Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Lucrare de Licenta Educatie Fizica Si Sport Kinetoterapie
Lucrare de Licenta Educatie Fizica Si Sport Kinetoterapie
Lucrare de licenta
CAPITOLUL 1 - INTRODUCERE
CAPITOLUL 5 - CONCLUZII
CAPITOLUL 6 - BIBLIOGRAFIE
CAPITOLUL 1 - INTRODUCERE
Cunoasterea cauzelor care pot duce la aparitia unor traumatisme in practicarea unor sporturi are o
deosebita importanta nu numai pentru precizarea corecta a diagnosticului, ci mai ales pentru gasirea
unor masuri care sa previna posibilitatea producerii lor.
Riscul accidentului exista in activitatea sportiva fiind generat de cauze cunoscute, intre care metodica
gresita a pregatirii, exagerarile in dozarea efortului si chiar intamplarea, fiind cele mai frecvente.
Depistarea si tratarea formelor preclinice, conduita terapeutica, recuperarea sportivului sunt numai
cateva idei ce trebuiesc urmarite in scopul gasirii de solutii viabile pentru imbunatatirea performantei.
Prin realizarea acestor deziderate incidenta traumatismelor sportive poate fi mult redusa cu
o certa imbunatatire a randamentului echipei. Lucrarea se vrea deci si o pledoarie pentru o
buna analiza medicala in perioada pregatitoare cu aducerea la normal a tuturor
constantelor biochimice implicate in efort si in egala masura pentru un antrenament
stiintific riguros condus, cu utiliyarea unui program profilactic care sa cuprinda exercitii
nespecifice si specifice pentru asigurarea si mentinerea unei conditii fizice optime, fost
selectate pentru a asigura incalzirea tuturor grupelor musculare.
Cu toate ca problemele legate de patologia musculo-scheletala sunt de interes major, atat din
punctul de vedere al incidentei crescute cat si al aspectelor de impact asupra starii de sanatate a
sportivilor, si costurilor aferente (aspecte economice si sociale), realitate oglindita prin articolele
din literatura de specialitate, aceste studii ating laturi singulare ale fatetei complexe ale
problematicii[1] (Avramescu, T., Ilinca, I.).
Marea majoritate a cercetarilor sunt axate pe studiul clinic si paraclinic al diversilor parametri,
oferind o analiza retrospectiva intr-un stadiu al patologiei destul de avansat. Aceste studii nu
prezinta un sistem fiabil si neinvaziv care sa poata cuantifica si analiza datele initiale (in put) in
scopul compararii cu datele obtinute dupa aplicarea tratamentelor corespunzatoare (out put),
permitand astfel si adaptarea permanenta a terapiei de prevenire/recuperare si optimizarea
acesteia.
In ultimii ani a fost dezvoltata o conceptie preventiva a recuperarii care mai nou s-a extins prin
aplicarea de programe de exercitii utilizate pentru prevenirea de leziuni sau a deficitelor
functionale determinate de tulburari anterioare biomecanice sau ale lantului kinetic ce contribuie
la instalarea unor leziuni musculo-scheletice denumite si programe profilactice (Dragan,
I.). Totusi, pe plan national exista putine studii si articole de specialitate bazate pe interventia
programelor de exercitii profilactice, specifice traumatismelor, in cadrul antrenamentului sportiv.
6. Psihoterapia
Dupa primele 48 de ore rolul principal este preluat de raspunsul celulelor cu fagocitarea
si digestia produsilor inflamatiei. Celulele implicate in aceste procese sunt neutrofilele si
macrofagele tisulare care in anumite conditii pot implica in procesul de distrugere si tesuturile
vecine neafectate.
Ca indicatii generale se admite ca pentru vindecarea totala a procesului inflamator sunt necesare 2 - 3 saptamani de administrare a
dozei adecvate. Nu se recomanda utilizarea concomitenta a mai multor produse cu exceptia asociatiei Aminofenazona si alt
inflamator nesteroidian. Corticosteroizii sunt in general interzisi in practica sportiva (doping) cu exceptia administrarilor locale
(unguent, infiltratii) cu obligativitatea notificarii in scris. Mecanismul de actiune consta in inhibarea eliberarii de acid arahidonic,
scaderea migrarii leucocitelor si stabilizarea lizozomilor. In cazul inflamatiilor cronice scad proliferarea fibroblastilor si sinteza
fibrelor de colagen.
Este indicata combinarea unui preparat de scurta cu unul de lunga durata ca si administrarea unui anestezic pentru reducerea
rapida a durerii. Efectele adverse sistemice sunt rar intalnite, dar cele locale pot fi importante (degenerarea cartilajului articular
dupa infiltratii repetate, atrofii subcutanate, afectari de tendoane).
Este de preferat ca imobilizarea sa se faca la inceput numai prin atela gipsata, pentru
primele 2 - 3 zile. Aceasta deoarece aplicarea unui aparat ghipsat circular inca de la inceput are
neajunsul ca dupa cateva zile el devine larg atat datorita retragerii edemului initial posttraumatic,
cat mai ales hipotrofiei musculare functionale, imobilizarea producand o scadere spectaculoasa a
maselor musculare.
Principalele elemente care determina aprecierea duratei necesare imobilizarii sunt: gravitatea
leziunilor, natura histologica a tesuturilor afectate si varsta subiectului. Gravitatea leziunilor se
refera in primul rand la marimea rupturilor anatomice ale tesutului interesat. In cazurile de
rupturi totale (de muschi sau tendoane), din cauza retractiei capetelor, imobilizarea este
contraindicata, recomandandu-se sutura chirurgicala de urgenta. Al doilea element care
determina durata imobilizarii este natura tesuturilor anatomice lezate, stiut fiind ca tesuturile au
potentiale de regenerare biologica de vascularizatie (deci de troficitate) diferite pe regiuni. In
aceasta idee rupturile musculare fibrilare sau vasculare vor fi imobilizate 10 zile, entorsele fara
ruperea ligamentelor si capsulei 14 zile, iar cele cu ruperea acestor formatiuni 21 de zile,
smulgerile osoase si fisurile minimum 30 de zile. Fracturile intra in competenta osoasa a
ortopedului avand alte principii. Al treilea element, varsta, reduce sau prelungeste imobilizarea
in general cu 25 - 30% din durata obisnuita daca subiectul are pana la 20 de ani sau respectiv
peste 30 de ani.
Terapia cu agenti fizici utilizeaza curentul electric, energia calorica (termoterapia), terapia cu
ultrasunete, fototerapia, terapia prin campuri magnetice de joasa frecventa.
In ultimul timp in acordarea primului ajutor si al tratamentului diverselor afectiuni s-au impus si
metode traditionale ce include presopunctura si acupunctura. Conceptia acestor metode consta
in aplicarea intepaturilor (presiunilor asupra unor puncte precis determinate ale suprafetelor
cutanate considerate drept locuri de condensare a unei energii pe care omul integrat in natura si
asemanat unei plante o primeste din aer si din pamant. Aceasta energie alimenteaza neintrerupt si
succesiv organele corpului omenesc, circuland pe cai corespunzatoare fiecarui organ, numite
meridiane si definite prin denumirea organului pe care fiecare meridian il reprezinta energetic
(12 meridiane). Desi cei care practica presopunctura trebuie sa cunoasca localizarea pe corp a
sute de puncte energetice, pentru primul ajutor este nevoie sa se cunoasca localizarea a numai
aproximativ a 24 dintre cele mai cunoscute. Ele pot fi folositoare dupa un traumatism prin
influentarea durerii dar si sistemelor organice care controleaza functii vitale ca respiratia,
circulatia, starea de constienta. Formele de presopunctura difera in functie de forta, durata si
locul in care se exercita presiunea. Folosirea kinetoterapiei urmareste refacerea anatomica si
recuperarea functionala a segmentului traumatizat. Spre deosebire de conceptiile mai vechi nu se
aplica inca din primele zile sub forma mobilizarii precoce a segmentului respectiv. Formele si
mijloacele kinetoterapiei trebuie sa fie in concordanta cu caracteristicile biologice ale fazelor
evolutiei clinice expuse mai sus (tabel 1).
Riscul accidentului exista in activitatea sportiva fiind generat de cauze cunoscute, intre care
metodica gresita a pregatirii, exagerarile in dozarea efortului si chiar intamplarea, fiind cele mai
frecvente.
Tinand cont de faptul ca fiecare sport realizeaza stresuri unice kinesiologice si biomecanice
asupra lantului kinetic implicat in realizarea miscarile specifice, respectarea metodelor de
optimizare a mecanismelor sportului respectiv duce la prevenirea leziunilor (Dragan, I.).
Este important sa fie identificate leziunile specifice pentru o anumita activitate sportiva si sa fie
amplificati functia lantului kinetic legata de partile corpului cu risc de a fi traumatizate
(Avramescu,T., 2006).
In urma unui studiu realizat in 1997 pe un esantion de 106 voleibalisti ce au suferit accidentari, s-
a ajuns la concluzia ca 63% dintre acestea au aparut in urma sariturilor (Bahr, R., Bahr, I.A.,
1997). Actiunea defensiva a fost asociata cu un numar mic de leziuni, in timp ce serviciul,
preluarea si pasarea au fost responsabile de un numar minim al acestora.
In general, fiecare jucator executa in timpul jocului toate aceste procedee tehnice si de aceea
jucatorii sunt expusi in mod egal la riscul de aparitie al leziunilor.
Intr-un studiu asupra sportivelor voleibaliste de elita efectuat de Briner, W., Ely, C.[2] pe
parcursul a doua saptamani de competitie, din cele 96 de sportive implicate, 77 au raportat unul
sau mai multe traumatisme, rata traumatica inregistrata fiind de 1 la fiecare 25 de ore de joc.
Cele mai afectate zone traumatice au fost articulatiile genunchilor (31.2%) si umarul (17.7%).
Cercetatorii concluzioneaza ca cele mai multe traumatisme au fost de suprasolicitare, cel mai
mare procentaj avandu-l tendinitele (42.7%).
Prevalenta ridicata a tendinitei patelare a fost recent confirmata de un studiu larg pe un esantion
de sportive de performanta din diferite sporturi in care 45 % dintre sportivii voleibalisti au
raportat simptome curente ale tendinitei patelare. Datele ISS ("Injury Surveillance System")
demonstreaza ca acest tip de traumatism a avut o incidenta de 0,2/1000 sportivi in randul
voleibalistelor de performanta, dar aceste date au inregistrat numai timpul in care sportivul a fost
scos din activitatea sportiva, prevalenta reala a tendinitei patelare se presupune a fi mult mai
mare.
In conditiile actuale devine imperios necesara profilaxia traumatismelor ce se poate face prin
determinarea si tratarea factorilor favorizanti (concentratie redusa a Ca +, Mg , circulatie redusa,
viroze), prin programe de exercitii specifice introduse in programul de antrenament in scopul
cresterii elasticitatii structurilor articulare si periarticulare, precum si prin tratarea si recuperarea
corecta a traumatismelor (profilaxia secundara).
In acest sens lucrarea prezenta include programe profilactice adresate tendinitei patelare.
A fost subliniata necesitatea unui sistem mai bun de prevenire a traumatismelor in sport.
Scopul a fost de a realiza un studiu prospectiv, dand o definitie precisa notiunii de traumatism,
urmarind individual datele asupra mecanismelor traumatismelor si examinand aceste
traumatisme, pentru a obtine informatii exacte asupra mecanismelor si a putea astfel recomanda
metode profilactice eficiente.
- S-a incercat utilizarea unor mijloace terapeutice specifice, care sa tina seama de toti factorii
interesati in instruirea sportiva; astfel
- Timpul de vindecare trebuie sa fie mult redus, avand in vedere ca orice intrerupere mai
mare a pregatirii sportive scade simtitor potentialul si capacitatea de efort;
- Mijloacele de tratare si mai ales caile de administrare a medicamentelor sa fie cat mai
eficiente, cat mai putin traumatizante organic si mai ales psihic;
- Stabilirea diagnosticului trebuie sa fie foarte exacta, complexa si rapida, pentru a se putea
aplica un tratament specific, complex si intensiv in vederea recuperarii grabnice a sportivului;
In vederea derularii optime a cercetarii ce face obiectul lucrarii prezente si creerii unui cadru
etalon stiintific, potrivit cunostintelor acumulate in cadrul orelor teoretice si practice din cadrul
facultatii, ca si a indrumarii permanente si consecvente a coordonatorului stiintific, am considerat
importanta realizarea urmatoarelor sarcini:
- centralizarea rezultatelor;
Daca exercitiul fizic reprezinta pentru majoritatea indivizilor de alte profesii un element
indispensabil mentinerii sanatatii, pentru sportivii de performanta el se poate transforma uneori si
in anumite conditii in element cu efecte daunatoare.
Ipoteza nr. 2
Prevenirea accidentelor este posibila numai daca sunt cunoscute cauzele care le determina.
Ipoteza nr. 3
Articulatia genunchiului este cea mai mare articulatie a organismului uman si are o
importanta deosebita in locomotie.
1. Structuri osoase;
2. Structuri intraarticulare;
3. Structuri extraarticulare.
Farson si James considera structurile osose ca fiind cele care asigura alunecarea si fixarea, iar
structurile extraarticulare ca cele care asigura miscarea articulatiei.
Structurile osoase
Aceasta structura continua distal diafiza femurala si este constituita din doi condili
acoperiti de cartilaj separate si de santul intercondilian.
Cei doi condili femurali : intern si extern nu sunt identici, intre ei existand unele
deosebiri :
- Condilul intern sau medial este mai ingust si mai lung (10 mm) fata de cel extern sau
lateral care are numai 8 mm.
- Priviti din profil sunt curbati excentric, portiunea anterioara fiind parte dintr-un oval,
posterioara fiind parte dintr-o sfera, raza lor de curbura suferind o descrestere
dinainte - inapoi de la 45 mm la 16 mm.
Se articuleaza cu cei doi condili femurali prezentand doua fose articulare - cavitati
glenoide - separate prin eminenta intercondiliana.
Fosele articulare sunt acoperite de cartilaj care este mai subtire periferic si mai gros
central, unde are 6 - 7 mm, intrucat condilul femural intern este mai coborat cu 2 - 3 mm si fosa
articulara interna este situata pe un plan situat cu 2 - 3 mm mai jos.
Structural, prezinta travee osoase orientate orizontal, oblic si arcuit, densitatea maxima
fiind similara cu femurul, in zonele unde fortele ce actioneza sunt maxime.
Intre forma condililor si forma platourilor tibiale exista o incongruenta care este
compensata de niste structuri numite meniscuri articulare - intern si extern.
Patela
- o fata anterioara;
fiecare fiind constituit la randul lui din trei fetisoare articulare ce intra succesiv in contact cu
femurul in miscarile de flexie - extensie.
Datorita fortelor de presine cu valori mari ce se dezvolta intre femur si patela, cartilajul
articular la acest nivel are o grosime de 8 - 9 mm, nemaiintalnita la nici un alt nivel in
organizmul uman.
Structurile intraarticulare :
- menicurile;
- aparat capsuloligamentar;
- membrana sinoviala;
- cartilaj articular.
Meniscurile intraarticulare
Meniscurile intraarticulare sunt doua formatiuni fibro - cartilaginoase situate la periferia
foselor articulare tibiale, acoperind intre o jumatate si doua treimi din aceasta suprafata.
- circumferinta mediala sau marginea libera situata spre centrul fosei articulare;
- cornul anterior;
Intre coarnele anterioare exista ligamentul transvers care le uneste. Desi sunt fixate in
modul aratat mai sus, meniscurile prezinta un grad de mobilitate mult mai mare la meniscul
extern fata de cel intern. Meniscul intern poate fi asemanat cu litera "c" si acopera circa 30% din
fosa tibiala interna. Meniscul poate fi asemanat cu litera "o" si acopera circa 60% din fosa
articulara externa.
Mobilitatea meniscului extern este dublu ca valoare fata de cel intern 7 - 8 mm fata de
aproximativ 5 mm. Corpul posterior al meniscului extern trimite doua fascicule de ancorarela
femur, situate pe marginea ligamentului incrucisat anterior, numite ligamente menisco -
femurale, unul anterior - Humphry si altul posterior - Wrisberg.
Histologia meniscurilor
Fiind fibrocartilaje, in compozitia lor intra:
Unele cercetari recente au constatat existenta unui fascicul de fibre perforante dispuse
orizontal, facand legatura intre portiunea superioara si cea inferioara a meniscului, aceasta zona
fiind intens expusa stresului atunci cand intre femur si tibie apare o miscare de rotatie sau
solicitari axiale mari. Substanta fundamentala este costituita din apa 77% si proteoglicani 23%.
Proteoglicanii contin hidroxilizina , hidroxipiridina , glicozaminoglicani.
Vascularizarea meniscurilor
Aroczry si Warren sunt cei care au facut studii aprofundate asupra vascularizatiei meniscale.
Vascularizatia meniscurilor provine in special din arterele geniculate:
- inferioara;
- superioara;
- mediala;
- laterala,
care trimit ramuri catre circumferinta fiecarui menisc formand un plex vascular perimeniscal.
Acest plex vascular perimeniscal este situat la nivelul capsulei articulare si al sinovialei,
la baza meniscului.
Din plex pornesc spre marginea libera a meniscului pe o distanta de 2 - 3 mm, artere
radiare care se ramifica in capilare terminale.
O alta sursa vasulara meniscala o constituie franjurii sinoviali ce sunt purtatori de vase
sanguine care la nivelul coarnelor meniscale patrund in menisc si se anastomozeaza cu plexul
vascular perimeniscal.
La nivelul marginii laterale meniscale, atat pe fata femurala cat si pe cea tibiala, franjurii
inainteaza radiar, dar vasele lor nu penetreaza meniscul.
Cu toate acestea s-a constat ca au o importanta mare in repararea leziunilor tratate prin
proceeul suturii de menisc.
- zona - rosu - rosu (red - red), situata la periferia meniscului, bine vascularizata si
propice pentru vindecarea dupa sutura.
- zona - rosu - alb (red - white), este zona de tranzitie intre baza meniscului si
marginea sa libera, cu sanse reduse de vindecare.
- zona alb - alb (white - white), care este zona marginii libere, fara vascularizatie si
fara posibilitati de vindecare.
Meniscurile sunt solidare la tibie. Ele se deplaseaza in flexie dinainte - inapoi pe platoul
tibial si prin extremitatile lor posterioare, se apropie usor intre ele.
In flexie completa distanta intre marginea anterioara a platoului tibial si meniscul extern
este de 1 cm, iar apropierea intre marginea anterioara a platoului tibial si meniscul intern este de
0,8 cm.
- Miscarea de rotatie:
In rotatia externa a gambei meniscurile urmeaza o miscare similara, dar in sens invers,
de exemplu jumatatea anterioara a meniscului intern urmeaza capsula de care adera si se
deplaseaza inapoi - inainte si dinauntru - inafara, iar extremitatea sa posterioara este impinsa
inapoi de catre condilii femurali. Extremitatile meniscului extern desfasoara miscari in sens
invers.
Modul in care cele doua meniscuri preiau incarcarea din compartimentul medial, iar
meniscul lateral preia si disperseaza 65 - 75% din incarcarea de la nivelul compartimentului
extern.
La solicitari mari contactul tibio - femural este direct si mijlocit de catre cartilajul
articular. La incarcarea unui acest contact se produce prin intermediul meniscurilor, ce se
comporta ca adevarate "spacer" - e.
Printr-o dinamica de cercetare in care s-a folosit un fileu preso - sensibil, s-a constatat
faptul ca in extensie completa si la 100 N incarcare, aria de contact femurotibiala este de 11,5 x
10 mm dupa o dubla meniscectomie.
S-a determinat ca meniscurile ocupa cca. 70% din aceasta suprafata de contact.
Acest fapt a fost demonstrat prin cercetari experimentale. Ulterior s-a evidentiat faptul ca
dispersia incarcarii asupra platoului tibian are la baza principiul cresterii suprafetei prin care
aceasta forta se transmite, astfel stressul de contact la nivelul cartilajului articular scade
semnificativ.
Absortia meniscului are efecte nocive nu numai la nivel cartilaginos cat si la osul
subcondral.
Aria de contact femurotibial se deplaseaza dinspre periferii spre zona centrala, crescand
presiunea asupra tibiei, ducand reactia la o crestere a densitatii osului subcondral.
Densificarea este mai pregnanta in proportiunea centrala a tibiei, fiind cu atat mai intinsa
cu cat portiunea de menisc rezecata este mai mare.
Diferitele arii meniscale au functii preponderente diferite. Zona periferica formata din
fibrele circumferentiale, intervine ca "intermediar" in transmiterea fortelor de incarcare, in timp
ce zona centrala are rolul de a creste aria de contact femorotibiala.
Sistemul circumferential "de doaga" a fost indicat de studii experimentale ca fiind
principala zona functionala a meniscului si care trebuie protejata.
Alte cercetari au concluzionat ca dupa reactia a doua treimi centrale ale meniscului,
tensiunile de contact la nivelul femurului distal si tibiei proximale nu cresc semnificativ, insa
daca se inlatura meniscul in intregime aceste solicitari devin foarte mari, initiind degradarea
cartilajului.
S-a constatat chiar ca marginea periferica restanta dupa rezectia unei rupturi "in toarta de
cos" preia si transmite o incarcare la valori semnificativ apropiate de cea a meniscului indenuu,
confirmand astfel si pe criterii clinice, importantei functionale a acestei arii meniscale.
Pe un studiu clinic prin care s-au revizuit 99 pacienti, la un interval de 17 ani dupa
meniscectomie, s-a constatat ca 37 dintre ei au prezentat o instabilitate anterioara.
Alte cercetari au evaluat rotatia tibiei fata de femur, in jurul unui singur ax, la o flexie de
25° a genunchiului.
Cupluri ciclice rotationale au fost aplicate tibiei si s-a masurat gradul rotatiei interne si
externe. Dupa o dubla meniscectomie, 50% din cazuri au prezentat o crestere cu cca. 14% a
gradului rotational, la o forta aplicata de 5 kg/cm. S-a concluzionat ca meniscurile contribuie la
mecanismul pasiv de control respectiv rotatiei, atat interne cat si externe, a tibiei pe femur.
Prin teste in vitro a fost evaluat efectul meniscectomiei asupra stabilitatii rotatorii.
S-a determinat faptul ca ablatia chiar a ambelor meniscuri are un efect nesemnificativ
asupre translatiei anterioare sau posterioare tibiale, cu sau fara incarcare. Cu toate acestea, la un
genunchi la care s-a asociat si actionarea ligamentelor incrucisate, translatia tibiala in plan sagital
a avut o crestere semnificativa.
Cu toate acestea, s-a constatat o crestere a rotatiei in varus - valgus, atat in extensie
completa cat si in flexie la 20°.
Prin utilizarea unui aparat de testare in vitro a deplasarilor tibiale s-a demonstrat ca
rezectia doar a meniscului medial nu are influenta asupra stabilitatii in plan sagital a
genunchiului. Daca la aceasta se asociaza si sectionarea ligamentului incrucisat anterior, in acest
caz se evidentiaza cresterea deplasarii tibiale induse, mult mai semnificativa fata de marirea ei
datorata sectionarii izolate a acestui ligament.
Acesta crestere este maximala la o flexie de 90° si mai scazuta, dar statistic semnificativ,
intre 30° si 80° flexie.
Dupa ablatia ligamentului incrucisat anterior, meniscul medial pare ca joaca rolul de
"limitator", situat intre platoul tibial si partea posterioara a condilului femoral intern, reducand
posibilitatea tibiei de a se deplasa mai mult anterior.
Pentru ca acest mecanism de "frenaj meniscal" sa aiba eficienta, s-a emis ipoteza ca este
absolut necesar ca elementele mediale, atat cele active, dar mai ales cele pasive, sa fie integre si
functionale, pentru a asigura forta complexiva axiala, de conventie articulara.
Acest fapt este cauzat probabil de mobilitatea crescuta a acestui menisc si de "abilitatea"
lui de a se deplasa posterior si anterior in timpul flexiei, respectiv extensiei genunchiului,
impiedicandu-l sa aiba un rol important in limitarea deplasarii anterioare a tibiei.
Astfel, pastrarea treimii periferice a meniscului este mult mai importanta pentru functia si
viitorului genunchiului, decat pastrarea celor doua treimi centrale, principii de la care s-a pornit
in fundamentarea tehnicilor "conservatoare" de meniscectomie.
nExamenul sportivului traumatizat include urmatoarele aspecte: locul unde a avut loc accidentul
(pe strada, la antrenament, in competitie), mecanismul de producere (cadere, lovire de catre
adversar etc.), momentul cand a survenit.
nEfectuarea unui diagnostic complex prezinta o valoare deosebita nu numai pentru inventarierea
exacta a leziunilor si a factorilor care le-au produs, ci ea permite si aprecierea factorilor biologici
pe care contam in recuperarea cazurilor. Bazati pe un astfel de diagnostic, putem efectua un
tratament complex, specific si diferentiat, care sa dea o eficacitate, cu reducerea corespunzatoare
a timpului de vindecare.
Genunchiul constituie cea mai frecvent traumatizata articulatie a corpului omenesc. #n cadrul
examinarii traumatismelor de genunchi anamneza va pune accent pe mecanismul traumatismului
ca si pe acuzele subiective.
Marirea de volum a articulatiei la 4-6 ore dupa traumatism semnifica aparitia hemartrozei in
leziuni ligamentare importante sau fracturi.
Contuzii musculare (vast medial) cu semne de entorsa. Se recomanda recuperare 2-7 zile prin
masaj, termoterapie.
Entorsele si luxatiile de genunchi imbraca tabloul clinic specific si celorlalte localizari, asa cum
s-aaratat in partea generala.
La nivelul patelei pot avea loc dislocari, fracturi sau condromalacia patelei. Luxatia patelei are
loc de regula in cazul unui traumatism survenit in flexie medie a genunchiului, cu gamba fixata
catre lateral. Clinic genunchiul este in flexie usoara, deformat, nu poate face extensia. Se va
realiza examen radiologic pentru excluderea unei fracturi. Tratamrntul consta in reducere,
punctie in cazul hemartrozei, imobilizare gipsata 2-3 saptamani.
Fractura de rotula apare frecvent prin mecanism direct, diagnosticul diferential se realizeaza prin
examen radiologic. Imobilizare gipsata se mentine 4-6 saptamani.
Leziunile de menisc
Asa cum s-a precizat in prima parte meniscurile sunt formatiuni fibrocartilaginoase care se
interpun intre condilii femurali si platourile fibulare.
Condilul femural intern, fiind mai coboraat decat cel extern in medie cu 4-5 mm,
suprasolicitarea acestuia explicaand frecventa de 4 ori mai mare a leziunilor meniscului intern.
Majoritatea rupturilor meniscurilor interne se produc in urma unei forte interne care impune
genunchiului semiafectat o miscare de extensie brusca cu rotatie interna. Factorii predispozanti
includ: deformatii congenitale si preexistenta unui proces reumatismal degenerativ, jocul dur al
adversarilor, suprafete de joc necorespunzatoare, executii tehnice incorecte. Diagnosticul se
precizeaza pe baza urmatoarelor semne:
Examenul clinic al genunchiului poate depista unele semne, in special dureroase, care poarta
numele autorilor care l-au conceput.
- Semnul Oudar -Jean sau strigatul de durere al meniscului consta din durerea vie produsa de
hiperextensia bruscaa genunchiului, policele palpand cornul anterior al meniscului intern.
- Semnul Mac Murray: provocarea durerii prin extensia si rotarea interna a gambei.
Pentru leziunea cornului posterior al meniscului intern exista in plus urmatoarele semne:
- Semnul lui Payr: sportivul sezand turceste, cu picioarele sub fesele opuse, are dureri in
regiunea posterioara a genunchiului lezat, mai ales daca apasam pe genunchi.
- Semnul Appely din pozitia culcat pe burta, gamba flexata launghi drept pe coapsa, miscareade
rotatie externa a genunchiuluiprovoaca dureri.
Pentru leziunile meniscului extern manevrele trebuiesc repetate in sens invers rotatiei gambei.
Cele mai fercvente forme de tendinite intalnite la acest nivel sunt : tendinita achiliana cu
evolutie insidioasa, dureri accentuate de efort ce alterneaza cu perioada de acalmie; posibile
rupturi
Imobilizata temporar, articulatia genunchiului isi pierde rapid mobilitatea, refacerea fiind de
lunga durata, mai ales pana la 90.
Programe de recuperare
Etapa I
- Exercitii active si cu rezistenta progresiva pentru toate articulatiile sanatoase alecorpului, din
pozitiile culcat, sezand sau stand pe piciorul sanatos, indeosebi pentru membrul sanatos.
- Exercitii active si pasivede flexie si extensie ale genunchiului traumatizat, din pozitiile culcat
cu fata in sus si culcat cu fata in jos.
- Exercitii izometrice cu intensitate medie pentru genunchiul lezat, din pozitiile culcat cu fata in
sus si culcat cu fata in jos, culcat pe o latura si sezand cu gamba in afara planului de sprijin.
- Exercitii active de rotatie internasi externa in articulatia soldului, corespunzator genunchiului
afectat din pozitiile culcat cu fata in sus si culcat cu fata in jos.
Etapa a II-a
Etapa a III-a
- Exercitii de flexie si extensie ale genunchiului din pozitiile stand si stand pe un picior cu
cresterea progresiva a numarului de repetari
- miscari frecvente de
accelerare si decelerare
Factorii predispozanti - hiperpronatie (datorita acestei deviatii pacientul are tendinta sa mearga
pe marginea interna a piciorului, determinand rasucirea tendonului patelar, cu efecte negative
asupra zonei de insertie a tendonului de pe tibie )
Simptomatologie:
2) durerea apare odata cu inceperea activitatii , dispare dupa faza de incalzire , apoi reapare cu
intensitate mai mare.
3) durerea este prezenta atat in timpul activitatilor cat si in repaus , afectand performanta
TESTARE
Pacientul in sezand cu sprijin pe palme cu genunchii intinsi, testatorul palpeaza fibrele profunde
ale tendonului patelar prin ridicarea polului inferior al patelei cu policele , in timp ce polul
superior este impins cu indexul celeilalte maini .
- pacientul este in decubit ventral iar testatorul realizeaza flexia genunchiului. Un unghi de
flexie de 135 grade sau mai mare este normal
Tratament.
- repaus relativ
- ortezarea genunchiului
- electroterapie
Exemple de exercitii de stretching pentru cvadriceps - din ortostatism flexia genunchiului afectat
si mentinerea acestei pozitii sprijinit cu mana.
Toate exercitiile de stretching trebuie mentinute cel putin 20 sec si executate de mai multe ori pe
zi , in special inaintea inceperii activitatii sportive
- ex de tonifiere musculara
- stimulari electrice
Eemple de exercitii pentru cresterea fortei musculare - flex 30 grade in articulatia coxofemurala
cu genunchiul intins si piciorul in flexie dorsala din pozitie sezandsezand
Obiectivul principal al reabilitarii este reintoarcerea la activitatea sportiva intr-un timp cat mai
scurt. Sportivul poate incepe antrenamentele daca :
-Actiunea benzii iliotibiale - asista m. tensor al fasciei late in miscarea de abductie a coapsei,dar
mai precis controleaza si decelereaza adductia coapsei.
c -dezechilibru muscular
Factori extrinseci
- erori de antrenament
- suprafetele de lucru
Etiopatogenie - sindromul banzii iliotibiale este cea mai frecventa cauza a durerilor localizate in
zona lateroexterna a genunchiului, avand o incidenta crescuta de pana la 12% din totalul
traumatismelor de genunchi
Sindromul este rezultatul frecarii dintre banda iliotibiala si epicondilul lateral al tibiei, aparute in
timpul alergarii. Frecarile repetate produc iritatie urmata de inflamatie, procese localizate in
special la nivelul fibrelor posterioare ale benzii profunde).
- durerea este intensa in timpul alergarii, scade in intensitate la sfarsitul acesteia pentru
a reveni in timpul urmatoarei alergari
- in stadiile mai avansate daca sportivul nu a urmat nici un program de recuperare
durerea este prezenta si la mers la urcatul si coboratul scarilor .
Teste specifice:
Durerea poate fi provocata de aplicarea presiunii de catre testator deasupra condilului lateral in
timp ce pacientul este pozitionat in decubit lateral pe partea neafectata cu membrul afectat flexat
la 90 grade. In timp ce mentine presiunea testatorul extinde genunchiul pacientului.
Testul este pozitiv daca durerea apare cand flexia genunchiului este de 30 grade, pozitie in care
banda deja intinsa freaca direct peste epicondilul femural.
Adeziunile fasciale la nivelul fibrelor posterioare ale benzii sunt de obicei prezente la pacientii
cu sindrom iliotibial. Aceste adeziuni sunt adesea asociate cu dureri si pot fi rezultatul unei
microleziuni sau inflamatie mai veche.
Aceste restrictii miofasciale pot varia de la simple complicatii pana la cauza primara a durerii
laterale de genunchi.
Evaluarea releva adesea zone sensibile ale muschiului vast laeral, fesierul mic si zona distala a
bicepsului femural. In aceste zone se pot depista puncte dureroase discrete (trigger points) care la
presiune transmit durere si in zona laterala a coapsei, genunchiului si chiar a tibiei. Examinarea
consta in palparea profunda si amanuntita a zonei cu trigger points. Pozitia pacientului pentru
realizarea acestor manevre este in decubit lateral cu partea simptomatica in sus, soldul flectat la
45 si genunchiul in usoara flexie.
Trigger points centrale in vastul lateral si fesierul mic pot transmite dureri intense in zona
lateroext a genunchiului .
Descrierea testului Thomas -pacientul in DD la marginea unei mese, spatele drept lipit de masa,
mentine cu mainile ambii genunchii flectati la piept. In timp ce pacientul mentine genunchiul
asimtomatic la piept, testatorul coboara usor membrul afectat spre podea.Testul este pozitiv
daca pacientul nu poate atinge flexia genunchiului de 90 grade, un unghi neutru in flexia
soldului, mai putin de 15 in abductia soldului fata de pelvis .
TRATAMENT
FAZA II subacuta - daca inflamatia persista dupa trei zile de tratament pot fi indicate
injectii locale cu corticosteroizi.
Pacient in ortostatism cu MI afectat extins si addus in spatele piciorului sanatos.Pacientul expira si usor isi
flexeaza trunchiul in lateral pe partea opusa membrului afectat pana cand simte o intindere pe partea laterala a
coapsei.Accentuarea stretchingului se poate face prin flexia lat a trunciului cu ridicarea mainilor peste cap.(fig
5b) Progresul se va realiza prin flexia trunchiului in fata pe diagonala (fig5c)
Fig. 6. Pacientul in DD cu piciorul afectat in supinatie .Pacientul inconjoara picirul cu o banda, mana opusa
apucand capetele acesteia. Pacientul adduce MI afectat peste linia de mijloc a corpului, pastrand contactul pelvisului
cu solul.
.
pac in DL pe partea afectata cu sprijin pe maini coatele extinse ,plaseaza ruloul sub membrul afectat care este
extins.MI neafectat este incrucisat peste celalat ajutand la sprijinul greutatii corpului
pac in DD cu bazinul la marginea patului , gen neafectat este flexat la piept si apucat cu mainile pentru a stabiliza
spina lombara pe masa.Terapeutul coboara usor MI afectat spre podea si apoi roteste extern femurul plasandu-si o
mana peste zona distala a acestuia pe partea laterala si cealalta peste patela.Testatorul fixeaza cu MI tibia
pacientului care este rotata intern si addusa.Cealalta mana a examinatorului este plasata peste spina iliaca
anterosup pentru a stabiliza pelvisul in timp ce femurul este addus.
- trigger points centrale ale gluteului mic si vastului lat: compresiile, masajul profund,
stretchingul specific si caldura pot elibera trigger points centrale si diminua contractura
- contractura vastului lat : masasjul tesuturilor profunde ,stretching pe vastul lat. pentru
reducerea tensiunii.
FAZA III de recuperare - exercitii progresive de crestere a fortei musculare - abductie din DL,
pasul anterior dupa o trepta de inaltime mica ex de coborare ale pelvisului
- exercitiile de tonifiere incep indata ce restrictiile miofasciale sunt rezolvate si miscarile active sunt
normale. Toate exercitiile de tonifiere se incep cu un set de 15-20 de repetari si se cresc pana la 3
seturi de 20 de repetitii zilnic
Fig 9 - tonifierea gluteusului mediu prin abuctii ale MI afectat din
DL. Pac executa abductia de 30 a membrului mentinandu-l in
aceasta poz 1 sec apoi este coborat in adductie maxima si mentinut
1sec Ex se incepe cu un set de 15 repetitii ,dupa 2-3 saptamani
obiectivul este de 3 seturi de 30 repetitii. Progresia se face cu 5
repetitii pe zi. Daca ex 9 a fost executat corect fara aparitia durerii
se poate progresa spre ex10 si 11.
Activitatea de cercetare s-a desfasurat in intervalul septembrie 2004- iulie 2007, in trei etape,
dupa cum urmeaza:
Etapa a-II-a a constat in organizarea cercetarii prealabile care s-a desfasurat in perioada
octombrie 2005- iunie 2006, pe urmatoarele directii:
O alta strategie de prevenire a fost propusa de Briner, W., Kacmar, L.,[4]. Ei sugereaza ca o
metoda de prevenire poate fi reprezentata si de informarea sportivilor asupra importantei pe care
o are tehnica de aterizare cu genunchii in usoara flexie si picioarele in flexie plantara. Aceasta
pozitie de contact poate permite utilizarea unei amplitudini mai mare de miscare pentru
articulatiile extremitatii inferioare in disiparea fortei de reactie a solului.
Teoria propusa de autorii amintiti, coincide cu studiul lui Zhang et al., (2000) ce a raportat ca
extensorii articulatiei genunchiului si flexorii plantari functioneaza ca disipatori energetici
primari in timpul aterizarii. Antrenamentul fizic (ce vizeaza tehnici de tonifiere musculara) poate
fi cea mai practica si eficienta modalitate de prevenire a traumatismelor legate de aterizare.
Efectele pozitive al acestui antrenament au fost raportate de Hewett ,T.E.,[5]. In studiul lor, un
lot de sportive au participat la un antrenament pliometric pentru 6 saptamani. Dupa antrenament
forta maxima de aterizare in timpul blocajului a fost redusa la 22%. In plus, momentele de
adductie si abductie au fost reduse la 50%. Aceste imbunatatiri pot ajuta sportivii sa obtina o
"pozitie de intoarcere" corespunzatoare si ulterior sa scada incidenta traumatica. Interesant, nici o
modificare in performanta sariturii verticale nu a fost obtinuta dupa antrenamente. De aceea se
pare ca acest antrenament poate imbunatatii mecanica aterizarii fara scaderea performantei.
In ceea ce priveste tehnica, sportivii care executa in mod repetat aterizari si sunt expusi unei forte
mari de impact, produse simultan, trebuie sa se concentreze in executia aterizarii pe utilizarea
unui pattern de contact varf-calcai si miscarea de flexie a genunchilor (Dufek, J.S., Bates, B.T.,
[6]). Desi aceasta tehnica necesita forta musculara mare ea poate fi mai avantajoasa in prevenirea
leziunilor de suprasolicitare. Tehnica prezinta insa dificultati strategice deoarece aterizarea cu o
flexie mare a genunchilor poate impiedica jucatorul sa execute miscarea ulterioara intr-o maniera
oportuna.
Constructia modelului de experimentat
Tendinita patelara este un sindrom de suprasolicitare functional comun sportivilor care isi supun
mecanismul extensor al genunchiului unei sarcini intense si repetitive, fenomen intalnit in cazul
sariturilor verticale repetitive caracteristice jocului de volei (Witvrouw et al., 2001; Lian et al.,
2005). Aceste actiuni repetitive sunt frecvent caracterizate de ciclul scurtare-intindere a actiunii
musculare. In miscarile ce implica acest ciclu, sarcini mari sunt plasate asupra mecanismului
extensor al genunchiului atat in timpul fazei concentrice cat si in timpul celei excentrice,
suprasolicitand in mod repetat tendonul patelar (Fredberg si Bolvig, 1999). De fapt, solicitari de
9 pana la 11 ori mai mari decat propria greutate a corpului apar la nivelul articulatiei
genunchiului in timpul aterizarilor la sportivii voleibalisti. Aceste sarcini excentrice par sa fie
cauzele primare ale suprasolicitarii intalnite in tendinita patelara. Imbunatatirea fortei si
flexibilitatii muschilor posteriori ai coapsei si a muschiului cvadriceps este cea mai eficienta
metoda de prevenire a traumatismelor genunchiului.
Desfasurarea programului de exercitii s-a realizat in conditii optime datorita unei bune colaborari
cu subiectii si antrenorul. Inaintea aplicarii, subiectii au fost instruiti asupra continutului
programului si a succesiunii exercitiilor.
Programul profilactic cuprinde un numar de 11 exercitii de tonifiere si stretching. Cea mai mare
parte a exercitiilor de crestere a fortei musculare a necesitat utilizarea unor greutati de 1 si 2
kg si benzi elastice.
Aplicarea programului s-a realizat pe o perioada de 10 luni tinand cont de planul de pregatire al
echipei, cu o frecventa de 3ori/ saptamana in perioada pregatitoare si de 2 ori saptamana in
perioada precompetitionala si perioda competitionala.
Programul a debutat cu utilizarea unui numar mare de repetari si intensitate redusa a exercitiului
(timpul de mentinere al stretchingului-15 secunde si a incarcaturii prin utilizarea unor greutati de
1 kg).
sol
Actiune: palmele plasate in spatiul popliteu flecteaza coapsa membrului inferior drept pe
truchi in timp ce trunchiul rane In contact cu solul si articulatia genunchiului in usoara flexie. Se
executa alternativ cu membrul inferior drept apoi cu cel stang. Gradul de intindere poate fi
crescut prin extensia genunchiului in timpul flexiei coapsei pe trunchi. Se mentine pozitia finala
10sec si se repeta.
Initiere: in decubit dorsal cu genunchii flectati talpile sprijinite pe sol, calcaiul membrului
stang se pozitioneaza pe genunchiul membrului stang. Palmele apuca partea posterioara a
coapsei drepte i treimea inferioara .
Actiune: se trage coapsa dreapta spre piept cu mainile si se flecteaza trunchiul in timp ce
calcaiul este mentinut pe genunchi. Se mentine pozitia finala 10sec si se repeta cu membrul
stang.
Actiune: se flecteaza trunchiul pe coapsa cat mai mult posibil in timp ce membrele
inferioare raman extinse. Se mentine pozitia finala 10sec si se repeta cu membrul stang.
4. Stretchingul muschiului cvadriceps
Actiune: mana de aceeasi parte apuca talpa piciorului de sprijin pe fata dorsala flectand
coapsa pe gamba. Se mentine pozitia finala 10sec si se repeta cu celalalt membru.
Actiune: se executa semigenoflexiuni in ritm lent intinzand coarda elastica care opune
rezistenta. Se revine la pozitia initiala si se repeta.
Initiere: sezand pe un scaun membrele inferiore flectate plantele pe sol, palmele sprijinite
pe scaun.
Vom exemplifica in continuare valorile musculare pentru o singura jucatoare, restul regasindu-
se in anexe.
Fig. 1. Fortele musculare la nivelul membrelor inferioare in saritura de atac inainte de aplicarea
programului
Fig. 2 Fortele musculare la nivelul membrelor inferioare in saritura de atac dupa aplicarea programului
Fig. 3. Fortele pe grupe musculare pentru sportiva J1, in saritura in inaltime. Momentul de
desprindere de sol este la t=0.45s. .
Fig. 8. Fortele pe grupe musculare pentru sportiva J7, in saritura in inaltime. Momentul de
desprindere de sol este la t=0.45s. Se observa pe grafice cresterea fortei musculare in urma
programelor de antrenament
Fig. 9. Fortele pe grupe musculare pentru sportiva J8, in saritura in inaltime. Momentul de
desprindere de sol este la t=0.45s. Se observa pe grafice cresterea fortei musculare in urma
programelor de antrenament
Fig. 10. Fortele pe grupe musculare pentru sportiva J10, in saritura in inaltime. Momentul de
desprindere de sol este la t=0.45s. Se observa pe grafice cresterea fortei musculare in urma
programelor de antrenament
Fig. 11. Fortele pe grupe musculare pentru sportiva J11, in saritura in inaltime. Momentul de
desprindere de sol este la t=0.45s. Se observa pe grafice cresterea fortei musculare in urma
programelor de antrenament
Fig. 12. Fortele pe grupe musculare pentru sportiva J11, in saritura in inaltime. Momentul de
desprindere de sol este la t=0.45s. Se observa pe grafice cresterea fortei musculare in urma
programelor de antrenament
Fig. 13. Fortele pe grupe musculare pentru sportiva J12, in saritura in inaltime. Momentul de
desprindere de sol este la t=0.45s. Se observa pe grafice cresterea fortei musculare in urma
programelor de antrenament
CAPITOLUL 5 - CONCLUZII
Studiind litratura de specialitate se constata, ca doar in ultimii ani a fost dezvoltata o
conceptie preventiva a recuperarii care mai nou s-a extins prin aplicarea de programe de exercitii
utilizate pentru prevenirea de leziuni sau a deficitelor functionale determinate de tulburari
anterioare biomecanice sau ale lantului kinetic ce contribuie la instalarea unor leziuni musculo-
scheletice denumite si programe profilactice.
Pe baza celor prezentate anterior, putem afirma, ca un model teoretic general, ce vizeaza
prevenirea tendinitelor de suprasolicitare instalate atat la nivelul articulatiei umarului cat si a
genunchiului, la sportivii de performanta voleibalisti, imbina factori predispozanti/cauzativi cu
modificari patofiziologice, aspecte care se regasesc in modele prezentate anterior.
Adesea jucatorii voleibalisti acuza dureri in zona anterioara a genunchiului, cel mai comun
diagnostic in randul acestora fiind tendinita patelara. Cunoscuta si sub denumirea de "genunchiul
saritorului", a fost documentat in literatura de specialitate ca afectand in jur de 50% din sportivii
voleibalisti (Goodwin-Gerberich, S.G., Luhmann, S[7]., Reeser, J.C., Verhagen, E[8]., Surve, I.,
Schwellnus, M.P.,).
Sportivii care au suferit o tendinita patelara sunt adesea incapabili sa descrie un eveniment
traumatic specific ce a condus la precipitarea simptomelor lor, presupunandu-se ca in cele mai
multe cazuri leziunea este rezultatul suprasarcinii repetitive a tendonului patelar, ele bazandu-se
tipic pe un mecanism traumatic non-contact. Acest tip de leziune apare frecvent datorita faptului
ca in performanta se aloca un numar crescut de antrenamente de forta ce includ exercitii
pliometrice in vederea imbunatatirii detentei, atat de importanta in realizarea actiunii de atac si
de blocaj. Tactica jocului necesita din partea jucatorului ce efectueaza blocajul in zona trei a
terenului executia unui numar mai mare de sarituri fata de jucatorii ce realizeaza blocajul in alte
zone ale terenului, nefiind surprinzatoare o incidenta mai mare a tendinitei patelare la acesti
jucatori (Bahr, R., Reeser, J.C.).
Din aceste considerente, este evident ca prevalenta tendinitei patelare este strans legata de
volumul de sarituri. Oricum nu este bine cunoscut de ce anumiti jucatori sunt afectati, in timp ce
altii nu, in ciuda faptului ca ambele categorii se antreneaza in mod egal. Majoritatea sportivilor
diagnosticati cu tendinita patelara prezinta dureri in zona polului inferior al patelei, inflamatia
fiind localizata la nivelul jonctiunii osteo-tendinoase. Fiecare contractie a muschiului cvadriceps
determina un stres asupra tendonului patelar. Cresterea frecventei, duratei sau intensitatii
contractiilor cvadricepsului produc inflamatie in zona de insertie a tendonului pe polul inferior al
patelei. Cauzele ce favorizeaza aparitia acestei leziuni sunt reprezentate de prezenta unei
flexibilitati reduse a muschilor cvadriceps si ischiogambieri (DePalma, M.J[9]., Perkins, R.H.,).
Feretti, A[10]., (1984), subliniaza ca tendinita patelara este mai comuna jucatorilor care se
antreneaza mai mult de 4 ori/saptamana si au o varsta cuprinsa intre 20-25 ani cu o vechime intre
3-5 ani in sportul de performanta, precum si jucatorilor ce se antreneaza pe o suprafata de joc
dura. Suprafata de joc necorespunzatoare poate precipita simptomele in special dupa efectuarea
antrenamentelor cu un volum crescut de sarituri. Studiile biomecanice au relevat o crestere a
incidentei acestei afectiuni in randul jucatorilor cu o detenta mare si in randul celor care dezvolta
o hiperflexie a genunchiului in momentul aterizarii dupa executia atacului sau blocajului (Lian,
O., Engebretsen, L[11]., Richards, DP., Ajemian, SV[12].,).
Alte studii sugereaza ca pozitionarea genunchiului in valg in timpul fazei de incarcare excentrica
a sariturii de atac, poate contribui la aparitia simptomelor asimetrice ale tendinitei patelare (Lian,
O., Refsnes, PE.,).
In concluzie, se pare ca factorii care determina cresterea incarcarii dinamice asupra tendonului
patelar cresc riscul de dezvoltare a tendinitei patelare.
Modelul profilactic propus pentru prevenirea tendinitei patelare la sportivle voleibaliste, centrat
pe cresterea fortei si a flexibilitatii muschilor posteriori ai coapsei si a cvadricepsului, a
determinat imbunatatirea acestor parametrii, precum si distributia presiunilor la nivel
articular, dovedindu-si eficienta si aplicabilitatea practica.
CAPITOLUL 6 - BIBLIOGRAFIE
1. Epuran, M., (2005), Metodologia cercetarii activititatilor corporale, Editia a-2-a FEST,
Bucuresti.
2. Ferretti, A., Papandrea, P., (1992), Knee ligament injuries in volleyball players. American
Journal of Sports Medicine 20, 203-207.
3. Ferretti, A., Puddu, G., (1984), Jumper's knee: an epidemiological study of volleyball
players. Phys Sportsmed. 12:97-106.
4. Greig, M.P., Yeadon, M.R., (2000), The influence of touchdown parameters on the
performance of a high jumper, Journal of Applied Biomechanics, 16, 367-378.
5. Griffin, L. Y., (2000), Better understanding of ACL injury prevention. The NCAA News: News
& features. http:org/news /20001009/ active3721n31.
7. Hewett, T.E., Lindenfeld, T.N., (1999), The effect of neuromuscular training on the
incidence of knee injury in female athletes - a prospective study. American Journal of Sports
Medicine 227,699-706.
8. Hewett, T., Myer, G., (2005), Biomechanical measures of neuromuscular control and valgus
loading of the knee predict anterior cruciate ligament injury risk in female athletes. Am. J.
Sports. Med. 33: 492-501.
9. Khan, K., Maffulli, N., (1998), Patellar tendinopathy: some aspects of basic science and
clinical management. British Journal of Sports Medicine 32 pp 346-355.
10. Lian, M., Refsns, P., (2003), Performance characteristics of volleyball palyers with patellar
tendinophaty. Am. J. Sports Medicine. 31(3):408-413.
11. Lillegard, W., Rucker, K., (1993), Handbook of Sports Medecine. Andover Medical
Publishers
12. Mechelen, W., (1992), Incidence, severity, aetiology and prevention of sport injuries. Sport
Medicine.
13. . Meeuwisse, W., (1994), Assessing causation in sport injury : A multifactorial model. Clin J
Sport Med.
14. Meeuwisse, W.H., (1994), Athletic injury etiology : Distinguishing between interaction and
confounding ".Clin. J. Sport Med.
15. Richards, D., Ajemian, S., (1996), Knee joint dynamics predict patellar tendinitis in elite
volleyball players. Am J Sports Med. 24:676-683
16. Richards, D., Ajemian, S., (2002), Relation between ankle joint dynamics and patellar
tendinopathy in elite volleyball players. Clin J Sport Med. 12:266-72.
17. Rinderu, E., Ilinca, I., (2004), The role of physical conditioning for prevention of sports
injuries in a volleyball team, he 13 th Balkan Sports Medecine Congress, Drama.
24. Ytterstad, B., (1996), The Harstad injury prevention study : the epidemiology of sports
injuries.Br J Sports Med.
[1] Avramescu, T., Ilinca, I., (2006), Investigatia medico-sportiva; aplicatii ale teoriei in practca,
Editura Didactica si Pedagogica.
[2] Briner, W., Ely, C., (1999), Volleyball Injuries at the 1995 United States Olympic Festival
International Journal of Volleyball Research 1(v), 7-11.
[3] Schafle, M., (1993), Common injuries in volleyball: Treatment, prevention and
rehabilitation. Sports Medicine 16, 126-129.
[4] Briner, W., Kacmar, L., (1997), Common injuries in volleyball: Mechanisms of injury,
prevention and rehabilitation. Sports Medicine 24, 65-71.
[5] Hewett, T.E., Lindenfeld, T.N., (1999), The effect of neuromuscular training on the
incidence of knee injury in female athletes - a prospective study. American Journal of Sports
Medicine 227,699-706.
[6] Dufek, J. S., Bates, B. T., (1990), The evaluation and prediction of impact forces during
landing. Med. Sci. Sports Exerc. 22, 370-377.
[7] Goodwin-Gerberich, S., Luhmann, S., (1987), Analysis of severe injuries associated with
volleyball activities. Phys Sportsmed. 15(8):75-79.
[8] Reeser, J., Verhagen, E., (2005), Stragies for prevention of volleyball related injuries. Br. J.
Sports Med. 40:594-600.
[9] DePalma, M., Perkins, R., (2004), Patellar tendinosis. Phys. sportsmed. VOL 32 - NO. 5.
[10] Ferretti, A., Puddu, G., (1984), Jumper's knee: an epidemiological study of volleyball
players. Phys Sportsmed. 12:97-106.
[11] Lian, M., Engebretsen, L., (1996), Characteristics of the leg extensors in male volleyball
players with jumper's knee. Am J Sports Med. 24:380-385.
[12] Richards, D., Ajemian, S., (2002), Relation between ankle joint dynamics and patellar
tendinopathy in elite volleyball players. Clin J Sport Med. 12:266-72.
În cadrul patologiei posttraumatice a genunchiului, la sportivii de
performanţă, leziunile au fost şi sunt în continuare extrem de frecvente.
Acest lucru nu este întâmplător, deoarece, în activitatea sportivă de
performanţă, regăsim atât factorii etiologici cât şi factorii favorizanţi,
răspunzători de apariţia patologiei la acest nivel.
Suprasolicitarea structurilor capsulo-ligamentare, de la nivelul
genunchiului este un eveniment care apare frecvent în sport. În acelaşi
timp, nu trebuie să uităm că sportivul de mare performanţă îşi începe
activitatea de la vârste foarte mici, îşi supune genunchii unor
microtraumatisme repetate în timpul antrenamentelor, pe parcursul unei
perioade relativ lungi (ani), iar în timpul concursurilor, încercând să se
autodepăşească, îşi suprasolicită organismul. Sigur că în funcţie de
disciplina sportivă practicată, factorii favorizanţi ai leziunilor se
manifestă într-o măsură mai mare sau mai mică.
În viaţa unui individ obişnuit, leziunile la nivelul genunchiului nu
reprezintă o dramă, în schimb, nu acelaşi lucru se poate spune despre
sportivul de mare performanţă. Acesta este nevoit să-şi întrerupă
activitatea pentru o perioadă care este mai scurtă sau mai lungă, în
funcţie de tipul de operaţie pe care o suportă, cât şi de perioada de
recuperare funcţională a genunchiului operat.
Consecinţa cea mai gravă a acestor leziuni este impotenţa funcţională,
prin reducerea amplitudinii mişcărilor la nivelul articulaţiei
genunchiului, dar cu afectarea în toate cazurile şi a mişcărilor în
articulaţiile şoldului şi gleznei.
De aceea, problema recuperării totale sau chiar parţiale necesită un
tratament susţinut, complex, prin mijloace kinetice specifice,
fizioterapie, masaj, tratament care necesită timp îndelungat, dat fiind
faptul că aceste afecţiuni sunt destul de frecvente la persoane ce au
activitate sportivă şi care nu îşi pot permite o absenţă îndelungată din
activitatea competiţională.
De mare importanţă pentru recuperare, în aceste cazuri, sunt programele
de kinetoterapie întocmite individualizat.
Articulaţia genunchiului
Articulaţia genunchiului este formată din articulaţiile femuro-tibială şi
femuro-patelară. Articulaţia femuro-tibială şi articulaţia femuro-patelară
au o singură capsulă articulară şi funcţional se comportă ca o singură
articulaţie. Articulaţia genunchiului este cea mai mare articulaţie din
corpul uman.
Suprafeţele articulare sunt reprezentate de:
- suprafeţele articulare ale condililor femurali şi trohleea femurală
(proximal).
Axele antero-posterioare ale celor doi condili sunt divergente posterior,
astfel încât epifiza inferioară a femurului este mai voluminoasă posterior
decât anterior. Curbura feţei articulare a condililor, privită din profil,
descreşte ca rază progresiv spre posterior, descriind o linie spirală.
Astfel, segmentul anterior al curburii face parte dintr-un cerc cu raza de
aproximativ 45 mm, pentru ca cel posterior să ajungă la aproximativ 15
mm. Acest fapt, la care se adaugă diferenţa dimensiunilor antero-
posterioare dintre feţele articulare ale condililor femurali şi cele ale
tibiei, imprimă particularităţi flexiei şi extensiei.
Condilul medial este mai proeminent inferior decât cel lateral, încât
femurul este aşezat pe feţele articulare ale tibiei relativ orizontale,
descrie cu aceasta un unghi obtuz deschis lateral de 170 – 177 grade
(genu valgum fiziologic).
Suprafaţa articulară a condililor femurali se continuă anterior cu faţa
patelară, prin care femurul se articulează cu rotula.
- epifiza superioară a tibiei – participă la această articulaţie prin feţele
superioare ale condililor tibiali. Cele două feţe articulare ale condilior
tibiali sunt uşor concave şi ovalare, cu axul mare sagital. Între cele două
suprafeţe articulare se află o proeminenţă osoasă, numită eminenţa
intercondiliană, formată la rândul ei din tuberculul intercondilar medial
şi tuberculul intercondilar lateral.
- faţa posterioară a patelei – este împărţită de o creastă în două suprafeţe
articulare, una laterală şi alta medială, acoperite de cartilaj hialin.
I. 1. IMPORTANTA KINETOTERAPIEI IN RECUPERAREA
FUNCTIONALA A TULBURARILOR DE STATICA
VERTEBRALA DETERMINATA DE EPIFIZITA
SCHEUERMANN