apărare a organismului față de acțiunea unor

factori nocivi, cu manifestări locale și, uneori, sistemice. Persistența în timp și intensitate creează
disconfort animalului încât trebuie combătută pe cale medicamentoasă, utilizând substanțe
antiinflamatoare. (Burtan I. 1991).
Produsele medicamentoase pot acționa local și sistemic.
 5.3.1. Terapia antiinflamatoare locală

Constă în utilizarea de preparate antiinflamatoare, cu acțiune locală, în special la nivelul

mucoaselor, pielii, țesutului subcutanat și mai rar la țesuturile profunde, Se utilizează substanțe
de natură minerală (acetat bazic de aluminiu, acetat bazic de plumb, acid acetic fenilbutazonă) și
substante de origine vegetală (mușețelul).

o Acetatul bazic de aluminiu (Burovinul) este o pulbere ambalată în pliculețe roșii

(acetatul de calciu) și pliculețe albastre (sulfat de aluminiu și amoniu și acid tartic). Pentru
aplicații locale se dizolvă fiecare plic, separat în 250ml apă rece. Cele două soluții se amestecă și
se folosesc la îmbibarea straturilor de vată și tifon care se aplică pe regiunea vizată. Aceste
comprese umede se reîmprospătează din 30 în 30 de minute.
Se indică în tratamentul contuziilor, inflamațiilor aseptice acute, entorsă, miozite,
tendinite, tendovaginită, artrite acute închise etc. Se va evita aplicarea pe pielea care prezintă
eroziuni fiind ușor caustic.

o Acetatul bazic de plumb se folosește ca soluție oficinală în concentrație 2% fiind

un lichid limpede, incolor, cu gust dulceag și cu reacție ușor alcalină. Se utilizează sub formă de
comprese reci aplicate pe regiunea bolnavă în contuzii, inflamații aseptice, efort articular etc.
având o bună acțiune antiflogistică.

o Acidul acetic se utilizează prin îmbibarea compreselor de tifon, care se aplică pe

regiunea traumatizată și mențin cu pansament. Soluția se prepară din acid acetic glacial în soluție
1-2% (nu per se că este caustic) sau din oțet care conține 9% acid acetic făcând diluția l2% prin
adăugarea a 250ml oțet la II de apă. Local are acțiune antiflogistică și antiseptică.

o Fenilbutazona se utilizează sub formă de unguent ce conține

4% fenilbutazonă, 3% camfor, 2% cloroform și 1% mentol înglobate în vaselină. Aplicat
local are acțiune antiinflamatoare, ușor analgezică și antipiretică. Unguentul este indicat în
reumatism, poliartrită cronică evolutivă, spondilartrită, nevrite, bursite, periartrite, tendinite Șl
tendovaginite, limfangită, limfonodulită, flebite și orice traumatism aseptic.
 Utilizarea se face prin aplicarea pe regiune și fricțiuni locale de 2-3 ori pe zi, regiunea
pregătindu-se prin tundere, eventual radere.
Ceaiul de mușețel se prepară din flori de mușețel ca infuzie sau decoct. Se utilizează în
oftalmologie pentru acțiunea sa antiseptică și decongestionantă (antiinflamatorie).

5.3.2. Terapia antiinflamatoare sistemică

Medicația antiinflamatoare sistemică sau generală este reprezentată de două grupe mari
de substanțe ( Ciobanu S., 2009).
antiinflamatoare steroidiene (corticosteroizii) reprezentate de hormonii
steroidieni mineralocorticoizi și glucocorticoizi de origine fiziologică (secretați de glandele
suprarenale) sau de sinteză din care fac parte prednisonul, prednisolonul, dexametazona,
betametazona și altele;
antiinflamatoare nesteroidiene (AINS) sunt substanțe care fac parte din grupa
analgezice-antipiretice-antiinflamatoare la care predomină efectul antiinflamator. (Năstase V.
2008).
Glucocorticoizii acționează prin diminuarea reacției țesutului conjunctiv, a membranelor
sinoviale și capilarelor. În procesele inflamatorii cronice, glucocorticoizii inhibă proliferarea
fibroblastelor și a țesutului conjunctiv prin acțiunea lor asupra substanței fundamentale. Efectul
lor antiinflamator se manifestă prin inhibarea proceselor exsudative și proliferative. Acțiunea
antiproliferativă se datorează inhibării proliferării fibroblastice și a depunerii de
mucopolizaharide acide în colagen. Dar efectul antiinflamator este trecător încât, după
întreruperea tratamentului, procesul inflamator poate recidiva.
Avându-se în vedere mecanismele și efectele terapeutice preparatele pe bază de hormoni
glucocorticoizi se indică în stări inflamatorii cu localizare la nivelul pielii, mucoaselor, organelor
interne, în stări de stres (traumatisme, frig, efort prelungit), stări de șoc (traumatic, prin arsură),
în intoxicații, stări alergice acute și cronice etc. Rezultatele bune se obțin în prevenirea și
combaterea unor procese aderențiale în faza fibrinoasă, în reticuloperitonită adezivă, intervenții
laborioase ale chirurgiei abdominale (hernii, eventrații, rumenotomii, tulburări topografice
intestinale etc.).
Terapia cu glucocorticoizi se contraindică în:

unele afecțiuni chirurgicale cum sunt fracturile întrucât intełțin în procesul de

osteogeneză prin efectele negative asupra impregnării calusului conjunctiv cu săruri minerale,
provocând resorbția oseinei;(Mates N, 1997).
ultima perioadă de gestație întrucât induc parturiția;

boli infecțioase pentru efectul imunosupresiv.

În general, inflamația fiind un proces de apărare nu trebuie combătută decât atunci când
este excesivă. De aceea, în terapia cu antiinflamatoare se recomandă asocierea cu antibiotice.
Cei înai utilizați glucocoflicoizi sunt:
Hidrocortizonul se utilizează local și general.

Local se administrează intraarticular 50-75mg per se, sau în combinație cu 400.000 UI

penicilină dizolvată în 2ml ser fiziologic și lml de xilină. Se practică atrocenteza evacuatoare
prin aspirare puncționând un fund de sac superior și, prin același ac, se introduce amestecul.
Puncția se repetă de 3-4 ori la două zile interval. De asemenea, hidrocortizonul intră în
compoziția unor colire fiind administrat în afecțiuni oftalmice ale polului anterior dacă nu
prezintă leziuni.
Pe cale generală se administrează în doză de lmg/Kg greutate corporală asociat cu
antibiotice.

Prednisolonul este mai activ decât hidrocortizonul, în special când este administrat pe
cale generală injectat intramuscular. Suspensia injectabilă de acetat de prednisolon se
administrează i.m. în doză de 50-200mg la animalele mari, 25-50mg la viței și porci, și 10-30mg
la purcei și carnivore. Local se poate administra prin sinoviocenteză articulară sau tendinoasă în
artrită traumatică închisă, hidartroză, luxații' entorse, sinovită tendinoasă acută aseptică. Dozele
sunt de 25-75mg la animalele mari și 5-20mg la animalele mici.

Dexametazona (Superprednololul) este mult mai activa decât Prednisolonul, dar

prezintă mai multe efecte secundare.
 În practica medicală veterinară se utilizează diferite produse care fac parte din grupa
conizonului. Astfel, în special în dermatite alergice se folosesc Triamcinolonul, Fluocinolonul și
Betamctazonul sub formă de unguente.
Acțiunea antiinflamatoare generală se manifestă diferit în raport de produsul utilizat. S-a
constatat că Prednisolonul, Supercortizonul, Hidrocortizonul și Triamcinolonul sunt de 4-5 ori
mai puternice decât cortizonul, iar Dexametazona de 30-35 de ori mai activa.
Antiinflamatoarele nesteroidiene (AINS) s-au extins mult în ultimul timp fiind utilizate
cu succes în managementul durerii și inflamației (Năstasă, V.,20()8). Dintre acestea amintim:
Acetaminofen manifestă eficacitate mare în dureri musculare la câine. Este mai puțin
agresiv asupra mucoasei gastrice și manifestă toxicitate pentru pisică.
Piroxicam este un bun antiinflamator și analgezic în combaterea durerii musculo-
scheletice. Are efect antiinflamator asupra tractului urinar inferior. Poate determina poliurie,
polidipsie.
Carprofen prezintă eficacitate asupra sistemului muscular și osos, manifestând o
bună tolerabilitate, dar se impune monitorizarea funcției renale. Are efect antiinflamator dar și
analgezic pre și postoperator.
În general AINS se indică:
pentru combaterea durerii postoperatorii;
la pacienți fără tulburări cardiovasculare (normotensivi și normovolemici);
la animalele tinere sau cu vârstă medie, cu funcție renală adecvată, evitându-se
administrarea la cele în vârstă;
la animalele care nu prezintă afecțiuni gastrice și care nu au fost supuse anterior unui
tratament cu carticosteroizi.
Rezumând putem afirma că terapia cu AINS se contraindică la:
 pacienții cu insuficiență renală care prezintă creatinina crescută;
 cazurile cu hipovolemie prin deshidratare, hemoragie, deficit de coagulare
 animalele cu ulcer gastric, la cele supuse tratamentului cu corticosteroizi, precum
și la cele în stare de șoc, sau cu vârstă înaintată.
 5.4. Fizioterapia

Fizioterapia este considerată una din cele mai vechi metode utilizate de om, folosind
agenți fizici naturali, apoi artificiali. Deși timpul a contribuit la extinderea și perfecționarea
procedeelor fizioterapice la om, utilizarea la animale este limitată fiind condiționată de factorul
economic și de imposibilitatea comunicării directe între pacient și medicul curant.
Fizioterapia este o terapie biologică in care se urmărește normalizarea și stimularea
diferitelor funcții ale organismului (Burtan l., 1991). Acțiunea ei se manifestă local și general
prin: hiperemie, producerea de reflexe cutaneo-viscerale, formarea de biohormoni, determinând
importante modificări celulare, umorale și biochimice.
Pentru ca efectele fizioterapiei să determine modificări benefice pentru organism
aplicarea procedurilor se corelează cu starea pacientului și condițiile atmosferice. Astfel, în
tratamentul cu agenți fizici se va ține cont de factorii climatici și starea generală a pacientului să
nu fie surmenat, subnutrit și să nu prezinte tulburări cardio-respiratorii și hepatorenale. De
asemenea, tratamentul cu agenți fizici să fie aplicat rational, începe și se întrerupe treptat. S-a
constatat că fizioterapia de scurtă durată și întreruptă brusc nu dă rezultate.

După energia utilizată, metodele și procedeele terapeutice aplicate, fizioterapia se

clasifică în:
 electroterapie când utilizează curentul electric;
 terapia cu energie radiantă;
 kinetoterapia prin utilizarea mișcării;
 hidroterapia când agentul utilizat este apa.

5.4.1. Electroterapia

După natura curentului electric și modul său de acțiune, electroterapia cuprinde:

galvanoterapia, ďArsonvalizarea, diatermia, curentul diadinamic, terapia cu ultrascurte și
ultrasunete (Burtan L, 1991).
 Galvanoterapia este metoda electroterapeutică ce folosește ca energie curentul continuu
sau galvanic, furnizat de un generator de curent continuu, fie prin redresarea curentului alternativ
din rețea cu ajutorul unor aparate numite pantostate. Curentul folosit ajunge până la 200mA și 80
volți.
Metoda are acțiune analgezică, hiperemiantă, trofică și mărește excitabilitatea. De aceea,
se indică în terapia paraliziilor flasce contribuind la îmbunătățirea schimburilor nutritive și
ridicarea tonusului muscular, a nevrlagiilor, mialgiilor, artralgiilor datorită acțiunii sedativ
analgezice, în afecțiuni cornice ale articulațiilor, mușchilor, tendoanelor etc. prin acțiunea
hiperemiantă (Oana L.și col. 2010). Galvanoterapia sau galvanizarea se contraindică în procesele
inflamatorii acute, tulburări funcționale, în leziuni cutanate ca: eczeme, dermatite și ulcere.
(Ciobanu s. 2009).
Acțiunea se datorează trecerii prin focarul de tratat a curentului, datorită aplicării celor
doi electrozi. Regiunea se pregătește prin tundere și radere pentru a asigura un contact intim între
electrod și piele. Punctele de contact se umectează bine cu soluție de clorură de sodiu 1%.
Alegerea locului de aplicare a electrodului activ este în raport de scopul urmărit: anodul are efect
calmant asupra sistemului nervos central, iar catodul excită și stimulează resorbția edemelor și
exsudatelor (Oană L. și col. 2010).
Doza de curent folosită se apreciază după intensitatea curentului de la suprafața
electrodului activ, Aceasta nu trebuie să depășească 0,30,5mA/cm , iar durata ședințelor este de
15-30 minute. Întreruperea curentului să se facă gradat, nu brusc.
Galvanoionoterapia sau galvanoionoforeza este o variantă acestei proceduri prin care se
introduc în organism medicamentele disociate sub formă de ioni ce traversează bariera cutanată.
Se folosește o pânză hidrofilă care se îmbibă cu substanța medicamentoasă, și se aplică pe
regiunea vizată. Pe suportul textil se fixează electrozii în funcție de scopul urmărit: electrodul
pozitiv la cationii de calciu, magneziu, histamină etc., iar electrodul negativ la anionii de iod,
salicilat de sodiu etc. Consecutiv trecerii curentului medicamentele care au îmbibat suportul
textil sunt supuse electrolizei degajând ionii care traversează pielea pătrunzând în organism.
 Faradizarea
Se utilizează pentru excitarea nervilor motori și a mușchilor corespunzători, de aceea se
recomandă în paralizii urmate de amiotrofie.
Folosește curentul alternativ sau de inducție prin fixarea unui electrod pe grupul de
mușchi afectați, iar al doilea pe zona nervului corespunzător. La trecerea curentului se realizează
o adevărată „electrogimnastică” având acțiune motorie, excitantă, revulsivantă și trofică. Se
aplică în ședințe de scurtă durată, 5-10 minute, întrucât prelungirea acțiunii determină oboseală
musculară.
D 'Arsonvalizarea utilizează curenți de înaltă frecvență produși de aparate cu circuite
oscilante, exercitând acțiune favorabilă asupra circulației sanguine. Se diferențiază de diatermie
întrucât căldura acumulată nu depășește limitele normale.
Curenții se pot aplica prin mai multe procedee: monopolar sau bipolar, de la distanță
(numită în efluvii sau fulgurații) sau prin contact folosind electrozi speciali din sticlă sau grafit.
Acești curenți au acțiune sedativă și antialergică, fiind indicați în nevralgii cicatriceale, nevrite,
prurit etc.
Diatermia utilizează tot curenți de înaltă frecvență, al căror număr de oscilații este
superior față de curenții ď Arsonval, ceea ce face ca în aceeași unitate de timp să treacă prin
țesuturi o cantitate mai mare de energie electrică. Acțiunea locală se manifestă prin hiperemie
activă' intensificarea metabolismului, a fagocitozei, stimularea mecanismelor enzimatice etc.De
aceea, se indieă în afecțiuni articulare, în mialgii, traumatisme musculare, nevrite ete,
În aplicații locale se folosese electrozi bipolari, iar durata unei ședințe este de 25-40
minute,
Căldura degajată de curenții de înaltă frecvență poate fi eoneenîvaîă pe un electrod de
ditnensiuni reduse producând coagularea țesuturilor eu vine în eontaet, efectul fiind denumit
diatet•moeoagulatîî. Coagularea țesuturilor poate să se limiteze numai la zona de eontaet
realizând diatermoeoagularea de secțiune (electrotomul sau bisturiul eleettie), sau să iradieze și
în jurul electrodului, realizând diaternłoeoagulavea tuasivă eu acțiune neerozantă intensă. Acest
efect se aplică pentru necroza țesutului tumoral utilizând forma polară (electrobisturiul) sau
forma bipolară prin prinderea tumorii între cei doi electrozi.
 Curentul diadinamic acționează prin blocarea excitației dueroase și a conductibilității.
Prin excitarea pielii la locul de contact se fortnează histamină și acetileolină responsabile de
modificările vasculare.
Procedeul se recomandă în patologia aparatului locomotor.

Terapia cu unde ultrascurte folosește curenți ultrafrecvenți care detertnină încălzirea

țesuturilor datorită intensificării circulației locale.
Se indică în artropatii, tendovaginite, bursite, periostite, osteomielite, pareze, nevralgii,
nevrite, afecțiuni stomatologice, ORL etc. Procedura se contraindică în hemoragii, diateze
hemoragice, tromboze, trołnbotlebite etc. (Mateș N, 1997),
Efectul se poate mări dacă terapia cu ultrascurte este precedată de kinetoterapie.
Terapia cu ultrasunete se indică în afecțiuni cronice ulcerative, plăgi atone, pentru
stimularea cicatrizării etc. Pentru efectul antalgic se recomandă în nevralgii, mialgii, hernii de
dise etc. La animalele miei se utilizează pentru îndepăflarea tartrului dentar.
Ultrasonarea țesuturilor determină efecte mecanice, exercitând un adevărat „masaj”
celular, efecte termice și chimice activând metabolismul celular și declanșând reflexe
vasodilatatoare. Totuși, aplicarea ultrasunetelor se contraindică în regiunea orbitară, la organele
genitale, cord, encefal, epifizele oaselor la tineret, pe proliferările tumorale, pe pielea infectată
etc. Se consideră că hiperemia determinată de ultrasunete poate provoca fenomene de
osteoporoză și osteofitoză consecutivă.

5.4.2. Terapia cu energie radiantă

Reprezintă procedeul terapeutic care utilizează radiațiile emise de aparatul Rôntgen

(radioterapia), de unele substanțe radioactive ca radium (radiumterapia), cobalt
(cobaltoterapia), de energia radiantă luminoasă (fototerapia), de căldură (termoterapia) sau frig
(crioterapia).
Radioterapia constă în folosirea razelor X sau Rôntgen în scop terapeutic, dar cel mai
frecvent în scop de diagnostic având în vedere capacitatea diferită a țesuturilor de a absorbi
aceste raze. Razele Rôntgen au acțiune inhibitoare sau necrobiotică, în funcție de doză, asupra
celulelor producând picnoza nucleului, alterarea cromozomilor și a citoplasmei etc. De
asemenea, pot determina modificări patologice generale ca: anemie, leucopenie, tulburări ale
coagulării, VSH-ului, reducerea activității glandelor etc. (Ciobanu S., 2009).
Având în vedere aceste aspecte negative, radioterapia se aplică sub un atent control și
protecție, ținând cont de starea generală a animalului supus tratamentului. In caz contrar, se pot
înregistra accidente grave ca: radiodermite (eritem, dermatite, căderea părului), radionecroze
superficiale sau profunde, cancer cutanat, modificări ale celulelor sanguine etc.
Radioterapia este utilizată pentru efectul sau analgezic si antiinflamator în nevralgii,
nevrite, osteoartrite, prurit cutanat, dar indicația majoră se referă la acțiunea antineoplazică. De
aceea, se indicădar în papiloame, epitelioame, fibroame, sarcoame etc. ca monoterapie, cel mai
frecvent în cadrul tratamentului multimodal asociind iradierea cu actul operator. Din acest punct
de vedere protocolul antineoplazic se poate aplica:
preoperator, când iradierea urmărește circumscrierea tumorii pentru o ablație cât mai
completă. În acest caz razele X se aplică, de obicei, cu 14-15 zile înainte de actul operator,
evitând astfel diseminarea intraoperatorie a celulelor tumorale prin sterilizarea limitelor inciziei.
postoperator cu rolul de a distruge eventualele celule tumorale scăpate limitei de
incizie, prevenind astfel recidivele.

Distanța emițătorului de raze Rôntgen față de țesutul bolnav și durata de acțiune a razelor
se calculează în raport cu felul și localizarea tumorii. Astfel, pentru radioterapia cutanată se
utilizează raze cu penetrație mijlocie, iar pentru procesele profunde raze cu penetrație profundă.
Tubul de emitere se așează în dreptul procesului patologic, la distanță de 15-20cm, iar durata de
acțiune variază de la câteva minute până la 30 minute în raport cu specia și stadiul afecțiunii de
iradiat. La început ședințele sunt scurte de 1-3 minute, apoi se maresc treptat.
Radiumterapia (curieterapia) folosește radiațiile electromagnetice emise de elementul
radioactiv radium, care au acțiune electivă asupra celulelor neoplazice. Utilizarea lor poate fi
preoperatorie și postoperatorie, în raport cu scopul urmărit.
După modul în care se aplică, radiumterapia poate fi:

 la distanță când elementul radioactiv este introdus în casete de plumb, plasate la o

anumită distanță de țesut și prevăzute cu deschideri pentru emiterea razelor;
  prin contact când caseta este așezată direct pe țesutul vizat;
 interstițială, metoda utilizează ace radioactive care se introduc în centrul masei
tumorale.
Cobaltoterapia utilizează radiațiile emise de cobalt care au electivitate față de celulele
tumorale. Se indică în terapia cancerului cutanat, adenocarcinomului mamar și metastazelor din
limfonoduri și limfocentri.
Terapia cu cobalt radioactiv intră în schema de tratament multimodal putând fi folosită
preoperator și postoperator în cazul tumorilor operabile și ca tratament paliativ în tumorile
maligne inoperabile.
Fototerapia constă în aplicarea energiei radiante luminoase naturale sau artificiale, în
scop terapeutic. Metoda utilizează:
radiațiile invizibile ale spectrului solar, respectiv radiațiile ultraviolete (actinoterapia)
și radiațiile infraroșii (/însenterapia).
radiații vizibile ale spectrului solar, sau adevărate, respectiv lumina solară
(helioterapia).
Actinoterapia utilizează în scop terapeutic razele ultraviolete sau actinice naturale sau
artificiale. Razele naturale reprezintă 1% din totalul radiațiilor solare, iar cele artificiale sunt
produse de lămpi speciale cu bec de cuarț și vapori de mercur.
Razele ultraviolete sunt reținute complet de bariera cutanată, unde determină o serie de
transformări cu efecte favorabile asupra activității celulare și metabolismului fosfo-calcic prin
acțiunea lor fotochimică contribuind la convertirea sterolilor și ergosterolilor în vitamina D. În
general sunt considerate un bun regenerator al organismelor debilitate. De asemenea, au un efect
bactericid și cicatrizant, folosite cu precădere în terapia infecțiilor de focar, dar și în sterilizarea
sălilor de operație. Actinoterapia aplicată corect favorizează procesele oxidative din organism,
stimulează metabolismul bazal și mineral, hematopoeza, schimburile respiratorii etc.
Terapia cu ultraviolete trebuie aplicată rațional, expunerea făcându-se gradat, iar pentru
razele artificiale se va ține cont și de distanța dintre generatorul de raze și regiunea de tratat. În
cazul unei expuneri raționale razele actinice exercită asupra regiunii raspective 0 acțiune
analgezică și bactericidă. Expunerea prelungită determină apariția unui eritem actinic cutanat,
care se accentuează în câteva zile' stratul epidermic descuamându-se. Dacă nu se iau măsuri de
protecție se produce cherato-conjunctivita actinică. Expunerea treptată determină invadarea
stratului malpighi de celule pigmentare care colorează regiunea formând o barieră de protecție
contra radiațiilor agresive.
Actinoterapia se poate aplica local și general, în raport cu scopul urmărit. Aplicația
generală urmărește stimularea vitalității organismului, iar efectul local se indică în infecții
cutanate (stafilococice, streptococice) boli osteoarticulare, plăgi atone, cicatrizări excesive,
sinuzite, fistule purulente etc.

Finsenterapia sau termofototerapia constă în utilizarea razelor infraroșii artificiale

produse de lămpi electrice speciale. Acțiunea lor se datorează efectului caloric, determinând
hiperemie la locul de penetrare.
Se indică în tratamentul artritelor reumatice, toxi-infecțioase, artroze și în atrofii
musculare. De asemenea, acțiunea lor este benefică în cicatrizarea lentă, iar în arsuri și degerături
grăbesc delimitarea țesutului gangrenat, eliminarea și cicatrizarea. Prin aefectul hiperemiant
grăbesc resorbția edemelor.
Helioterapia sau cromoterapia constă în folosirea radiațiilor solare vizibile și invizibile.
Se realizează prin expunerea animalelor la soare, în aer liber, având acțiune benefică asupra
tuturor animalelor, în special asupra tineretului.
Expunerea animalelor la soare se face în mod progresiv și la anumite ore pentru a evita
razele nocive care pot genera arsuri, ulcerații, cheratoconjunctivite, insolații, afectând în special
tineretul cu pielea fină și depigmentată. De aceea, programul de helioterapie este în funcție de
anotimp pentru a evita acțiunea nocivă a unor raze. Astfel, expunerea se poate face între orele 8-
10 și 15-18 în timpul verii și între orele 1012 și 13-15 în sezonul de iarnă. Prin acest program se
evită abundența razelor infraroșii cu lungime de undă mare care au acțiune nocivă asupra
organismului.
Termoterapia reprezintă procedeul ce utilizează căldura uscată sau umedă în scop
terapeutic. Are indicații multiple, având în vedere acțiunea hiperemiantă și congestivă, efectul
sedativ, diminuarea excitabilității, influențarea favorabilă a metabolismului local și rolul său în
resorbția exsudatelor.
 Căldura uscată constă în utilizarea aerului cald sub formă de jeturi emise de diferite
aparte. Emițătorul de aer cald se plasează la o anumită distanță de țesutul țintă încât căldura să fie
suportată de animal fără determina arsuri. În acest scop se recomandă ședințe de 15-30 minute de
2-3 ori pe zi. Cel mai frecvent se utilizează aparatul de uscat părul „Foehn” cu care se
proiectează aer cald de la distanța de 10-30cm.
Căldura umedă se utilizează sub formă de băi calde, dușuri, cataplasme, comprese simple
sau medicamentate, împachetări etc.
Crioterapia are la bază acțiunea locală a frigului care poate fi uscat sau umed. Frigul
exercită acțiune intiinflamatorie și sedativă prin vasoconstricție determinată. Este rezultatul
acționării asupra terminațiilor nervoase termoreglatoare determinând insensibilitate completă
(crioanalgezia) diminuarea consumului de oxigen, combaterea edemelor, reducerea resorbției
toxinelor de către organism, manifestând și rol bacteriostatic și antiinfecțios.
Frigul uscat se indică în terapia hemoragiilor interne și în inflamații acute aseptice și
constă în aplicarea pe regiunea afectată a unor pungi cu gheață sau jet de aer emis de
refrigeratoare. Frigul umed se folosește ca băi reci, dușuri sau comprese. Ținerea cabalinelor cu
picioarele în apă rece curgătoare determină reducerea congestiei aseptice a membranei
cheratogene ,procedura utilizata in tratamentul pododermatitei aseptice difuze (furbura).

5.4.3. Kinetoterapia

Reprezintă procedeul care utilizează mișcarea în scop terapeutic. Denumirea provine de

la grecescul Kinesis = mișcare. Se realizează prin masaj și gimnasticăfuncłională.

5.4.3.1. Masajul
Cuprinde un ansamblu de mișcări executate cu mâna sau cu aparate speciale, pe o
anumită regiune corporală, cu scopul de a activa circulația, influențând în mod favorabil
metabolismul tisular Șl condițiile de viață ale celulelor. Pentru executarea masajului regiunea se
pregătește prin igienizare (spălare, uscare) și aplicarea unei substanțe emoliente.
Masajul se practică bimanual și constă în executarea a o serie de manopere succesive sau
separate, pe parcursul a 5-15 minute. Aceste manopere sunt: apăsarea pe loc, alunecarea,
fricțiunea, frământarea, tocarea și vibrația (Oana L.și col.2010).
Apăsarea pe loc constă în executarea unor mișcări succesive de compresiune pe regiunea
afectată, a căror frecvență crește treptat. Ele au rol antalgic și de resorbție a exsudatelor prin
stimularea circulației.
Alunecarea mâinii este mișcarea care se realizează cu fața palmei sau pulpa degetelor,
care alunecă în direcția circulației. Mâna se mulează pe regiunea respectivă alunecând la început
superficial apoi mai intens. Alunecările repetate, prin stimularea circulației, favorizează resorbția
edemelor.
Fricțiunea constă în frecarea regiunii cu pulpa degetelor încât mișcarea să mobilizeze
pielea de pe planurile subiacente. Prin această mișcare se rup aderențele cauzate de inflamații, se
stimulează resorbția exsudatelor, iar cicatricile devin mai suple.
Frământarea constă în fixarea transversală a unui mușchi, cu ambele mâini și ridicarea
lui. Mișcarea se repetă din loc în loc pe toată întinderea lui. La animalele mijlocii și mici
procedeul se realizează prin ciupirea succesivă a mușchiului în sens centripet. Metoda
ameliorează nutriția și ńłncția mușchiului, favorizând în același timp, resorbția exsudatului.
Tocarea sau lovirea constă în executarea a o serie de lovituri scurte, repezi și succesive,
cu marginea cubitală a mâinii, pe regiunea masată. Mâinile sunt așezate perpendiculare pe
regiune, față în față și lucrează alternativ. Intensitatea loviturilor este în raport cu specia.
Prin tocare se produce încălzirea tegumentului masat și stimulează circulația și
contracțiile musculare.
Vibrația Țesuturilor se obține prin executarea cu degetele, a o serie de mișcări repezi,
pe loc, superficiale sau profunde, contribuind la excitarea nervilor motori.
Masajul poate fi preventiv și curativ, iar după modul în care se execută deosebim masajul
manual și masajul executat cu aparate speciale.
 În medicina veterinară masajul se recomandă pentru a stimula resorbția exsudatelor de
origine traumatică și pentru a îmbunătăți funcțiunea aparatului locomotor tulburată de prezența
unor boli cu evoluție cronică. De aceea se indică în sinovite, tendinite, tendovaginite, periartrite,
pareze, amiotrofii etc. Executat în aceste boli, masajul normalizează metabolismul țesutului
conjunctiv, ajută la resorbția exsudatelor, la relaxarea articulațiilor, activează circulația locală
favorizând vindecarea proceselor fibroase periarticulare, prevenind și combătând astfel redoarea
și anchiloza articulară. Masajul executat la nivelul calusului osos primitiv, în special după
îndepărtarea bandajului, prin stimularea circulației locale grăbește apariția fazei de calus osos
definitiv scurtând procesul de remodelare osoasă. De asemenea, prin îmbunătățirea
metabolismului local, are acțiune sedativă la nivelul mușchilor. (Oana L. și col. 2010).
Masajul se contraindică în boli acute, în infecții, inflamații, stări febrile, afecțiuni ale
pielii, artrite, osteomielite, fracturi, luxații, fistule, rupturi musculare și tendinoase și în tumori.

6.4.3.2. Gimnastica funcțională

Gimnastica funcțională sau ortopedică, întrucât se adresează aparatului locomotor, are
rolul de a stimula elementele componente ale acestui aparat, fiind utilă și aparatelor circulator și
respirator. Esența acestui procedeu este mișcarea, care după modul în care se execută poate fi
activă și pasivă.

Mișcarea activă este cea executată de animal, de regulă în aer liber, voluntar sau dirijat,
contribuind la grăbirea vindecării unor afecțiuni ale aparatului locomotor, asigură dezvoltarea
proporțională a corpului animalelor tinere și înlătură eventualele începuturi de deformărł ce duc
la defecte de aplomb. Mișcarea, prin mobilizarea timpurie a operatului este benefică aparatului
digestiv contribuind la restabilirea tonusului segmentelor sale, respectiv îmbunătățirea
peristaltismului. La cabaline, mișcarea masculilor la 24 de ore de la orhidectomie, prin plimbări
zilnice, sau prin executarea unui serviciu ușor la câteva zile de la intervenție, grăbește vindecarea
și reduce edemul inflamator local atât prin prevenirea alipirii marginilor plăgii cât și prin
activarea circulației și mărirea afluxului leucocitar.
 Activarea circulației prin mișcare aduce servicii importante mai ales în operațiile
executate pe regiunea autopodială: tenotomii, desmotomii, dezolura tălpii, extirparea
fibrocartilajelor complementare, seimă, incastelură, amputare de deget etc. Gimnastica
ortopedică dă rezultate bune în tratamentul artritelor, tendovaginitelor, arcare, buletură etc. Ea
activează circulația, evită complicațiile prin stază sanguină, favorizează și grăbește refacerea
elementelor funcționale (Vlăduțiu 0., 1962).

Mișcarea sau kinetoterapia pasivă este procedeul terapeutic și de diagnostic în unele

afecțiuni articulare. În acest caz, mișcarea este executată de fizioterapeut care, imprimând
mișcări articulației suspecte descoperă eventuale focare algogene și stabilește gradul cineticii
articulare. Spre deosebire de om la care, suportând durerea, pentru a corecta un defect, animalul
nu conștientizează acest simț adoptând poziții incorecte mai puțin algogene. De aceea, în cazul
unor defecte ale aparatului locomotor, prin poziții anormale ale componentelor sale datorită
prezenței unor focare algogene, se recomandă executarea blocajului regional cu procaină sau
xilină, după care este supus mișcării gradate. Menționăm faptul că acest gest terapeutic trebuie
executat sub supraveghere întrucât, suprimarea temporară a senzțiilor dureroase poate genera
accidente, animalul putând executa mișcări dezordonate.

5.4.4. Hidroterapia

Metoda grupează o serie de proceduri aplicate în scop curativ sau profilactic, având la
bază apa la diferite temperaturi și sub diferite stări de agregare (solidă, lichidă, vapori).
Hidroterapia acționează prin trei factori:

 factorul termic legat de temperatura apei;

 factorul mecanic (duș, jet) care execută un adevărat masaj;
 factorul chimic prin adăugarea în apă a unor substanțe medicamentoase, plante
medicinale, săpun etc.
 După factorul termic hidroterapia poate fi:
 crioterapia sau frigoterapia când temperatura apei este sub O OC hidroterapia
propriu-zisă cu temperatura apei între 5-400C.
 hidrotermoterapia cu temperatura apei peste 400C.

Acțiunea terapeutică a apei depinde în primul rând de factorul termic, fiind o terapie
nespecifică proflogistică la temperaturi ridicate și antiflogistică la temperaturi scăzute. Este o
formă veche de terapie, aplicarea ei datează din sec. XIX fiind legată de numele lui Priesnitz, de
unde și denumirrea metodei de utilizare (Vlădułiu 01962). Apa rece determină vasoconstricție
periferică, creșterea tensiunii arteriale și leucocitozei, reducerea diurezei și a coagulabilității
sângelui, bradicardie, creșterea excitabilității neuromusculare și scăderea temperaturii generale
prin scăderea celei periferice. Băile reci scad brusc temperatura periferică în primul minut, mai
puțin în următoarele două minute, după care se menține la același nivel. Restabilirea temperaturii
cutanate se face repede, în aproximativ 20-30 minute. Excitantul rece determină apariția în piele
a histaminei cu simpaticotomie și inhibarea peristaltismului. Crioterapia periferică determină
acidifierea sângelui prin creșterea concentratiei dioxidului de carbon.

Apa caldă determină vasodilatație periferică cu scăderea tensiunii arteriale, creșterea

temperaturii generale, cu sudație abundentă, tahicardie, creșterea diurezei și a coagulabilității
sângelui. Termoterapia are efect sedativ, iar la nivel cutanat stimulează eliberarea de acetilcolină
cu simpaticotonie și excitarea peristaltismului. La nivelul sângelui determină alcalinitate prin
scăderea concentratiei in dioxid de carbon.

Factorul chimic al hidroterapiei se datorează introducerii în apă a unor substanțe

astringente, iritante, săpun, sare, iod etc.
Hidroterapia se poate aplica sub formă de: băi, afuziuni, lotiuni, dușuri, comprese,
pulverizatii.
Băile sunt proceduri de hidroterapie care utilizează apa curentă (baia simplă) la diferite
temperaturi, sau apa în care se introduc diferite ingrediente (baia medicamentoasă).
După suprafața corporală pe care se aplică, deosebim baia locală și baia generală. Băile
locale vizează în special membrele, având rol antiinflamator în furbura acută, efort al
tendoanelor, osteită aseptică etc. In sezonul cald, băile locale se pot aplica la animalele mari prin
menținerea acestora cu membrele într-o apă curgătoare, timp de o oră, de două ori pe zi. Pentru a
preveni acțiunea macerativă a apei asupra stratului cutanat se recomandă aplicarea pe regiune a
unui emolient.

Afuziunea constă în vărsarea pe regiunea vizată a unei cantități de apă rece, de la mică
înălțime. In acest caz, apa acționează ca un excitant termic.

Loțiunea sau frecția reprezintă frecarea regiunii bolnave cu un burete sau cu o bucată de
pânză moale, îmbibată în apă rece. Procedeul acționează atât prin factorul mecanic (frecționarea)
cât și prin cel termic determinând vasoconstricție și tonifierea sistemului nervos.

Dușurile se realizează cu jeturi de apă sau aburi, de diferite temperaturi și presiuni care
sunt proiectate de la o anumită distanță pe o regiune corporală sau pe tot corpul. Astfel, dușul
poate fi local sau general, în ploaie sau în jet.

Compresele sunt bucăți de tifon sau pânză, care se îmbibă cu soluții antiflogistice și se
aplică pe regiunea bolnavă fixându-le cu câteva ture de tifon. Pentru a prelungi durata
antiflogistică se recomandă îmbibarea compreselor de mai multe ori pe zi și schimbarea lor dacă
se încălzesc.

Pulverizația constă în stropirea regiunii cu particule foarte fine de apă curentă sau soluții
medicamentoase. Procedeul însumează efectele mecanic, termic și medicamentos. De aceea se
recomandă în special în dermatologie.

Indiferent de procedeul utilizat hidroterapia se indică în special în tratamentul afecțiunilor

aparatului locomotor. Băile copitei sau onglonului nu trebuie să dureze mai mult de 48-72 de ore,
întrucât determină macerația dermului și îmbibarea cu apă a cornului creind porți de intrare
pentru microbi.

O variantă a hidroterapiei este talazoterapia care se bazează pe acțiunea terapeutică a apei

de mare. Acțiunea se datorează atât factorului mecanic (loviturile produse de valuri) cât și
factorului chimic reprezentat de sărurile conținute de apa de mare. Se indică în afecțiuni ale
articulațiilor și tendoanelor.

6.CHIRURGIA REPARATORIE Șl PLASTICĂ

Operațiile plastice (plastiile, grefele sau transplanturi) sunt intervenții chirurgicale prin
care se înlocuiesc țesuturi sau organe care prezintă disfuncții, cu altele capabile să îndeplinească
funcția respectivă. Țesutul de înlocuire (de transplantat) poate fi proaspăt, prelevat de la donator,
de regulă preoperator sau intraoperator, sau conservat la rece sau cu substanțe chimice.
Transplantul poate fi reprezentat și de materiale inerte (mase plastice, metale) când procedeul
poartă denumirea de aloplastie

După natura țesutului sau organului recoltat, grefele pot fi:

 autogrefe — când grefonul (țesutul sau organul prelevat) provine de la același

animal;
 homogrefe — grefonul este recoltat de la alt animal din aceeași specie;
 heterogrefe — când grefonul aparține altei specii.

Însă, cercetările de imunobiologie și citogenetică au impus o nouă clasificare a grefelor,

astfel:
 grefa autogenă sinonim cu autogrefa
 grefă izogenă (homogrefă, izogrefă) când grefonul provine de la animal din
aceeași specie și identic genetic;
 grefă alogenă (alogrefă) transplant în care grefonul provine de la animal din
aceeași specie, dar diferită genetic;
 grefă xenogenă (xenogrefă, heterogrefă) în care grefonul provine de la animal din
altă specie.

După locul unde se grefează țesutul sau organul prelevat, deosebim:

  grefă ortotopică, atunci când transplantul se face în locul ocupat normal în
organism de țesutul sau organul prelevat;
  grefă heterotopică în care grefonul este așezat în altă regiune.

Spre deosebire de medicina omului, în medicina veterinară grefele sunt mai puțin
utilizate. Totuși, se recomandă în terapia unor cicatrici vicioase ca poziție și volum (cheloid) în
calozități, arsuri cu deficit tisular, plăgi atone etc. S-au făcut încercări privind transplantul de
cornee la câine, oase în fracturi cu calus vicios etc.
Vlăduțiu 0., 1962 a utilizat autoplastia de tunică abdominală la animalele de talie mare cu
hernie abdominală ventrală la care, închiderea inelului herniar nu era posibilă din cauza deșirării
acestuia și presiunii viscerelor. Pe cale operatorie, a decolat tunica abdominală de jur împrejur și
a suturat-o la tendonul pubian cu fire rezistente de nylon sau in. Peste tunica abdominală se
suturează țesutul muscular și pielea. Căpăłână și col., 1980, a refăcut peretele vezicii urinare la
câine prin autoplastia cu lambou intestinal pediculat. Grigorescu I. în 1973 recomandă
autoplastia cutanată prin alunecare, fără incizii de slăbire, în decornarea bovinelor adulte.
Dacă tehnica operatorie a transplantului poate fi perfecționată, asepsia și antisepsia
stăpânite, problema principală rămâne cea a respingerii grefonului de câtre primitor, adică
rejecția datorită fenomenelor imunobiologice generate în focar. De aceea în practica medicală
veterinară se execută numai grefe autogene de piele, fascii și mai rar țesut osos.

Grefele cutanate se pot realiza astfel:

 prin mobilizarea pielii din zona invecinată, prin:

 alunecare;
 lambou.
 prin grefe libere (grefe propriu-zise).

Autoplastia cutanată prin alunecare constă în acoperirea defectului cu:

pielea decolată din vecinătate. Este cel mai utilizat procedeu, decolarea realizând-o pe
cale boantă cu sonda canelată, cu mânerul bisturiului sau prin introducerea subcutanat a brațelor
foarfecei și deschiderea lor. Eliberarea marginilor plăgii permite afrontarea lor și sutura în fire
separate. Dacă tensiunea este mare se poate executa sutura cu fire de rezistență.

Afrontarea poate fi mai facilă dacă se practică o sutură subdermică, cu fir resorbabil
sintetic, care scade din tensiunea marginilor plăgii.
pielea alunecată datorită inciziilor de slăbire. Tehnica prevede executarea a una sau
două incizii, paralele cu defectul și la distanță egală cu lățimea acestuia. După suturarea
defectului se pot sutura și inciziile de slăbire dacă tensiunea cutanată permite. Dacă nu este
posibil, acestea se tratează ca plăgi nesuturate supraveghind procesul de reparație tisulară.
În cazul unui defect mare, la care tracțiunea pielii pentru alunecare nu este posibilă, se
aplică tehnica inciziilor multiple de slăbire. Lateral de defect se execută incizii cutanate scurte,
care permit alunecarea pielii. Se practică o sutură a țesutului hipodermic de la nivelul defectului
utilizând fir resorbabil, apoi se afrontează marginile cu mătase în fire separate. Inciziile multiple
de slăbire rămân nesuturate supraveghind reparația lor. Practicarea inciziilor multiple de slăbire
necesită multă atenție că mărimea lor și numărul pot expune la gangrenă cutanată datorită
tulburării circulației local.
pielea obținută prin expansiune cutanat. Sub pielea din jurul defectului se introduce un
balon de expansiune (expander) care este umplut progresiv cu ser fiziologic. Treptat, prin
mărirea presiunii, pielea se întinde încât, surplusul poate fi alunecat peste defect și suturat.
Autoplastia cutanată cu lambou pediculat se realizează prin delimitarea, alături de
defect, a unul lambou cutanat având forma și dimensiunile defectului. Lamboul delimitat își
păstrează legăturile vasculare cu țesutul de origine printr-un pedicul cutanat a cărui lățime nu
trebuie să fie mai mică decât jumătate din lambou. Prin răsucirea Pediculului cu maximum 1800
lamboul cutanat este adus peste defect și suturat cu mătase în fire separate. Grefele libere
denumite și grefe propriu-zise se recomadă în special la om în arsuri. După grosimea
grefonului deosebim:
 grefe de piele totală denumite grefe dermo-epidermice groase care interesează
toată grosimea pielii. Ele pot fi: grefe în lambou, grefe în insule și grefe în plasă sau rețea care
sunt recomandate pentru practica medical veterinară;
 grefe dermo-epidermice mijlocii care interesează jumătate din grosimea dermului;
 grefe dermo-epidermice subțiri care utilizează epidermul și partea cea mai
superficială a dermului.

Aceste ultime două categorii de grefe pot fi:

 grefe insulare sau în pastile;
 grefe în însământări epiteliale;
 grefe în lambouri de piele despicată, în panglică sau în laniere.
 In executarea transplantului momentul principal este aderarea grefonului la patul pregătit
și supraviețuirea lui până la stabilirea unei circulații. De aceea se impune respectarea
următoarelor principii:

 patul unde se așează grefonul să fie bine irigat;

 grefonul să adere intim la patul pregătit încât imbibiția să aibe loc pe toată
suprafața;
 grefa să nu se miște din poziția inițială, deci să fie fixă pentru ca procesul de
reabilitare vasculară să decurgă nestânjenit;
 patul și grefonul să nu fie contaminate întrucât dezvoltarea unei infecții
necrozează și lichefiază grefa;
 schimbarea primelor pansamente se execută cu atenție întrucât grefa aderentă de
comprese poate fi mobilizată. Pentru aceasta primul pansament, care este suficient de strâns
pentru a realiza priza, se menține pe Ioc 10-14 zile. La schimbare, după îndepărtarea primelor
straturi ale pansamentului, compresa aderentă la piele se va umecta cu ser fiziologic pentru a
elibera grefonul.

Datorită acestor accidente, mobilizarea grefei de pe substrat este egală cu insuccesul

transplantului.