Indrumator Practic Chimie Fizica

ISBN: 978-973-169-199-2
Donáth-Nagy Gabriella • Vancea Szende • Silvia Imre Chimie ﬁzică practică
Silvia Imre
Vancea Szende
Donáth-Nagy Gabriella
2012
Universitatea de Medicină şi Farmacie
TÎRGU MUREŞ
FACULTATEA DE FARMACIE
CHIMIE FIZICĂ
PRACTICĂ
Donáth-Nagy Gabriella, Vancea

Szende, Imre Silvia
University Press, Târgu Mureş

2012
ISBN: 978-973-169-199-2
Editor: University Press Târgu Mureş
Autori
Donáth-Nagy Gabriellla
Vancea Szende
Imre Silvia
Referenţi
Dr. Gabriel Hancu, şef lucrări
Dr. Mircea Croitoru, şef lucrări
Cip. Nr.
Editura University Press- Târgu Mureş

Director de editură: Prof. Dr. Marius Măruşteri
Corespondenţă / comenzi: U.M.F. Târgu Mureş, Romania
Direcţia editurii: Tg Mureş, Str. Gh. Marinescu Nr. 38, cod 540139
EMail ..................................
Tel. ..................., Fax: ...........................
2
CUPRINS
PREFAŢĂ..............................................................................................................................................5
INTRODUCERE ÎN PRACTICA LABORATORULUI.............................................................................6
I. PRELUCRAREA DATELOR EXPERIMENTALE .........................................................................7
II. MĂSURĂTORI TERMOCHIMICE ..............................................................................................12
LUCRAREA PRACTICĂ NR. 1.......................................................................................................14
DETERMINAREA CĂLDURII DE NEUTRALIZARE .......................................................................14
DETERMINAREA CĂLDURII DE DIZOLVARE A UNEI SĂRI........................................................17
III. ECHILIBRE DE FAZĂ. ANALIZA TERMICĂ ..........................................................................19
CONSTRUIREA DIAGRAMEI DE ECHILIBRU A SISTEMULUI CAMFOR - ACID BENZOIC.......23
IV. ECHILIBRUL DE REPARTIŢIE ÎNTRE DOI SOLVENŢI NEMISCIBILI ÎN CONTACT ...........25
DETERMINAREA COEFICIENTULUI DE REPARTIŢIE A IODULUI ÎNTRE DOI SOLVENŢI
NEMISCIBILI ..................................................................................................................................26
V. STUDIUL TERMODINAMIC AL UNOR BAZE DE UNGUENTE ................................................30
DETERMINAREA PUNCTULUI DE TOPIRE .................................................................................30
DETERMINAREA PUNCTULUI DE SOLIDIFICARE......................................................................31
DETERMINAREA PUNCTULUI DE PICURARE ............................................................................33
VI. MĂSURĂTORI CRIOMETRICE..............................................................................................35
DETERMINAREA MASEI MOLARE A UNEI SUBSTANŢE DATE PRIN METODA CRIOSCOPICĂ
........................................................................................................................................................36
DETERMINAREA PRESIUNII OSMOTICE PRIN MĂSURĂTORI CRIOMETRICE .......................38
VII. STUDIUL TRANSFORMĂRILOR POLIMORFE ALE SUBSTANŢELOR ...............................40
LUCRAREA PRACTICĂ NR. 10.....................................................................................................44
STUDIUL POLIMORFISMULUI CRISTALELOR DE ACID ACETILSALICILIC..............................44
VIII. DETERMINAREA REFRACŢIEI MOLARE ........................................................................45
CALCULAREA REFRACŢIEI MOLARE ALE UNOR SUBSTANŢE LICHIDE ................................52
DETERMINAREA CONCENTRAŢIEI UNEI SOLUŢII APOASE DE ALCOOL ETILIC PRIN
METODA REFRACTOMETRICĂ ...................................................................................................53
IX. METODE SPECTROFOTOMETRICE DE ABSORBŢIE ÎN UV-VIS.......................................54
DETERMINAREA CONSTANTEI DE DISOCIERE A UNUI INDICATOR PRIN METODA
SPECTROFOTOMETRICĂ ............................................................................................................55
X. CINETICA CHIMICĂ ..................................................................................................................59
DETERMINAREA CONSTANTEI DE VITEZĂ A INVERSIEI ZAHAROZEI....................................63
DETERMINAREA CONSTANTEI DE VITEZĂ A REACŢIEI DE SAPONIFICARE A ACETATULUI
DE ETIL ÎN PREZENŢĂ DE NaOH ................................................................................................66
DEGRADAREA TETRACICLINEI ÎN MEDIU ACID........................................................................69
XI. COLOIZI .................................................................................................................................71
PREPARAREA ŞI PURIFICAREA COLOIZILOR...........................................................................74
XII. ADSORBŢIA ...........................................................................................................................84
MĂSURAREA TENSIUNII SUPERFICIALE A UNEI SOLUŢII DE ALCOOL BUTILIC,
CONSTRUIREA IZOTERMEI DE TENSIUNE SUPERFICIALĂ ŞI IZOTERMEI DE ADSORBŢIE 86
DETERMINAREA IZOTERMEI DE ADSORBŢIE A ACIDULUI ACETIC PE CĂRBUNE ACTIV ...92
XIII. PROPRIETĂŢILE OPTICE ALE SISTEMELOR COLOIDALE ...........................................94
3
DETERMINAREA CONCENTRAŢIEI DE SULFAT DINTR-O SOLUŢIE COLOIDALĂ DE BaSO4
PRIN METODA NEFELOMETRICĂ ............................................................................................... 96
LUCRAREA PRACTICĂ NR. 21 .................................................................................................... 98
STUDIUL FENOMENULUI FARADAY-TYNDALL ÎNTR-UN SOL DE BaSO4 ............................... 98
XIV. PROPRIETĂŢILE ELECTRICE ALE SISTEMELOR COLOIDALE .................................. 100
LUCRAREA PRACTICĂ NR. 22 .................................................................................................. 103
DETERMINAREA SEMNULUI SARCINII PARTICULELOR DE COLORANŢI PRIN METODA
ANALIZEI CAPILARE................................................................................................................... 103
DETERMINAREA SEMNULUI SARCINII PARTICULELOR COLOIDALE PRIN METODA
INDICATORILOR DE ADSORBŢIE ............................................................................................. 104
DETERMINAREA MOBILITĂŢII ELECTROFORETICE ŞI A POTENŢIALULUI ELECTROCINETIC
..................................................................................................................................................... 106
XV. STABILITATEA SISTEMELOR COLOIDALE....................................................................... 108
DETERMINAREA PUNCTULUI IZOELECTRIC AL CAZEINEI ................................................... 114
DETERMINAREA PUNCTULUI IZOELECTRIC AL GELATINEI ................................................. 115
DETERMINAREA PRAGULUI DE COAGULARE A UNUI SOL DE HIDROXID FERIC CU
ELECTROLIŢI .............................................................................................................................. 117
DETERMINAREA PRAGULUI DE COAGULARE A UNUI SOL ALBASTRU DE BROMTIMOL CU
ELECTROLIŢI .............................................................................................................................. 118
SCHIMBAREA SARCINII SOLULUI DE COLOFONIU CU CLORURĂ DE ALUMINIU (SERIILE
NEREGULATE) ............................................................................................................................ 118
XVI. GELURILE........................................................................................................................ 120
DETERMINAREA TEMPERATURII DE TOPIRE ŞI DE GELATINIZARE A SOLUŢIILOR DE
GELATINĂ CU CONCENTRAŢII DIFERITE ................................................................................ 122
DETERMINAREA VOLUMETRICĂ A INFLUENŢEI ELECTROLIŢILOR ASUPRA UMFLĂRII
GELATINEI ÎN SOLUŢII APOASE ............................................................................................... 123
DETERMINAREA VITEZEI DE UMFLARE ŞI A CONTRACŢIEI GELATINEI ÎN APARATUL LGU
..................................................................................................................................................... 124
XVII. PROPRIETĂŢILE REOLOGICE ALE COLOIZILOR ........................................................ 125
DETERMINAREA VÂSCOZITĂŢII UNOR SIROPURI ................................................................. 130
DETERMINAREA MASEI MOLECULARE ŞI A GRADULUI DE POLIMERIZARE A UNEI SPECII
DE POLIETILENGLICOL (PEG) .................................................................................................. 133
XVIII. COLOIZI DE ASOCIAŢIE. CONCENTRAŢIA MICELARĂ CRITICĂ ........................... 135
DETERMINAREA CMC A DODECILSULFATULUI DE SODIU PRIN METODA
CONDUCTOMETRICĂ ................................................................................................................ 137
DETERMINAREA CMC A TWEENULUI PRIN METODA STALAGMOMETRICĂ ....................... 139
XIX. MĂSURĂTORI CONDUCTOMETRICE ........................................................................... 141
DETERMINAREA CONSTANTEI DE DISOCIERE A ELECTROLIŢILOR SLABI........................ 143
DETERMINAREA PRODUSULUI DE SOLUBILITATE A ASPIRINEI.......................................... 146
BIBLIOGRAFIE ................................................................................................................................. 147
ANEXE.............................................................................................................................................. 148
4
PREFAŢĂ
Chimia fizică are ca scop lărgirea sferei de cunoştinţe chimice şi fizice,

fundamentarea teoretică a fenomenelor şi proceselor studiate în cadrul
disciplinelor chimice descriptive. Scopul lucrărilor practice de chimie fizică este
iniţierea studenţilor în cunoaşterea ariilor de aplicabilitate a diferitelor metode şi
aparate folosite în diverse laboratoare de cercetare şi control, însuşirea de către
studenţi a operaţiilor fundamentale, metodelor principale folosite în
determinarea diferitelor mărimi fizico-chimice, dezvoltarea îndemânării lor
practice.
Adresată în primul rând studenţilor facultăţilor de farmacie, lucru reflectat
de sistemele chimice analizate sau fenomenul descris, cartea poate reprezenta
un ghid practic util şi altor studenţi sau analişti care doresc să aplice legile
chimiei fizice, fără a avea pretenţia că sunt acoperite toate aspectele practice
legate de acestea.
Cartea se adresează studenţilor care au în curricula universitară chimia
fizică ca disciplină de studiu, dar şi cercetătorilor debutanţi care doresc să se
familiarizeze cu unele protocoale experimentale din domeniul chimiei fizice.
Aplicaţiile practice alese sunt reprezentative pentru principalele domenii din
chimia fizică: termodinamică, cinetică, sisteme heterogene şi structură. În
fiecare caz în parte sunt indicate bazele teoretice ale fenomenului măsurat,
modul de lucru, recomandări privind calculele şi cerinţe privind interpretarea
rezultatelor şi discuţii.
Cartea conţine 19 capitole mari, în cadrul cărora se descriu 38 lucrări. La
începutul fiecărui capitol este inclusă o scurtă parte teoretică, menită să
reîmprospăteze cunoştinţele studenţilor acumulate în timpul cursurilor de chimie
fizică sau de la alte discipline.
5
INTRODUCERE ÎN PRACTICA LABORATORULUI
Ca în orice activitate de laborator, pentru bunul mers al lucrărilor practice

trebuie respectate regulamentul laboratorului, precum şi regulile de protecţie a
muncii, reguli ce vor fi amintite de către conducătorul de lucrări la începutul
fiecărui semestru şi care se găsesc afişate în fiecare laborator.
Mersul lucrărilor practice este descris într-o manieră detaliată, iar
aparatele folosite vor fi pregătite pentru fiecare lucrare. Sarcina studentului nu
constă, însă, doar în efectuarea măsurătorilor şi calculul rezultatelor, ci şi în
pregătirea teoretică minuţioasă, aprofundarea lucrării de efectuat.
Observaţiile din cursul măsurătorilor vor fi trecute într-un caiet de
laborator, în care să figureze titlul lucrării, data executării şi toate datele
experimentale, chiar şi cele care par greşite. Totodată se vor nota şi condiţiile
de lucru (temperatura, presiunea etc.).
Toate calculele prin care se ajunge de la datele experimentale la
rezultatul final vor fi trecute în caietul de laborator.
Pe baza datelor experimentale şi a rezultatelor obţinute se întocmeşte un
referat, care va conţine:
- numele şi prenumele sudentului
- data efectuării lucrării practice
- titlul lucrării
- scopul lucrării
- principiul lucrării
- formulele de calcul, eventualele reacţii chimice
- datele experimentale obţinute
- calculele efectuate
- rezultatele finale
- reprezentarea grafică a rezultatelor (dacă este cazul)
- observaţii, concluzii
6
I. PRELUCRAREA DATELOR EXPERIMENTALE
Grafice, calcule numerice, linearitate şi regresie, interpolarea grafică
Dacă o mărime oarecare a fost măsurată în diferite condiţii (ex.

absorbanţa la diferite concentraţii), conexiunea celor două variabile poate fi
reprezentată grafic, de obicei într-un sistem de axe rectangular.
Graficul demonstrează mult mai vizibil relaţia dintre cele două mărimi,
decât datele numerice, şi face posibilă interpolarea directă, adică determinarea
variabilei dependente la o valoare arbitrară a variabilei independente, în puncte
în care nu s-au făcut măsurători, şi invers.
În timp ce interpolarea grafică duce la rezultate acceptabile,
extrapolarea, adică prelungirea curbei în afara punctelor extreme măsurate,
dacă nu se cunoaşte precis mersul acesteia, poate să prezinte mari erori.
Graficele se întocmesc pe calculator în programe de calcul tabelar (ex.
Microsoft Office Excel) sau pe hârtie milimetrică. În ultimul caz, scala axelor se
alege în aşa fel încât punctele de măsurare să fie, pe de o parte, suficient de
apropiate între ele pentru a trasa mai uşor curba cea mai probabilă şi, pe de
altă parte, să se asigure un nivel satisfăcător al preciziei interpolării. Curba se
trasează prin cele mai multe puncte experimentale cu putinţă, iar suma valorilor
absolute ale distanţelor punctelor rămase în afara curbei faţă de ea să fie cât
mai mică şi numărul punctelor de o parte să fie egal cu cel din cealaltă parte a
curbei. Scările de măsură alese pe cele două axe de obicei sunt diferite, în
funcţie de lungimea disponibilă a axei, de intervalul valorilor de reprezentat şi
de precizia măsurării lor.
Regresia descrie un grup de metode care demonstrează gradul de
asociere (legătură) între două seturi de variabile. Cea mai utilizată regresie este
cea lineară. Regresia liniară este des întâlnită în determinările cantitative
(dozări). Într-un experiment, după stabilirea relaţiei între răspunsul dat de
instrument, notat yi, şi o proprietate a probelor analizate, de exemplu
concentraţia, notată xi, relaţia matematică stabilită între y şi x poate fi utilizată la
7
determinarea unei alte valori x ale unei alte probe care, măsurată cu acelaşi
intrument, are semnalul y.
Relaţia dintre y şi x poate fi scrisă în mod general ca fiind: y = f (x)
unde x - variabila independentă (exemplu, concentraţie, timp etc.), y - variabila
dependentă (exemplu, semnalul dat de instrumentul de măsură).
În regresia lineară, ecuaţia are forma: y = ax + b. Parametrii a şi b sunt
caracteristicile dreptei obţinute, a fiind panta dreptei, iar b intercepţia dreptei cu
axa Oy. Pot fi calculaţi cu următoarele formule: a = tg α = panta dreptei, b =
intercepţie = valoarea corespunzătoare intersecţiei dreptei cu axa Oy (Figura 1).
Valorile lui a şi b pot fi calculate automat cu ajutorul aplicaţiilor soft specializate.
Dacă a > 0, avem o dreaptă crescătoare, dacă a < 0, dreapta este
descrescătoare.
Figura 1 Curba de calibrare
Pentru a verifica dacă modelul matematic se potriveşte cu perechile de

valori (x,y), cu alte cuvinte să aflăm cât de bine sunt aşezate punctele pe
dreapta, se calculează coeficientul de corelare r (R sau coeficient Pearson),
valoarea r2 numindu-se coeficient de determinare. Valoarea lui r poate fi
calculată automat cu ajutorul aplicaţiilor soft specializate!
Dacă:
r ≥ 0,99 corelare bună
r = +1 corelare perfectă pozitivă
r = -1 corelare perfectă negativă
8
r → 0 nu există nici o corelare
Observaţie: Coeficientul de corelare se exprimă în practică cu atâtea zecimale
până la prima zecimală diferită de 9, inclusiv.
În determinările cantitative (dozări) se folosesc ca referinţă deseori
drepte de calibrare. Se poate proceda după cum urmează:
Se obţine curba de calibrare cu ajutorul unei serii de minimum 5 soluţii standard
(etalon) cu concentraţii x diferite (soluţiile standard sunt soluţii cu concentraţii
cunoscute). Se măsoară fiecare soluţie standard cu instrumentul de măsură,
obţinându-se semnalele y pentru fiecare soluţie. Se reprezintă grafic y=f(x),
trasând dreapta cea mai probabilă care descrie dependenţa lui y de x (dreapta
care trece prin cele mai multe puncte sau dreapta faţă de care punctele se abat
cu eroare minimă). Se determină ecuaţia dreptei y=ax+b şi coeficientul de
corelare r sau de determinare r2. Dacă |r| > 0,99 atunci există o corelaţie liniară
bună între semnalul măsurat şi x. Dacă există multe puncte care se abat
semnificativ de la dreaptă, atunci |r| < 0,99 şi se repetă întregul experiment. Se
măsoară proba de analizat cu ajutorul instrumentului de măsură. Valoarea y1
citită pe aparat corespunde unei concentraţii necunoscute x1. Se determină
concentraţia necunoscută, putând proceda în două moduri:
1. metoda matematică, pe baza ecuaţiei dreptei de calibrare, se înlocuieşte
valoarea y1 şi se calculează x1:
y1 − b
x1 =
a
2. metoda grafică, din graficul y=f(x) se determină concentraţia necunoscută
prin interpolare grafică, citire directă (Figura 2)
Figura 2 Interpolarea grafică
9
Trasarea graficelor, interpolarea, liniarizarea lor se poate face însă mult
mai uşor şi rapid cu ajutorul programelor de calculator (de ex. Microsoft Excel
sau Microcal Origin). Aceste programe au un tabel în care se pot introduce
datele experimentale manual sau, dacă aparatul de măsurat este legat direct la
calculator, datele experimentale sunt trimise direct de către aparatul de măsurat
şi programul trasează direct graficul dorit. Acesta se poate prelucra în modul
dorit cu ajutorul opţiunilor incluse în program.
În multe cazuri dacă funcţia care leagă variabilele experimentului nu este
lineară, este preferabil ca să fie adusă în prealabil la o formă lineară: y = ax + b,
mai ales dacă se doreşte verificarea valabilităţii unei relaţii teoretice.
Linearizarea diferitelor expresii funcţionale se poate realiza prin
transformări algebrice sau analitice în mod convenabil alese (de ex. trecerea de
la ecuaţii exponenţiale la forma logaritmică). Astfel de transformări sunt
frecvente în chimia fizică, un exemplu constituindu-l ecuaţia empirică a lui
Freundlich: a = α ⋅ cn
a = adsorbţia izotermică
c = concentraţia de echilibru
α, n = constante
Forma logaritmată a ecuaţiei de mai sus este log a = log α + n ⋅ log c.
Reprezentând grafic ecuaţia transformată y = log a; x = log c se obţine Figura 3.
lg a
lg C
Figura 3 Forma logaritmată a ecuaţiei
La reprezentarea grafică a logaritmilor mărimilor subunitare trebuie avut

în vedere faptul că în forma obişnuită a acestor valori scoase din tabele de
logaritmi, numai caracteristica este negativă, în timp ce mantisa rămâne
întotdeauna pozitivă. Înainte de reprezentarea grafică aceste două mărimi
trebuie contopite într-una singură reprezentabilă:
10
De ex. log 0,57 = 175587
, = -1+ 0,75587 = -0,24413
iar din zecimale se păstrează atâtea cifre câte corespund preciziei măsurătorii.
Cu ajutorul calculatoarelor cu logaritmi se poate obţine cu uşurinţă direct
valoarea logaritmului.
În cursul prelucrării datelor experimentale apare şi problema inversă,
adică mărimea de determinat se obţine din graficul variabilelor logaritmice şi,
deci, se impune aflarea antilogaritmului a cifrei citite direct din grafic. De
exemplu, în cazul reprezentării grafice a formei logaritmate a ecuaţiei lui
Freundlich din ordonata la origine rezultă log α care în majoritatea sistemelor
studiate este o mărime negativă.
Pentru a-i găsi antilogaritmul (α), aceasta se va transforma în forma
obişnuită:
log α = −2,62 = −2 − 0,62 = −2 − 0,62 + (1 − 1) = −3 + 0,38 = 3,38
α = anti log 3,38 = 0,0024

Mai simplu, se poate calcula α = 10logα cu ajutorul calculatoarelor cu
logaritmi.
În acelaşi mod se procedează în cazul valorilor negative obţinute pentru
logaritmi prin calcul şi nu prin reprezentarea grafică.
11
II. MĂSURĂTORI TERMOCHIMICE
Multe procese chimice sunt însoţite de absorbţia sau degajarea unor

cantităţi de căldură măsurabile. Schimbul de căldură este proporţional cu
cantitatea de substanţă implicată şi depinde de starea fizică a reactanţilor şi
produşilor şi nu depinde de "calea" de desfăşurare a reacţiei.
Schimburile de căldură care însoţesc unele procese fizice şi chimice pot
fi măsurate cu ajutorul calorimetrului. Valoarea creşterii sau scăderii
temperaturii înmulţită cu capacitatea calorică totală a calorimetrului dă
cantitatea de căldură schimbată:
∆H (sau Q) = C ∆t
Ca unitate de căldură se consideră cantitatea de căldură echivalentă cu
1 joule (107 erg) nefiind însă exclusă unitatea veche, caloria, relaţia dintre cele
două unităţi fiind următoarea:
1 joule = 0,2389 cal sau 1 cal = 4,1868 joule (J)
Schimbul de căldură între sistemul studiat şi mediul exterior în sensul
termodinamic se ia întotdeauna în considerare din punctul de vedere al
sistemului şi prin urmare se va nota cu semnul „+“ căldura absorbită de sistem
(reacţii endoterme) şi cu semnul „-“, căldura degajată (reacţii exoterme).
Pentru ca o reacţie chimică să se preteze la determinări calorimetrice,
trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
a. Substanţele folosite să fie suficient de pure, pentru a nu aduce erori
suplimentare; în caz contrar să se cunoască exact compoziţia chimică
pentru a putea aduce corecţiile necesare.
b. Să nu aibă loc reacţii secundare a căror căldură de reacţie este
insuficient cunoscută.
c. Reacţia să fie rapidă, pentru a putea evalua cu precizie pierderile de
căldură ale calorimetrului.
Există diferite forme de calorimetre care sunt utilizate pentru a studia
căldura degajată sau absorbită în anumite procese fizice sau chimice. Se pot
măsura calorimetric călduri specifice (la gaze, lichide şi solide), călduri latente
(de topire, evaporare, sublimare şi tranziţie), călduri de dizolvare, diluare şi
amestecare, călduri de reacţie (neutralizare, combustie, hidrogenare etc.).
12
Există în plus calorimetre de forme speciale destinate măsurătorilor la
temperaturi foarte ridicate sau foarte scăzute sau pentru determinarea căldurilor
de adsorbţie, umectare etc.
Tehnicile calorimetrice prezintă două dificultăţi principale: este necesară
determinarea precisă a capacităţii calorice a calorimetrului, a tuturor părţilor
sale componente, precum şi realizarea unei izolaţii care să nu permită schimb
de căldură între calorimetru şi mediul înconjurător. Capacitatea calorică se
poate calcula prin cântărirea separată a componentelor calorimetrului şi
înmulţirea maselor cu căldurile specifice ale materialelor din care sunt
confecţionate aceste componente, care se scot din tabele:
C = Σ mi ci
Când această metodă nu se poate aplica se foloseşte metoda
"echivalentului în apă" a calorimetrului care constă în adăugarea unei cantităţi
cunoscute de căldură la sistem şi determinarea creşterii temperaturii pe care o
produce.
În ce priveşte schimburile de căldură dintre calorimetru şi mediu există
două căi pentru a le compensa. Metoda obişnuită constă în realizarea unor
corecţii relativ mici dacă se transferă puţină căldură în mod regulat în acelaşi
sens. O a doua soluţie constă în folosirea unor calorimetre adiabatice dintre care
cel mai simplu se bazează pe un vas Dewar (vas de termos). Capacitatea sa
calorică se poate măsura uşor pe cale electrică. În cazul unor procese endoterme
se poate determina direct câtă energie electrică este necesară pentru a egala
efectul de răcire cauzat de proces. Variaţiile de temperatură trebuie măsurate
precis, folosindu-se în acest sens termometre sensibile: Beckmann, termocupluri,
termometru cu rezistenţă de platină sau cu termistori.
Un calorimetru obişnuit, folosit în laboratoare, şi în care se pot efectua
măsurători cu solide şi lichide este format dintr-un vas central de metal (obişnuit
argintat) cu o capacitate de aproximativ 500 mL care se găseşte într-un vas de
metal fin polizat, care reflectă radiaţiile, ambele fiind înconjurate de două vase
între care se găseşte apă. Izolarea superioară se face cu capace de ebonită prin
care pătrund un termometru şi un agitator mişcat de un motor electric (Figura 4).
13
agitator
termometru
vas izolat
amestec de reacţie
Figura 4 Schema unui calorimetru
O determinare calorimetrică include trei perioade de măsurare:

1. perioada iniţială: înainte de a declanşa reacţia studiată, toate
componentele sunt introduse în calorimetru, evident, unul dintre
reactanţi se află în soluţie în calorimetru, iar cel de al doilea într-o
eprubetă care la rândul ei este imersată în calorimetru; se măsoară
temperatura timp de 10 minute, din 30 în 30 de secunde.
2. perioada principală: perioada începând cu minutul 11, când odată
cu începerea procesului începe schimbul de căldură cu calorimetrul;
citirile la termometru continuă până la terminarea procesului, moment
sesizat prin încetinirea ritmului în care variază temperatura.
3. perioada finală: perioada care urmează perioadei principale, constă
în înregistrarea temperaturii în continuare, fără întrerupere, timp de
10 minute.
Ca şi aplicaţii ale metodei calorimetrice se pot enumera determinarea entalpiei

(căldurii) de neutralizare, entalpiilor de dizolvare sau de amestecare.
LUCRAREA PRACTICĂ NR. 1

DETERMINAREA CĂLDURII DE NEUTRALIZARE
În soluţii diluate, căldura de reacţie între baze tari, ca NaOH şi KOH, şi
acizi tari, ca HCl şi HNO3, este independentă de natura acidului sau a bazei.
Această valoare constantă a căldurii de neutralizare este rezultatul ionizării
14
complete a acizilor şi a bazelor tari şi a sărurilor formate prin neutralizare. Reacţia
chimică care are loc când la un acid tare diluat se adaugă în soluţie o bază tare
diluată este:
HO- + H+ → H2O ∆rH0 (298 K) = - 55,835 kJ/mol
Căldura de neutralizare reprezintă efectul caloric al reacţiei de
neutralizare dintre un mol de bază tare şi un mol de acid tare în soluţie diluată.
În cazul în care se produce neutralizarea în soluţie a unor acizi şi baze
slabe, căldura de neutralizare este puţin mai scăzută pentru că are loc o
absorbţie de căldură la disociere.
Materiale şi substanţe necesare:

Calorimetru, agitator, termometru, cronometru, cilindru gradat de 250
mL, pipete cu bulă 10 mL, NaOH, soluţie HCl 0,5 N, soluţie NaHCO3 0,5 N,
soluţie indicator de metiloranj.
Modul de lucru:
Se dizolvă 2 g NaOH într-un vas Erlenmeyer în 250 mL apă distilată, se
introduce în calorimetru. Vasul se acoperă cu capacul prevăzut cu orificiu
pentru termometru, agitator şi eprubeta cu fund plat.
În eprubetă se introduc 30 mL HCl 0,5 N măsurat precis din biuretă.
Sistemul astfel format se lasă în repaus timp de 20 minute determinând
în acest timp factorul acidului clorhidric, titrând 3 probe de câte 10 mL de soluţie
NaHCO3 0,5 N, în prezenţa a 2-3 picături de indicator metiloranj.
În continuare se înregistrează perioada iniţială timp de 10 minute, la
sfârşitul căruia se toarnă soluţia de acid din eprubetă în calorimetru, pornind
reacţia de neutralizare. Se fac determinările corespunzătoare perioadei
principale şi apoi celei finale.
Cu ajutorul graficului se determină variaţia de temperatură şi se
calculează căldura de neutralizare corespunzătoare unui mol de HCl.
Pentru a determina cu cât s-a modificat temperatura în timpul reacţiei de
neutralizare se reprezintă grafic variaţia temperaturii în timp. Se va obţine un
grafic asemănător cu cel din Figura 5.
15
t [°C]
b
tb
ta a
Timp [min]
Figura 5 Variaţia temperaturii în timp
Dacă în primele 10 minute temperatura nu este constantă, prin punctele

graficului se poate duce o dreaptă care să medieze variaţiile. Odată cu începutul
reacţiei temperatura creşte rapid, apoi mai încet şi nu se poate determina în mod
exact maximul. Datorită cedării căldurii prin radiaţie, în următoarele minute se
observă o scădere lentă a temperaturii în timp. Pentru a determina creşterea de
temperatură produsă de reacţie, se procedează astfel: se reprezintă grafic
punctele, se unesc prin linii drepte punctele corespunzătoare temperaturilor
înainte şi după amestecare, care corespund unor echilibre, deci pentru primele 10
minute şi pentru minutele 13 - 20. Se duce o ordonată la minutul 10. Punctele a şi
b, unde dreptele intersectează ordonata din minutul 10, vor corespunde
temperaturilor înainte şi după terminarea reacţiei. Deci, diferenţa de temperatură
tb - ta, în valoare absolută, va fi creşterea temperaturii datorată reacţiei.
Deoarece căldura produsă de reacţie, la presiune constantă, va produce
creşterea temperaturii soluţiei, calorimetrului, termometrului şi agitatorului cu tb -
ta grade, în valoare absolută, notând cu m4 masa soluţiei în kg după
neutralizare şi cu csol căldura ei specifică, variaţia de entalpie ∆H va fi:
Q (∆H) = [ C + m4 csol] (ta - tb) [J]
unde C este capacitatea calorică a calorimetrului egală cu:
C = [(m1 + m3) csticlă + m2 coţel] [J/K]
Pentru a afla capacitatea calorică a calorimetrului, se cântăresc
calorimetrul, agitatorul, termometrul şi eprubeta de sticlă folosit în experiment,
notând cu m1 suma maselor calorimetrului şi a termometrului, în kg sau g, cu m2
16
masa barei din oţel folosită pentru agitare, în kg sau g, şi cu m3 masa tubului de
sticlă, în kg. Se dau căldurile specifice pentru sticlă csticlă = 670 J/kg K = 0,16 cal/g
K şi pentru oţel coţel = 448 J/kg K = 0,107 cal/g K.
Densitatea soluţiei după neutralizare este aproximativ 1000 kg/m3 şi se
consideră csol = 4184 J/kg K = 1 cal/g K. Se calculează apoi variaţia de entalpie
corespunzătoare unui 1 mol de acid neutralizat. Să se explice eventuala diferenţă
între valoarea entalpiei molare obţinută experimental şi valoarea - 55,835 kJ/mol
ce reprezintă entalpia molară standard de neutralizare a unui acid tare cu bază
tare în soluţie diluată.

DETERMINAREA CĂLDURII DE DIZOLVARE A UNEI SĂRI
Entalpia de dizolvare a unei substanţe solide într-un lichid se determină
practic la fel ca şi căldura de neutralizare. Cantitatea de căldură degajată sau
absorbită depinde însă de cantitatea de solvent, deci căldura de dizolvare va
putea fi definită numai dacă se cunoaşte concentraţia soluţiei formate. Se poate
defini căldura de dizolvare ca fiind căldura obţinută prin dizolvarea a 1 mol de
substanţă în x moli solvent.
La determinarea căldurii de dizolvare trebuie să se ţină cont nu numai de
cantitatea apei per mol de sare ci şi de starea sării, dacă este anhidră sau
hidratată. Gradul de hidratare afectează căldura de dizolvare. Diferenţa dintre
căldura de dizolvare a aceleiaşi sări anhidre şi hidratate va da căldura de
hidratare a solidului.

Calorimetru, agitator electric, termometru, cronometru, cilindru gradat de 500
mL.
Apă distilată, Na2CO3. 10H2O
Modul de lucru:
Pentru a afla capacitatea calorică a calorimetrului, se cântăresc
calorimetrul, agitatorul şi termometrul folosite în experiment, notând cu m1 suma
maselor calorimetrului şi a termometrului, în kg sau g, cu m2 masa barei din
sticlă folosită pentru agitare, în kg sau g. Se dau căldurile specifice pentru sticlă
csticlă = 670 J/kg K şi pentru oţel coţel = 448 J/kg K.
17
Calorimetrul se spală cu grijă, se umple cu 90 mL apă distilată, se
acoperă cu un capac prevăzut cu trei orificii: unul pentru termometru, al doilea
pentru substanţa de cercetat, iar al treilea pentru un agitator.
Se cântăresc 7 g Na2CO3. 10 H2O la balanţă digitală pe o cartelă de

plastic. Se pune în funcţiune agitatorul şi se notează datele perioadei iniţiale. În
minutul 11, cu ajutorul cartelei de plastic se introduce substanţa solidă în
calorimetru prin al treilea orificiu şi se citesc pe termometru temperaturile
perioadei principale. Acestă perioadă nu durează mai mult de 3 - 4 minute dacă
sarea a fost bine pisată şi agitarea suficient de energică. Experienţa se termină
cu înregistrarea perioadei finale.
Pentru a determina cu cât s-a modificat temperatura în timpul reacţiei de
neutralizare se reprezintă grafic variaţia temperaturii în timp. Determinarea
căldurii de dizolvare a sării studiate se calculează după formula:
Q = C ⋅ ∆t
unde ∆t - variaţia de temperatură, C - capacitatea calorică totală, iar căldura de
dizolvare molară, dacă M este masa moleculară a sării:
Q
Qm = ⋅M
m
La determinarea entalpiei de dizolvare se procedează analog şi se ţine
cont că masa soluţiei este m4. Se dă csol = 4050 J/kg °C care reprezintă căldura
specifică a unei soluţii de Na2CO3 ce conţine 1 mol de sare dizolvat în 200 moli
apă şi are o valoare aproximativ constantă pe un interval de temperatură
cuprins între 20 şi 30 °C. Variaţia de entalpie pentru dizolvarea carbonatului de
sodiu în apă este egală în acest caz cu:
Q (∆H) = [ C + m4 csol] (ta – tb) [J]
unde ta este temperatura în grade Celsius la începutul dizolvării, iar tb
temperatura la sfârşitul dizolvării, ambele fiind determinate grafic, într-un mod
asemănător celui descris anterior.
C = [(m1 csticlă + m2 coţel] [J/K]
Se compară valoarea entalpiei de dizolvare obţinută experimental cu valoarea
dată în tabele. Pentru o soluţie Na2CO3.10H20 de 2,73%, entalpia de dizolvare
este -153,4 cal/g la 25 °C (M = 105, 97 g/mol anhidru, M = 286,14 g/mol
decahidrat).
18
III. ECHILIBRE DE FAZĂ. ANALIZA TERMICĂ
Echilibrele heterogene cele mai simple se stabilesc între fazele

sistemelor monocomponente. Acestor echilibre le aparţin în afară de echilibrele
solid - lichid, lichid - vapori şi transformările reversibile alotropice. Primele se
caracterizează prin punctul de topire, respectiv de fierbere, ultimele prin
temperaturile de transformare ale speciilor.
Dependenţa punctului de topire şi de fierbere de compoziţia chimică este
redată de diagrama de fază. Cunoaşterea diagramei de fază prezintă interes nu
numai din punct de vedere teoretic (regula fazelor), ci şi în studiul stării
sistemelor policomponente.
Pentru reprezentarea grafică a acestor relaţii, trebuie măsurate punctele
de topire şi de fierbere ale unor sisteme cu componenţi identici, dar cu
compoziţii diferite.
În cazul unui sistem binar, pentru determinarea diagramelor, din
componentele sistemului de cercetat se prepară amestecuri cu compoziţii
cunoscute şi se determină punctul de congelare al fiecărui amestec. În acest
scop se pot folosi cel mai simplu curbele de răcire (Figura 6). Considerând
sistemul compus din camfor şi acid benzoic, curbele de răcire se construiesc
prin reprezentarea grafică a valorilor temperaturii citite la intervale destul de
mici, în funcţie de timp.
Dacă pornim din topitura unui amestec de camfor - acid benzoic
conţinând numai o mică cantitate de acid benzoic, atât timp cât tot sistemul este
lichid, forma curbei de răcire rămâne aproximativ o dreaptă. Atingând punctul
de solidificare al amestecului, care din cauza scăderii punctului de congelare,
apare la o temperatură mai joasă decât punctul de congelare al camforului, din
cauza separării continue a cristalelor de camfor, curba de răcire se modifică
brusc. Aceasta se datorează, pe de o parte căldurii latente de transformare
degajate, iar pe de altă parte, căldurii specifice noului sistem, diferită de cea a
sistemului vechi.
Deoarece odată cu separarea camforului topitura rămasă se
îmbogăţeşte continuu în acid benzoic, punctul de solidificare scade, de
asemenea, continuu şi astfel cu toate că se degajă căldura de cristalizare,
19
temperatura nu rămâne constantă, ci se micşorează doar viteza de răcire. Din
cauza separării camforului, topitura atinge repede compoziţia eutectică (e), iar
temperatura rămâne constantă (punctul eutectic - e), deoarece solidificarea
eutecticului se face la compoziţie constantă. Răcirea continuă numai după ce
întreaga cantitate de substanţă s-a solidificat.
Punctul eutectic este cea mai joasă temperatură la care faza solidă mai
poate fi în echilibru cu faza lichidă.
Mărind mai departe conţinutul de acid benzoic al amestecului, dar
menţinându-l sub compoziţia eutecticului, aspectul curbei de răcire rămâne
acelaşi şi numai primul punct de discontinuitate apare mai târziu, adică la o
temperatură mai joasă.
Deoarece cantitatea relativă a eutecticului în acest caz este mai mare,
porţiunea orizontală corespunzătoare este mai lungă. În cazul când compoziţia
iniţială corespunde perfect eutecticului, primul punct de discontinuitate lipseşte
cu desăvârşire de pe curba de răcire şi apare numai porţiunea orizontală
corespunzătoare punctului eutectic.
Mărind conţinutul în acid benzoic peste compoziţia eutecticului, se obţin
curbe de răcire de acelaşi tip cu cele anterioare, dar de data aceasta primele
puncte de discontinuitate ale curbelor de răcire indică temperatura la care
începe să se separe acidul benzoic şi nu camforul.
Proiectând punctele de discontinuitate pe diagrama temperatură -
compoziţie în modul arătat în Figura 7, prin unirea punctelor obţinute se poate
construi diagrama de echilibru a sistemului.
20
135
130
125
120
115
110
105
100
95
90
85
80
temp(C)
75
70
65
60
55
50
45
40
35
30
0.0 20.0 40.0 60.0 80.0 100.0 120.0 140.0 160.0
timp(min)
camfor+acid benzoic 20% camfor+acid benzoic 30% camfor+acid benzoic 50% camfor+acid benzoic 60%
camfor+acid benzoic 75% camfor+acid benzoic 80% camfor+acid benzoic 90% camfor+acid benzoic x%
Figura 6 Curbele de răcire ale amestecurilor de camfor-acid benzoic
21
Toate topite
II
Temperatură (°°C)
Topitură+B
I
Topitură+A
Cristale A+B
Compoziţie (moleculară % sau masă %)
Figura 7 Diagrama de fază al unui amestec binar

http://csmres.jmu.edu/geollab/fichter/IgnRx/BinryEu.htmL
Domeniul de deasupra curbelor TA-e şi e-TB corespunde stării lichide, iar

curbele se numesc liquidus. Sub dreapta TC-e amestecul se află în stare solidă,
iar dreapta se numeşte solidus.
Domeniul I corespunde existenţei simultane a camforului solid şi a
topiturii lichide din camfor şi acid benzoic, iar domeniul II acidului benzoic solid
şi topiturii lichide din acid benzoic şi camfor.
Din diagramă se pot trage concluzii asupra existenţei şi numărului
fazelor, despre începutul cristalizării unui amestec cu compoziţie dată, sau
invers, după temperatura începutului de cristalizare, despre compoziţia
amestecului. Cu ajutorul diagramei de echilibru se poate determina, deci,
compoziţia unui amestec de cercetat, construindu-i curba de răcire şi citind pe
diagramă abscisa corespunzătoare primului punct de discontinuitate.
Dacă acestui punct îi corespund două compoziţii de pe curbă (pe ambele
laturi ale eutecticului) compoziţia amestecului se identifică în felul următor: se
adaugă amestecului de cercetat cca o zecime a cantităţii luate în lucru, dintr-
22
unul dintre componenţii puri. Se construieşte din nou curba de răcire şi se
notează direcţia deplasării punctului de solidificare în urma adăugării
componentului pur.
1. Dacă punctul de solidificare a scăzut, înseamnă că substanţa
adăugată era în cantitate mai mică faţă de eutectic, deoarece
îmbogăţirea ei în amestec scade punctul de congelare a celeilalte
substanţe.
2. Dacă punctul de solidificare a crescut, substanţa adăugată a fost în
exces.

CONSTRUIREA DIAGRAMEI DE ECHILIBRU A SISTEMULUI
CAMFOR - ACID BENZOIC

8 eprubete, 2 termometre gradate între 0 – 250 ºC.
Diferite amestecuri de camfor - acid benzoic de compoziţii cunoscute:
20%, 30%, 50%, 60%, 75%, 80%, 90%, amestec cu compoziţia necunoscută
Cx, acid benzoic, alcool etilic.
Modul de lucru:
Se introduc în eprubetă o cantitate aproximativă de substanţă solidă (3-4
cm înălţime) din amestecul de camfor-acid benzoic cu concentraţia cunoscută,
se introduce termometrul (substanţa să acopere rezervorul de mercur), se
încălzeşte treptat la un bec Bunsen agitând uşor eprubeta, până când
temperatura atinge 160-170 °C. Se scoate din foc eprubeta şi se citesc
temperaturile din 20 în 20 secunde până când temperatura coboară la 30 °C.
Se subliniază temperatura la care apar primele cristale în topitură sau se
schimbă aspectul soluţiei. La sfârşitul experimentului termometrul este
solidificat în eprubetă, pentru a-l scoate, se reîncălzeşte eprubeta până ce
amestecul este topit, se scoate termometrul şi se şterge cu o vată, sau cârpă
îmbibată în alcool etilic. TERMOMETRUL NU SE INTRODUCE NICIODATĂ
DIRECT ÎN FLACĂRĂ SAU ÎN APĂ RECE CÂND ESTE FIERBINTE!!!!!!!
23
În mod identic se măsoară temperaturile şi la celelalte amestecuri cu
concentraţii diferite de camfor-acid benzoic, respectiv pentru un amestec cu
concentraţia necunoscută (Cx). La Cx se efectuează încă o determinare: în
eprubetă se pune amestecul Cx (înălţimea în eprubetă ∼ 3-4 cm) şi câteva
cristale de acid benzoic pur (aprox. 1/10 din cantitatea de amestec total) şi se
măsoară în mod identic temperaturile.
Pe baza datelor obţinute se construiesc pe hârtie millimetrică sau pe
calculator, pe acelaşi grafic, curbele de răcire (temperaturile în funcţie de timp)
la seriile de amestecuri topite. Cu ajutorul temperaturilor de cristalizare se
trasează încă un grafic: diagrama de echilibru (sau diagrama de fază -
temperaturile de crsitalizare în funcţie de compoziţia amestecurilor) şi pe baza
acestuia se determină prin interpolare compoziţia amestecului necunoscut,
respectiv punctul eutectic (temperatura de eutectic şi compoziţia eutecticului
pentru amestecul de camfor-acid benzoic).
Datele se trec într-un tabel de forma:
Compoziţia (%)
Nr. Temperatura începerii
camfor-acid
amestecului cristalizării
benzoic
1. 20% ..
.. .. ..
Temperatura de
eutectic
Compoziţia
eutecticului
Compoziţia
necunoscută (Cx)
24
IV. ECHILIBRUL DE REPARTIŢIE ÎNTRE DOI SOLVENŢI
NEMISCIBILI ÎN CONTACT
Dacă o substanţă este dizolvată simultan în doi solvenţi nemiscibili, în

contact, raportul concentraţiilor ei măsurate în cele două faze este constant şi
independent de valorile absolute ale acestor concentraţii (legea repartiţiei a lui
Nernst):
C organic
P, ( D ) = = const.
C apos
unde Corganic reprezintă concentraţia substanţei dizolvate în solventul hidrofob,

organic şi Capos reprezintă concentraţia aceeaşi substanţe dizolvate în solventul
hidrofil (de obicei, apă), după stabilirea echilibrului de repartiţie.
Acest raport nu depinde de cantităţile relative ale solvenţilor, el este o
funcţie numai a temperaturii.
Coeficientul de repartiţie (P) sau coeficientul de distribuţie (D) este
raportul concentraţiei de echilibru a unei substanţe în cele două faze ale unui
amestec de doi solvenţi nemiscibili aflaţi în contact. Aşadar, aceşti coeficienţi
sunt măsura solubilităţii diferite a unui compus în aceşti doi solvenţi. În cele mai
multe cazuri se folosesc valorile logaritmate ale acestor constante: logP sau
logD; logP (D) = log10P (D)
Coeficientul de repartiţie (P) este raportul concentraţiilor compusului
neionizat între cele două soluţii. Pentru măsurarea acestuia la substanţele
ionizabile, pH-ul fazei apoase trebuie ajustat în aşa fel încât să predomine
forma neionizată. Coeficientul de distribuţie (D) este raportul sumelor
concentraţiilor formei ionizate şi neionizate ale compusului în fiecare dintre
faze. Pentru măsurarea lui, pH-ul fazei apoase este tamponat la o valoare
exactă. Log D este dependent de pH, de aceea trebuie specificat pH-ul la care
log D-ul a fost măsurat. Un interes particular are log D-ul la pH = 7,4 (pH-ul
fiziologic al sângelui). Pentru substanţele neionizabile, log P = log D, indiferent
de pH.
De obicei solventul organic folosit pentru aprecierea in vitro a log P sau
log D este octanolul, care prezintă similarităţi cu interiorul membranelor
biologice, iar solventul hidrofil este apa. De aceea această constantă se mai
25
numeşte şi coeficient octanol-apă (KOW). Se consideră faptul că transportul
membranar optim al medicamentelor înseamnă solubilitate atât în membrană,
cât şi solubilitate în apă (logP ~ 2 - 3 ar fi o valoare optimă).
KOW sau logP este folosit pentru a determina transportul substanţelor prin
membrane biologice, fiind utilizat la proiectarea medicamentelor ca măsură a
hidrofobicităţii moleculare. Cu cât este mai mare P-ul, sau logP-ul, substanţa
este cu atât mai hidrofobă. Hidrofobicitatea afectează absorbţia şi
biodisponibilitatea medicamentelor, interacţiunile hidrofobe medicament-
receptor, metabolismul şi toxicitatea lor.
Totodată procesul repartiţiei se utilizeză frecvent în tehnica farmaceutică
şi în laboratoare pentru extragerea unor principii active sau a unei substanţe
date dintr-o soluţie cu ajutorul solvenţilor adecvaţi. Extracţia lichid-lichid se
foloseşte ca o metodă de purificare şi preparare a probelor înainte de analiza
propriu-zisă. Cunoscând coeficientul de repartiţie P se poate calcula cantitatea
de substanţă care rămâne în soluţie după o extracţie sau după extracţii repetate
cu ajutorul unui solvent cu volum dat.

DETERMINAREA COEFICIENTULUI DE REPARTIŢIE A IODULUI
ÎNTRE DOI SOLVENŢI NEMISCIBILI
Pentru a demonstra independenţa coeficientului P de concentraţia

soluţiei se prepară trei soluţii de iod în apă cu concentraţii diferite (în prezenţa
iodurii) şi se extrag cu solventul organic, toluen. Iodul este foarte greu solubil în
apă, astfel se foloseşte iodura de potasiu pentru solubilizare. Iodura cu iodul
formează un complex solubil în apă după ecuaţia: I2 + I- I3-.

Pâlnie de separare, cilindri gradaţi, pipete cu bulă de 10 mL, vase
Erlenmeyer, biuretă automată, pahar Berzelius
Iod, KI, toluen, soluţie de Na2S2O3 0,01N, soluţie de amidon.
26
Modul de lucru:
Se cântăresc câte 2 g de KI în trei pahare Erlenmeyer. În primul pahar se
adaugă 0,1 g de I2 (soluţia 1), în al doilea 0,2 g de I2 (soluţia 2), iar în al treilea
0,3 g de I2 (soluţia 3). Se umectează substanţele cu câteva picături de apă şi se
agită. După o prealabilă dizolvare se adaugă 100 mL de apă distilată.
Dizolvarea decurge lent, aşadar soluţiile necesită agitare energică, continuă.
Dizolvarea este completă dacă nu se observă cristale de iod la fundul paharului.
După ce soluţiile sunt preparate se măsoară din Soluţia 1 în trei pahare
Erlenmeyer mici 3 x 10 mL soluţie pentru titrare. Pentru a determina
concentraţia precisă a acestei soluţii, se titrează probele cu o soluţie de
Na2S2O3 0,01N din biureta automată. Biureta se fixează la zero. Se începe
titrarea, agitând încontinuu, până la deschiderea culorii (din brun la galben-pal),
se adaugă indicatorul de amidon 2-3 picături (se formează o coloraţie albastră
sau albastru-verzui) şi se continuă titrarea până la dispariţia totală a culorii,
soluţia devine transparentă. Ultimele picături de tiosulfat se pun încet, sub
agitare, titrarea trebuie oprită exact la punctul de echivalenţă. Se notează
volumul total de tiosulfat, care s-a consumat de la începutul titrării până la
soluţia incoloră. Se calculează volumul mediu consumat pentru titrare la cele
trei probe paralele.
Tot procedeul se repetă şi cu Soluţiile 2 şi 3. În total vor fi 9 titrări, 3
soluţii cu concentraţii diferite de iod (Soluţia 1, 2, 3) şi la fiecare câte trei probe
paralele (3 X 10 mL). Aceste volume vor corespunde concentraţiilor iniţiale de
iod în soluţiile apoase (Viniţial).
Din soluţia stoc rămasă (Soluţia 1) se măsoară cu un cilindru gradat 40
mL, se toarnă în pâlnia de separare (aflat sub nişă), se adaugă 40 mL toluen şi
după agitarea energică a conţinutului vasului, se lasă în repaus până la
separarea completă a fazelor. Se separă fazele, faza apoasă (cea de jos) se
lasă să curgă într-un pahar Erlenmeyer, iar faza organică (cea toluenică – de
sus, având densitate mai mică decât a apei) se aruncă într-o sticlă cu resturi
toluenice.
Din faza apoasă colectată se scot trei probe a câte 10 mL pentru
determinarea prin titrare a concentraţiei iodului după repartiţie. Titrarea se
efectuează în mod identic, ca şi la concentraţiile iniţiale. Se notează volumele
27
de tiosulfat consumate pentru titrări (Vfinal). Aceste valori corespund
concentraţiilor finale în faza apoasă, după extracţie.
Operaţiunea se repetă şi pentru celelalte soluţii stoc rămase (Soluţiile 2
şi 3).
Din datele obţinute se calculează valoarea coeficientului de repartiţie
după următorul calcul.
Calcularea rezultatelor se execută în baza următoarelor considerente:
În ecuaţia :
C organic
P=
C apos
apare raportul concentraţiilor care sunt, evident, direct proporţionale cu

volumele de soluţie de Na2S2O3 consumate pentru titrare, raportul
concentraţiilor poate fi înlocuit cu raportul acestor volume. Pentru extracţie s-au
luat volume egale de soluţii apoase iod şi de toluen, deci nu trebuie aplicată
corecţia pentru volume.
Concentraţia iniţială a iodului în toluen este 0. Scăderea concentraţiei
iodului în apă după extracţie, este egală cu concentraţia finală a iodului în
toluen (care nu a fost măsurată). Aşadar concentraţia finală a iodului în faza
organică poate fi calculată prin diferenţa între concentraţia iniţială a iodului în
faza apoasă şi concentraţia finală a iodului în soluţia apoasă :
Corganic, final = Ciniţial, apă - Cfinal, apă
De aici rezultă, înlocuind în ecuaţie:
C organic C initial ,apa − C final ,apa
P= =
C apos C final ,apa
Înlocuind concentraţiile cu volumele de tiosulfat corespunzătoare
obţinem formula finală:
Vinitial ,apa − V final ,apa Vi − V f
P= =
V final ,apa Vf
28
Rezultatele obţinute se trec într-un tabel de forma:
Nr. Cantitatea Volum (mL) Coef.

Sol. de iod (g) Iniţial Final repart.
V1 V1
1 0,1 V2 Vi V2 Vf P1
V3 V3
P = ….
Log P = ….
2 0,2 P2
3 0,3 P3
29
V. STUDIUL TERMODINAMIC AL UNOR BAZE DE
UNGUENTE
Bazele de unguente (Cera alba, Cera flava, Paraffinum solidum,

Vaselinum, Lanolinum,Cetaceum, Stearinum etc.) şi bazele de supozitoare
(Butyrum cacao, Lipex, Massa Macrogolum, etc.) se folosesc în tehnologia
farmaceutică la prepararea unguentelor şi supozitoarelor.
Proprietăţile lor depind în mare măsură de temperatura la care sunt
păstrate. Cu ridicarea temperaturii, prin mişcarea termică a particulelor şi prin
energia cinetică crescută, legăturile din structura solidă se rup treptat,
vâscozitatea sistemului scade. Această transformare poate să fie reversibilă
sau ireversibilă.
Trecerea din faza solidă în cea lichidă este de obicei un proces
endoterm. Pentru analiza transformărilor termice se utilizează derivatografia
sau metodele termometrice diferenţiale
Bazele de unguente şi bazele de supozitoare nu sunt uniforme din punct
de vedere chimic, deci transformarea stării lor fizice sub efectul temperaturii se
poate caracteriza măsurând mai mulţi parametri: punct de topire, punct de
solidificare, punct de picurare etc.

DETERMINAREA PUNCTULUI DE TOPIRE
Punct de topire: Prin punct de topire se înţelege temperatura la care o

substanţă se topeşte complet. Dacă substanţa se topeşte cu descompunere, se
consideră punct de topire sau punct de descompunere temperatura la care
substanţa îşi schimbă aspectul (se brunifică sau apar bule de gaze).
Materiale şi substanţe necesare: capilare, diferite baze de unguente şi

de supozitoare, termometru cu mercur, vase de sticlă - pahare Berzelius, vase
Erlenmeyer.
30
Dispozitiv, mod de lucru: Un tub de sticlă (capilar) deschis la ambele
capete se introduce prin presare şi rotire în masă solidă ca atare (la unt de
cacao) sau în masă solidă topită, astfel încât să se obţină un strat compact de
circa 1 cm lung. Tubul astfel umplut se ţine timp de 24 h la gheaţă sau la o
temperatură sub 15 grade, apoi se ataşează la un termometru cu ajutorul unui
inel de cauciuc, astfel încât substanţa din tub să se găsească la acelaşi nivel cu
partea mijlocie a rezervorului cu mercur al termometrului. Termometrul cu tubul
fixat se introduce într-un vas care conţine apă, astfel încât tubul să fie cufundat
sub nivelul apei, pe o porţiune de aprox. 4 cm. După introducerea tubului se
încălzeşte apa constant, astfel încât temperatura să se ridice cu 1 grad/min.
Se consideră punct de topire temperatura la care substanţa se
deplasează către partea superioară a tubului.

DETERMINAREA PUNCTULUI DE SOLIDIFICARE
Punct de solidificare: Prin punct de solidificare sau punct de congelare

se înţelege temperatura cea mai ridicată la care o substanţă lichidă sau o
substanţă solidă adusă în stare lichidă prin topire trece din faza lichidă în faza
solidă.
Materiale şi substanţe necesare: diferite baze de unguente şi de

supozitoare, aparat Zsukov, termometru cu mercur, vase de sticlă- pahare
Berzelius, vase Erlenmeyer
Dispozitiv: Aparat Zsukov (Figura 8 - a) - determinarea se efectuează

într-o eprubetă cu pereţii groşi, prevăzută cu un dop prin care trece un
termometru divizat. Eprubeta se fixează într-o altă eprubetă exterioară cu pereţii
groşi, care serveşte ca baie de aer. Dispozitivul astfel montat se introduce într-
un vas înalt, care conţine apă sau un amestec de răcire, astfel încât nivelul
lichidului din vas să se afle deasupra nivelului substanţei din eprubetă.
31
punct de solidificare
a b
Figura 8 Aparat Zsukov (a), curba de răcire (b)
Mod de lucru: Substanţa lichidă sau substanţa solidă topită la o

temperatură cu aprox. 15- 20 grade peste punctul de solidificare presupus se
introduc în eprubeta interioară (să va umple până la ¾ din înălţime) şi se
fixează termometrul, astfel încât rezervorul cu mercur să se găsească la
mijlocul stratului de substanţă. Eprubeta astfel pregătită se fixează în eprubeta
exterioară şi se introduce în apă sau în amestecul de răcire a cărui temperatură
trebuie să fie cu aprox. 5 grade mai scăzută decât punctul de solidificare
presupus. Substanţa se lasă să se răcească fără a se agita, până când
temperatura ajunge cu 3-4 grade sub punctul de solidificare prevăzut. Se agită
până când lichidul începe să se solidifice. Se citeşte temperatura în fiecare
minut până ce nu mai variază. Dacă solidificarea nu începe nici la 5 grade sub
punctul de solidificare presupus, aceasta se amorsează prin adaosul câtorva
cristale de substanţă. În timpul solidificării au loc variaţii de temperatură.
Se consideră punct de solidificare temperatura cea mai ridicată
observată în cursul solidificării. Se trasează curba de solidificare la fiecare
substanţă (Figura 8 - b).
32
DETERMINAREA PUNCTULUI DE PICURARE
Punct de picurare: Prin punct de picurare se înţelege temperatura la

care se desprinde prima picătură din substanţa încălzită în aparatul Ubbelohde
reprezentat în figura 9.
Determinarea se efectuează la produsele de consistenţă solidă sau
moale care prin încălzire se topesc şi curg.
Materiale şi substanţe necesare: diferite baze de unguente şi de

supozitoare, aparat Ubbelohde, vase de sticlă - pahare Berzelius, vase
Erlenmeyer
Dispozitiv: Aparat Ubbelohde (Figura 9) - rezervorul unei termometru de

mercur este aşezat în interiorul unui tub de sticlă, care are un orificiu, împreună
fiind fixate într-o eprubetă cu pereţii groşi, care funcţionează ca baie de aer.
Întregul aparat se introduce în baia de apă.
Figura 9 Aparat Ubbelohde
Mod de lucru:
Tubul de sticlă cu orificiu se umple cu substanţa de cercetat topită,
astupând orificiul, se fixează termometrul al cărui rezervor de mercur trebuie să
fie cufundat în substanţă şi se răceşte până ce se solidifică înăuntru substanţa.
Se scoate din orificiu dopul (care poate fi dop de cauciuc, vată, tifon etc.) şi
tubul de sticlă se introduce în eprubeta exterioară, iar tot aparatul într-un pahar
33
de înălţime potrivită care conţine apă astfel încât apa să ajungă la ¾ din
înălţimea eprubetei. Apa din pahar se încălzeşte, se agită cu o baghetă de
sticlă, până când termometrul arată o temperatură cu 10 grade sub punctul de
picurare presupus şi se continuă încălzirea, astfel încât temperatura să se ridice
cu 1 grad/min. Se notează temperatura când se desprinde prima picătură.
Se consideră punct de picurare valoarea medie a trei determinări, între
care nu trebuie să existe o diferenţă mai mare de 1 grad Celsius.
34
VI. MĂSURĂTORI CRIOMETRICE
Temperaturile de congelare şi de fierbere ale soluţiilor diferă întotdeauna

de temperaturile corespunzătoare solventului pur. Diferenţele se numesc:
scăderea punctului de congelare, respectiv ridicarea punctului de fierbere.
Determinarea acestor parametri în soluţii diluate face posibilă determinarea
masei molare şi a concentraţiei substanţei dizolvate, respectiv aduce informaţii
cu privire la presiunea osmotică a soluţiilor. Acest comportament al soluţiilor
derivă în mod firesc din faptul că presiunea de vapori a soluţiei este inferioară
celei a solventului pur.
Dependenţa dintre denivelarea crioscopică ∆Tc şi concentraţie se
exprimă prin relaţia:
∆Tc = i. Kc. Cm
unde K este constanta crioscopică (scăderea molală a punctului de congelare)
şi conform legii lui Raoult este independentă de natura substanţei dizolvate, ea
este funcţie numai de parametrii fizici ai solventului; Cm = molalitatea substanţei
dizolvate, i- factorul van’t Hoff: numărul de ioni rezultaţi din fiecare moleculă la
disociere (la dizolvare). Dacă substanţa dizolvată este un electrolit, atunci în
urma disocierii, numărul particulelor în soluţie creşte.
i = 1 la CH3OH, glucoză
i = 3 la CaCl2
i = 2 la NaCl
i = 5 la Ca3(PO4)2
Denivelarea crioscopică este diferenţa dintre punctul de congelare al solventului
pur şi punctul de congelare al soluţiei:
∆Tc = Tc, solvent − Tc, soluţie
Ridicarea punctului de fierbere este, de asemenea, dependentă de
concentraţia molară a soluţiei:
∆Tf = i. Kf. Cm
unde E este constanta ebulioscopică, adică ridicarea molală a punctului de
fierbere.
Ridicarea punctului de fierbere este diferenţa dintre punctul de fierbere al
soluţiei şi punctul de fierbere al solventului pur.
35
∆Tf = Tf, soluţie − Tf, solvent
Aceste relaţii constituie baza determinărilor crioscopice, respectiv
ebulioscopice, a masei molare şi a concentraţiei soluţiilor diluate.
Valorile corespunzătoare ale lui Kc şi Kf (sau E) pentru diferite substanţe
sunt redate în Tabel 1.
Tabel 1 Constante crioscopice şi ebulioscopice

Tc Kc Tf Kf
Solvent
ºC K(°C).kg/mol ºC K(°C).kg/mol
Apă 0,00 1,86 100 0,52
Benzen 5,50 5,12 80,3 2,62
Acid acetic 17,0 3,85
Fenol 39 7,5
Fosfor 44 39,9
Camfor 178 40,0
Alcool etilic 78,8 1,17
Eter etilic 34,7 2,10
Cloroform 61,2 3,80

DETERMINAREA MASEI MOLARE A UNEI SUBSTANŢE DATE PRIN
METODA CRIOSCOPICĂ

Crioscop cu accesorii, termometru, gheaţă, sare de bucătărie tehnică,
comprimate din substanţa de studiat, apă distilată.
Modul de lucru:
Determinarea punctului de congelare se execută într-o eprubetă cu
diametrul mai mare, prevăzută cu un tub lateral, care împreună cu un manşon
izolator, este aşezată într-un vas cu amestec refrigerent. Amestecul refrigerent
se pregăteşte din sare de bucătărie tehnică şi gheaţă care se amestecă bine cu
36
ajutorul unui agitator manual su mecanic (vezi Figura 10). Lucrarea cuprinde
două părţi consecutive:
- determinarea punctului de congelare al solventului pur
- determinarea punctului de congelare al soluţiei de cercetat.
În scopul determinării punctului de congelare al solventului pur se
pregăteşte un amestec refrigerent (gheaţă + sare de bucătărie tehnică) în aşa
fel încât temperatura lui să fie cca. -2 – (-3) ºC. Se toarnă în eprubetă o
cantitate de apă distilată (solvent pur, aprox. 20 mL) astfel încât nivelul ei să fie
cu un deget deasupra rezervorului cu mercur al termometrului. Se cufundă în
ea termometrul şi un agitator, având grijă ca termometrul să nu atingă pereţii
eprubetei şi să fie înconjurat din toate părţile de apă.
La început eprubeta se cufundă prin orificiul capacului direct în
amestecul refrigerent, se agită uşor şi se lasă acolo până ce temperatura apei
scade la -2 - -4 ºC. Atunci se agită mai repede, până la ridicarea bruscă a
temperaturii şi congelarea soluţiei, care se poate observa prin apariţia cristalelor
de gheaţă în apă.
Pentru îngheţarea apei subrăcite se recurge la procedeul „însămânţării“:
prin tubul lateral al eprubetei se introduc câteva cristale mici de gheaţă,
mişcând repede agitatorul, uneori fiind de ajuns şi frecarea pereţilor eprubetei
cu agitatorul.
Figura 10 Schema unui crioscop
În urma „însămânţării“ se porneşte procedeul de cristalizare, iar căldura

de congelare degajată ridică brusc temperatura sistemului. Se notează din
jumătate în jumătate de minut mersul coloanei de mercur din termometru, timp
37
de 4 -5 minute şi se notează valoarea constantă de temperatură la care se
opreşte mercurul- acesta va fi punctul de congelare. Se scoate apoi eprubeta
din amestecul refrigerent, se încălzeşte cu mâna pentru ca apa să se topească
şi se scoate termometrul.
În scopul determinării punctului de congelare al soluţiei se introduce în
eprubetă (în care se află cele 20 mL apă distilată) o pastilă comprimată din
substanţa de cercetat, cu masa cunoscută, cântărită în prealabil, şi, după ce s-a
dizolvat în apă distilată, se determină punctul de congelare al soluţiei identic cu
modul de determinare prezentat în cazul solventului pur.
Diferenţa între cele două temperaturi notate reprezintă scăderea
punctului de congelare a soluţiei. Dacă drept solvent am utilizat apă în cantitate
cunoscută (Kc = 1,86 °C.kg/mol) şi se cunoaşte masa pastilei dizolvate, se
poate calcula masa molară a substanţei studiate pe baza ecuaţiei ∆Tc = i. Kc.
Cm. Se cunoaşte că substanţa necunoscută este biatomică şi disociabilă.

DETERMINAREA PRESIUNII OSMOTICE PRIN MĂSURĂTORI
CRIOMETRICE
Unele membrane permit trecerea moleculelor de solvent, dar nu şi a

particulelor de solut. Aceste membrane sunt numite semipermeabile. Osmoza
este fenomenul de trecere a solventului printr-o membrană semipermeabilă ca
să egaleze potenţialul chimic pe ambele feţe ale membranei. Presiunea
osmotică este o proprietate coligativă a soluţiilor, egală cu presiunea exercitată
asupra soluţiei ca să stopeze osmoza. Presiunea osmotică π este direct
proporţională cu concentraţia molară a soluţiei, după ecuaţia de mai jos:
π teoretic = i.R.T .CM

unde, R- constanta gazelor ideale (0,082 L.atm/mol.K)
T- temperatura mediului (în K), la care se calculează presiunea
CM- concentraţia molară a soluţiei (M = mol/L)
i- factor van’t Hoff
Deci presiunea osmotică teoretică se poate calcula dacă se cunoaşte
concentraţia molară exactă a unei soluţii.
38
Din valorile scăderii temperaturii de congelare şi ale ridicării punctului de
fierbere se poate calcula presiunea osmotică practică (experimentală) a soluţiei.
În cazul soluţiilor suficient de diluate se poate considera că concentraţia molară
este aproximativ egală cu cea molală: C m ≅ C M .
Astfel dacă scoatem din ecuaţia scăderii punctului de congelare

∆Tc
concentraţia molală, C m = , respectiv din cea cu presiunea osmotică
Kci
π π ∆Tc
teoretică concentraţia molară C M = şi egalăm, obţinem = , de
iRT iRT K ci
unde reiese, că presiunea osmotică practică va fi:
∆Tc RT
π practic =
Kc
Materiale şi subtanţe necesare:

Crioscop cu accesorii, gheaţă, sare de bucătărie tehnică, NaCl p.a.,
soluţii de studiat: ser fiziologic (soluţie 0,9% NaCl), soluţie NaCl 0,2N, soluţie
NaCl cu concentraţia necunoscută Cx.
Modul de lucru:
Se măsoară punctele de congelare ale soluţiilor de cercetat după metoda
descrisă la lucrarea anterioară şi folosind ecuaţiile de mai sus se calculează
presiunile osmotice teoretice şi practice (mai puţin la Cx unde numai cea
practică se poate determina).
Rezultatele se compară între ele şi la ser fiziologic se compară şi cu
datele din literatură. Concentraţia necunoscută se determină calculând
presiunea practică şi egalând cu cea teoretică, se poate calcula concentraţia
molară a soluţiei.
Datele şi rezultatele se trec într-un tabel de forma:
Tc ∆TC πteoretic πpractic Diff%

Soluţie
(°C) (°C sau K) (atm) (atm) Cx
39
VII. STUDIUL TRANSFORMĂRILOR POLIMORFE ALE
SUBSTANŢELOR
O moleculă poate să apară în mai multe forme cristaline - structuri

polimorfe, un fenomen care influenţează uneori puternic unele proprietăţi ale
acesteia. O formă polimorfă a carbonului este grafitul negru, lucios şi moale,
celălalt diamantul, transparent şi tare. Un pigment albastru folosit ca cerneală
pentru imprimante poate să coloreze ori în roşu, ori în verde, dependent de
structura sa cristalină. Un alt exemplu este untul de cacao cristalizat care poate
să aibă diferite forme, rezultatul fiind o ciocolată care se poate topi mai repede
în gură decât cea fabricată cu altă formă.
În ultimii ani industria farmaceutică a acordat deosebită atenţie structurilor
polimorfe, deoarece aranjamentul precis al moleculelor în interiorul cristalului de
medicament determină cât de bine şi repede se dizolvă în organism şi cât
ajunge din el în sânge. Totodată structurile polimorfe ale unui medicament au
unele proprietăţi diferite care afectează fie termenul de valabilitate, fie uşurinţa
fabricării medicamentului.
a. b.
Figura 11 Cristale de acetaminofen (medicament analgezic) pe suprafeţe
diferite de polimeri: a - prisme mici, b - cristale monolitice
O cale de caracterizare a stării polimorfice o reprezintă metoda cristalizării.

Prima dată substanţa se dizolvă într-un solvent la saturaţie, după care soluţia
se răceşte sau se evaporă solventul, forţând moleculele să precipite sub formă
de cristale. Forma cristalelor este influenţată de:
natura solventului
gradientul de temperatură
40
suprasaturaţia relativă a soluţiilor din care se face cristalizarea
presiune
suprafaţa pe care cristalizează substanţa (Figura 11)
În natură cristalele perfecte sunt rare. Structura care se formează
depinde întotdeuna de spaţiul care stă la dispoziţia cristalelor pentru creştere.
Dacă cristalele cresc una în alta sau într-un spaţiu restrâns este posibil ca să nu
se formeze structuri bine definite. Termenul care caracterizează în general
forma cristalelor este termenul în engleză “crystal habit”.
După forma lor cristalele se împart în (Figura 12, Figura 13,
Figura 14):
o cristale izometrice (cubice)
o cristale plate
o cristale cu coloane (prismatice, dar striate, ca pilonii bisericilor greceşti)
o cristale lamelare (lama cuţitului)
o cristale aciculare (lungi, sub formă de ace)
o cristale dentritice (sub forma unui copac)
o cristale fibroase (fascicule alungite de fibre)
o cristale sub formă de bulbi (botryoidal)
o cristale prismatice (alungite, cu celelalte două laturi egale)
o cristale cu alte forme speciale: piramidale, octaedrice, romboedrice,
radiale, globulare
Figura 12 Câteva forme de cristale
41
Rombic
Acicular Prismatic Coloane
dodecahedron
Zeolite Quartz Tourmaline
Garnet
Figura 13 Minerale cu diferite forme ale cristalului
Figura 14 Câteva forme cristaline ale aspirinei
42
Stabilirea formei cristalelor se face, de obicei, prin metode optice.
Structura internă a cristalelor se poate determina prin:
1. Difracţia razelor X
2. Metode termoanalitice
3. Spectroscopie în IR
Metode de studiu al polimorfismului

În cazul în care o substanţă solidă se poate prezenta sub două sau mai
multe forme cristaline, vorbim despre polimorfism. În timpul preparării şi
depozitării medicamentelor substanţa activă cristalină poate suferi modificări
polimorfice; aceste forme însă – datorită solubilităţii lor diferite – pot avea
proprietăţi de absorbţie orală diferite.
Stările polimorfe ale unei substanţe diferă între ele prin unele proprietăţi
fizice, ca:
o forma cristalelor
o punctul de topire
o viteza de dizolvare
o densitate
o căldura specifică
o duritate
o unele proprietăţi optice
o unele proprietăţi electrice
Se mai observă modificări şi în spectrele IR şi de raze X. Structura
macroscopică a cristalelor se poate determina cu uşurinţă prin utilizarea lupei
sau a microscopului (normal sau electronic). Mai departe, pentru determinări
mai precise, putem folosi metoda determinării punctului de topire şi al punctului
de transformare. Pentru acesta se foloseşte microscopul termic.
Forma şi mărimea cristalelor substanţelor medicamentoase sunt deosebit
de importante din punct de vedere al tehnicii farmaceutice şi al biotehnologiei
farmaceutice, deoarece diferitele forme polimorfe au proprietăţi fizice (punct de
topire, solubilitate, viteză de solubilizare, etc.) diferite. Aceste proprietăţi pot
influenţa parametrii fizici ai preparatului formulat, stabilitatea acestuia şi pot
cauza probleme la prepararea şi depozitarea lor.
43
STUDIUL POLIMORFISMULUI CRISTALELOR DE ACID
ACETILSALICILIC
Materiale şi substanţe necesare

6 pahare Berzelius, 6 cristalizoare, pipete, microscop, acid acetilsalicilic,
metanol, etanol, acetonă, eter etilic, apă distilată.
Modul de lucru
Se prepară în 6 vase de sticlă (pahare Berzelius) câte o soluţie saturată
de acid acetilsalicilic în apă, metanol, etanol, acetonă şi eter etilic, folosind câte
1 mL solvent.
După dizolvare se toarnă soluţia supernatantă în cristalizoare şi se
aşteaptă până la evaporarea totală a solventului la temperatura camerei,
nemişcând soluţia. Din soluţia etanolică se prepară încă un amestec, se toarnă
supernatantul în cristalizor şi, după un minut, se presară câteva cristale de acid
acetilsalicilic recristalizat din eter etilic.
Cristalele formate se studiază cu ajutorul microscopului (10X) şi se va
face încadrarea cristalelor în clasele cunoscute.
44
VIII. DETERMINAREA REFRACŢIEI MOLARE
Pentru cercetarea structurii moleculei se folosesc o serie de metode

fizice, prin aplicarea cărora sistemul studiat nu-şi schimbă natura. S-au dovedit
a fi deosebit de comode şi adecvate metodele care permit determinarea
constantelor fizico-chimice moleculare, egale cu suma constantelor analoage
ale atomilor din compoziţia moleculei (proprietăţi aditive), precum şi a corecţiilor
(incrementelor) corespunzătoare legăturilor multiple, ciclurilor, oglindind
particularităţile structurale ale moleculei studiate (proprietăţi constitutive).
Refracţia molară RM este o mărime independentă de temperatură şi
presiune, precum şi de starea de agregare a substanţei date. Valoarea ei
depinde de numărul şi natura atomilor care intră în compoziţia moleculei,
precum şi de natura legăturilor dintre aceşti atomi. RM are un caracter aditiv,
fiind egală cu suma refracţiilor atomice Rat, a incrementelor de legături (duble şi
triple) Rl şi de cicluri Rc:
RM = ΣRat + ΣRl + ΣRc
Compararea refracţiei molare calculate cu cea determinată experimental,
face posibilă obţinerea unor rezultate esenţiale cu privire la structura compuşilor
cu constituţie necunoscută.
În cazul combinaţiilor organice nesaturate sau ciclice, la suma refracţiilor
atomice mai trebuie adăugate anumite valori (incremente) ce depind de natura
legăturilor sau de prezenţa ciclurilor.
Refracţiile atomice Rat ale câtorva elemente şi unele incremente de
legătură sunt trecute în Tabel 2.
Tabel 2 Refracţii atomice şi incremente de legătură

Atomi şi tipuri de R(at)D, R(l)D Atomi şi tipuri de R(at)D;R(l)D
3
legături (cm /mol) legături (cm3/mol)
C 2,411 N (amină primară) 2,322
H 1,100 N (amină secundară) 2,502
Cl 5,967 N (amină terţiară) 2,840
Br 8,865 S (mercaptan) 7,690
I 13,900 CN 5,459
O (carbonilic) 2,211 C=C (leg.etilenică) 1,733
O (eteric) 1,643 C≡C (leg.acetilenică) 2,398
O (hidroxilic) 1,525
45
În cazul apei distilate ca solvent (RM)exp = 3,703 cm3/mol.
Măsurarea indicelui de refracţie în lumina vizibilă şi UV permite calculul
refracţiei molare experimentale după relaţia Lorentz-Lorentz (vezi mai jos!).
Modificarea direcţiei de propagare a unei unde la trecerea prin suprafaţa
de separare a două medii transparente, poartă numele de refracţie (Figura 15)
şi se exprimă prin indicele de refracţie calculat din raportul:
sin i
n=
sin r
Dacă mediul din care vine raza incidentă este vidul, indicele de refracţie
caracterizează din punct de vedere optic al doilea mediu şi se numeşte indice
de refracţie absolut nabs. Dacă raza de lumină străbate interfaţa dintre două
medii materiale cu indicii de refracţie absoluţi n1 şi n2 mărimea unghiului de
refracţie va fi determinată de indicele de refracţie relativ (n12) al celui de al
doilea mediu faţă de primul şi se calculează prin relaţia:
n2
n1,2 =
n1
Figura 15 Refracţia luminii
Valoarea indicelui de refracţie este dependentă de diferiţi factori:

- starea de agregare a substanţei
- densitate
- presiune
- temperatură
- lungimea de undă a luminii
46
Determinările executate cu diferite tipuri de refractometre se fac la o
temperatură t riguros constantă, iar valorile de lungime de undă se atribuie liniei
D a sodiului (589 nm) şi se notează n tD . În cazul valorilor măsurate în alte
condiţii, acestea se specifică ca indici de temperatură şi lungime de undă n λt .

Determinarea indicelui de refracţie are numeroase aplicaţii:
- identificarea substanţelor chimice şi determinarea gradului lor de
puritate
- determinarea concentraţiei unei soluţii binare
- determinarea refracţiei molare
Refracţia molară (RM)exp se calculează frecvent cu relaţia Lorentz-
Lorentz:
n2 −1 M
RM = 2 ⋅ , unde
n +2 d
n - reprezintă indicele de refracţie, M - masa moleculară şi d - densitatea (Tabel
3). Refracţia molară RM constituie o măsură a polarizabilităţii moleculelor şi se
exprimă în unităţi de cm3/mol.
Tabel 3 Mase moleculare şi densităţi la solvenţi uzuali
Denumirea substanţei M ε d (g/cm3)
Apă (H2O) 18 80 1,000
Metanol (CH3OH) 32 31,2 0,791
Etanol (CH3CH2OH) 46 25,8 0,789
Acetonă (CH3CHO) 58 21,4 0,791
Propanol-1 (CH3CH2CH2OH) 60 23,2 0,804
Acetat de etil (CH3COOC2H5) 88 6,41 0,900
Butanol-1 (CH3CH2CH2CH2OH) 74 11,6 0,810
Benzen (C6H6) 78 2,28 0,879
Brombenzen (C6H5Br) 157 5,42 1,493
Clorbenzen (C6H5Cl) 112 10,6 1,110
Toluen (C6H5CH3) 92 2,38 0,868
Metoda refractometrică de stabilire a structurii moleculelor s-a dovedit în

multe cazuri exactă, fapt pentru care ea îşi găseşte o largă aplicabilitate la
caracterizarea structurii, purităţii substanţelor, la determinarea concentraţiilor
unor soluţii utilizând diferite nomograme şi relaţii specifice. Este o metodă foarte
sensibilă, exactă, rapidă şi economică, necesitând cantităţi reduse din probele
ce urmează a fi analizate.
47
APARATURA PENTRU MĂSURAREA INDICELUI DE REFRACŢIE
Aparatele utilizate pentru măsurarea indicelui de refracţie a luminii poartă
denumirea de refractometre şi principiul lor de funcţionare se bazează pe
măsurarea unghiului limită.
Refractometrele cele mai des utilizate în practică sunt:
- refractometrul Pulfrich
- refractometrul Abbe
- refractometrul cu imersie
1. Refractometrul Pulfrich
Principiul funcţionării refractometrului Pulfrich este arătat schematic în
Figura 16.
Figura 16 Refractometru Pulfrich

http://en.wikipedia.org/wiki/File:Pulfrich_refraktometer_en.png
Pe suprafaţa unei prisme de sticlă cu indice de refracţie cunoscut (nG, cu

valoare mare) se aşează un cilindru mic (lipit de planul prismei), în care se
toarnă lichidul de cercetat. De la sursa de lumină se trimite un fascicol de
lumină monocromatică astfel încât să cadă razant la limita de separaţie dintre
lichid şi prismă. Raza incidentă sub un unghi apropiat de 90º se refractă de
două ori.
a) la trecerea din lichid în prismă se refractă sub unghiul limită θ
b) la trecerea din prismă în aer se refractă sub unghiul limită ϕ
48
Alte raze care cad la limita de separaţie dintre mediile lichid-prismă sub
un unghi mai mic de 90º, suferă o refracţie asemănătoare, însă sub un unghi
mai mic decât θ, ies din prismă sub un unghi mai mare decât unghiul limită ϕ.
Raza care se refractă sub unghiul θ, reprezintă limita între spaţiul luminat
şi cel întunecat în câmpul vizual al lunetei. Potrivind poziţia lunetei cu ajutorul
şurubului micrometric astfel încât limita dintre spaţiul luminat şi cel întunecat să
cadă la încrucişarea firelor în ocular, se citeşte pe scara alidadei mărimea
unghiului limită. Precizia accesibilă cu acest aparat va fi: ± 0,00002
2. Refractometrul Abbe
Pentru determinarea indicelui de refracţie al lichidelor, cel mai comod şi
suficient de precis (±0,00002) este refractometrul Abbe (Figura 17). Partea
principală a acestui aparat este o prismă dublă de flint. Cu ajutorul pârghiei
prisma se poate roti în jurul axei orizontale. Între suprafeţele prismelor se
introduc câteva picături din lichidul de cercetat, al cărui indice de refracţie este
mai mic decât indicele de refracţie al sticlei (nD = 1,75). Lichidul introdus
formează un strat plan-paralel între planele prismelor. Pentru menţinerea
temperaturii constante, ambele prisme sunt înconjurate cu o manta prin care
curge un curent de apă cu temperatura constantă, de la un ultratermostat. Cu
ajutorul oglinzii se trimite un fascicul de lumină asupra prismei inferioare având
o suprafaţă mată. Lumina care se refractă la suprafaţa de separaţie - lichid
serveşte la iluminarea suprafeţei de măsură lichid.
Refracţia luminii difuze la această din urmă suprafaţă se face astfel încât
în prisma vor pătrunde doar razele având unghiul de refracţie cel mult egal cu
unghiul limită. În ocularul lunetei se va vedea un câmp, pe jumătate luminat, pe
jumătate întunecat. Ocularul este prevăzut cu două fire reticulare aşezate în
cruce pentru reperarea precisă a limitei de separare dintre câmpul luminos şi
cel întunecos. Lucrând de obicei cu lumina zilei, deoarece aceasta este
compusă dintr-un spectru întreg de radiaţii cu lungimi de undă diferite, care
suferă refracţii diferite, la limita de separaţie a celor două câmpuri apare o
bandă colorată. Pentru înlăturarea acestui neajuns, în interiorul lunetei este
montată o pereche de prisme Amici, care servesc drept compensator cromatic
şi care pot fi potrivite din exterior cu ajutorul şurubului. Poziţia pe care o ocupă
49
prismele, când direcţia razelor incidente pe stratul de lichid a atins unghiul
limită, se citeşte pe scara, în formă de arc, care este gradată direct în indici de
refracţie (vezi instrucţiunile de folosire ataşate la aparat!).
Pentru verificarea exactităţii indicaţiilor aparatului, se execută o primă
determinare cu apă distilată. În acest scop se aduce orizontal suprafaţa prismei
fixe şi se lasă să cadă pe ea câteva picături de apă distilată, cu ajutorul unei
pipete sau baghete de sticlă. Este strict interzisă atingerea prismei cu pipeta
sau bagheta, deoarece sticla de flint este moale şi se zgârie uşor. Se reunesc
cele două prisme, se fixează bine cu un şurub şi se citeşte valoarea indicelui de
refracţie. Apa la 20 ºC şi pentru linia D a sodiului are indicele de refracţie n D20 =
1,3330.
Figura 17 Refractometrul Abbe

http://www.euromex.com/gb/catalog/abbe-table-
refractometer/1097/abbe-table-refractometer/2368/
În caz că indicaţiile aparatului nu corespund acestei valori, diferenţa

dintre indicele citit şi cel corect se adună sau se scade – după caz – pentru
fiecare lichid cercetat. Calibrarea mai exactă se execută cu ajutorul unei lame
plan-paralele de sticlă, al cărui indice de refracţie este cunoscut cu patru
zecimale.
3. Refractometrul de imersie
Refractometrul de imersie este mai simplu decât celelalte descrise până
acum, el permite totuşi determinări foarte precise ale indicelui de refracţie.
Funcţionarea lui se bazează pe aceleaşi principii ca şi refractometrul Pulfrich
50
sau Abbe, însă poziţia limitei de separaţie a celor două câmpuri se citeşte direct
pe o scară gradată din ocularul lunetei (Figura 18).
Figura 18 Schema unui refractometru de imersie

http://www.refractometer.pl/immersion-refractometer
Figura 19 Refractometre de imersie

http://www.sysmex.be/index.asp?id=18005
Lichidul de determinat se aşează într-un pahar, iar prisma

refractometrului se cufundă în el. Cu ajutorul unei oglinzi, prisma se luminează
în aşa fel încât direcţia fascicolului de lumină să fie tangenţială la suprafaţa de
intrare a prismei. Se citeşte diviziunea în dreptul căreia apare linia de separaţie
a celor două jumătăţi ale câmpului vizual. Precizia determinărilor este de
±0,00003 – ±0,00004 (Figura 19).
Aparatul este înzestrat cu câteva prisme de măsurare detaşabile, care se
montează direct pe capătul inferior al lunetei. Trusa completă se compune din
51
6-12 prisme; fiecare din acestea cuprinde un interval de indici de refracţie de
aproximativ 0,03 - 0,04, iar trusa completă permite măsurarea în limitele
cuprinse între 1,325 - 1,544 sau 1,647 (în funcţie de numărul prismelor).
Fiecare refractometru are atât avantajele, cât şi dezavantajele sale.

Refractometrul Pulfrich are avantajul că precizia determinărilor efectuate cu el
este foarte mare, însă necesită lumină monocromatică, cantităţi relativ mari din
soluţia de cercetat, precum şi calcularea valorii lui n este destul de complicată.
La măsurătorile cu refractometrul Abbe nu este nevoie de lumină
monocromatică, însă are dezavantajul că precizia lui este mai scăzută decât
cea a primului. Refractometrul de imersie, datorită construcţiei lui simple, este
aplicabil la determinări în serie.

CALCULAREA REFRACŢIEI MOLARE ALE UNOR SUBSTANŢE
LICHIDE

Refractometru Abbe, vată, eter etilic, substanţe lichide de studiat
Modul de lucru:
Se măsoară cu ajutorul refractometrului Abbe indicii de refracţie ai
următoarelor substanţe: apă, metanol, etanol, 1-propanol, 1-butanol, acetat de
etil. Se calculează refracţia molară RM experimentală şi se compară cu valoarea
RM teoretică calculată din datele aditive (Tabel 2) pornind din formula
structurală presupusă a moleculei date. Dacă formula structurală este
cunoscută şi verificată, abaterea între RM, exp şi RM, teor nu trebuie să depăşească
2%.
52
DETERMINAREA CONCENTRAŢIEI UNEI SOLUŢII APOASE DE
ALCOOL ETILIC PRIN METODA REFRACTOMETRICĂ
Materiale şi substanţe necesare: Refractometru ABBE, sursă de

lumină, vase Erlenmeyer de 50 mL, vată, alcool etilic, apă distilată, eter etilic.
Mod de lucru
Se prepară o serie de soluţii apoase diluate de alcool etilic (din fiecare 10
mL volum total) cu următoarele concentraţii:
5 %, 15 %, 25 %, 35 %, 45 %, 55 %,
pornind de la o soluţie concentrată (aprox. 100 %) de alcool etilic.
Se verifică exactitatea indicaţiilor refractometrului cu apă distilată, iar în
continuare se măsoară indicii de refracţie ai fiecărei soluţii. După fiecare
determinare prismele refractometrului se şterg cu o bucată de vată înmuiată în
eter etilic. Fiecare măsurare se repetă de 3 ori, iar din datele citite se calculează
pentru fiecare soluţie media aritmetică.
Pe baza datelor obţinute se trasează curba de calibrare, notând pe axa
absciselor concentraţia, iar pe axa ordonatelor indicele de refracţie. Indicele de
refracţie depinde linear de concentraţie după ecuaţia de mai jos:
n = n0 + kC,
unde n - indice de refracţie al soluţiei de cercetat, n0 - indicele de refracţie al
apei, C - concentraţia, k - constantă de proporţionalitate.
Se măsoară indicele de refracţie al soluţiei de cercetat cu concentraţia
necunoscută (Cx) şi pe baza curbei de calibrare (grafic sau din ecuaţia dreptei)
se calculează concentraţia. Cele două rezultate se compară între ele.
Datele şi rezultatele experienţei se scriu sub formă de tabel:

Cx (%)
Nr. Concentraţia
n Dt ( n Dt )medie după
crt. soluţiei (%) calculat
grafic
53
IX. METODE SPECTROFOTOMETRICE DE ABSORBŢIE
ÎN UV-VIS
Legea fundamentală a absorbţiei luminii

La trecerea unui fascicol luminos printr-o substanţă intensitatea lui scade
datorită absorbţiei, reflexiei şi difuziei. În cazul când reflexia şi difuzia sunt
neglijabile, cauza principală a scăderii intensităţii este absorbţia. Măsura
cantitativă a efectului produs de acest proces este absorbanţa sau transmitanţa.
Absorbanţa (A) se determină plecând de la intensitatea I a radiaţiei
iminente care a traversat mediul respectiv. Ea depinde de natura mediului (k),
de grosimea stratului străbătut (b), de numărul centrelor absorbante (c = conc.)
şi se defineşte prin expresia matematică a legii lui Lambert - Beer:
I = I0 * 10-kbc
unde:
I = intensitatea radiaţiei transmise
I0 = intensitatea radiaţiei incidente
k = constantă (coeficient de absorbţie ce depinde: de natura substanţei,
solvent, pH, temperatura etc.)
Rezultă din expresia de mai sus pentru absorbanţă relaţia: A = lg I0/I =
kbc.
Transmitanţa (T) reprezintă fracţiunea de radiaţie incidentă transmisă
după trecerea ei printr-un mediu:
T = I/I0 = 10-kbc
Absorbanţa (A) se mai întâlneşte şi sub denumirea de densitate (D),
densitate optică (DO), extincţie (E), iar k sub denumirea de absorbtivitate (a),
coeficient de extinţie specifică (E) sau coeficient molar de extincţie (ε).
Legea lui Lambert - Beer stă la baza determinării acestor mărimi şi se
verifică atunci când: radiaţia incidentă este monocromatică, centrele absorbante
nu interacţionează (la diluţii mari) şi absorbţia se face într-un mediu omogen.
Regiunea λ
UV 200 - 400 nm
Vizibil 400 - 800 nm
54
Aparatura
În general pentru toate domeniile spectrului electromagnetic aparatura
de bază este aceeaşi. Toate componentele optice trebuie să fie transparente
pentru domeniul studiat şi, în acest scop, pentru realizarea acestora se folosesc
diverse materiale în funcţie de domeniu.
Componentele principale ale unui spectrofotometru sunt: sursa de
radiaţie; monocromator; cuva probei şi detectorul (Figura 20).
Detector
Display
Sursă Monocromator Probă în cuvă
Figura 20 Schema unui spectrofotometru

http://chemwiki.ucdavis.edu/Physical_Chemistry/Kinetics/Reaction_Rates/Exper
imental_Determination_of_Kinetcs/Spectrophotometry

DETERMINAREA CONSTANTEI DE DISOCIERE A UNUI INDICATOR
PRIN METODA SPECTROFOTOMETRICĂ
Studiul caracterului indicatorilor acido-bazici şi de oxido-reducere este o

problemă de bază în vederea alegerii adecvate a domeniului lor de aplicare.
Determinarea intervalului de viraj al unui indicator presupune din punct de
vedere fizico-chimic determinarea constantei de disociere, adică a concentraţiei
formelor disociate şi nedisociate, respectiv a formelor reduse şi oxidate ale
moleculelor indicatorului.
Concentraţiile de echilibru pot fi determinate spectrofotometric dacă
absorbanţa formelor prezente diferă între ele.
Pentru aceasta se înregistrează curbele de absorbţie la diferite valori de
pH. Înregistrând aceste curbe (spectre de absorbţie: A în funcţie de λ) se
55
observă că ele se intersectează într-un punct, punctul izosbestic (absorbtivitate
egală).
În această stare absorbtivitatea indicatorului este independentă de
raportul formelor disociate şi nedisociate, respectiv reduse şi oxidate. Existenţa
punctului izosbestic indică univoc stabilirea echilibrului între cele două forme
(Figura 21).
În cazul unor indicatori cu structură mai complexă pot să apară două sau
chiar trei puncte izosbestice.
λ1
A
λ2
λ
Figura 21 Curbe de absorbţie la diferite pH-uri
Pentru determinarea constantei de disociere este necesară determinarea

spectrului la cel puţin 3 valori de pH. În cazul indicatorilor acizi una din valorile
de pH trebuie să fie apropiată de valoarea pKa-ului. pH-urile mai mari sau mai
mici trebuie să difere cu cel puţin 2 unităţi de aceasta. Raţionamentul este
analog şi pentru cazul indicatorilor bazici.
Vom urmări raţionamentul interpretării cantitative a măsurătorilor pentru
un indicator acid slab, metiloranjul.
Indicatorul fiind un acid slab, el disociază în felul următor:
HA + H2O H3O+ + A-, de unde obţinem:
A − A HA
pKa = pH - log
A − −A
A
În cazul unui indicator acid absorbanţa corespunzătoare maximului

curbei de absorbţie înregistrată la pH mic se notează cu AHA (forma nedisociată,
protonată), în timp ce în cazul soluţiei având pH mare, absorbanţa măsurată la
aceeaşi lungime de undă se notează cu AA- (forma disociată). În cazul celorlalte
56
soluţii de pH-uri diferite, absorbanţele măsurate la aceeaşi lungime de undă
(corespunzătoare absorbţiei maxime) sunt notate cu A.
La pH-uri mici se observă spectrul formei protonate, la valori mari de pH
cel al formei neprotonate. La valori intermediare, se obţine rezultanta celor două
spectre

Spectrofotometru UV-VIS, cuve, balon cotat de 25 mL, pahare
Erlenmeyer, pipete gradate
Reactivi: soluţie indicator de metiloranj, soluţii tampon cu valori de pH
cunoscute cuprinse în intervalul 1-10.
Modul de lucru:
1. Se prepară soluţiile de studiat în modul următor: din soluţia stoc de
indicator se pipetează în balonul cotat de 25 mL câte 0,5 mL de soluţie
indicator. Se completează la semn cu soluţia tampon cu pH cel mai mic, se
agită şi soluţia rezultată se transferă în paharul Erlenmeyer corespunzător. Se
notează culoarea soluţiei. Se spală balonul cotat şi se repetă operaţiunea şi cu
celelalte soluţii tampon cu pH cunoscut folosind aceleaşi cantităţi de indicator la
fiecare. Astfel se obţin 4 soluţii colorate diferit.
2. Înregistrarea spectrelor: Se înregistrează cu ajutorul
spectrofotometrului curbele de absorbţie pentru fiecare soluţie cu pH diferit,
corespunzătoare lungimilor de undă cuprinse în intervalul 400-600 nm,
mergând din 10 în 10 nm. Se spală cuva înaintea introducerii soluţiei, se
umple numai până la 3/4 şi se şterg pereţii pentru îndepărtarea petelor!!!!
Se calibrează spectrofotometrul cu apă distilată la fiecare lungime de undă (vezi
instrucţiunile ataşate la aparat!).
3. Rezultatele se trec sub forma tabelului de mai jos:
λ (nm) A (pH = 1) A (pH = 3) A (pH = 4) A (pH = 7)

400 0,230 0,250 0,265 0,270
410 … … … …
… … … … …
57
4. Calcularea exponentului de indicator (pKa): Înlocuind valorile de
absorbanţă pentru două lungimi de undă alese (λ1 = λmax pentru forma
nedisociată – măsurat la pH-ul mic şi λ2 = λmax pentru forma disociată - măsurat
la pH-ul mare), în relaţia de mai sus şi cunoscând pH-urile intermediare la care
a fost măsurată absorbanţa A, se calculează exponentul constantei de disociere
a indicatorului.
58
X. CINETICA CHIMICĂ
Cinetica chimică se ocupă cu studiul proceselor chimice în timp, cu

influenţa factorilor exteriori asupra vitezei de reacţie precum şi cu evidenţierea
etapelor intermediare, adică a mecanismelor de reacţie.
Stăpânirea proceselor chimice în laborator, farmacie, industrie este
condiţionată de cunoaşterea cineticii şi mecanismului reacţiilor.
Viteza de reacţie este specifică fiecărei reacţii chimice şi reprezintă
variaţia concentraţiei unei substanţe în timp.
Variaţia concentraţiei pentru un interval de timp finit de mic se numeşte
viteza reală a reacţiei şi deoarece concentraţia reactanţilor scade în timp, iar a
produşilor de reacţie creşte, exprimarea se face prin relaţiile:
dC R dCp dC
v= − sau v = (v = ± )
dt dt dt
Variaţia finită a concentraţiei (C1 → C2) pentru un interval de timp finit (t1
→ t2) se numeşte viteza medie a reacţiei în intervalul de timp considerat şi
exprimarea se face prin relaţia:
C1 − C 2
v=
t 2 − t1
Din relaţia de definiţie rezultă că viteza de reacţie reprezintă raportul
dintre numărul de moli şi produsul volum-timp, unităţile de exprimare putând fi:
mol/cm3.s; mol/L.s; kmol/m3.s.
Timpul variază în limite foarte largi de la fracţiuni de secundă la ani, cel
mai des folosindu-se secunda şi minutul, ca unităţi de măsură.
Pentru caracterizarea unei transformări se foloseşte frecvent noţiunea de
timp de înjumătăţire, care reprezintă timpul necesar reducerii la jumătate a
concentraţiei iniţiale şi se simbolizează cu t1/2, τ1/2 sau τ.
Viteza unei reacţii este influenţată de mulţi factori externi şi interni care o
pot micşora sau accelera, acţiunea lor putând fi individuală sau simultană. Cei
mai importanţi sunt: temperatura, presiunea, solventul, compoziţia şi
concentraţia reactanţilor, prezenţa catalizatorilor, inhibitorilor etc.
59
Catalizatorii sunt substanţe care aparent nu iau parte la reacţie, dar
măresc viteza acesteia. Activitatea unui catalizator poate fi mărită prin prezenţa
unei alte substanţe numită promotor (care singură nu poate să catalizeze
reacţia dată) sau poate fi inhibată într-o măsură mai mare sau mai mică de
prezenţa unor cantităţi infime de substanţă numită inhibitor.
Viteza unei reacţii a cărei ecuaţie este:
aA + bB + ... rR + sS + ...
se poate exprima astfel:
dC
v= = kC aA ⋅ CBb , în care:
dt
- CA, CB, sunt concentraţiile substanţelor corespunzătoare la momentul dat,
- k reprezintă un coeficient numit constanta vitezei de reacţie sau viteză
specifică.
Constanta k caracterizează decurgerea reacţiei în timp, valoarea ei
numerică fiind egală cu viteza de reacţie, atunci când concentraţiile substanţelor
reactante sunt egale cu unitatea:
CA = CB = ... = 1 ⇒ v=k
Informaţii asupra vitezei de reacţie sunt date de ordinul, respectiv
molecularitatea unei anumite reacţii. Ordinul total al unei reacţii este egal cu
suma ordinelor parţiale, adică a exponenţilor la care se ridică concentraţiile din
expresia vitezei de reacţie. De exemplu, în cazul reacţiei:
aA + bB cC + dD
viteza de reacţie este: v = k[A]a.[B]b, iar ordinul de reacţie: n = a + b.
Molecularitatea reacţiei reprezintă numărul de molecule care se ciocnesc
pentru a avea loc reacţia.
METODE EXPERIMENTALE ALE CERCETĂRILOR CINETICE
Studiul cinetic al reacţiilor chimice presupune cunoaşterea compoziţiei

sistemului de reacţie ca o funcţie a timpului. Urmărirea variaţiei acestei funcţii în
cazul reacţiilor simple poate fi realizată urmărind modificarea concentraţiei
unuia din componenţi.
60
În cazul reacţiilor complexe, ce pot avea loc simultan sau consecutiv,
compoziţia sistemului poate fi determinată numai prin urmărirea simultană a
variaţiilor de concentraţii ale mai multor reactanţi.
Concentraţia poate fi determinată prin metode chimice sau fizice.
Metode chimice
Procedeul cel mai răspândit constă în dozarea (volumetrică sau
gravimetrică) unuia sau unora din componenţii sistemului de reacţie, din probele
recoltate în anumite momente de timp.
Metodele chimice de determinare a concentraţiilor prezintă o serie de
dezavantaje:
- dacă stoechiometria reacţiei nu este exact cunoscută, analiza trebuie
efectuată pentru toţi componenţii, operaţie ce necesită o muncă laborioasă şi
mult timp;
- luarea probei deranjează sistemul;
- în cursul dozării reacţia poate să se deplaseze, de aici necesitatea de
asigurare a “îngheţării” reacţiei. Această cerinţă poate fi satisfăcută cel mai
simplu prin răcirea bruscă a probei la o temperatură suficient de joasă, la care
viteza de reacţie devine atât de mică încât se poate neglija. Reacţiile catalitice
pot fi oprite prin eliminarea catalizatorului.
Metode fizice
La determinarea concentraţiei prin metode fizice se pot urmări toate
proprietăţile fizice, care variază paralel cu decurgerea reacţiei. Măsurarea
proprietăţilor fizice se poate folosi pentru urmărirea reacţiei în două moduri:
1) Se recoltează probe la anumite momente de timp din sistem,
determinând din ele, pe baza măsurării proprietăţilor fizice alese, variaţia de
concentraţie.
2) Se urmăreşte şi se măsoară proprietatea fizică în tot sistemul (dacă
intervenţia noastră nu influenţează mersul reacţiei). Procedeul se simplifică
dacă proprietatea aleasă şi urmărită în cursul reacţiei variază numai la un
singur component (de exemplu, dacă sistemul conţine un singur component
colorat sau optic activ).
61
Metodele fizice cel mai frecvent întâlnite în cercetări cinetice sunt
următoarele:
1. Măsurarea volumului
Dacă reacţia din soluţie este însoţită de degajare sau consumare de gaz,
atunci viteza de reacţie poate fi determinată prin măsurarea în timp a volumului
componentului gazos.
Dacă substanţa iniţială şi produşii de reacţie au volume parţiale molare
diferite, volumul soluţiei variază în cursul reacţiei în mod continuu. Metoda se
numeşte dilatometrie.
2. Măsurarea presiunii
Dacă o reacţie gazoasă este însoţită de variaţia numărului de moli în
sistem, atunci urmărirea decurgerii reacţiei poate fi realizată prin măsurarea
variaţiei în timp a presiunii.
3. Măsurarea indicelui de refracţie
Este, de asemenea, aplicabilă pentru urmărirea variaţiei de concentraţie
în cursul reacţiei. Indicele de refracţie se măsoară de obicei în mod continuu cu
ajutorul interferometrelor.
4. Măsurarea absorbţiei de lumină
Prezintă una din cele mai precise şi comode metode de determinare a
concentraţiei. Dacă numai un singur component este colorat, este suficient să
se măsoare coeficientul de extincţie la o singură lungime de undă. Dacă soluţia
conţine doi componenţi coloraţi, măsurând absorbţia de lumină la două lungimi
de undă adecvat alese, se poate determina concentraţia ambelor substanţe.
5. Măsurarea rotaţiei optice
Dacă unul din reactanţii sau produşii de reacţie este optic activ, procesul
poate fi urmărit prin măsurarea unghiului de rotaţie. Puterea rotatorie – în soluţii
diluate – este o funcţie aproximativ lineară a concentraţiei substanţelor optic
active.
6. Măsurarea proprietăţilor electrice
Proprietăţile electrice cele mai frecvent aplicate pentru urmărirea variaţiei
în timp a reacţiilor chimice sunt: constanta dielectrică, conductibilitatea sau
rezistenţa electrică, pH-ul (măsurat potenţiometric), potenţialele de oxido-
reducere. Avantajul aplicării lor constă în posibilitatea înregistrării automate a
variaţiei acestor proprietăţi.
62
APLICAŢIILE CINETICII ÎN DOMENIUL MEDICAMENTULUI
Studiul cineticii, prin obiectivele sale de măsurare a vitezei şi de

cunoaştere a mecanismului unei reacţii îşi găseşte în domeniul farmaceutic o
largă aplicabilitate, ce include în general următoarele aspecte:
- Prospectarea şi optimizarea medicamentului
- Absorbţia şi eliminarea medicamentului.
După acceptarea unui anumit produs chimic ca medicament, o problemă
deosebit de importantă, cu toată complexitatea ce o caracterizează, este dată
de soarta medicamentului în organism, a vitezei sale de absorbţie, distribuţie şi
eliminare. Cinetica acestor procese, dependentă de concentraţie, timp,
temperatură, pH, prezenţa biocatalizatorilor etc. urmează în general
mecanismul caracteristic reacţiilor de ordin zero, unu şi doi. Cercetările din
acest domeniu sunt tratate astăzi în cadrul unei noi discipline, biofarmacia,
având ca obiectiv relaţiile dintre proprietăţile fizico-chimice ale substanţelor
medicamentoase şi formele farmaceutice corelate cu efectele biologice.
O altă aplicaţie importantă a cineticii este studiul stabilităţii şi alterării
medicamentului, respectiv stabilirea termenului de valabilitate al unui
medicament. Prin diferitele măsurători şi prelucrarea acestora cu relaţiile
cineticii, se poate preciza nu numai timpul în care medicamentul îşi păstrează
eficacitatea, ci şi soluţionările cele mai adecvate pentru prelungirea acestuia.

DETERMINAREA CONSTANTEI DE VITEZĂ A INVERSIEI
ZAHAROZEI
Zaharoza se descompune hidrolitic în glucoză şi fructoză după ecuaţia:

C12H22O11 + H2O C6H12O6 + C6H12O6
Reacţia este catalizată de ionii de hidrogen. În prezenţa unui exces de
apă, reacţia devine pseudomonomoleculară, adică cinetică de ordinul întâi.
Din punct de vedere experimental inversia poate fi urmărită cinetic prin
măsurarea rotaţiei planului de polarizare, schimbarea de concentraţie fiind
proporţională cu schimbarea unghiului de rotaţie a luminii polarizate.
63
Zaharoza este dextrogiră, în timp ce zahărul invertit este levogir,
deoarece fructoza roteşte cu mult mai puternic spre stânga decât glucoza spre
dreapta.
Pe măsură ce reacţia progresează, cantitatea de zaharoză scade, deci
unghiul de rotaţie – la început pozitiv – scade spre zero şi apoi devine negativ.
Dacă se notează cu α0 unghiul de rotaţie la începutul reacţiei şi cu α∞ în
momentul când inversia zaharozei s-a terminat, concentraţia iniţială a zaharozei
va fi proporţională cu variaţia totală a unghiului de rotaţie.
C0 ∼ α0 - α∞
Reacţia completă (unghiul final de rotaţie α∞) se atinge după 2-4 zile la
temperatura camerei. El poate fi atins mult mai repede, dacă încălzim soluţia.
Printr-un raţionament analog se deduce concentraţia zahărului neinvertit
la momentul t.
C ∼ αt - α∞ , αt - unghiul de rotaţie la momentul t
Înlocuind aceste date în expresia constantei de viteză a unei reacţii de ordinul I
se obţine:
2,303 α − α∞
k= log 0
t αt − α∞
unde t - reprezintă timpul în sec la momentul citirii
În calcule se va ţine seama de semnul corect al unghiurilor de rotaţie:
rotaţie spre dreapta → semnul “+”
rotaţie spre stânga → semnul “−”

Polarimetru, pahar Erlenmeyer 300 mL, 3 pahare Erlenmeyer de 100 mL,
cilindrii gradaţi.
Zaharoză (Zahăr), Soluţie H2SO4 2N.
Modul de lucru:
Într-un pahar Erlenmeyer se pregătesc 60 mL soluţie standard de zahăr
aprox. 20%.
În trei pahare Erlenmeyer de 100 mL se introduc cu cilindrul separat 20
mL din soluţia de zahăr 20%.
64
În primul pahar se adaugă 20 mL apă distilată, se amestecă prin agitare.
Soluţia obţinută se transvazează în tubul polarimetric având grijă să nu rămână
bule de aer şi se citeşte imediat unghiul de rotaţie (α0).
În al doilea pahar se adaugă peste soluţia de zahăr adăugat în prealabil,
20 mL soluţie H2SO4 2N, folosit drept catalizator, se amestecă şi imediat se
porneşte cronometrul (acesta va fi timpul 0 al reacţiei). Soluţia astfel obţinută se
transvazează în tubul polarimetric şi se citeşte unghiul de rotaţie la diferite
intervale de timp. La început măsurătorile se fac la fiecare 10 minute, apoi la
intervale din ce în ce mai mari (10, 20, 30, 40, 60, 80 minute). ATENŢIE!!!
Timpul trecut se calculează de la momentul 0 şi nu prin adăugare la timpul
anterior. Pentru fiecare măsurătoare se fac 3-4 citiri şi se notează valoarea
medie a unghiului αt citit.
În al treilea pahar cu dop se adaugă peste soluţia de zahăr adăugat în
prealabil, 20 mL soluţie H2SO4 2N, se amestecă şi soluţia astfel obţinută se
încălzeşte în baie de apă (pahar Berzelius cu apă) la 60-70 ºC timp de 30-40
minute, având grijă ca soluţiile să nu se îngălbenească. Introducerea în tubul
polarimetric se face după o prealabilă răcire. Se citeşte unghiul final α∞.
Pe baza datelor obţinute se calculează constanta vitezei de inversie a
zaharozei. Rezultatele se trec într-un tabel de forma:
Nr. crt. t Unghi de k kmediu

al citirilor (minute) rotaţie α (º) (s-1) (s-1)
1 0
2 10
3 20
4 30
5 40
6 60
7 80
8 ∞
65
DETERMINAREA CONSTANTEI DE VITEZĂ A REACŢIEI DE
SAPONIFICARE A ACETATULUI DE ETIL ÎN PREZENŢĂ DE NaOH
În soluţii apoase alcaline esterul hidrolizează conform ecuaţiei:

CH3COOC2H5 + OH- CH3COO- + C2H5OH
Această reacţie este practic totală dacă concentraţia ionilor HO- este mai
mare decât cea a esterului. Din punct de vedere cinetic, reacţia este de ordinul
doi şi bimoleculară, constanta vitezei la momentul t se calculează utilizând
relaţia:
2,303 C 0, 2 (C 0,1 − C x )
k= log , k fiind exprimat în L/mol.s
t (C 0,1 − C 0, 2 ) C 0,1 (C 0, 2 − C x )
unde C0,1 - reprezintă concentraţia iniţială de hidroxid, C0,2 - concentraţia iniţială

de ester, şi Cx – concentraţia fiecărei specii care a reacţionat până la momentul
t.
Pentru determinarea practică a constantei de viteză se urmăreşte
variaţia concentraţiei hidroxidului de sodiu printr-o metodă titrimetrică. În timpul
titrării, reacţia trebuie oprită, ca în acest timp compoziţia sistemului să nu
varieze. Oprirea reacţiei se realizează prin răcirea şi acidularea mediului de
reacţie (“îngheţarea” reacţiei).

Baloane cu fund rotund de 500 mL, vase Erlenmeyer de 250 mL, cilindrii
gradaţi, biuretă, pipetă cu bulă de 15 şi 50 mL, baie de apă, cronometru.
Soluţii: acetat de etil 0,017N, NaOH 0,025N, HCl 0,05N, fenolftaleină,
gheaţă.
Modul de lucru:
Într-un balon de 500 mL se introduc 150 mL acetat de etil 0,017N,
respectiv într-altul 150 mL soluţie NaOH 0,025N. Ambele baloane se astupă cu
dopul lor şi se aşează pe masă.
66
Se măsoară exact în 6 baloane conice de 250 mL câte 15 mL HCl 0,05N
cu pipeta şi baloanele se aşează într-o tăviţă, în baia de apă cu bucăţi de
gheaţă.
După uniformizarea temperaturii, soluţia de NaOH se introduce repede şi
sub agitare energică în balonul cu acetat de etil. Momentul introducerii
hidroxidului de sodiu se consideră momentul “zero” al reacţiei (t = 0). În acest
moment se porneşte cronometrul. În timpul reacţiei se agită din când în când
balonul cu amestecul de reacţie.
După t1 = 5 minute se scot cu pipeta cu bulă 50 mL amestec de reacţie şi
se trec într-unul din baloanele conice cu acid, aflate în baia de apă răcită, în
care reacţia se opreşte. Se agită soluţia şi se lasă în repaus în baia de apă.
Probele următoare se iau în mod analog după 10, 20, 30, 60 minute.
Timpul se calculează de la momentul 0 al reacţiei, nu prin adaos!!!!!
Pentru determinarea concentraţiei iniţiale a esterului se măsoară
cantitatea de hidroxid de sodiu neconsumată după terminarea saponificării. În
acest scop ultima probă ar trebui prelevată după 2 zile. În vederea scurtării
duratei lucrării, această ultimă probă se prelevează după 60 de minute (tot 50
mL de amestec de reacţie cu pipeta cu bulă), care se introduce într-un pahar
Erlenmeyer mic cu dop, se încălzeşte pe baia de apă (într-un pahar Berzelius)
timp de o oră, astupând paharul cu dop. Trebuie avut grijă ca temperatura băii
de apă să nu crească peste 60-70 °C maxim (verificat cu termometru), în caz
contrar se evaporă acetatul de etil.
În timpul încălzirii ultimei probe, celelalte soluţii aflate în tăviţă, deja răcite
şi neutralizate cu HCl, se agită şi se titrează pe rând cu o soluţie de NaOH
0,025N în prezenţă de fenolftaleină. Se notează volumele de hidroxid
consumate până la apariţia unei culori roz-pal, persistent 1-2 minute (V1,2,...).
Proba încălzită, după trecerea timpului, se toarnă la fel peste acidul aflat
în ultimul Erlenmeyer din tăviţă, se agită şi după răcire se titrează cu NaOH.
Volumul notat va fi V∞.
Constanta de viteză se calculează conform relaţiei de mai sus,
concentraţiile corespunzătoare aflându-se după următorul raţionament:
concentraţia iniţială a hidroxidului de sodiu este proporţională cu numărul iniţial
de mL de soluţie NaOH n0 din fiecare probă titrată:
C0,1 = C0, NaOH = p.n0
67
Concentraţia iniţială a esterului este proporţională cu numărul de mL de soluţie
NaOH consumaţi până la terminarea saponificării n∞:
C0,2 = C0, Acetat = p.n∞,
unde n∞ se calculează din diferenţa dintre numărul total de mL de NaOH
introduşi înainte (n0) şi după (n∞) saponificare şi numărul de mL de acid
clorhidric nHCl.
Concentraţiile fiind de normalităţi diferite se ţine seama că numărul de
mL trebuie raportaţi la aceeaşi normalitate.
n0 = 1/2 * 25 mL = 12,5 mL
n∞ = n0 + 1/2 V∞ - VHCl
Concentraţiile Cx se vor calcula în mod analog:
Cx = p. nt,
în care:
nt = n0 + 1/2 V1,2,... - VHCl, la momentul t.
p – coeficient de proporţionalitate, care are valoarea N/V, unde N este
normalitatea comună a acidului şi bazei, raportată la volumul probelor în mL:
n 0,05
p= = = 0,001
V 50
Introducând aceste valori în relaţia corespunzătoare constantei de viteză pentru
o reacţie de ordinul 2, se obţine:
2,303 n .(n − nt )
k= log ∞ 0
t. p.(n0 − n∞ ) n0 .(n∞ − nt )
Rezultatele se trec într-un tabel de forma:

t t VNaOH n k kmediu
Nr.crt.
(min) (sec) (mL) (mL) (L/mol.s) (L/mol.s)
1 5 300 ... ... ...
2 ... ... ... ... ...
68
DEGRADAREA TETRACICLINEI ÎN MEDIU ACID
Tetraciclina este unul dintre antibioticele uzuale în terapeutică. Are o

stabilitate relativă faţă de acizi, fapt ce îi permite administrarea orală. În soluţii cu
pH foarte acid, are loc degradarea moleculei la anhidrotetraciclină după reacţia:
H3C CH3
H3C CH3 CH3 N H Cl
HO CH3 N H Cl
OH
OH
H
-H2O CO NH2
CO NH2 OH
OH OH OH O O
OH O OH O
Tetraciclină clorhidrat Anhidrotetraciclină
Din punct de vedere cinetic, reacţia este de ordinul unu. Ţinând cont de
faptul că anhidrotetraciclina prezintă un maxim de absorbţie la 437 nm, o
metodă de determinare a cineticii de degradare a tetraciclinei se bazează pe
măsurarea absorbţiei luminii de către produsul de reacţie pe măsură ce acesta
se formează. Deoarece cantitatea iniţială de antibiotic este aceeaşi cu
cantitatea finală de anhidroderivat (măsurată la sfârşitul reacţiei), fie A∞
absorbanţa amestecului de reacţiei la final iar A absorbanţa la un timp
intermediar de reacţie. Ţinând cont de legea Lambert – Beer, cantitatea
(concentraţia molară) de produs formată la acel timp va fi:
A
x= a0
A∞
unde a0 concentraţia molară iniţială de tetraciclină sau finală de anhidroderivat
iar valorile absorbanţelor corespund lungimii de undă a maximului de absorbţie
a anhidrotetraciclinei (437 nm).
Materiale, aparatură şi mod de lucru
Sunt necesare următoarele:

• soluţie apoasă de clorhidrat de tetraciclină 0,002 M, HCl 4 M, acetat de
sodiu 15% (m/V)
69
• 10 eprubete, vas Erlenmeyer de 25 mL, balon cotat de 10 mL, pahar
Berzelius de 100 mL, pipete de 1, 5 şi 10 mL
• spectrofotometru în vizibil, cuve de sticlă de 1 cm, baie de apă
În opt eprubete se introduc câte 9 mL soluţie de acetat de sodiu. În vasul
Erlenmeyer se măsoară 5 mL soluţie de tetraciclină clorhidrat şi 5 mL soluţie de
HCl, notându-se momentul amestecării (acesta este momentul zero al reacţiei
de degradare). Din zece în zece minute (în total 80 minute), se iau apoi câte 1
mL din amestecul de reacţie şi se adaugă pe rând în eprubetele cu acetat de
sodiu. După fiecare adăugare, SE AGITĂ EPRUBETA!!! şi se măsoară
absorbanţa A la 437 nm faţă de un martor obţinut în a noua eprubetă din 9 mL
soluţie acetat de sodiu, 0,5 mL HCl 4 M şi 0,5 mL de apă distilată.
În cea de a zecea eprubetă, se iau 1 mL amestec de reacţie care se
încălzesc în baia de apă adusă la fierbere timp de cinci minute. Amestecul se
aduce la temperatura camerei, se introduce cantitativ într-un balon cotat de 10
mL şi se aduce la semn cu soluţie acetat de sodiu, se amestecă. Se măsoară
absorbanţa acestei soluţii, notată A∞.
Interpretarea rezultatelor şi discuţii
În funcţie de datele experimentale se completează următorul tabel:
t x a0 – x k
A A∞ -Ln (a0 – x)
(min) (M) (M) (min-1)
10
20
…
Concentraţia x se calculează cu relaţia de mai sus, unde concentraţia

iniţială a tetraciclinei a0 reprezintă concentraţia tetraciclinei obţinută în urma
diluării cu HCl la începutul studiului cinetic. Se reprezintă grafic –Ln (a0 – x) în
funcţie de timp (exprimat în minute) şi panta graficului va fi constanta de viteză
a reacţiei.
70
XI. COLOIZI
Studiul sistemelor heterogen disperse este o disciplină de graniţă situată

între fizică şi chimie, ea poate fi considerată o ramură independentă a chimiei
fizice.
Sistemele heterogen disperse sunt sisteme compuse din două sau mai
multe faze nemiscibile între ele (heterogene), cu o suprafaţă de separare dintre
faze (numită şi interfaţă) relativ mare. Dacă dimensiunile particulelor
componente depăşesc lungimea de undă a luminii vizibile (500 nm) avem de-a
face cu dispersii simple (suspensii, emulsii etc.); sistemele cu particule mai mici
ca acestea, dar mai mari decât dimensiunea medie a moleculelor (1 nm) aparţin
sistemelor de dispersie coloidală (sisteme coloidale tipice: soluri). Cele cu
particule şi mai mici se numesc soluţii adevărate (moleculare).
Sistemele heterogen disperse sunt caracterizate de suprafaţa specifică

(a), mărime ce reprezintă aria unităţii de masă sau volum. O altă caracteristică
a acestor sisteme este gradul de dispersie (D), reprezentând valoarea inversă a
mărimii particulelor (a):
1
D= cm -1
a
Un sistem coloidal bifazic este compus din faza dispersă – faza care este
distribuită sub formă de particule mici – şi mediul de dispersie, adică faza în
care are loc dispersarea.
Clasificarea sistemelor disperse se poate face după mai multe puncte de

vedere:
1. După dimensiunile particulelor fazei disperse deosebim:
- Sisteme grosier disperse: r > 10 µm
- Sisteme intermediar disperse: 10 µm > r > 500 nm
- Sisteme coloidal disperse: 500 nm > r > 1 nm
- Sisteme molecular disperse (soluţii adevărate): r < 1 nm.
2. După forma particulelor fazei disperse:
71
- dacă particulele fazei disperse sunt sferice, cubice, octaedrice,
mărimea lor este determinată univoc de o singură valoare: raza, respectiv
latura, particulele se numesc izodiametrice.
- dacă pentru caracterizarea mărimii particulelor avem nevoie de mai

multe valori, particulele se numesc anizodiametrice.
3. După dispersia dimensiunilor fazei disperse:
- dacă dimensiunile tuturor particulelor din sistem sunt aceleaşi, sistemul

se numeşte monodispers (are o singură valoare a gradului de dispersie)
- dacă particulele dispersate au dimensiunile cuprinse într-un interval

destul de larg, sistemul se numeşte polidispers.
4. După starea de agregare a fazelor ce compun sistemul se poate face o

clasificare raţională a tuturor sistemelor ultramicroeterogene şi microeterogene.
Dacă notăm cu S, L şi G stările de agregare solidă, lichidă şi gazoasă, iar cu 1
şi 2 indicii fazei disperse şi a mediului de dispersie, avem următoarele cazuri:
Mediul
Faza Denumirea
de G L S
dispersă sistemului
dispersie
G Nu există Ceaţă Fum Aerosoluri
L Spume Emulsii Suspensii Liosoluri
Corpuri Suspensii
S Incluziuni Soluri solide
poroase solide
5. După interacţiunea între faza dispersată şi mediul de dispersie pot fi:

- Coloizi liofili (faza dispersată interacţionează puternic cu mediul de
dispersie)
- Coloizi liofobi (se caracterizează prin lipsa atracţiei dintre faza
dispersată şi mediul de dispersie)
- Coloizi de asociaţie (se formează în soluţiile unor substanţe cu
molecule amfifile, faza dispersată găsindu-se sub forma unor micele –
vezi capitolul XVIII)
72
6. Sistemele disperse mai pot fi împărţite în:
- dispersii corpusculare
- dispersii coerente
În dispersiile corpusculare, particulele fazei disperse se mişcă aproximativ liber

una faţă de alta şi sistemul în ansamblul său prezintă o pronunţată fluiditate.
Reprezentanţi ai acestor sisteme sunt în primul rând solurile, denumire dată
încă de Graham soluţiilor coloidale pentru a le deosebi de cele adevărate. După
cum mediul de dispersie este apa sau un solvent organic, ele se numesc
hidrosoluri sau organosoluri. În această categorie intră, de asemenea,
suspensiile şi emulsiile. În dispersiile coerente se poate admite că particulele
sunt legate într-un fel sau altul, dând structuri tridimensionale rigide.
Reprezentanţi tipici ai acestor sisteme sunt gelurile.
Particulele pot lega nu numai moleculele mediului de dispersie, dar

foarte adesea şi ionii aflaţi în soluţie. De preferinţă se adsorb ionii care au
elemente comune cu elementele particulelor. Deci, particulele îşi însuşesc
sarcini electrice de acelaşi semn, identic cu semnul sarcinii ionului adsorbit.
Ionii de semn contrar (contraionii), existenţi în mediul înconjurător al particulei,
vor fi atraşi de particula încărcată, concentrându-se un număr suficient de ioni
pentru a neutraliza sarcina particulei. O parte dintre aceşti ioni, care se află în
imediata apropiere a particulei, sunt mai puternic atraşi şi reţinuţi de particulă în
timpul deplasării ei, restul contraionilor formează un strat difuz. Astfel particula
este învelită într-un dublu strat electric. Complexul format din particula propriu-
zisă (nucleu) şi ionii adsorbiţi se numeşte particula coloidală.
73
PREPARAREA ŞI PURIFICAREA COLOIZILOR
Deoarece coloizii, din punctul de vedere al gradului de dispersie, ocupă

un loc intermediar între sistemele heterogene grosiere şi sistemele de dispersie
moleculară, prepararea lor poate fi realizată prin două tipuri de metode
fundamentale, principial diferite:
prin fragmentarea (dispersarea) particulelor mari în altele mai mici,
prin agregarea (condensarea) moleculelor (sau ionilor) în particule coloidale mai
mari.
Metodele de preparare ale coloizilor bazate pe fragmentare se numesc metode
de dispersare. Metodele de preparare prin agregarea moleculelor în particule
coloidale mai mari, se numesc metode de condensare. Ultimul tip de metodă
este mai avantajos din punct de vedere energetic, deoarece în procesul de
condensare are loc micşorarea suprafeţei specifice, ceea ce determină
scăderea energiei libere a sistemului, în timp ce la dispersare suprafaţa
specifică, deci şi energia liberă a sistemului creşte sensibil pe seama unei
energii furnizate din exterior.
În cele ce urmează se vor descrie câteva metode simple de preparare a
solurilor.
1. Prepararea solurilor prin condensare

Formarea solurilor prin condensare are loc dintr-o soluţie moleculară,
puternic suprasaturată, din care se separă la început germenii fazei noi, prin a
căror creştere iau naştere particulele coloidale. Starea de suprasaturaţie se
poate realiza pe cale fizică (prin schimbarea compoziţiei mediului sau a
condiţiilor experimentale, în aşa fel, încât substanţa solubilă să devină
insolubilă), sau în urma unei reacţii chimice însoţite de formarea unor substanţe
greu solubile.
1.1. Metoda înlocuirii solventului (Metoda lui Weimarn)

Pentru prepararea solurilor prin această metodă, substanţa se dizolvă
într-un lichid potrivit şi soluţia se toarnă într-un alt lichid miscibil în orice
74
proporţie cu cel dintâi, care însă nu dizolvă substanţa respectivă. Soluţia
suprasaturată, care ia naştere în urma acestei operaţii se transformă imediat
într-un sol.
PREPARAREA SOLULUI DE COLOFONIU

1 eprubetă, pipete gradate
Soluţie de colofoniu 2% în alcool etilic, apă distilată
Modul de lucru:
Într-o eprubetă se toarnă cca. 10 mL de apă distilată şi se adaugă
picătură cu picătură şi sub agitare energică 0,5 mL soluţie de colofoniu 2% în
alcool etilic. Se formează un sol opalescent cu proprietăţi liofobe puternic
accentuate. Particulele de colofoniu sunt încărcate negativ. Alcoolul introdus ca
solvent pentru colofoniu are o influenţă negativă asupra stabilităţii solului. De
aceea, dacă este necesară menţinerea solului un timp mai îndelungat, alcoolul
se îndepărtează prin dializă (v. în capitolul respectiv).
PREPARAREA EMULSIEI DE PARAFINĂ

1 eprubetă, pipete gradate
Soluţie de parafină 0,2-0,3% în alcool etilic, apă distilată
Modul de lucru:
Într-o eprubetă se toarnă cca. 10 mL de apă distilată şi se adaugă
picătură cu picătură 1 mL soluţie de parafină 0,2-0,3% în alcool etilic. Eprubeta
se agită energic. Se formează o emulsie de parafină în apă.
PREPARAREA SOLULUI DE SULF

Eprubetă, pipete gradate
Soluţie de sulf în alcool etilic, apă distilată
75
Modul de lucru:
Se toarnă picătură cu picătură 2 mL soluţie de sulf în alcool etilic în 10
mL apă distilată. Deoarece sulful nu se dizolvă în apă, se formează în felul
acesta particule coloidale mici de sulf, adică suspensie în apă, tipice liofobe.
PREPARAREA ETEROSOLULUI DE CLORURĂ DE SODIU

Eprubetă uscată!!!, pipete gradate
Soluţie de clorură de sodiu în alcool etilic absolut, eter etilic
Modul de lucru:
0,5-1 mL din soluţia de clorură de sodiu în alcool etilic se adaugă,
picătură cu picătură, la 5 mL de eter etilic dintr-o eprubetă uscată şi amestecul
se agită. Se formează un sol de culoare deschisă, opalescent. Reactivii şi
vasele trebuie să fie uscate, în caz contrar se separă un precipitat de clorură de
sodiu.
PREPARAREA EMULSIILOR DE ULEI-APĂ, APĂ-ULEI ŞI STABILIZAREA

LOR

4 eprubete, pipete gradate
Ulei vegetal, apă distilată, detergent lichid
Modul de lucru:
1) Se toarnă 1 mL de apă distilată în 3 mL ulei aflat într-o eprubetă şi
amestecul se agită. Se formează o emulsie instabilă de apă în ulei.
2) Se toarnă 1 mL de ulei în 3 mL de apă distilată aflată într-o eprubetă şi
amestecul se agită. Se formează o emulsie instabilă de ulei în apă.
3) La 3 mL de apă se adaugă 1-2 picături de detergent lichid. Se agită.
4) La 3 mL de apă se adaugă 1 mL de ulei şi 1-2 picături de detergent
lichid. Se agită. Se diluează cu apă până la aprox. 10 mL. În acest caz obţinem
o emulsie stabilă de ulei în apă. Explicaţi fenomenul!
76
1.2. Metode de condensare chimică
În cazul metodelor de condensare chimică iau naştere substanţe greu

solubile. Condiţiile experimentale trebuie alese astfel încât creşterea germenilor
din soluţia suprasaturată să fie oprită în momentul în care particulele ating
dimensiunea coloidală.
Pentru obţinerea solurilor sunt potrivite mai multe tipuri de reacţii
chimice.
Preparări prin reacţii de reducere
PREPARAREA SOLULUI DE ARGINT. POLICROMISMUL SOLURILOR DE

ARGINT

Soluţie de AgNO3 0,01 M, hidrochinonă 0,01 M şi citrat de sodiu 0,01 M
Modul de lucru:
Se măsoară în 5 eprubete următoarele cantităţi de soluţii:
Nr. eprubetei 1 2 3 4 5
AgNO3 0,01 M (mL) 1 1 1 1 1

Citrat de sodiu 0,01 M (mL) 8 4 2 1 0,5
Hidrochinonă 0,01 M (picături sau mL) 3 pic 5 pic 0,5 1 2
Culoarea observată
Peste 30 minute se formează soluri de argint de diferite culori (galben-deschis,

roşu, albastru-violet). În scopul comparării coloraţiilor toate soluţiile se vor dilua
cu apă distilată la volume egale şi se observă culoarea rezultată la lumină.
77
Preparări prin reacţii de schimb
PREPARAREA SOLURILOR HALOGENURILOR DE ARGINT

Soluţie de AgNO3 0,01 N, soluţie de KI 0,01 N, soluţie de KCl 0,01 N,
soluţie de KBr 0,01 N, apă distilată
Modul de lucru:
Solul de iodură de argint se prepară în felul următor: cu o pipetă se
toarnă în trei eprubete câte 2 mL dintr-o soluţie de KI 0,01 N şi apoi se adaugă
încet, picătură cu picătură, în prima eprubetă 1,2 mL, în al doilea 1,6 mL, iar în
al treilea 2 mL soluţie de AgNO3 0,01 N.
Procedeul se repetă turnând în trei eprubete câte 2 mL soluţie de AgNO3
0,01 N, şi se adaugă o soluţie de KI 0,01 N în aceleaşi cantităţi indicate la
AgNO3.
În mod asemănător se prepară şi solurile de AgBr şi AgCl.
La fiecare eprubetă se notează cantitatea de particule dispersate în
solurile rezultate cu semnele + (densitate mică), ++ (densitate mijlocie), +++
(densitatea cea mai mare) şi se compară culorile observate la solurile de AgCl,
AgBr, AgI. Se compară în acelaşi timp seriile de AgX când este introdus prima
dată AgNO3 şi adăugat peste KX, sau invers.
Structura particulelor coloidale în primul caz este: {m(AgX) nI- (n-x)K+}x-
xK+, iar în al doilea: {m(AgX) nAg+ (n-x)NO3-}x+ xNO3-
Halogenurile de argint (cu excepţia fluorurii) sunt foarte greu solubile în
apă. Dacă se amestecă soluţii diluate de azotat de argint şi halogenură alcalină,
unul dintre reactivi luându-se în exces, nu se obţine precipitat, ci hidrosolul
halogenurii de argint date. Stabilitatea solurilor obţinute depinde de solubilitatea
halogenurii ce formează faza dispersă; cu cât solubilitatea este mai mică, cu
atât stabilitatea este mai mare. Reactivul luat în exces constituie stabilizatorul:
ionii acestuia se adsorb pe suprafaţa particulelor, formând un strat dublu
electric.
78
PREPARAREA SOLULUI DE HIDROXID FERIC

Balon Erlenmeyer de 200 mL, pipetă, cilindru gradat
Soluţie de FeCl3 2%
Modul de lucru:
Un caz particular al reacţiilor de dublu schimb îl reprezintă reacţiile de
hidroliză, în care componentul al doilea este apa. De ex. clorura ferică
reacţionează cu apa, după ecuaţia:
FeCl3 + 3H2O = Fe(OH)3 + 3HCl
Echilibrul hidrolitic, care apare în urma reacţiei este în funcţie de concentraţie şi
de temperatură. Odată cu creşterea temperaturii şi diluţiei, creşte şi gradul de
hidroliză.
Practic se procedează în felul următor: Într-un flacon conic se încălzesc,
până la fierbere 85 mL apă distilată. Menţinând flaconul în continuare pe sită,
se toarnă picătură cu picătură în apa fierbinte, 15 mL dintr-o soluţie de clorură
ferică 2%, agitând mereu. După câteva minute de fierbere, în urma hidrolizei se
formează un sol roşu-brun de hidroxid feric. Structura particulelor solului format
se poate reprezenta astfel:
{m(Fe(OH)3) nFe3+ 3(n-x)Cl-}3x+ xCl-
2. Prepararea solurilor prin dispersare

La prepararea solurilor prin metoda de dispersie se porneşte dintr-un
sistem heterogen cu un grad de dispersie mic, mărirea căruia se face prin
fragmentare. Fragmentarea (dispersarea) se poate realiza folosind diferite feluri
de energii. Corespunzător acestora deosebim următoarele metode de
dispersare:
79
2.1. Metode de dispersare mecanică
PREPARAREA EMULSIEI DE ULEI DE PARAFINĂ

Două eprubete, pipete gradate
Ulei de parafină, soluţie de săpun 2-3%
Modul de lucru:
Se toarnă într-o eprubetă 10 mL apă distilată, iar într-altul 10 mL dintr-o
soluţie de săpun 2-3%. Se adaugă la fiecare 1 mL ulei de parafină, sub agitare
puternică. Se lasă eprubetele în repaus câteva minute. Se poate observa că
uleiul se separă repede de apa distilată, sub acţiunea săpunului însă, – acesta
fiind un emulgator bun – se formează o emulsie de ulei stabilă.
2.2. Metode de dispersare chimică. Peptizarea
PREPARAREA SOLULUI DE HIDROXID DE ALUMINIU

Eprubete, pipete
Soluţie de clorură de aluminiu 0,1N, soluţie de amoniac
Modul de lucru:
Adăugând amoniac picătură cu picătură la 10 mL soluţie de clorură de
aluminiu 0,1N dintr-o eprubetă, precipită hidroxidul de aluminiu:
AlCl3 + 3NH4OH = Al(OH)3 + 3NH4Cl
Structura particulelor coloidale se poate reprezenta astfel:
{m(Al(OH)3) nAl3+ 3(n-x)Cl-}3x+ xCl-
2.3. Metoda arcului electric (Bredig)

Metoda se aplică la prepararea solurilor metalice. Dacă între doi electrozi
aşezaţi sub apă se formează un arc electric, se obţine hidrosolul metalului, din
80
care sunt confecţionaţi electrozii. Se remarcă faptul că metalul respectiv trebuie
să fie relativ greu oxidabil.
În prima fază are loc vaporizarea metalului – la temperatura ridicată a
arcului – apoi vaporii se condensează în mediul de dispersie cu temperatură
mult mai coborâtă. În acest sens metoda arcului electric este, în acelaşi timp, o
metodă de dispersare şi de condensare.
3. Purificarea solurilor
Solurile obţinute conţin întotdeauna impurităţi (suspensii grosiere sau
dispersii moleculare), care se îndepărtează prin purificare. Suspensiile grosiere
se îndepărtează prin simplă filtrare, iar excesul impurităţilor moleculare (în
cantităţi mici ele stabilizează solurile, formând stratul dublu electric, sau de
adsorbţie) se îndepărtează prin dializă.
Dializa se bazează pe utilizarea unor membrane – numite membrane de
dializă – care reţin particulele coloidale, dar sunt permeabile pentru molecule şi
ioni. Moleculele şi ionii capabili de a trece prin membranele de dializă difuzează
în solvent, iar prin schimbarea continuă a acestuia se pot elimina complet
impurităţile din soluţia coloidală. Drept membrane dializante s-au utilizat multă
vreme cele naturale: pergamentul vegetal, băşicile animale etc. În prezent în
practica de laborator se utilizează aproape exclusiv membrane artificiale din
colodiu, acetilceluloză, celofan etc. Avantajul acestora faţă de primele este că
mărimea porilor se poate varia corespunzător scopului.
Membranele sunt considerate având o structură poroasă, fiind străbătute
de capilare neregulate, prin care trece lichidul cu moleculele şi ionii dizolvaţi în
el. Mulţi factori experimentali însă pot fi explicaţi numai presupunând că
substanţa care difuzează se dizolvă însăşi în substanţa membranei. Acest
mecanism al permeabilităţii, spre deosebire de cel capilar, poartă numele de
mecanism de fază.
În laborator pentru prepararea membranelor dializante se utilizează, de
obicei, colodiu comercial, care este o soluţie vâscoasă de nitroceluloză 4% cu
grad de nitrare relativ mic, în amestec cu alcool etilic, luate în proporţii de 1 : 3.
Deoarece colodiul este uşor inflamabil, toate operaţiile se vor efectua departe
de orice flacără. Pentru confecţionarea săculeţilor de colodiu se procedează în
felul următor: Se alege un vas de sticlă adecvat, cu forma dorită pentru săculeţ
81
şi se toarnă puţină soluţie de colodiu. Se roteşte încet vasul, până când colodiul
se repartizează pe cât posibil uniform pe pereţii vasului. Se usucă pelicula la
aer (vasul să fie răsturnat), până când dispare mirosul de eter (5-10 min). Se
clăteşte apoi vasul de câteva ori cu apă distilată, care extrage alcoolul
neevaporat. Pe pereţii vasului rămâne o peliculă subţire de nitroceluloză. Pentru
a scoate săculeţul din vas, se desprinde uşor pelicula de pe marginea lui şi se
toarnă apă între sticlă şi peliculă, apoi se trage uşor săculeţul în afară, fără a
forţa.
Pentru obţinerea unor săculeţe mai groase şi mai rezistente, vasul se
acoperă cu colodiu de două ori, fără a turna apă după prima acoperire.
Ca dializator simplu, pentru purificarea unei soluţii coloidale se poate
folosi un săculeţ de colodiu, preparat într-un vas cu forma şi dimensiunile
corespunzătoare. Se umple săculeţul cu soluţia coloidală supusă purificării şi se
lasă să plutească, suspendat pe un bastonaş, într-un vas umplut cu apă
distilată. Apa din vasul exterior se schimbă din când în când – mai des la
începutul dializei – realizând astfel o îndepărtare cât mai completă a
impurităţilor.
Îndepărtarea impurităţilor este mult accelerată, când dializa se
efectuează la cald. Aceasta însă nu este întotdeauna posibilă deoarece la
temperaturi înalte solul poate deveni instabil. Un
4 aparat simplu pentru dializa la cald este
reprezentat în Figura 22. Într-un săculeţ de
celofan 1, fixat de un tub de sticlă 2, se toarnă în
2 continuu solventul, iar în paharul 3, solul supus
dializei.
3
Nivelul constant al solventului din interiorul
1
săculeţului se menţine cu ajutorul sifonului 4.
Dializa este terminată, când reacţia calitativă
pentru substanţa eliminată dă rezultate negative
(de ex. la dializa solului de hidroxid feric,
Figura 22 Aparat preparat prin hidroliza clorurii ferice, mersul
pentru dializa la cald
dializei poate fi controlat prin reacţii calitative
pentru ionul Cl-).
82
O perfecţionare importantă în tehnica dializei o prezintă dializa efectuată
într-un câmp electric constant – electrodializa. Electrodializa este indicată în
acele cazuri, când impurităţile sunt electroliţi. Aparatul obişnuit (Figura 23)
constă din trei compartimente: unul mijlociu (1) şi două laterale (2), care au
raborduri şlefuite (3), groase. Între raborduri sunt aşezate membanele (4).
Compartimentele sunt puternic legate unul de celălalt cu inele metalice. În
pereţii compartimentelor laterale sunt fixaţi cu dopuri electrozii (5) de platină sau
de cărbune.
În compartimentul mijlociu se
6 toarnă soluţia coloidală, care se
amestecă cu un agitator de sticlă (6).
+ – Prin compartimentele laterale circulă
3 3
5 5 apă distilată. În unele cazuri se pune
4
problema separării fazei disperse de
2 1 2 mediul de dispersie. Aceasta se
H2O H2 O realizează prin ultrafiltrare, aplicând o
Figura 23 Electrodializor membrană semipermeabilă, care
îndeplineşte rolul unui filtru care reţine
particulele coloidale.
83
XII. ADSORBŢIA
Din cauza suprafeţei foarte mari de separare a fazelor, în sistemele

coloidale procesele care decurg pe această suprafaţă au un rol important.
Aceste procese sunt în legătură cu faptul că sistemele disperse au o rezervă
însemnată de energie de un tip special, denumită energie liberă superficială,
proporţională cu suprafaţa interfazică.
Unul dintre fenomenele superficiale este adsorbţia substanţelor gazoase
sau dizolvate de către corpurile solide sau lichide din mediul care le înconjoară.
Adsorbţia este procesul în urma căruia ia naştere o diferenţă de concentraţie a
unui component oarecare între stratul superficial (stratul de adsorbţie) şi
interiorul celor două faze vecine. Componentul respectiv se numeşte adsorbtiv,
iar fazele la suprafaţa cărora adsorbţia are loc, se numesc adsorbanţi. Dacă
concentraţia adsorbtivului în stratul de adsorbţie este mărită faţă de cea din
fazele în contact, adsorbţia este pozitivă, în caz contrar ea este negativă. În
sens restrâns, practic, adsorbţia reprezintă chiar primul caz, când la suprafaţa
interfazică are loc concentrarea unei substanţe.
În general adsorbţia este un proces care duce la echilibru. Adsorbtivul nu
rămâne neschimbat pe suprafaţa adsorbantului, ci în urma mişcărilor termice
ale moleculelor, unele molecule se desprind de pe suprafaţă (desorbţie). La
început intensitatea adsorbţiei este mai mare decât cea a desorbţiei. Mărindu-
se numărul moleculelor adsorbite se măreşte şi intensitatea desorbţiei. Când
numărul moleculelor desorbite în unitatea de timp va fi egal cu numărul
moleculelor adsorbite, se stabileşte echilibrul de adsorbţie.
Mărimea adsorbţiei se caracterizează prin excesul de adsorbtiv aflat în
stratul de separaţie faţă de adsorbtivul ce se află într-un volum egal din mediul
înconjurător. Excesul se raportează la unitatea de suprafaţă a adsorbantului. De
obicei, mărimea adsorbţiei se măsoară în moli pe 1 m2. În cazurile când
mărimea suprafeţei adsorbantului nu este cunoscută şi nu poate fi precis
măsurată, de exemplu la corpurile poros-buretoase, mărimea adsorbţiei se
măsoară în moli pe gram de adsorbant.
84
Reprezentând grafic adsorbţia în funcţie de concentraţia de echilibru C
(la adsorbţia gazelor presiunea de echilibru p) a adsorbtivului, la temperatură
constantă, obţinem izoterma de adsorbţie (Figura 24).
a
c
Figura 24 Izoterma de
adsorbţie
În cel mai simplu caz curba, pornind din originea coordonatelor, creşte cu
mărirea concentraţiei (presiunii), la început repede, apoi această creştere se
încetineşte şi curba se apropie asimptotic de o dreaptă care este paralelă cu
axa absciselor. Deci, adsorbţia atinge o valoare limită a∞, care corespunde
saturaţiei totale a suprafeţei adsorbantului.
Adsorbţia pe suprafeţe lichide

Relaţia cantitativă dintre mărimea adsorbţiei şi variaţia tensiunii
superficiale în funcţie de concentraţie este dată de ecuaţia lui Gibbs:
dσ C
a=- ⋅ , în care σ este tensiunea superficială, C reprezintă concentraţia
dC RT
substanţei dizolvate la echilibru, în mediul în care are loc adsorbţia, iar R
constanta universală a gazelor, exprimată în unităţi S.I. (R = 8,314 J/mol.K).
dσ
Mărimea G = - se numeşte activitatea superficială a substanţei
dC
adsorbite şi caracterizează capacitatea acesteia de a schimba tensiunea
superficială a adsorbantului.
Substanţele capilaractive, odată cu mărirea concentraţiei lor, micşorează
tensiunea superficială, adică dσ/dC < 0, iar adsorbţia şi activitatea superficială
sunt pozitive (G > 0, a > 0). Substanţele capilar-inactive măresc tensiunea
superficială cu creşterea concentraţiei lor, adică dσ/dC > 0, iar adsorbţia şi
activitatea superficială sunt negative. Acest caz poate fi considerat ca adsorbţia
85
pozitivă a solventului, drept o substanţă superficial-activă. În sfârşit, este posibil
şi un al treilea caz, când substanţa dizolvată practic nu schimbă tensiunea
superficială, adică dσ/dC = 0, deci şi adsorbţia şi activitatea superficială sunt
egale cu zero.

MĂSURAREA TENSIUNII SUPERFICIALE A UNEI SOLUŢII DE
ALCOOL BUTILIC, CONSTRUIREA IZOTERMEI DE TENSIUNE
SUPERFICIALĂ ŞI IZOTERMEI DE ADSORBŢIE
Tensiunea superficială a lichidelor este foarte sensibilă faţă de prezenţa

substanţelor străine. Substanţele dizolvate aproape totdeauna modifică într-o
măsură mai mică sau mai mare tensiunea superficială a solventului. Unele
substanţe o scad (substanţe capilar-active sau superficial-active, iar altele o
măresc puţin (substanţe capilar-inactive sau superficial-inactive), şi numai o
mică parte a substanţelor dizolvate nu provoacă nici o variaţie a tensiunii
superficiale. Cauzele modificării tensiunii superficiale trebuie căutate în
diferenţa concentraţiei substanţelor dizolvate, pe suprafaţa lichidului faţă de
interiorul lui, adică în adsorbţie.
Moleculele substanţelor capilaractive au o structură asimetrică,
conţinând atât grupe polare, hidrofile, cât şi grupe nepolare, hidrofobe. Din
cauza unei astfel de asimetrii, moleculele care se află pe stratul superficial se
orientează în aşa fel, încât grupa lor hidrofilă să fie orientată spre faza polară
(apă), iar cea hidrofobă spre faza nepolară (aer). Se spune că o astfel de
moleculă are un caracter difil. Grupele polare cele mai des întâlnite în
combinaţiile organice sunt: –NH2, –OH, –COOH, –SO3H etc., iar grupele
nepolare: catenele sau ciclurile hidrocarburilor. Adsorbţia este cu atât mai
puternică, cu cât asimetria moleculelor adsorbite este mai accentuată, precum
şi cu cât este mai mare deosebirea dintre polarităţile fazelor în contact.
La concentraţii C mici moleculele adsorbite în stratul superficial se află
într-o stare rarefiată, dezordonată. Mărind însă concentraţia, ele umplu
monomolecular întreaga suprafaţă, formând un strat de adsorbţie saturat. Pe
măsură ce moleculele capilaractive se repartizează tot mai dens pe suprafaţă,
se micşorează tensiunea superficială.
86
Măsurând tensiunea superficială cu una dintre metodele de determinare
cunoscute, la diferite concentraţii ale substanţei dizolvate, se poate trasa curba
σ = f(C), la temperatură constantă (izoterma tensiunii superficiale). Din curba
obţinută reiese, că tensiunea superficială la început scade brusc odată cu
creşterea concentraţiei, apoi această scădere se încetineşte şi σ tinde spre o
valoare constantă (Figura 25).
Figura 25 Izoterma tensiunii

superficiale şi a adsorbţiei
Pe baza acestei curbe pot fi calculate mărimile adsorbţiei a,

corespunzătoare diferitelor valori ale concentraţiilor de echilibru C şi deci poate
fi trasată curba care reprezintă relaţia a = f(C) (izoterma de adsorbţie). Izoterma
de adsorbţie poate fi calculată utilizând metoda grafică. Se duc tangente la
curba σ = f(C) în puncte diferite şi se prelungesc acestea până la intersecţia cu
axa ordonatelor. Prin punctele la care sunt duse tangentele, se trec drepte
paralele cu axa absciselor, până la intersecţia lor cu axa ordonatelor. Se
măsoară segmentele Z ale axei ordonatelor cuprinse între tangentă şi dreapta
orizontală (Figura 25). Lungimea unui astfel de segment Z este exprimată în
unităţi de tensiune superficială.
Z
Introducând valoarea lui Z în ecuaţia a = putem calcula mărimea
RT
adsorbţiei. Astfel se poate calcula adsorbţia pentru acele concentraţii, la care în
punctele corespunzătoare de pe curbă sunt trasate tangentele şi deci să se
construiască izoterma de adsorbţie. Tangentele se construiesc după una dintre
metodele cunoscute.
Valoarea adsorbţiei la limită a∞ poate fi calculată din palierul orizontal al
izotermei. Din valoarea lui a∞ se poate determina prin calcul suprafaţa q (nm2)
87
ocupată de o moleculă în stratul superficial saturat, precum şi grosimea δ (nm)
a acestui strat, corespunzătoare lungimii moleculelor. Deoarece a∞ arată
numărul molilor substanţei adsorbite pe o suprafaţă de 1 m2 a stratului saturat,
numărul N0 al moleculelor ce acoperă această unitate de suprafaţă, este: N0 =
a∞, iar suprafaţa ce revine pentru o moleculă:
1
q= (m2)
a∞ N A
unde NA reprezintă numărul lui Avogadro.
Dacă se notează cu d densitatea substanţei dizolvate, cu M greutatea ei
moleculară, este valabilă ecuaţia:
a ∞M
δ= (m)
d
Măsurarea tensiunii superficiale

Tensiunea superficială poate fi determinată prin mai multe metode
(stalagmometrică, metoda presiunii maxime a bulelor de gaz etc.). În cele ce
urmează se va studia cea stalagmometrică, folosită mai frecvent.
Metoda stalagmometrică este o metodă relativă şi se bazează pe faptul
că lichidele curgând încet printr-un orificiu rotund, bine definit, al unei pipete
speciale numită stalagmometru (Figura 26), formează o picătură, a cărei
mărime este funcţie de densitatea şi tensiunea superficială a lichidelor.
Figura 26
Stalagmometru
Stalagmometrul, în forma cea mai simplă, constă dintr-un tub de sticlă cu

pereţi groşi, prevăzut cu o bulă în mijloc şi o prelungire capilară la partea
88
inferioară. Capătul inferior al tubului capilar este şlefuit. Deasupra şi dedesubtul
bulei se află două semne, care limitează un anumit volum.
Avantajul metodei stalagmometrice constă în simplitatea ei precum şi în
scurta durată a determinării. Din cauza vitezei rapide de formare a suprafeţei
picăturilor însă, echilibrul de adsorbţie nu se poate stabili deplin, ceea ce
reduce precizia acestei metode. Pentru ca echilibrul să aibă timp să se
stabilească, viteza de scurgere a lichidului din tub trebuie micşorată. În acest
scop se poate adapta la partea superioară a tubului un tub de cauciuc cu
clemă.
În practică determinăm numărul picăturilor unui lichid cu tensiune

superficială cunoscută (în general apă distilată), cu acelaşi stalagmometru şi din
ecuaţie obţinem:
σ na d
= ⋅ , unde
σa n da
σ - reprezintă tensiunea superficială a lichidului studiat,

σa - tensiunea superficială a apei = 0,072 N/m,
n - numărul de picături pentru lichid, na - pentru apă,
d - densitatea lichidului, da - densitatea apei.

Stalagmometru, pahare Erlenmeyer, pipete
Alcool butilic 1 M, apă distilată
Modul de lucru:
Se pregătesc din alcool butilic şi apă o serie de soluţii de următoarele
concentraţii (volum total 20 mL): 0,50; 0,25; 0,10; 0,05; 0,025; 0,010 M, şi se
măsoară tensiunea superficială a fiecărui membru al seriei.
Măsurarea tensiunii superficiale se execută prin metoda
stalagmometrică. Înainte de a începe experienţa, stalagmometrul se curăţă
bine, spălându-l cu apă şi clătindu-l de câteva ori cu apă distilată. Drept lichid
etalon se utilizează apă distilată, care va fi primul membru al seriei de măsurat.
Numărarea picăturilor se efectuează începând cu soluţia cea mai diluată şi
trecând treptat spre soluţiile tot mai concentrate. În acest caz la trecerea de la o
89
soluţie la alta nu este necesară curăţarea cu apă a stalagmometrului, ci doar
clătirea lui cu soluţia care urmează.
Din datele obţinute se calculează, pentru fiecare soluţie în parte,
valoarea numerică a tensiunii superficiale. În acest calcul densităţile soluţiilor
pot fi luate, cu precizie satisfăcătoare, ca fiind egale cu unitatea. Se trasează pe
hârtie milimetrică sau pe calculator curba σ = f(C), care este izoterma tensiunii
superficiale. Se determină mărimile adsorbţiei prin metoda tangentelor. Este
necesar să se ducă cel puţin 5-6 tangente, în special în punctele de curbură
maximă. Valorile rezultate pentru adsorbţie (a) se reprezintă grafic în funcţie de
C, şi se obţine izoterma de adsorbţie. Cu ajutorul acestei izoterme se determină
a∞.
Cunoscând a∞, densitatea şi greutatea moleculară a substanţei dizolvate,
se calculează valorile q şi δ.
Datele şi rezultatele se înscriu în tabelul următor:
Conc. soluţiei Numărul de Tensiunea Adsorbţia, a

(mol/L) picături, n superficială (N/m) (mol/m2)
q = ......(nm2) δ = .......(nm)
Adsorbţia pe suprafeţe solide
Fenomenul de adsorbţie pe suprafeţe solide are loc într-un mod

asemănător celui de pe suprafeţele lichide. Determinarea mărimii adsorbţiei,
însă, deoarece în prezent nu se cunosc metode satisfăcătoare pentru
măsurarea tensiunii superficiale a corpurilor solide, se execută cu metode
diferite de cele aplicate în cazul adsorbţiei pe suprafeţe lichide. O altă deosebire
între cele două tipuri de adsorbţie în multe cazuri constă în modul de exprimare
cantitativă a adsorbţiei. De obicei mărimea suprafeţei este greu de măsurat şi
adsorbţia nu se raportează la unitatea de suprafaţă, ci la unitatea de masă a
adsorbantului şi se va nota cu a‘.
90
În majoritatea cazurilor experimentale mersul izotermelor de adsorbţie pe
suprafeţele solide este destul de bine redat de ecuaţia lui Freundlich:
a’ = α.Cn
unde α şi n sunt constante empirice, iar C concentraţia de echilibru a soluţiei în
contact cu adsorbantul.
Pentru aflarea acestor constante, ecuaţia lui Freundlich se transformă
prin logaritmare într-o formă liniară:
log a’ = log α + nlog C
care prezintă ecuaţia unei drepte. Coeficientul unghiular (panta) al dreptei este
egal cu n, iar segmentul tăiat pe axa ordonatelor (ordonata la origine) este egal
cu log α.
Ecuaţia lui Freundlich exprimă, însă, variaţia funcţiei a’ = f(C) numai
pentru concentraţii medii. Caracterul liniar al izotermei de adsorbţie la
concentraţii mici, precum şi palierul orizontal la cele mari nu este redat
concordant rezultatelor experimentale. O relaţie care exprimă şi aceste porţiuni
ale curbei este ecuaţia lui Langmuir, mărimea adsorbţiei, însă fiind exprimată
aici în moli/g:
C
a' = a' ∞
k+C
Pentru determinarea izotermei de adsorbţie se introduc m grame
adsorbant în v mL soluţie de concentraţie C0 mol/L (sau eventual g/L).
Măsurătorile încep după stabilirea echilibrului de adsorbţie (15-30 minute),
păstrând proba la o temperatură constantă. Apoi, prin sedimentare sau filtrare
se separă adsorbantul de soluţie şi se determină concentraţia ei de echilibru C.
Adsorbţia se calculează în acest caz cu ajutorul ecuaţiei:
v( C 0 − C)
a' =
1000m
Repetând măsurarea cu diferite concentraţii iniţiale C0, obţinem datele
necesare pentru construirea izotermei de adsorbţie (curba a’ = f(C)).
91
DETERMINAREA IZOTERMEI DE ADSORBŢIE A ACIDULUI ACETIC
PE CĂRBUNE ACTIV
Materiale şi substanţe necesare

12 flacoane Erlenmeyer 250 mL, 5 pâlnii, hârtie de filtru, biuretă
automată, pahar Berzelius, pipete gradate şi cu bulă
Acid acetic 2 M, cărbune activ, hidroxid de sodiu 0,1N.
Modul de lucru
Se pregătesc prin diluarea unei soluţii de acid acetic 2M câte 200 mL din
următoarele soluţii în 5 pahare Erlenmeyer:
0,40 M 0,20 M 0,10 M 0,05 M 0,025 M
Din fiecare soluţie se măsoară 100 mL şi se transvazează în alte 5
pahare Erlenmeyer, se adaugă în fiecare flacon câte 3 g cărbune activ, cântărit
la balanţa farmaceutică, şi se lasă în repaus minim 30 minute, agitând din când
în când. Conţinutul flacoanelor se agită de 20-25 ori timp de un sfert de oră
pentru ca adsorbţia să atingă starea de echilibru.
În acest timp, din soluţiile rămase, se determină titrul exact al celor cinci
soluţii prin titrare cu o soluţie NaOH 0,1 N, folosind drept indicator fenolftaleină.
Pentru titrare se iau din primele două soluţii de două ori câte 10 mL, din a treia
şi a patra, de două ori câte 20 mL, iar din proba cinci de două ori câte 50 mL
soluţie. Se notează volumele de NaOH consumate.
După trecerea timpului stabilit pentru adsorbţie, în soluţiile cu cărbune
pot fi măsurate concentraţiile de echilibru. Pentru aceasta soluţiile se filtrează
printr-o hârtie de filtru uscat, vărsând primele porţiuni din filtrate, deoarece
concentraţia acestora din cauza adsorbţiei pe hârtia de filtru, mai ales la
concentraţii mici, se schimbă. Pentru titrare se ia din fiecare probă acelaşi
volum de soluţie ca la titrarea iniţială. Din diferenţa dintre concentraţia iniţială şi
cea de echilibru, cu ajutorul ecuaţiei de mai sus, poate fi calculată cantitatea
acidului acetic (în moli sau g) adsorbită de 1 g cărbune activ.
Se construieşte izoterma de adsorbţie, iar prin reprezentarea grafică a
ecuaţiei Freundlich logaritmată aflăm constantele n şi α. Între limitele de
92
concentraţii unde acest ultim grafic este o dreaptă, ecuaţia lui Freundlich este
valabilă.
Rezultatele se trec în următorul tabel:
Nr. probei C0 (mol/L) C (mol/L) logC a’ (mol/g) loga’
n = ...... α = ........
93
XIII. PROPRIETĂŢILE OPTICE ALE SISTEMELOR
COLOIDALE
DIFUZIA LUMINII DE CĂTRE SISTEMUL COLOIDAL

Trecerea luminii printr-un sistem coloidal este însoţită, de obicei, de mai
multe fenomene: absorbţie, refracţie, reflexie şi difracţie. Deci o parte din lumina
I0, care cade asupra sistemului, este absorbită (I1), restul luminii traversează
sistemul (I3) sau este difuzată (I2) (Figura 27). Deci avem relaţia:
I0 = I1 + I2 + I3
unde I0, I1, I2 şi I3 indică intensităţile respective. O parte din lumina ce iese din
sistem, numită şi lumină transmisă (I3), diferă
I0 I3 de cea incidentă (I0) numai în intensitate, iar
I1
restul luminii (lumina difuzată, I2) diferă de ea şi
ca direcţie. Aceasta din urmă este cauza
I2
tulburării, opalescenţei sistemelor coloidale,
Figura 27 Drumul respectiv fenomenului Faraday-Tyndall, şi se
fascicolului de lumină
printr-un sistem coloidal bazează pe refracţia, reflexia sau difracţia
luminii incidente. Studiul fizico-chimic al
intensităţii I2 face obiectul nefelometriei. Deci bine cunoscutul fenomen
Faraday-Tyndall se bazează pe reflexia, refracţia sau difracţia luminii pe
particulele disperse. Dacă dimensiunile acestor particule sunt mai mici decât
lungimea de undă a luminii incidente (2r < λ), refracţia şi reflexia nu au loc, iar
difuzia luminii ia naştere numai din cauza difracţiei. În cazul sistemelor cu un
grad de dispersie mai mic, predomină reflexia şi refracţia. Din punct de vedere
cantitativ, aceasta din urmă prezintă o difuziune a luminii mult mai mică, decât
cea provenită din difracţia luminii pe particulele submicroscopice.
APARATELE UTILIZATE LA NEFELOMETRIE

Pentru măsurătorile cantitative ale dispersiei luminii se utilizează
aparatele numite nefelometre. Nefelometrul este un aparat optic, cu ajutorul
căruia se poate determina intensitatea relativă a luminii dispersate de către
94
soluţia de cercetat, în comparaţie cu intensitatea luminii dispersate de către o
soluţie standard.
Cele mai răspândite tipuri de nefelometre sunt următoarele:
1. Colorimetrele: Oricare colorimetru poate fi utilizat şi la măsurători
nefelometrice, dacă nu avem pretenţii de precizii prea mari. Cu colorimetrele nu
se măsoară intensitatea luminii difuzate, ci intensitatea luminii transmise printr-
un strat h de soluţie coloidală (vezi funcţionarea colorimetrului Dubosq). Acest
principiu este aplicabil numai dacă absorbţia de lumină a solului este neglijabilă
(soluri incolore). Precizia măsurării poate fi mărită aplicând filtre de lumină.
2. Nefelometrul Kleinmann: Spre deosebire de colorimetre, în cazul acesta
observatorul vede numai acea parte din energia
luminoasă care este dispersată de către
sistemul coloidal în direcţia perpendiculară pe
raza incidentă (Figura 28). Lumina din sursa de
lumină cade pe două cuve cilindrice identice
prin ferestrele a şi b. Deschizătura ferestrelor
este neglijabilă, fiind astfel reglabilă şi înălţimea
straturilor de soluri iluminate în cele două
eprubete. Dacă gradul de dispersie al celor
două sisteme coloidale este acelaşi, I2 depinde
Figura 28 Nefelometrul
Kleinmann numai de concentraţia lor. Reglând potrivit
ferestrele a şi b, ambele soluţii apar la fel de
h1
luminoase. În acest caz h2C2 = h1C1 şi deci: C 2 = C1 .
h2
3. Fotometrul Pulfrich: Cu acest aparat se pot efectua măsurători mult mai
precise. Dispozitivul de
iluminat al fotometrului
trebuie schimbat cu un
dispozitiv pentru
măsurări de turbulenţă
(Figura 29). Acesta
constă dintr-un cilindru
scund, închis, în care
Figura 29 Nefelometrul Pulfrich
95
drept sursă de lumină este aşezată o lampă incandescentă.
Printr-un sistem de lentile o parte din lumina dată de lampă sub forma
unui fascicol intră în camera de apă, care asigură temperatura constantă şi în
care este aşezat paharul, eprubeta sau cuva cu solul de cercetat.
Printr-o lentilă simplă, lumina de măsurat, difuzată de sol sub un unghi
de 45º faţă de direcţia incidentă, ajunge într-o deschidere a fotometrului. O altă
parte din lumina transmisă de lampă se reflectă de o placă de sticlă plan
paralelă, care se găseşte între sursa de lumină şi camera de apă, şi luminează
una dintre cele cinci lame de comparaţie de diferite dispersii. Lumina dispersată
de aceste lame ajunge la cealaltă deschidere a fotometrului şi furnizează
lumina necesară pentru măsurarea comparativă. Privind în ocular, cele două
jumătăţi ale câmpului vizual apar în general iluminate cu intensităţi diferite.
Pentru egalizarea acestei diferenţe de culoare, prin rotirea discului cu filtre se
aduce în drumul razelor un filtru „L” care corespunde cel mai bine naturii solului.
Deoarece numai turbulenţe apropiate pot fi comparate cu o precizie potrivită,
prin învârtirea discului metalic cu cifre, în partea dreaptă a drumului optic se
introduce acea sticlă de comparaţie, care dă o iluminare a jumătăţii de câmp
corespunzătoare, egală sau puţin inferioară celei date de jumătatea din stânga.

DETERMINAREA CONCENTRAŢIEI DE SULFAT DINTR-O SOLUŢIE
COLOIDALĂ DE BaSO4 PRIN METODA NEFELOMETRICĂ
În cazul în care o soluţie coloidală este iradiată cu lumină, apare

dispersia luminii pe particulele coloidale. Datorită difuziei luminii, intensitatea
luminii care trece prin soluţie scade. Acest fenomen se numeşte absorbanţă
aparentă (pseudoabsorbanţă) sau turbiditate.
Turbidimetrie
Nefelometrie
Figura 30 Coloid iradiat
96
Turbidimetria măsoară intensitatea luminii care trece prin soluţie, adică,
absorbanţa aparentă (turbiditatea) (Figura 30). Metoda nefelometrică măsoară
intensitatea luminii împrăştiate de către soluţie la un unghi de 30° până la 90°
faţă de direcţia luminii incidente (Figura 31).
Probă
Sursă de lumină Monocromator

Intensitatea
luminii dispersate
Figura 31 Schema unui nefelometru
Deoarece pseudoabsorbanţa luminii care trece printr-o soluţie coloidală

şi intensitatea luminii împrăştiate sunt proporţionale cu numărul de particule
coloidale în soluţie, adică cu concentraţia de coloid, metoda poate fi utilizată
pentru determinarea de concentraţie.
Inef = knef I0 c
Principiul lucrării:
Sulfatul se precipită cu clorură de bariu, când se formează un sistem coloidal.
(NH4)2SO4 + BaCl2 BaSO4 (particule coloidale)
Tween-ul şi hidroxilamina sunt stabilizatori, care îngreunează agregarea
particulelor coloidale de BaSO4.
Substanţe necesare:
7 pahare Erlenmeyer, pipete de 1, 2, 10 mL
Apă distilată
Nefelometru, cuvă de 1 cm transparent pe toate feţele
Soluţie de (NH4)2SO4, concentraţie 0,25 mg/mL
Soluţie de BaCl2, concentraţie 10% cu Tween 80 (2g/100mL)
Soluţie de clorhidrat de hidroxilamină (0,021 g/100 mL)
97
Mod de lucru:
În pahare de Erlenmeyer se prepară 5 soluţii de (NH4)2SO4 de câte 10
mL cu concentraţii 25, 50, 75, 100, 150 µg/mL diluând soluţia stoc de (NH4)2SO4
cu concentraţia 0,25 mg/mL cu apă distilată. În al 6-lea pahar (notat cu 0 -
proba blanc) se pun 10 mL de apă distilată, iar în paharul 7 (notat cu x) se pun
10 mL din soluţia de (NH4)2SO4 cu concentraţia Cx. La toate cele şapte pahare
se adaugă pe rând 1 mL de soluţie clorhidrat de hidroxilamină şi, la final, 2 mL
de soluţie BaCl2. Se agită uşor soluţiile coloidale formate, având grijă să nu se
formeze spumă.
Prepararea soluţiilor pentru curba de calibrare:
0 1 2 3 4 5
Blanc 10 mL volum total

+ 1 mL hidroxilamină
+ 2 mL BaCl2
După ce s-a format coloidul, se citeşte intensitatea luminii dispersate a

soluţiilor la nefelometru, prima dată calibrând aparatul la 0 cu soluţia din paharul
cu apă distilată (notat cu 0). Lungimea de undă folosită este 400 nm. Se începe
citirea de la soluţia cea mai diluată mergând spre cea mai concentrată. Înainte
de a introduce în cuvă, soluţia se agită uşor pentru omogenizare. CUVA NU
TREBUIE SPĂLATĂ ÎNTRE SOLUŢII!!!
Se reprezintă grafic intensitatea luminii dispersate (%) în funcţie de
concentraţia soluţiilor şi, din curba de calibrare obţinută, se determină prin
metoda grafică şi matematică concentraţia Cx a soluţiei necunoscute de
(NH4)2SO4. Soluţia 5 nu se aruncă, se va folosi pentru Lucrarea nr.17.

STUDIUL FENOMENULUI FARADAY-TYNDALL ÎNTR-UN SOL DE BaSO4
Fenomenul Faraday-Tyndall se bazează pe reflexia, refracţia sau

difracţia luminii pe particulele disperse. Caracterizarea cantitativă a difuziei
98
luminii în sistemele coloidale a fost dată de Rayleigh. Din ecuaţia lui Rayleigh
rezultă că intensitatea luminii difuzate este invers proporţională cu puterea a
patra a lungimii de undă a luminii incidente. Din aceasta rezultă că, deoarece
lumina incidentă nu este monocromatică, lumina difuzată va fi mai bogată în
raze cu lungimile de undă mai mici. Astfel se poate explica şi faptul că
sistemele coloidale cu grad de dispersie mare, care nu absorb lumina din
spectrul vizibil (soluri incolore), apar albăstrui în lumina difuzată şi roşiatice în
lumina transmisă.
Această coloraţie ce apare în urma difuziei luminii, se numeşte absorbţie
fictivă. Absorbţia fictivă este cu atât mai pronunţată, cu cât dimensiunile
particulelor sunt mai mici.

Sursă de lumină (ex. lanternă), eprubete
Soluţie coloidală de BaSO4
Modul de lucru:
Soluţia coloidală de BaSO4, nr. 5, preparată la lucrarea nr. 16 se
introduce într-o eprubetă curată. Într-alta se introduce o cantitate asemănătoare
de soluţie BaCl2. Eprubetele se iluminează din lateral cu fascicolul de lumină
(sursa să fie cât mai aproape de peretele eprubetei), în faţa unui fond întunecat,
negru (ex. tablă). Drumul fascicolului de lumină prin eprubetă devine astfel
vizibil. Privind perpendicular pe direcţia fascicolului incident se poate observa
un con de luminozitate albăstruie (conul Tyndall) la una dintre soluţii (Figura
32). Să se dea explicaţia acestui fenomen.
P
S
C
Figura 32 Fenomenul
Faraday-Tyndall
99
XIV. PROPRIETĂŢILE ELECTRICE ALE SISTEMELOR
COLOIDALE
Introducere
La suprafaţa de separaţie a fazelor, adică la suprafaţa particulelor
coloidale există în general un salt de potenţial electric. Apariţia lui se poate
explica prin formarea la contactul fazelor a unui strat dublu electric, asemănător
cu fenomenul ce se petrece pe suprafaţa electrozilor metalici. Un astfel de strat
dublu electric poate fi considerat ca un condensator. Sarcinile electrice ale
armăturii fixate de suprafaţa particulelor sistemului coloidal sunt relativ imobile,
în schimb ionii celeilalte armături (contraioni) în general au o mobilitate
pronunţată. O parte din aceştia din urmă formează un strat compact, aderent,
iar restul contraionilor sunt repartizaţi în jurul particulelor după o lege de tip
barometric, formând un strat difuz. Ansamblul format din particula coloidală
înconjurată de stratul dublu electric este neutru din punct de vedere electric.
Sarcina electrică a particulelor coloidale este determinată de mai mulţi factori:
În mediile fără electroliţi particulele au sarcini corespunzătoare regulii
Coehn, ele sunt pozitive, dacă au constantă dielectrică mai mare decât cea a
mediului de dispersie şi sunt negative, dacă constanta dielectrică a lor este mai
mică decât cea a ultimului (de ex. suprafaţa hârtiei de filtru în contact cu apa se
încarcă negativ, iar cea a apei pozitiv, din cauza că apa are constantă
dielectrică mai mare decât hârtia de filtru).
Adsorbţia ionilor. Dacă ionii electrolitului prezent în soluţia coloidală se
adsorb în măsuri diferite pe particule, pe suprafaţa acestora se formează un
strat dublu electric. Semnul sarcinii electrice îl determină ionul cu potenţialul de
adsorbţie mai mare (ionul determinant de potenţial), alcătuind armătura
interioară a condensatorului. Particulele coloidale împreună cu stratul interior de
ioni, din punct de vedere electrochimic pot fi considerate ioni polivalenţi. Masa
părţii disperse a unui sistem coloidal care transportă o cantitate de electricitate
egală cu F = 96.500 Coulombi, se numeşte electro-echivalent, sau echivalent
coloidal.
La adsorbţia ionilor sunt valabile următoarele reguli:
100
a) Dacă electrolitul şi particulele au un ion comun, sau ioni înrudiţi, aceştia vor fi
ionii determinanţi de potenţial (de ex. în solul de AgCl ionii de Ag+ sau Cl-;
respectiv în cazul solului de Al(OH)3 ionii de Al3+).
b) Dacă electrolitul şi particulele nu au nici ioni comuni, nici ioni înrudiţi, sarcina
electrică a particulelor va fi determinată de ionii cu valenţă mai mare (de ex.
suspensia de cuarţ în soluţia fosfatului de sodiu posedă sarcini negative).
c) În medii acide sau alcaline semnul sarcinilor electrice va fi determiat de ionii
H+, respectiv OH-, cu excepţia cazurilor, când anionul sau cationul este
identic cu unul dintre ionii particulelor.
Disocierea superficială. Acest fenomen poate fi observat la coloizii de asociaţie
cu caracter de electrolit (de ex. soluţii de săpun).
Chemosorbţia. Dacă în urma unei reacţii chimice pe suprafaţa particulelor
coloidale iau naştere grupări disociabile particulele pot câştiga sarcini electrice
(de ex. proteinele, ca eucoloizi amfoteri, cu acizi şi baze formează combinaţii
disociabile, de tip sare).
În mediu acid: HOOC–R–NH3+ micele încărcate pozitiv
-
În mediu alcalin: H2N–R–COO micele încărcate negativ
Starea în care numărul sarcinilor pozitive este egal cu cele negative (micelele
de proteină devin amfiioni: +H3N–R–COO-), deci micelele nu au sarcini libere se
numeşte stare izoelectrică.
Dacă fazele se deplasează una faţă de cealaltă, atunci în urma antrenării
stratului difuz de către mediul de dispersie, la suprafaţa particulelor apare un
surplus de sarcini electrice, iar particula devine încărcată la potenţialul ξ faţă de
acest mediu. Deoarece potenţialul ξ se manifestă doar în mişcarea relativă a
celor două faze, el se numeşte potenţial electrocinetic. Potenţialul electrocinetic
al particulelor disperse apare în urma mişcării browniene a acestora. Semnul lui
este determinat de semnul sarcinii electrice a ionilor determinanţi de potenţial. În
starea izoelectrică ξ = 0.
Din cele de mai sus rezultă că aplicarea unei diferenţe de potenţial
asupra sistemului coloidal va provoca mişcarea reciprocă a fazelor
(electroforeza, electroosmoza), mai mult de atât, mişcarea unei faze faţă de
celelaltă duce la apariţia unei diferenţe de potenţial (potenţial de curgere,
potenţial de sedimentare).
101
Toate aceste fenomene sunt numite: electrocinetice. Potenţialul ξ joacă
un rol de mare importanţă în stabilitatea sistemelor coloidale.
Determinarea semnului sarcinii electrice a particulelor coloidale
1. Determinarea semnului sarcinii electrice cu sonda Biltz. Sonda se

prepară prin sudarea unei lame de cupru de cca 6-7 cm lungime, 1 cm lăţime şi
1 mm grosime cu una de zinc de aceleaşi dimensiuni. Lama de metal se
îndoaie la locul sudării în formă de U. Cufundând sonda obţinută într-o soluţie
de electrolit, ajungem la o pilă galvanică, legată în scurt circuit. Dacă sonda o
cufundăm într-o soluţie coloidală, peste câteva minute particulele disperse se
vor depune sub formă de strat – corespunzător semnului sarcinii lor electrice –
pe unul dintre capetele sondei. Particulele încărcate pozitiv se depun pe lama
de cupru, cele negative pe lama de zinc.
2. Analiza capilară. Această determinare se bazează pe comportarea
particulelor coloidale faţă de suprafeţe încărcate electric. Ca o astfel de
suprafaţă poate fi folosită suprafaţa capilarelor hârtiei de filtru. Prin cufundarea
în apă a unei benzi de hârtie de filtru, pereţii de celuloză ai capilarelor se
încarcă negativ, iar apa în contact cu acestea pozitiv. Pe seama forţelor
tensiunii superficiale, apa se ridică în capilarele hârtiei de filtru. În cazul când în
apă se află particule încărcate, deplasarea în sus devine posibilă numai când
ele sunt încărcate negativ, nefiind atrase de pereţii capilarelor. În caz contrar
particulele se depun pe aceşti pereţi şi se ridică numai mediul de dispersie
(apa). Metoda analizei capilare poate fi aplicată şi la analiza amestecurilor
diferitelor substanţe colorate.
Când substanţa dizolvată este incoloră, ridicarea acesteia în capilare se
poate observa, acţionând asupra hârtiei cufundate în soluţie cu un reactiv
corespunzător.
102
DETERMINAREA SEMNULUI SARCINII PARTICULELOR DE
COLORANŢI PRIN METODA ANALIZEI CAPILARE

Pahare mici, hârtie de filtru
Soluri colorate de fluoresceină, roşu de congo, purpură de bromcrezol,
fucsină bazică
Modul de lucru:
Soluţiile coloidale se toarnă în pahare mici şi în ele se cufundă fâşii de
hârtie de filtru. După o oră se măsoară ridicarea soluţiei în hârtie şi se
determină semnul sarcinilor particulelor din solurile analizate.
3. Metoda indicatorilor de adsorbţie. Această metodă se bazează pe

adsorbţia selectivă a ionilor coloraţi ai coloranţilor organici pe suprafaţa
particulelor coloidale. Colorantul aplicat este capabil de a forma o sare greu
solubilă cu unul dintre ioni, care intră în compoziţia particulelor. Mecanismul
acestui fenomen poate fi demonstrat studiind prepararea solului de clorură de
argint prin titrarea ionilor de clor într-o soluţie de clorură de sodiu cu o soluţie de
azotat de argint. În acest scop la un volum anumit din soluţia de clorură de
sodiu se adaugă câteva picături din soluţia sării colorantului acid: fluoresceină
(NaR). Anionul colorat R- este capabil de a forma cu ionul Ag+ o sare greu
solubilă şi de altă culoare (AgR). Solubilitatea sării colorate trebuie să fie,
bineînţeles, mult mai mare decât solubilitatea clorurii de argint. La adăugarea
soluţiei de azotat de argint în soluţia de clorură de sodiu se formează particule
de clorură de argint cu dimensiuni coloidale. Pe suprafaţa acestor particule se
adsorb ionii Cl-, atât timp cât aceştia sunt în exces, din care cauză particulele
coloidale au o sarcină electrică negativă: {m(AgCl)nCl-(n-x)Na+}x-, aceste
particule nu pot reacţiona cu ionii coloraţi R-.
Când cantitatea de azotat de argint în cursul titrării ajunge în exces, din
cauza surplusului ionilor de Ag+, solul dobândeşte o altă sarcină, formând
particule cu compoziţia: {m(AgCl)nAg+(n-x)NO3-}x+. Astfel de particule pot
reacţiona cu ionii R- formând un precipitat colorat în roz:
103
{m(AgCl)nAg+(n-x)NO3-}x+ x NO3- + nNaR = mAgCl.nAgR + nNaNO3
Schimbarea culorii are loc exact în punctul de echivalenţă, aproape
instantaneu, de aceea metoda se aplică şi în chimia analitică cantitativă la
determinarea halogenurilor (titrarea Fajans).

DETERMINAREA SEMNULUI SARCINII PARTICULELOR
COLOIDALE PRIN METODA INDICATORILOR DE ADSORBŢIE

2 biurete, pahare Erlenmeyer şi Berzelius
Azotat de argint 0,1N, clorură de sodiu 0,1N, fluoresceină
Modul de lucru:
Se umplu două biurete cu o soluţie de AgNO3 0,1N, respectiv cu o
soluţie de NaCl 0,1N. Se măsoară într-un vas Erlenmeyer 10 mL din soluţia de
AgNO3, se diluează cu 20 mL apă distilată şi se adaugă conţinutului vasului
picătură cu picătură 5 mL soluţie de NaCl 0,1N din cealaltă biuretă.
Într-un alt vas se măsoară 10 mL din soluţia de NaCl, 20 mL apă distilată
şi se adaugă acestui amestec picătură cu picătură şi sub agitare 5 mL din
soluţia de AgNO3 0,1N.
Obţinem astfel două soluri de clorură de argint. La fiecare sol se adaugă
câteva picături (2-5) dintr-o soluţie de fluoresceină, care are o culoare galben-
verzuie. Semnul sarcinii electrice a particulelor se determină pe baza culorii
indicatorului de adsorbţie în soluţiile coloidale.
Pentru a ne convinge de sensibilitatea virajului în trecere de la un sol
negativ la unul pozitiv, se titrează 10 mL dintr-o soluţie de NaCl 0,1N, în
prezenţa indicatorului de fluoresceină cu o soluţie de AgNO3 0,1N (titrarea
Fajans).
Mai departe, se determină concentraţia necunoscută a soluţiilor de NaCl
(Cx1, Cx2, Cx3) prin titrare Fajans.
4. Electroforeza. Observând deplasarea particulelor coloidale (metoda

microscopică) sau a suprafeţei de separaţie dintre soluţia coloidală şi un lichid
104
secundar (metoda macroscopică) în câmp electric, poate fi determinat semnul
sarcinii particulelor.
– Pentru studiul electroforezei prin metoda

+
macroscopică se utilizează aparatul Nernst
(Figura 33). Acest aparat constă dintr-un tub
larg în formă de U, la care este sudat un tub
îngust prevăzut cu un robinet şi o pâlnie, ce
serveşte la umplerea aparatului cu solul studiat.
Se toarnă în tubul îngust prin pâlnie o mică
cantitate de sol ţinând robinetul închis.
Deschizând încet robinetul, canalul acestuia se
umple cu sol; trebuie să se aibă grijă ca în
canal să nu rămână bule de aer şi ca solul să
nu intre în partea inferioară a tubului în formă
Figura 33 Aparatul Nernst
pentru studiul electroforezei de U. Robinetul se închide şi tubul îngust se
umple cu sol, iar în partea inferioară a tubului în
formă de U cu ajutorul unei pipete se introduce apă sau un alt lichid secundar.
Se deschide din nou robinetul şi se introduce încet în tubul U soluţia coloidală,
având grijă ca suprafaţa de separaţie între sol şi lichidul secundar să rămână
precis conturată. În lichidul secundar se cufundă electrozii de platină, legaţi cu
o sursă de curent continuu, şi se observă direcţia deplasării suprafeţei de
separaţie. Particulele pozitive se deplasează în direcţia catodului, iar cele
negative spre anod.
Determinarea mobilităţii electroforetice şi a potenţialului electrocinetic
Utilizând aparatul Nernst poate fi determinată şi viteza de deplasare a

particulelor coloidale. În acest scop tuburile laterale sunt prevăzute cu diviziuni
milimetrice, sau se fixează pe ele o scală milimetrică şi se urmăreşte
schimbarea poziţiei nivelului colorat în timp. Cunoscând diferenţa de potenţial
ce provoacă deplasarea particulelor se poate calcula viteza de migrare
raportată la unitatea de cădere de potenţial, adică mobilitatea (U, cm2.sec-1volt-
1
):
105
s⋅d
U=
t⋅V
unde s este mărimea deplasării observate în timpul t, d distanţa dintre electrozi,
iar V diferenţa de potenţial dintre electrozi.
Considerând particulele coloidale ca sfere mici, potenţialul electrocinetic poate fi
calculat în volţi pe baza următoarei ecuaţii:
6πηU
ξ= .(300) 2
D
unde D este constanta dielectrică a lichidului, iar η vâscozitatea acestuia.
În cazul apei D = 81, iar η = 0,01005 poise la temperatura de 20 °C şi
0,00894 poise la temperatura de 25 °C.

DETERMINAREA MOBILITĂŢII ELECTROFORETICE ŞI A
POTENŢIALULUI ELECTROCINETIC

Aparat Nernst, cronometru
Sol de hidroxid feric sau alte soluri colorate
Modul de lucru:
Se spală prealabil, cu grijă, aparatul Nernst (Figura 33) cu amestec
cromic şi apă distilată. Se toarnă în aparat solul de hidroxid feric şi lichidul
secundar (apă de conductă) după modul indicat. Se introduc electrozii de
platină în ramurile laterale ale aparatului, legându-i cu o sursă de curent
continuu şi se observă deplasarea suprafeţei de separare a solului. Cu un
cronometru sau cu un ceas cu ac secundar se observă cât timp durează
deplasarea suprafeţei de separare, de ex. cu 5 mm. Este recomandabil ca
măsurătorile să fie făcute în braţul unde suprafaţa se ridică. Se măsoară cu o
sârmă îndoită după forma vasului şi distanţa dintre electrozi.
Pe baza datelor experimentale rezultate se determină semnul sarcinii
fazei disperse a solului şi mobilitatea de electroforeză a particulelor acestuia.
După valoarea mobilităţii se calculează potenţialul elecrocinetic (ξ).
106
Experienţa se execută în mod asemănător şi cu alte soluri colorate, ca
solul de sulfură de arsen, de indigo etc.
Datele şi rezultatele obţinute se trec în următorul tabel:
Drumul Distanţa Mobilitatea Mobilitatea Potenţialul
Nr. Timpul Tensiunea
parcurs dintre U medie electrocinetic
citi- t V 2 2
s electrozi (cm . (cm . ξ
rilor (sec) (volt)
(cm) d (cm) sec-1.V-1) sec-1.V-1) (V, mV)
107
XV. STABILITATEA SISTEMELOR COLOIDALE
Introducere
Sistemele coloidale sunt termodinamic instabile, datorită energiei lor libere
superficiale ridicate. De aceea în aceste sisteme au loc în mod spontan acele
procese, care duc la scăderea acestei energii, până la atingerea unei valori
minime. Acest proces corespunde scăderii spontane a gradului de dispersie al
sistemului, deci măririi dimensiunii particulelor. Scăderea gradului de dispersie
poate duce la precipitarea fazei disperse. Acest fenomen se numeşte
coagulare.
Cauzele coagulării sistemelor coloidale sunt următoarele:
1) Schimbarea compoziţiei sistemului coloidal (colagulare chimică). Aceasta se
realizează prin:
a) Schimbarea concentraţiei stabilizatorului (peptizatorului);
b) Schimbarea concentraţiei soluţiei coloidale prin concentrare sau
diluare;
c) Adăugarea unor substanţe cu acţiune coagulantă.
2) Schimbarea temperaturii (coagulare termică)
3) Acţiune mecanică (coagulare mecanică)
4) Energie electrică (coagulare electrică)
5) Energie radiantă
Pe lângă natura şi intensitatea efectelor care provoacă coagularea
sistemelor coloidale, o importanţă mare o are şi capacitatea particulelor de a
opune rezistenţă acestor efecte. Din acest punct de vedere pot fi stabilite
deosebiri mari între solurile liofobe tipice şi cele liofile tipice.
Coagularea coloizilor liofobi
Coloizii liofobi, ca sisteme instabile, nu se găsesc în stare de echilibru
termodinamic. Ei, spre deosebire de coloizii liofili, sunt foarte sensibili faţă de
efectele exterioare. În caz de coagulare a coloizilor liofobi faza dispersă se
precipită din mediul de dispersie (coagulat), fără ca sistemul să se transforme în
gel.
Coagularea sistemelor coloidale liofobe, în majoritatea cazurilor, este un
proces ireversibil.
108
Stabilitatea solurilor liofobe este asigurată totdeauna de o substanţă
adecvată (stabilizator, peptizator). Dacă acţiunea stabilizantă este legată de o
concentraţie determinantă, modificând într-o oarecare măsură concentraţia
stabilizatorului solul coagulează. Acest fenomen se observă mai ales la coloizii
stabilizaţi cu electroliţi.
Coagularea coloizilor liofobi poate fi provocată şi prin adaosul unor
substanţe (coagulatori): electroliţi şi neelectroliţi. Cel mai bine este studiată
coagularea solurilor liofobe sub acţiunea electroliţilor.
Concentraţia minimă a substanţei cu acţiune coagulantă – exprimată de
obicei în milimoli sau miliechivalenţi la litru de sol – care provoacă coagularea
solului într-un interval de timp determinat, se numeşte concentraţie critică de
coagulare (C.C.C) sau prag de coagulare (γ).
Trebuie făcută o distincţie între coagulatorii electroliţi şi neelectroliţi, mai
ales în legătură cu coagularea hidrosolurilor. Această distincţie este motivată de
diferenţele ce apar în mecanismul coagulării, provocate de aceste două grupe de
substanţă.
Cele mai importante reguli ale coagulării coloizilor hidrofobi cu electroliţi
sunt:
a. Pragul de coagulare este mic (în general γ < 0,1 mol/L),
b. Pragul de coagulare este determinat de natura şi valenţa ionilor de semn
contrar cu încărcarea particulelor coloidale. Coagularea coloizilor negativi
depinde în primul rând de cationii, iar cea a coloizilor pozitivi de anionii
electrolitului.
Conform regulii Hardy-Schulze, pragul de coagulare a unui electrolit este cu
atât mai mic, cu cât valenţa ionului de semn contrar al electrolitului este mai
mare. Odată cu creşterea valenţei pragul de coagulare scade după o progresie
geometrică, aproximativ în următoarea proporţie:
K+: Ca2+: Al3+ = 1000: 100:10
Pragul de coagulare al ionilor cu o anumită valenţă este de acelaşi ordin de
mărime. La diferenţele între ele este valabilă regula seriilor liotrope
(Hofmeister): pragul de coagulare scade odată cu creşterea volumul ionilor sau,
în mod corespunzător, cu micşorarea gradului de hidratare al acestora. De
exemplu:
109
Li+ > Na+ > K+ > Rb+ > Cs+
Conform regulii lui Burton, pragul de coagulare depinde şi de concentraţia
solului. Pragul de coagulare a ionilor monovalenţi scade odată cu creşterea
concentraţiei solului, însă el creşte în cazul ionilor polivalenţi.
Pragul de coagulare depinde de viteza de amestecare a soluţiei de electrolit cu
solul. În general odată cu micşorarea vitezei de amestecare pragurile de
coagulare cresc (fenomenul de „acomodare”). Uneori însă adăugarea înceată a
electrolitului duce la sensibilizarea solului, micşorându-i stabilitatea (acomodare
negativă).
Pragul de coagulare al amestecurilor de electroliţi, când ionii coagulanţi au
aceeaşi valenţă, se compune aditiv din pragurile de coagulare ale
componenţilor. Dacă valenţele ionilor sunt diferite, pragul de coagulare al
amestecului este mai mare decât al electroliţilor individuali (antagonism) sau
uneori dimpotrivă, acţiunea coagulantă este mai pronunţată în amestec
(sinergism).
Stabilitatea solurilor, ale căror particule sunt protejate de un strat dublu electric,
este strâns legată de valoarea potenţialului electrocinetic (ξ). Solul este stabil
pentru valori ridicate ale lui ξ, dimpotrivă, când ξ tinde spre zero, stabilitatea
solului se micşorează, iar când ξ atinge o valoare critică (potenţial critic de
coagulare, ξcr) se produce coagularea sistemului coloidal.
Dacă valenţa ionului coagulant este mai mare decât 2, se observă des
fenomenul seriilor neregulate de coagulare. Esenţa fenomenului constă în faptul
că după ce s-a atins pragul de coagulare şi se măreşte mai departe
concentraţia electrolitului, solul redevine stabil, iar la concentraţii suficient de
mari însă, se produce o nouă coagulare. Avem astfel o alternanţă de zone de
stabilitate şi coagulare, care pot să se repete de mai multe ori. Fenomenul se
bazează pe schimbarea semnului sarcinii electrice a particulelor, schimbându-
se astfel şi semnul potenţialului ξ. Inversiunea este legată de modificarea
structurii învelişurilor ionice.
Stabilitatea solurilor liofobe depinde în mare măsură de temperatură.
Odată cu creşterea temperaturii stabilitatea în general scade (pragurile de
coagulare adesea cresc). Acest fapt se poate explica pe de o parte prin
110
adsorbţia stabilizatorului, iar pe de altă parte prin creşterea probabilităţii
întâlnirilor şi intensităţii ciocnirilor între partricule.
Solurile liofobe coagulează şi prin refrigerare. La punctul de congelare a
mediului de dispersie particulele coloidale se separă de el sub formă de
coagulat. Refrigerarea constituie o metodă simplă pentru separarea şi
purificarea particulelor disperse.
Coagularea coloizilor liofili

Coloizii liofili posedă o stabilitate mult mai mare, decât cei liofobi, ei pot fi
găsiţi şi în echilibru termodinamic. Marea lor stabilitate este consecinţa
solvatării particulelor, însă la mărirea acestei stabilităţi poate să contribuie şi
sarcina electrică a particulelor.
Liofilia pronunţată poate să provină din structura chimică a particulelor
(grupări liofile), din stabilizatorul adsorbit pe particule, sau din ambii aceşti
factori.
Din punctul de vedere al stabilităţii, deci totodată şi al coagulării, se
deosebesc două tipuri de coloizi liofili:
1. Particulele coloidale posedă sarcini electrice:
a. Majoritatea acestor coloizi sunt stabili şi în punctul izoelectric, din
cauza învelişului de protecţie (soluri izostabile), de exemplu hemoglobina,
gelatina, albumina de ou etc.
b. O altă parte a coloizilor liofili posedă un înveliş de protecţie mai puţin
pronunţat, de aceea în punctul izoelectric coagulează (soluri izolabile), de
exemplu cazeina, globulina etc. Aceşti coloizi sunt cu atât mai instabili, cu cât
pH-ul lor este mai aproape de punctul izoelectric. Masa fazei dispersate
precipitată atinge o valoare maximă în acest punct. Deci, din gradul de
coagulare poate fi determinat punctul izoelectric.
Vâscozitatea solurilor cu particule încărcate electric atinge, de asemenea,
o valoare minimă. Punctul izoelectric al coloizilor izostabili poate fi determinat
chiar prin măsurări vâscozimetrice.
2. Particulele coloidale nu posedă sarcini electrice:
La coagularea coloizilor liofili faza dispersă nu se separă în toate cazurile
de mediul de dispersie, ci formează un sistem de acelaşi volum, un gel.
111
Coagularea coloizilor liofili este mai des reversibilă, decât ireversibilă.
Reversibilitatea depinde însă de natura acţiunii coagulante.
Regulile mai importante ale coagulării coloizilor liofili sunt:

Coloizii liofili (hidrofili) – indiferent că posedă sarcini electrice, sau nu,
coagulează la concentraţii de electrolit mult mai mari, decât cei liofobi. Solurile
izostabile se pot coagula numai când concentraţia sărurilor este foarte mare,
apropiată de saturaţie (salifiere).
a. La coagularea coloizilor liofili regula lui Hardy-Schulze trece pe planul al
doilea, cedând locul regulii seriilor liotrope ale lui Hofmeister. Acţiunea
precipitantă a electroliţilor depinde mai ales de anioni: ea este proporţională
cu gradul lor de hidratare şi nu cu valenţa, de ex.:
sulfat > citrat > tartrat > acetat > clorură > azotat > rodanat
Această regulă este în concordanţă cu concepţia că ionii coagulanţi prin
solvatarea (hidratarea) lor proprie privează particulele coloidale de învelişul
lor de protecţie. Succesiunea ionilor din seria liotropă depinde de natura
solului, în cazul solurilor amfotere – ca de exemplu proteinele – ea este
funcţie de valorile pH-ului solului.
b. Fenomenul „seriilor neregulate” poate fi observat şi la solurile liofile, întrucât
particulele lor posedă sarcini electrice.
c. Antagonismul ionilor se întâlneşte într-o măsură mai mare la solurile liofile,
decât la liofobe.
Solurile pronunţat liofile sub efectul coagulatorilor deshidratanţi se pot separa în
două faze lichide, dintre care una are un conţinut de coloizi apreciabil mai mare,
decât cealaltă (fenomenul de coacervare). Stratul mai concentrat (coacervatul)
are aspectul de picături lichide distribuite în mediul de dispersie.
d. Pragul de coagulare al neelectroliţilor faţă de un sol dat este funcţia
constantei dielectrice, respectiv variaţiei acesteia.
Referitor la coagularea termică a coloizilor liofili o regulă absolută nu
există. În unele cazuri ridicarea temperaturii măreşte, în altele scade stabilitatea
solurilor. Creşterea sensibilităţii coloizilor paralel cu ridicarea temperaturii –
ceea ce provoacă de multe ori şi singură coagularea, chiar ireversibilă – de
obicei are legătură cu transformarea chimică a solului, de exemplu denaturarea
albuminelor.
112
Acţiunea reciprocă a coloizilor
Din punctul de vedere al acţiunii reciproce a coloizilor se deosebesc
următoarele combinaţii posibile:
sol liofob + sol liofob
sol liofob + sol liofil
sol liofil + sol liofil
1. Solurile liofobe, întrucât semnele sarcinilor electrice ale lor sunt
identice, nu acţionează unul asupra altuia, cu excepţia cazului când este
posibilă o reacţie chimică între cele două soluri (de exemplu soluri metalice +
soluri de sulf).
Solurile cu sarcini electrice de semn contrar coagulează reciproc.
Coagularea se bazează pe neutralizarea sarcinilor electrice, ceea ce este
dovedit şi de faptul, că coagularea reciprocă are loc numai la un raport de
amestecare determinat.
2. La amestecarea solurilor liofobe şi liofile – în special la solurile
hidrofobe şi hidrofile – pot fi observate următoarele fenomene:
a) solul liofil stabilizează solul liofob, însă nu are asupra lui o acţiune
protectoare faţă de efectele exterioare, îndeosebi faţă de acţiuni coagulante
(deosebirea între acţiunea stabilizantă şi cea protectoare).
b) Sub acţiunea solului liofil coloidul liofob devine mai sensibil faţă de
efectele exterioare, micşorându-i pragul de coagulare (sensibilizarea).
c) Solul liofil are o acţiune protectoare faţă de solul liofob. Acţiunea
protectoare se manifestă prin ridicarea pragului de coagulare. Mecanismul ei
constă în faptul că substanţa protectoare se adsoarbe pe suprafaţa particulelor
coloidale, formând un strat protector, care imprimă particulelor proprietăţile
liofile.
Ca indice al acţiunii protectoare se utilizează aşa numita cifră sau indice
de aur al substanţei protectoare. Indicele de aur este egal cu cantitatea în
miligrame din substanţa uscată, care împiedică transformarea culorii roşii a 10
mL dintr-un sol de aur, în culoarea albastră, la adăugarea unui mL dintr-o
soluţie de NaCl 10% la acest sol.
Printre substanţele cu acţiuni protectoare cele mai eficace se numără
gelatina, sărurile de sodiu ale acizilor protalbinic şi lizalbinic, albumina, cazeina,
guma arabică şi altele.
113
Determinarea acţiunii protectoare a proteinelor este aplicată des în
practica medicală pentru identificarea diferitelor boli. Serul deteriorat din cauza
bolii arată o acţiune protectoare diferită de cea a serului normal. La aceste
cercetări în loc de sol de aur se foloseşte mai mult solul de mastic.
3. Solurile liofile cu sarcini electrice de acelaşi semn nu au acţiuni
reciproce, iar cele cu sarcini contrare coagulează reciproc.

DETERMINAREA PUNCTULUI IZOELECTRIC AL CAZEINEI

9 eprubete, pipete, pahare Erlenmeyer
Sol de cazeină, Acid acetic 1N
Modul de lucru:
Solul de cazeină este izolabil, în apropierea punctului izoelectric el
devine tot mai puţin stabil, ceea ce se manifestă prin precipitarea acestuia.
Cantitatea maximă de precipitat se formează la punctul izoelectric. Pe
această proprietate este bazată metoda determinării punctului izoelectric al
cazeinei.
Se toarnă în 9 eprubete apă distilată şi acid acetic, în cantităţile şi
concentraţiile indicate în tabelul de mai jos. Se adaugă apoi la fiecare eprubetă
câte 1 mL dintr-un sol de cazeină şi se agită energic eprubetele.
După 2 ore se observă în care dintre eprubete a apărut o tulbureală sau
un precipitat. Rezultatele se notează în ultimul rând al tabelului, şi anume
apariţia tulburelii prin semnul „+”. Cu cât tulbureala sau flocularea este mai
intensă, cu atât se pun mai multe semne de „+”.
114
Nr. eprubetei 1 2 3 4 5 6 7 8 9
Apă distilată (mL) 8,4 7,8 8,8 8,5 8 7 5 1 7,4
Acid acetic
0,6 1,2 - - - - - - -
0,01 N (mL)
Acid acetic
- - 0,2 0,5 1 2 4 8 -
0,1N (mL)
Acid acetic
- - - - - - - - 1,6
1 N (mL)
Soluţie de cazeină
1 1 1 1 1 1 1 1 1
(mL)
pH-ul soluţiei 5,9 5,6 5,3 5,0 4,7 4,4 4,1 3,8 3,5
Gradul de formare
a fulgilor la
coagulare
Punctul izoelectric
Deoarece soluţiile obţinute constituie sisteme tampon, valorile de pH ale

lor sunt bine determinate şi stabile, ele pot fi aflate din tabel. Unde coagularea
este cea mai intensă, se notează pH-ul corespunzător punctului izoelectric al
cazeinei.

DETERMINAREA PUNCTULUI IZOELECTRIC AL GELATINEI

Vâscozimetru Ostwald, 8 eprubete, pipete, pahare Erlenmeyer
Gelatină solidă, soluţii de HCl 0,1 N, NaOH 0,02 N
Serie etalon de pH preparat cu indicator universal
Modul de lucru:
Solul de gelatină este izostabil, în punctul izoelectric nu precipită.
Vâscozitatea lui se schimbă însă treptat în funcţie de pH, iar în punctul
izoelectric atinge o valoare minimă. Pe această proprietate se bazează
determinarea punctului izoelectric al gelatinei.
Se dizolvă 3 g gelatină în 100 mL apă caldă, nu fiartă !!! (temperatura să
nu depăşească 50-60 °C). Se toarnă în 8 eprubete câte 10 mL din solul de
115
gelatină obţinut şi se adaugă la fiecare, sub agitare energică, câte 5 mL din
soluţiile specificate în tabelul de mai jos. Se agită bine fiecare eprubetă.
Vâscozitatea soluţiilor de gelatină din eprubete se determină cu ajutorul
vâscozimetrului Ostwald. Se toarnă soluţia de măsurat în vâscozimetru şi după
cinci minute (necesare pentru compensarea diferenţelor de temperaturi),
cronometrăm durata scurgerii. Se execută cel puţin 3 măsurări paralele cu
fiecare soluţie. Soluţia de măsurat nu se aruncă, se introduce înapoi în
eprubetă.
După fiecare măsurare vâscozimetrul se spală şi se suflă afară restul de
apă. După măsurarea vâscozităţilor se determină valorile de pH pentru fiecare
soluţie din eprubete: se pun 2-3 picături de indicator universal în fiecare
eprubetă, se agită, şi se compară coloraţia rezultată cu seria etalon de pH.
Rezultatele obţinute se trec într-un tabel, iar valorile de vâscozitate se
reprezintă grafic în funcţie de pH. Deoarece în cursul determinărilor densitatea
lichidelor practic nu se schimbă, în loc de vâscozitate putem să lucrăm şi cu
timpul de scurgere.
Din grafic se determină punctul izoelectric al gelatinei, valoarea de pH de
la minimul curbei.
Nr.
1 2 3 4 5 6 7 8
eprubetelor
Soluţia HCl HCl HCl HCl Apă NaOH NaOH NaOH
adăugată 0,1N 0,025N 0,01N 0,001N dist. 0,005N 0,01N 0,02N
Timpul de
scurgere
(sec.)
pH-ul soluţiei
Punctul
izoelectric
116
DETERMINAREA PRAGULUI DE COAGULARE A UNUI SOL DE
HIDROXID FERIC CU ELECTROLIŢI

Sol de hidroxid feric, soluţii de electroliţi: NaCl 4M, Na2SO4 0,005M,
K3Fe(CN)6 0,001M
Mod de lucru:
Lucrarea se efectuează cu un sol pozitiv de hidroxid feric. Pentru
determinarea concentraţiei minime a electroliţilor utilizaţi la care solul
coagulează, se pregăteşte din fiecare soluţie de electrolit câte o serie cu 6
membri de concentraţii diferite. Se aleg 6 eprubete curate, în prima se toarnă 4
mL din soluţia de NaCl 4M, iar în celelalte câte 2 mL apă distilată. În continuare
din prima eprubetă se pipetatează 2 mL soluţie în cea de a doua, obţinând în ea
astfel o soluţie de NaCl 2M. După amestecare operaţia se repetă consecutiv şi
în eprubetele ce urmează. Din ultima eprubetă se varsă 2 mL soluţie, după
amestecarea ei. Se calculează concentraţiile rezultate, şi se trec într-un tabel
(vezi mai jos!).
Se adaugă la fiecare membru al seriei câte 2 mL sol de hidroxid feric şi
după 10-15 minute se notează eprubeta în care a început o coagulare vădită.
Rezultatele observării coagulării se înscriu într-un tabel, notând existenţa
coagulării cu semnul „+”, absenţa coagulării cu semnul „–”, de exemplu:
Nr. Prag de
Electrolit Concentraţia Coagulare
eprubetă coagulare(γ)
1 4M +
2 2M +
3 1M +
NaCl 0,25M
4 0,5M +
5 0,25M –
6 0,125M –
117
La calcularea pragului de coagulare trebuie luată în considerare şi diluţia
soluţiei de electrolit, la amestecarea acesteia cu solul. Astfel, în cazul de mai
sus pragul de coagulare se calculează în felul următor: γ = 0,5M x 2/4 = 0,25 M
Experienţa se repetă în mod asemănător cu următoarele soluţii: Na2SO4
0,005M, K3Fe(CN)6 0,001M.
Prin compararea rezultatelor se verifică valabilitatea regulii lui Hardy-
Schulze.

DETERMINAREA PRAGULUI DE COAGULARE A UNUI SOL
ALBASTRU DE BROMTIMOL CU ELECTROLIŢI

Sol de albastru de bromtimol, soluţii de electroliţi: NaCl 4N, CaCl2 0,5N,
AlCl3 0,005N
Mod de lucru:
Lucrarea se efectuează în mod asemănător cu lucrarea precedentă cu
un sol negativ de albastru de bromtimol. În acest scop se prepară serii de diluţii
din următoarele soluţii de electrolit: NaCl 4N, CaCl2 0,5N, AlCl3 0,005N
Rezultatele se cuprind într-un tabel, iar pragurile de coagulare se
compară din punctul de vedere al regulii lui Hardy-Schulze şi al regulii seriilor
liotrope.

SCHIMBAREA SARCINII SOLULUI DE COLOFONIU CU CLORURĂ
DE ALUMINIU (SERIILE NEREGULATE)

Sol de colofoniu, AlCl3 2N
118
Modul de lucru:
Se pregăteşte în 15 eprubete o serie de diluţii dintr-o soluţie de AlCl3 2N.
În acest scop se toarnă în prima eprubetă cu o pipetă 4 mL AlCl3 2N, iar în
celelalte câte 2 mL apă distilată. Se scot cu pipeta 2 mL din soluţia de AlCl3
aflată în prima eprubetă şi se toarnă în cea de a doua. După amestecarea
soluţiei 2 mL din ea se duc mai departe în eprubeta a treia etc., concentraţiile
obţinute vor scădea la jumătate faţă de cea iniţială.
Se toarnă în fiecare eprubetă câte 2 mL din solul de colofoniu şi
amestecat; se agită puternic. După două ore de la amestecarea lichidelor se
înregistrează coagularea. Rezultatele se notează în tabel, cu semnul +
coagularea, cu semnul – absenţa coagulării. Rezultă mai multe zone de
stabilitate, respectiv de coagulare (serii neregulate de coagulare). Se
calculează pragul de coagulare al fiecărei zone.
119
XVI. GELURILE
Dacă pornim de la soluţii coloidale, gelurile iau naştere prin agregarea

particulelor fazei disperse, formând o structură spaţială continuă. Acest proces
este însoţit de creşterea pronunţată a vâscozităţii şi de transformarea întregului
sistem într-o masă rigidă. Acest fenomen se numeşte gelatinizare sau
gelifiere, iar sistemul obţinut este un gel. Gelurile pot fi considerate ca sisteme
coloidale, care au pierdut – total sau parţial – stabilitatea lor la agregare, însă
au păstrat stabilitatea cinetică.
Gelurile care conţin în ochiurile lor o cantitate apreciabilă de lichid, se
numesc liogeluri, iar cele lipsite de lichid, poartă denumirea de xerogeluri.
Gelifierea este influenţată de o serie de factori importanţi ca de ex.
concentraţia soluţiei, temperatura, acţiunea electroliţilor şi a substanţelor
capilaractive.
Odată cu mărirea concentraţiei creşte şi probabilitatea gelifierii. Pentru
fiecare sistem există o concentraţie limită, sub care sistemul nu este capabil de
a se gelatiniza, de exemplu, la temperatura camerei nu se poate obţine un gel
de gelatină din soluţii, a căror concentraţie este mai mică decât 0,7-0,9 %, şi de
agar-agar pentru concentraţii mai mici decât 0,2 %. La suspensiile particulelor
aciforme şi cu forme de bastonaşe, concentraţia limită de gelifiere este foarte
mică, de exemplu: unele geluri de pentoxid de vanadiu conţin 0,005 % V2O5.
Creşterea temperaturii măreşte viteza mişcării de vibraţie şi de translaţie
a moleculelor şi a particulelor coloidale, slăbind astfel forţele de interacţiune
dintre ele şi, în consecinţă, formarea gelurilor devine dificilă. O caracteristică a
gelurilor este temperatura de topire, prin care se înţelege intervalul de
temperatură în care gelul se lichefiază. Temperatura de gelatinizare este de
obicei puţin mai joasă decât temperatura de topire. Intervalul dintre aceste
temperaturi se măreşte odată cu micşorarea concentraţiei. În unele cazuri când
în urma creşterii temparaturii iau naştere reacţii secundare, care micşorează
stabilitatea sistemului coloidal, ea poate favoriza gelifierea.
Formarea gelurilor este influenţată în mare măsură şi de electroliţi sau de
neelectroliţi. În punctul izoelectric viteza de gelifiere atinge valoarea maximă.
120
Dintre ioni cea mai mare influenţă o au anionii, care – după acţiunea lor – sunt
repartizaţi într-o serie de gelifiere, identică cu seria liotropă ( vezi cap.
Stabilitatea coloizilor):
PO43− > SO42− > CH 3COO − > Cl − > NO3− > Br − > I − > SCN −
Umflarea gelurilor
Proprietatea caracteristică a unei grupe a xerogelurilor este capacitatea
lor de a absorbi lichid, fără să-şi piardă forma iniţială: îşi micşorează numai
rigiditatea, obţinând proprietăţi caracteristice liogelurilor. Acest fenomen se
numeşte umflare.
Din punctul de vedere al umflării, factorul predominant este natura polară
a gelului şi a lichidului. Gelurile polare se umflă în lichide polare (apă), iar
gelurile apolare în lichid cu caracter apolar (hidrocarburi). Xerogelurile care au
în structura lor atât grupe polare, cât şi apolare (într-o măsură mai mică sau mai
mare), se vor umfla în ambele tipuri de lichide.
Umflarea poate fi limitată şi nelimitată. În cazul umflării limitate,
cantitatea dată de gel absoarbe numai o cantitate determinată de lichid. În cazul
umflării nelimitate, xerogelul se transformă mai întâi în liogel, apoi în prezenţa
surplusului de lichid liogelul se dizolvă, trece total în sol.
Substanţele adăugate sistemului influenţează umflarea în moduri diferite.
Umflarea în apă poate fi influenţată în primul rând de electroliţi, deoarce ea
depinde foarte mult de sarcinile electrice ale caracasei gelului. La acţiunea
electroliţilor este valabilă regula lui Hardy-Schulze şi regula seriilor liotrope
(Hofmeister). În punctul izoelectric valoarea umflării este minimă. Această
proprietate se foloseşte la deteminarea punctului izoelectric al gelului.
Neelectroliţii măresc sau scad umflarea gelurilor în măsură în care scad sau
măresc liofilia lor.
Gradul de umflare, adică cantitatea de lichid absorbit de 1 g de
substanţă, care se umflă, poate fi caracterizat în trei feluri:
a) prin creşterea volumului gelului (metoda volumetrică)
b) prin creşterea masei gelului (metoda gravimetrică)
c) prin creşterea dimensiunii liniare a gelului
121
Metoda volumetrică se aplică mai ales în acele cazuri, când xerogelul
este în stare măcinată. În astfel de cazuri se toarnă în eprubete gradate, sau
cilindri gradaţi, o cantitate determinată de pulbere, se adaugă lichid, agitând
energic şi se lasă apoi totul în repaus. Măsurând schimbarea volumului pulberii
în cursul umflării, se calculează gradul de umflare.
Un aparat răspândit pentru determinarea gradului umflării prin metoda
volumetrică, este aparatul LGU reprezentat în Figura 34.
În aparatul LGU umflarea se determină din diferenţa dintre volumul de
lichid luat pentru experienţă şi volumul lichidului neabsorbit. Cu ajutorul acestui
aparat poate fi determinată şi mărimea concentraţiei.
În cazul aplicării metodei gravimetrice, din xerogelul de cercetat se
pregătesc plăci, se determină greutatea lor în stare uscată, apoi şi după
umflare. Din diferenţă se află cantitatea de lichid absorbită.
Metoda bazată pe măsurarea creşterii dimensiunii liniare a gelului se
aplică numai atunci când din gelul studiat pot fi preparate fibre. Drept măsură a
umflării serveşte creşterea lungimii fibrelor.

DETERMINAREA TEMPERATURII DE TOPIRE ŞI DE GELATINIZARE
A SOLUŢIILOR DE GELATINĂ CU CONCENTRAŢII DIFERITE

Eprubete, pipete, pahar Berzelius, termometru
Gelatină solidă, apă distilată
Modul de lucru:
Se dizolvă 5 g de gelatină în 45 mL de apă fierbinte. Din soluţia 10 %
preparată în felul acesta, se prepară prin diluare cu apă, soluţii cu următoarele
concentraţii: 1, 2, 3, 4, 5, 6 şi 8%. Se toarnă în 7 eprubete câte 10 mL din
aceste soluţii şi eprubetele se aşează într-o baie de apă la 42-45°C. Se poate
utiliza un pahar Berzelius mare umplut cu apă, a cărei temperatură se verifică în
permanenţă.
Când temperatura din eprubete şi din pahar s-a egalat, se lasă să se
răcească încet (aproximativ cu 1°C în două minute). Pe măsură ce răcirea
122
progresează, se observă temperatura la care soluţia încetează să curgă,
ridicând şi înclinând eprubetele. Se notează temperatura de gelatinizare pentru
fiecare eprubetă. (După ce a fost atinsă temperatura camerei, pentru răcirea
ulterioară se adaugă apă rece şi gheaţă).
Pentru determinarea temperaturii de topire a gelurilor, eprubetele cu
soluţiile gelatinizate în paharul cu apă rece şi gheaţă se pun la încălzit, cu
viteza de aproximativ 1°C/2 min, se determină temperatura de lichefiere, în
acelaşi fel, după cum s-a descris înainte.
Rezultatele se înscriu în următorul tabel:
Nr. Concentraţia Temperatura Temperatura
Crt. gelului de gelatinizare de topire
Se reprezintă în acelaşi grafic temperaturile de gelatinizare şi de topire în

funcţie de temperatură. Explicaţi graficul obţinut!

DETERMINAREA VOLUMETRICĂ A INFLUENŢEI ELECTROLIŢILOR
ASUPRA UMFLĂRII GELATINEI ÎN SOLUŢII APOASE

7 cilindri gradaţi, baghetă de sticlă
Gelatină solidă, apă distilată, soluţii: HCl 0,01N, H2SO4 0,01N, H3PO4
0,01N, NaOH 0,01N, NaCl 0,01N, Na2SO4 0,01N
Modul de lucru:
Se introduc cantităţi egale din pulbere de gelatină (1 g) în 7 cilindri
gradaţi de 50 mL şi se adaugă la fiecare până la 40 mL următoarele lichide,
după cum urmează: apă distilată, HCl 0,01N, H2SO4 0,01N, H3PO4 0,01N,
NaOH 0,01N, NaCl 0,01N, Na2SO4 0,01N. Conţinutul cilindrilor se amestecă cu
ajutorul unei baghete de sticlă şi după depunere se notează volumele iniţiale de
gelatină din cilindru. După două ore se măsoară din nou volumele pulberilor
umflate şi se compară valorile primite. Se verifică pe baza rezultatelor obţinute
valabilitatea regulii lui Hardy-Schulze şi a regulii seriilor liotrope (Hofmeister)
asupra umflării gelatinei.
123
DETERMINAREA VITEZEI DE UMFLARE ŞI A CONTRACŢIEI
GELATINEI ÎN APARATUL LGU

Aparatul LGU
Gelatină, apă de robinet
Modul de lucru:
Înainte de a începe experienţa, aparatul LGU se spală bine.
2 1
Figura 34 Aparatul LGU

pentru determinarea umflării
prin metoda volumetrică
Se toarnă în aparat apă de robinet până la reperul 0, când aparatul este

ţinut în poziţie verticală cu rezervorul 1 în jos. Se aduce apoi aparatul în poziţia
orizontală şi se aşează un săculeţ de tifon umplut cu 1g de gelatină în
rezervorul 2, având grijă ca gelul să fie cufundat în lichid. Acesta va fi momentul
(timpul) 0 al experimentului. Rotind aparatul (rezervorul 1 în jos) se observă şi
se notează poziţia nivelului de lichid în tub după 5, 10, 20, 30, 60, 90, 120 de
minute, până când se atinge o menţinere constantă a volumului de lichid
absorbit.
Pe baza rezultatelor obţinute, se construieşte graficul cineticii de umflare:
V
= f (t )
m
unde V este volumul lichidului absorbit (mL); m = masa gelatinei (g); t = timpul
(min.)
124
XVII. PROPRIETĂŢILE REOLOGICE ALE COLOIZILOR
Vâscozitatea unui lichid

Dacă în interiorul unui corp (gaz, lichid sau solid) două straturi depărtate
cu ∆d, având aria S, se deplasează unul faţă de altul cu o viteză relativă ∆v,
atunci forţa de frecare care acţionează împotriva deplasării, este exprimată prin
legea lui Newton:
∆v
F = ηS
∆/
în care η reprezintă coeficientul de vâscozitate. Inversul lui se numeşte
fluiditate. Dacă S = 1m2 şi ∆v/∆d = 1 s-1, atunci F = η, adică vâscozitatea
reprezintă forţa necesară deplasării mutuale a două straturi având aria de 1m2,
cu un gradient de viteză egal cu unitatea [η]SI = Nsm-2.
[η]SI = Nsm-2= Pa s= kg m-1s-1 (Pa= Pascal)
1 Poise= 100 centiPoise= g cm-1s-1= 0,1 Pa s
1 centiPoise (cP)= 0,001 Pa s
(Vâscozitatea apei la 20 °C este 1.0020 cP)
Vâscozitatea astfel definită se numeşte dinamică. În tehnică se mai
utilizează şi vâscozitatea cinematică, aceasta fiind definită ca raportul dintre
vâscozitatea dinamică şi densitatea: η/ρ.
În cazul soluţiilor diluate vâscozitatea (η) este raportată de obicei, la cea
a apei distilate (η0), la aceeaşi temperatură. Acest raport se numeşte
vâscozitatea relativă a soluţiei:
η
ηr =
η0
Pentru caracterizarea variaţiei de vâscozitate produsă de substanţa
dizolvată, se mai foloseşte – în afară de vâscozitatea relativă – şi vâscozitatea
specifică, aceasta din urmă fiind definită astfel:
η - η0
ηsp = = ηr - 1
η0
Ultimele două valori ale vâscozităţii sunt adimensionale.
125
Dispozitive folosite la măsurarea vâscozităţii
1. Vâscozimetrul Ostwald: Acest aparat face parte din clasa

vâscozimetrelor capilare. Măsurarea vâscozităţii în acest caz se bazează pe
măsurarea timpului de scurgere a unui anumit volum de lichid printr-o capilară.
Precizia măsurătorilor în cazul vâscozimetrelor capilare este în funcţie de
calitatea procedeului utilizat pentru menţinerea constantă a temperaturii, de
precizia măsurătorii timpului de curgere a lichidului, precizia fixării
vâscozimetrului etc. Pentru lucrările de laborator obişnuite, vâscozimetrele se
calibrează, în prealabil, cu lichide cu vâscozitate cunoscută, iar apoi,
determinând constanta vâscozimetrului, se măsoară vâscozitatea lichidului
studiat. Drept lichid de calibrare se utilizează apa, uleiurile minerale standard,
uleiul de ricin, soluţiile de zahăr şi de glicerină etc.
În cazul vâscozimetrului Ostwald, pe
braţul stâng al vâscozimetrului sunt sudate
2 capilara 1 şi umflătura sferică goală 2 (Figura
35). Deasupra şi dedesubtul umflăturii sferice
1 sunt semnele. Pe acest braţ se aşează un tub de
3 cauciuc scurt, care are un robinet de sticlă sau o

clemă. Braţul drept al vâscozimetrului este format
dintr-un tub larg, cu o umflătură sferică 3 în
partea inferioară.
Se introduce în braţul drept al
Figura 35 Vâscozimetrul vâscozimetrului o cantitate bine determinată de
Ostwald
lichid. Lichidul se aspiră cu un tub de cauciuc în
braţul stâng al vâscozimetrului, în aşa fel încât meniscul lui superior să fie cu 2-
3 mm mai sus decât semnul aflat deasupra umflăturii sferice. Se lasă apoi
lichidul să curgă liber din umflătură prin capilară. Se măsoară cu cronometrul
timpul de trecere al meniscului de la semnul superior la cel inferior.
Vâscozimetrul Ostwald serveşte la determinarea vâscozităţii cinematice
a lichidului studiat. Vâscozimetrul se utilizează adesea şi pentru măsurarea
vâscozităţii dinamice. În acest caz, trebuie să cunoaştem sau să măsurăm
densităţile lichidului standard şi cel al lichidului studiat.
126
2. Vâscozimetrul Ubbelohde: acest aparat este înzestrat cu un
dispozitiv care permite schimbarea diferenţei de presiune în vâscozimetru.
Vâscozimetrul constă dintr-un tub de sticlă, sub formă
de U (Figura 36); de braţul stâng al acestuia este
1 4
sudată o capilară. În partea superioară ambele braţe
au, la acelaşi nivel, umflături de volume perfect egale. 2 3
La capătul superior şi inferior al umflăturilor sunt
semne circulare.
Lichidul de studiat se introduce în vâscozimetru
cu o pipetă. Cantitatea de lichid se stabileşte astfel
încât meniscul superior să se afle în vâscozimetru în
faţa semnului 1, în timp ce meniscul inferior să se afle
Figura 36 Vâscozimetrul
în faţa semnului inferior 3. Pentru determinarea Ubbelohde
vâscozităţii, se măsoară timpul de scurgere al
lichidului din umflătură prin capilară. În acest scop, lichidul se ridică cu 2-3 mm
deasupra semnului 1 şi cu cronometrul se măsoară timpul ridicării lichidului de
la semnul inferior 3 la semnul superior 4.
Vâscozimetrul serveşte la determinarea vâscozităţii dinamice.
Curgerea lichidului dintr-un braţ al vâscozimetrului în celălalt braţ este
determinată de presiunea exterioară. Presiunea exterioară se creează cu o
instalaţie, reprezentată în Figura 37.
Figura 37 Instalaţie pentru crearea unei diferenţe de

presiune la capetele capilarului vâscozimetrului
3. Vâscozimetrul rotativ „Multi Visc”: Se bazează pe măsurarea

rezistenţei la rotirea unui corp metalic imersat în lichidul de studiat. Pentru
sistemele non-newtoniene sunt necesare aparate care să permită determinări
ale vitezei de curgere la diferite tensiuni de forfecare aplicate.
127
Vâscozimetrul rotativ „Multi Visc” măsoară forţa de torsiune necesară
pentru a învinge rezistenţa la rotaţie a unui disc sau a unui cilindru cufundat în
materialul de analizat. Axul discului sau cilindrului rotitor este conectat, prin
intermediul unui resort, la un arbore motor, care se roteşte cu o viteză fixă.
Unghiul de deviaţie al axului este măsurat electronic, rezultând forţa de
tensiune măsurată.
Principalele
subansamble ale
vâscozimetrului
rotativ „Multi Visc”
sunt pezentate în
Figura 38.
Figura 38 Vâscozimetrul rotativ Multi Visc

1-unitatea centrală, 2-adaptor de tensiune, 3-motor, 4-ax
de rotaţie, 5-dispozitiv de protecţie al axului de rotaţie, 6-
dispozitiv de măsurare a temperaturii, 7-ax cu cremalieră
4. Vâscozimetrul Höppler (Figura 39):

Acest aparat face parte din clasa vâscozimetrelor cu bile în cădere şi se
utilizează pentru studiul lichidelor cu vâscozitate mare. Bilele sunt făcute din
oţel sau sticlă. Dimensiunile bilelor se aleg astfel, încât viteza de cădere să fie
mică, iar măsurarea începe numai după ce viteza de mişcare a bilei devine
constantă. Pentru obţinerea unor date precise, trebuie eliminată influenţa
pereţilor şi a fundului vasului, a curenţilor de convecţie şi a altor curenţi din
lichid.
128
Figura 39 Vâscozimetrul Höppler
Vâscozitatea se poate determina utilizând ecuaţia lui Stokes:
, unde
η- vâscozitatea lichidului studiat, g- constanta gravitaţională,
ρ g – densitatea bilei, ρf- densitatea lichidului de studiat
r- raza bilei, v- viteza căderii
l- distanţa căderii (care măsurăm la căderea cu viteză constantă), t- timpul

căderii
De obicei se lucrează cu ecuaţia simplificată de mai jos:
η = K h ⋅ (ρ b − ρ l ) ⋅ t
unde Kh este constanta bilei (care cuprinde şi constanta gravitaţională)
t - timpul căderii, ρb – densitatea bilei, ρl – densitatea lichidului de

studiat
129
DETERMINAREA VÂSCOZITĂŢII UNOR SIROPURI

Vâscozimetru Höppler, areometru, micrometru de exterior, cronometru,
cilindrii gradaţi
Siropuri de zahăr de diferite concentraţii: 50%, 56%, 60%, 64%, 68%,
sirop cu concentraţie necunoscută.
Modul de lucru:
Se determină densitatea lichidului de studiat (ρl) cu ajutorul unui
densimetru (Figura 40). Se introduce areometrul în lichidul de studiat şi se
citeşte densitatea lui în g/cm3- ρl.
Figura 40 Densimetru (Areometru)
Se umple vâscozimetrul Höppler cu lichidul studiat prin orificiul superior

şi se închide. Începem măsurătoarea cu cea mai mare bilă de oţel, pe care o
introducem în lichidul de studiat, în interiorul tubului vâscozimetrului. Rotim cu
180 grade rezervorul şi aşteptăm până ce ajunge la fund bila, după care se
roteşte înapoi la starea iniţială şi se măsoară timpul în secunde cu cronometrul
până ce bila cade jos între cele două repere. Dacă timpul de cădere este mai
mic decât 100 secunde, se foloseşte o bilă mai mică, dacă este mai mare decât
130
300 secunde, se foloseşte una mai mare. Măsurătoarea se repetă de cel puţin
trei ori, se face o medie a timpurilor, valoarea medie va fi introdusă în formula
respectivă.
Se măsoară cu ajutorul unui micrometru de exterior (Figura 41) diametrul
(mm) bilei, cu care s-a lucrat, şi se citeşte Kh şi densitatea corespunzătoare bilei
din tabelul de mai jos.
Figura 41 Micrometru de exterior
Diametrul Densitatea Constanta

Greutatea
Bila nr. bilei la 20 °C bilei la 20 °C bilei Kh
bilei (g)
(mm) (g/cm3)- ρ g (cP.cm3/g.s)
1 15,803 4,9767 2,408 0,01094
2 15,630 4,8186 2,410 0,08029
3 15,700 16,0409 8,12 0,1255
4 15,000 14,3458 8,12 1,252
5 13,500 10,4335 8,10 10,6
6 10,000 4,1243 7,88 40,5
Se calculează vâscozitatea siropurilor folosind formula descrisă şi se

compară între ele, se observă cum variază vâscozitatea cu creşterea
concentraţiei lor. Se trasează un grafic reprezentând logaritmul zecimal al
vâscozităţilor în funcţie de logarimul concentraţiilor şi din curba obţinută se
calculează prin interpolare concentraţia necunoscută la siropul dat.
Vâscozitatea sistemelor coloidale
Reologia este ramura de ştiinţă care se ocupă cu studiul proprietăţilor

mecanice (a deformării, curgerii, vâscozităţii) soluţiilor coloidale, al suspensiilor,
emulsiilor şi al soluţiilor combinaţiilor macromoleculare.
131
Studiul vâscozităţii şi al altor proprietăţi mecanice se aplică la cercetarea
structurii şi a schimbărilor stabilităţii la agregare a soluţiilor coloidale.
Soluţiile macromoleculelor se caracterizează prin vâscozitatea intrinsecă
(vâscozitate caracteristică, vâscozitate limită):
 η sp   lnη r 
[η] = ηL = Clim0  lim  
 C  C 0
 C 
În aceste relaţii C reprezintă concentraţia substanţei macromoleculare
dizolvate, în g/100 mL soluţie.
[η] = K mMα
în care M reprezintă masa molară a macromoleculei, Km şi α sunt constante
dependente de monomer, solvent şi de condiţiile de lucru.
Cunoscând valorile constantelor Km şi α, se poate determina masa
molară a macromoleculelor din măsurători vâscozimetrice efectuate la o serie
de concentraţii diferite ale soluţiilor substanţei studiate. Determinarea se poate
efectua prin calcul sau grafic, cea din urmă fiind mai simplă, dar mai puţin
precisă. Pentru aceasta se determină mai întâi vâscozitatea limită ηL,
η sp
reprezentând grafic valorile în funcţie de C, şi extrapolând curbele obţinute
C
la C→0. În continuare se calculează valoarea lui M din relaţia :
lg[ η] = lg K m + α lg M
Metoda permite şi calcularea gradului de polimerizare (policondensare)
dacă se cunoaşte molecula de bază.
Dacă se studiază o specie macromoleculară pentru care constantele Km
şi α nu au fost încă determinate, se
procedează astfel: se aleg (eventual se
izolează) fracţii cu grade de
polimerizare (policondensare) diferite
cunoscute şi se determină pentru
fiecare vâscozitatea limită (intrinsecă),
după modul arătat anterior.
Reprezentând grafic perechile
Figura 42 de valori lg[η] ÷ lgM (Figura 42), din
datele dreptei obţinute se calculează cele două constante (Km, α).
132
DETERMINAREA MASEI MOLECULARE ŞI A GRADULUI DE
POLIMERIZARE A UNEI SPECII DE POLIETILENGLICOL (PEG)

Vâscozimetru Ostwald, cronometru, pipete, baloane cotate, vase
Erlenmeyer
PEG-uri cu mase moleculare diferite
Modul de lucru:
Se cântăresc 5 g PEG, se dizolvă în apă distilată şi se completează în
balon cotat de 25 mL. Se alege un vâscozimetru Ostwald cu timpul de scurgere
mediu de cca. 30 secunde. Se spală foarte bine cu apă caldă şi se clăteşte cu
apă distilată. Se toarnă apă distilată în aparat şi se măsoară timpul (t0) de
scurgere între cele două semne ale aparatului. Pentru fiecare soluţie se fac 3-5
măsurători şi se calculează media acestora. Aceeaşi măsurătoare se
efectuează şi pentru soluţia de PEG 20% preparată (t1). Pentru studiul
dependenţei de concentraţie a vâscozităţii se vor prepara pe rând din aceeaşi
soluţie stoc o serie de concentraţii: 10%; 5%; 2,5%, 1,25%, diluând la jumătate de
fiecare dată soluţia anterioară cu apă distilată. Pentru aceste soluţii se măsoară
la fel timpul de scurgere cu acelaşi vâscozimetru (t2, ...).
Deoarece densităţile soluţiilor sunt aproximativ egale cu cea a apei,
vâscozitatea relativă se calculează astfel:
η t ρ t
ηr = = • ≈
η0 t 0 ρ0 t0
Din datele experimentale se calculează mai departe vâscozităţile specifice (ηsp)

η sp
şi raporturile .
C
Acestea se reprezintă grafic în funcţie de C şi curbele se extrapolează la
C = 0, obţinându-se în acest mod [η] sau ηL (Figura 43).
133
Figura 43
Cunoscând constantele -lgKm = 4,15 şi α = 0,87, se determină masa

molară a macromoleculei şi gradul de polimerizare (n) (policondensare).
lg[η] – lgK m M
M = anti lg , n= ,
α M0
unde M0 este masa moleculei de bază, a monomerului
Rezultatele obţinute se trec în tabelul următor:
C (%) 0 1,25 2,5 5 10 20

t (sec)
t
η rel =
t0
t
ηsp = –1
t0
η sp
C
[η] din grafic
M (g/mol)
n
134
XVIII. COLOIZI DE ASOCIAŢIE. CONCENTRAŢIA
MICELARĂ CRITICĂ
Moleculele amfifile se organizează în mod spontan într-un număr variat

de structuri, dintre care cele mai simple şi mai cunoscute sunt micelele (Figura
44, Figura 45). Un exemplu de asemenea moleculă care posedă un capăt polar
bine definit şi o parte nepolară este dodecilsulfatul de sodiu (laurilsulfatul de
sodiu) cu formula structurală CH3(CH2)11OSO3Na.
Figura 44 Formarea micelelor
Hidrofob
Hidrofil
Figura 45 Structura tridimensională a unei micele

http://grantscienceworld.com/Phyical%20Science/chapter8.2solubilityand
concentration.htm
În soluţie apoasă la concentraţii mai mici de 8 x 10-3 M, proprietăţile

soluţiei sunt similare cu cele care se observă la un electrolit de tipul NaCl, de
exemplu tensiunea superficială descreşte cu creşterea concentraţiei. Lanţul
135
hidrocarbonat fiind insolubil în apă va face ca moleculele să se concentreze la
interfaţa aer-apă cu lanţul orientat spre faza de vapori. Deoarece tensiunea
superficială a apei este mai mare decât a hidrocarburilor, adăugarea
surfactantului duce la o descreştere a tensiunii superficiale. Peste concentraţia
de 8 x 10-3 M distribuţia surfactantului la interfaţa aer-apă şi în soluţie se
echilibrează, şi ca rezultat tensiunea superficială va rămâne constantă.
Moleculele de surfactant adăugate se vor asambla formând microfaze în care
lanţul hidrocarbonat se pierde în interiorul agregatului, iar capetele polare vor fi
orientate spre faza apoasă. Se constată că aproximativ 60 de molecule de
dodecilsulfat vor forma o micelă sferică. Dacă se face o reprezentare grafică a
tensiunii superficiale în funcţie de concentraţie, se va putea observa că există
un punct (o concentraţie) de la care începe procesul de micelare, denumit
concentraţie micelară critică (CMC). CMC se va obţine la intersecţia a două
drepte extrapolate liniar (Figura 46).
Figura 46 Determinarea concentraţiei micelare critice a dodecilsulfatului de sodiu
136
DETERMINAREA CMC A DODECILSULFATULUI DE SODIU PRIN METODA
CONDUCTOMETRICĂ
Figura 47 Tipuri de surfactanţi (anionici, cationici, neionici)- molecule amfifile
Laurilsulfatul de sodiu (SLS) sau dodecilsulfatul de sodiu (SDS sau

NaDS) (C12H25SO4Na) este un surfactant anionic. Termenul de surfactant
provine de la definiţia "surface acting agent" (capacitatea de a reduce tensiunea
superficială a unui lichid). Surfactanţii sunt de obicei compuşi organici amfifili
(Figura 47), deci conţin în acelaşi timp şi grupări hidrofobe ("coada" lor) şi
grupări hidrofile ("capul" lor). Astfel ei sunt solubili în acelaşi timp şi în solvenţi
organici şi în apă. Ei intră în compoziţia şampoanelor, gelurilor de duş,
spumantelor, pastelor de dinţi datorită caracterului lor de spumare. Molecula de
dodecilsulfat de sodiu are o "coadă" de 12 atomi de carbon şi "capul" de sulfat
de sodiu, ceea ce conferă moleculei proprietăţi amfifile caracteristice unui
detergent.
Metoda conductometrică pentru determinarea CMC- ului se poate folosi
numai pentru surfactanţi anionici sau cationici. Din cauza formării micelelor -
datorită agregării - se schimbă pe de o parte numărul ionilor din soluţie, pe de
altă parte din soluţia reală se formează o soluţie coloidală, deci se schimbă
conductibilitatea acesteia.
137
Materiale şi aparatură:
Soluţie stoc 1% Dodecilsulfat de sodiu, soluţie 0,1N KCl, apă distilată,
conductometru, pipete, pahare Berzelius sau Erlenmeyer
Mod de lucru: Din soluţia stoc de dodecilsulfat de sodiu se prepară pe

rând câte 50 mL de soluţie apoasă cu concentraţiile: 0,80; 0,64; 0,51; 0,40;
0,32; 0,256; 0,20; 0,16; 0,128; 0,1 % m/V. Prima soluţie se prepară diluând 40
mL din soluţia iniţială la 50 mL cu apa distilată (ex. se iau 40 mL din sol.stoc
de 1% şi se diluează la 50 mL cu apa dist. ca să obţinem sol. cu conc. de
0,8%). După aceasta din sol. de 0,8% se iau tot 40 mL şi se diluează la 50 mL
ca să obţinem sol. cu conc. 0,64%, etc. Ultimele două concentraţii 0,05%;
0,025% se obţin diluând 1:2 soluţia de 0,1 %, respectiv 0,05%. La prepararea
soluţiilor trebuie avut grijă să nu se formeze spumă!
Se determină constanta C’ a conductometrului cu ajutorul soluţiei de KCl
0,1 N.
κ KCl
C' = , unde κKCl 0,1N= 1,289 Ω-1.m-1 la 25 °C
qKCl
Se citesc valorile de conductanţă q în mS (1 mS= 1 miliSiemens = 10-3

Siemens = 10-3 Ω-1) cu ajutorul conductometrului la fiecare soluţie. Se
transformă concentraţiile procentuale în concentraţii normale. Se calculează
conductibilităţile specifice (κ) şi echivalente (λ) la fiecare soluţie după formulele
cunoscute:
κ
κ = C' q , λ = = κV , unde c este conc. normală
c
Se calculează apoi concentraţiile milimolare pentru fiecare soluţie şi se
reprezintă grafic conductibilitatea echivalentă în funcţie de concentraţiile
milimolare. Se trasează două drepte printre cele mai multe puncte şi la
intersecţia lor se determină valoarea CMC. Se dă masa moleculară a
dodecilsulfatului de sodiu M = 288,4 g mol-1.
c [% m/V] c [mM]0 c [N] κ[Ω-1.m-1 ] λ [Ω-1.m-1 /N]
0,025
…
138
DETERMINAREA CMC A TWEENULUI PRIN METODA
STALAGMOMETRICĂ
Figura 48 Tween 40 (Polyoxyethylenesorbitan monopalmitate, Polyethylene

glycol sorbitan monopalmitate)
Polisorbaţii (Tweenurile) reprezintă o clasă a agenţilor de emulsionare

folosiţi la prepararea unor produse farmaceutice şi alimentare, în cosmetică
ajută la solubilizarea uleiurilor esenţiale în produsele pe bază de apă. Ca
aspect, sunt lichide uleioase, derivaţi din sorbitan (derivat al sorbitolului) cu
PEG (polietilenglicol) şi esterificaţi cu acizi graşi (Figura 48). Surfactanţii care
sunt esterii sorbitanului (fără PEG) cu acizi graşi posedă numele de Span.
Polysorbate 20 (Tween® 20 sau polyoxyethylene (20) sorbitan monolaurate)
Polysorbate 40 (Tween® 40 or polyoxyethylene (20) sorbitan monopalmitate)
Polysorbate 60 (Tween® 60 or polyoxyethylene (20) sorbitan monostearate)
Polysorbate 80 (Tween® 80 or polyoxyethylene (20) sorbitan monooleate)
Numărul 20 după partea de polioxietilenă se referă la numărul total de
grupări oxietilenice -(CH2CH2O)- din moleculă. Numărul care este după partea
de polisorbat se referă la tipul de acid gras care este legat la partea de
polioxietilen- sorbitan. Monolauratul este indicat de 20, monopalmitatul cu 40,
monostearatul cu 60 şi monooleatul cu 80. Aceeaşi numerotare este valabilă şi
pentru Spanuri (Span 20, Span 40, Span 60 and Span 80).
Span 20 (Sorbitan monolaurate), Span 40 (Sorbitan monopalmitate),
Span 60 (Sorbitan monostearate), Span 65 (Sorbitan tristearate), Span 80
(Sorbitan monooleate).
Tweenurile şi Spanurile sunt surfactanţi neionici.
139
Materiale şi aparatură:
Soluţie 2% Tween 80, apă distilată, stalagmometru, cristalizor, pipete,
pahare Berzelius sau Erlenmeyer
Mod de utilizare a stalagmometrului: Se spală bine stalagmometrul cu
apă de la robinet, apoi cu amestec sulfocromic, din nou cu apă de la robinet,
apoi cu apă distilată şi în final cu alcool pentru a se usca. În mod asemănător
se pregăteşte şi vasul de culegere a lichidului (un cristalizor). După fixarea
stalagmometrului în clema stativului, se face umplerea cu lichidul din
cristalizor, aspirând cu un tub de cauciuc fixat la partea superioară. Aspirarea
se face foarte încet pentru a evita introducerea de bule de aer, până ce
lichidul ajunge în dreptul reperului superior. Capătul plat se menţine imersat în
lichidul din cristalizor pe tot timpul aspirării. Se lasă lichidul să se scurgă şi se
începe numărarea picăturilor ce se desprind de pe suprafaţa plană a
capilarului, până ce nivelul lichidului ajunge în dreptul celui de-al dolea reper.
Numărarea picăturilor se face de trei, patru ori, atât pentru lichidul de cercetat
cât şi pentru lichidul etalon, în calcul luându-se media aritmetică a valorilor
găsite.
Mod de lucru: Din soluţia stoc de Tween 80 2% se prepară câte 20 mL
de soluţie apoasă cu concentraţiile: 0,0125; 0,025; 0,05; 0,10; 0,20; 0,30;
0,40; 0,50 şi 1,00 % m/V. Se numără cu stalagmometrul picăturile
corespunzătoare volumului de referinţă pentru fiecare soluţie şi pentru apa
distilată (soluţie etalon). Se determină tensiunea superficială pentru fiecare
soluţie după formula cunoscută.
Se poate considera că pentru aceste concentraţii mici densităţile sunt
egale cu ale apei. Se calculează apoi concentraţiile molare pentru fiecare soluţie
şi se reprezintă grafic σ exprimată în N/m în funcţie de concentraţiile molare. Se
trasează două drepte prin cele mai multe puncte şi la intersecţia lor se
determină valoarea CMC. Pentru a obţine valorile tensiunii superficiale în N/m
se ia tensiunea superficială a apei (lichidul de referinţă) σa = 0,072 N/m la 25°C.
Se dă masa moleculară a Tweenului 80 M = 1310 g/mol.
c [% m/V] c [M] n n0 σ 103 [N/m]
0,0125
…
140
XIX. MĂSURĂTORI CONDUCTOMETRICE
Proprietatea unui corp de a conduce curentul electric poate fi exprimată

cantitativ prin mărimea numită conductibilitate electrică sau prin inversul ei,
rezistenţa electrică. Unitatea de măsură a rezistenţei electrice este ohmul (Ω), a
conductanţei electrice, ohmul reciproc sau Siemens (Ω-1, S).
Ohmul se defineşte ca rezistenţa unui conductor care permite trecerea
unui curent de 1 A sub o diferenţă de potenţial de 1 V.
Dacă se notează cu R rezistenţa, cu l lungimea şi cu s secţiunea
conductorului se poate scrie:
l
R=ρ
s
unde ρ = rezistivitatea şi depinde de natura conductorului.
Inversul rezistenţei 1/R este conductanţa q:
1 s 1 s
q= ⋅ iar = κ , deci: q = κ
ρ l ρ l
unde κ este conductibilitatea specifică sau conductivitatea şi reprezintă
conductibilitatea unui conductor de 1 m lungime şi 1 m2 secţiune, adică
valoarea lui q pentru s = 1 m2 şi l = 1 m. Rezistivitatea ρ se exprimă în Ω.m iar
conductivitatea κ în Ω-1.m-1.
În electrochimie se foloseşte mai des o mărime care se referă la un
kechivalent gram de substanţă: conductibilitatea echivalentă λ, prin care se
înţelege conductibilitatea unei soluţii de electrolit având grosimea (distanţa
dintre electrozi) de 1 m şi secţiunea atât de mare încât să cuprindă un
echivalent - kgram de substanţă.
κ
λ= = κV
c
unde V este diluţia, adică volumul în litri în care se află un echivalent - kgram de
substanţă, iar c este concentraţia normală a electrolitului.
Analog se exprimă şi conductibilitatea molară, c reprezentând
concentraţia molară. Conductibilitatea molară este egală cu cea echivalentă la
electroliţii monovalenţi (de tip 1:1), cum ar fi NaCl.
141
Determinarea experimentală a conductanţei la electroliţi
Pentru măsurarea conductanţei unor soluţii de electrolit în practică se
folosesc conductometrele.
Pentru măsurarea conductanţei, electrolitul se introduce într-un vas de
sticlă (sau alt material izolat), numit vas de conductibilitate. Electrozii se
confecţionează de obicei din plăci de platină puse faţă în faţă şi acoperite cu
negru de platină pentru a le mări suprafaţa şi a micşora efectul polarizării.
Conductibilitatea măsurată a electrolitului depinde nu numai de natura lui
ci şi de secţiunea şi de distanţa reciprocă a electrozilor, de foma geometrică a
vasului de conductibilitate. În principiu, conductivitatea respectiv rezistenţa
lichidului s-ar putea calcula din dimensiunile vasului de conductibilitate, acest
calcul este însă dificil şi nici nu este necesar.
Modul de lucru:
a. Calibrarea aparatului: Se conectează aparatul la reţea şi se pune în
funcţiune. Se apasă butonul “Calibration” şi se potriveşte poziţia acului cu
semnul roşu la capătul din dreapta al scalei.
b. Măsurarea: Se imersează electrodul în soluţia de măsurat având grijă
ca toate cele trei inele de platină platinate să fie sub nivelul lichidului. Se mută
treptat selectorul de domeniu “Range” la domeniul de măsurare potrivit, până ce
acul aparatului deviază cel puţin până la o treime din lungimea totală a scalei.
Se citeşte poziţia acului care indică direct valoarea conductanţei soluţiei (q).
Selectorul de domenii are 12 poziţii, conductanţele corespunzătoare fiind
multipli sau submultipli ai cifrelor 5 respectiv 15. Totodată, aparatul are două
scale având tocmai aceste două limite de măsurare (5, 15). Citirea poziţiei
acului se va face pe scala corespunzătoare domeniului de măsurare, lungimea
scalei echivalându-se cu valoarea numerică a domeniului (ex. alegerea
domeniului “Range” = 150 µS înseamnă că citirea se va efectua pe scala de 15,
această valoare echivalându-se cu 150 µS, şi deci poziţia citită a acului se
înmulţeşte cu 10). Se obţine în acest mod conductanţa soluţiei din vas.
Conductanţa măsurată în vasul de conductibilitate este proporţională cu
conductivitatea soluţiei (conductibilitatea specifică):
κ = C' q
142
unde C’ este un coeficient care depinde de caracteristicile vasului şi care se
numeşte constanta vasului de măsurare.
Valoarea ei se poate calcula măsurând conductibilitatea unui lichid a
cărui conductivitate este exact cunoscută, de exemplu soluţia de KCl.
Conductivitatea soluţiilor de KCl în diferite concentraţii şi la diferite
temperaturi (Ω-1.m-1) este redată în Tabel 4:
Tabel 4 Conductivitatea soluţiilor de KCl
3
KCl (kmol/m ) 0 ºC 18 ºC 20 ºC 25 ºC
1,00 6,543 9,820 10,202 11,173
0,10 0,715 1,119 1,167 1,289
0,01 0,0775 0,122 0,127 0,141
Cunoscând q şi κ pentru soluţia etalon obţinem constanta vasului:

κ KCl
C' =
qKCl
Solvenţii contribuie şi ei în mică măsură la valoarea conductibilităţii,
motiv pentru care conductibilitatea soluţiilor de electroliţi determinată
experimental se compune din două părţi: conductibilitatea determinată de
electrolitul dizolvat şi conductibilitatea solventului (apa).
κ = κsubst. + κapă
În cazul unor determinări exacte, conductibilitatea solventului trebuie
scăzută din valoarea măsurată. Ca influenţa apei să fie cât mai mică la
determinările experimentale se utilizează apa bidistilată (κ = 0,5 - 1,0.10-6 Ω-1.m-1).

DETERMINAREA CONSTANTEI DE DISOCIERE A ELECTROLIŢILOR
SLABI
În cazul electroliţilor slabi, din conductibilitatea echivalentă poate fi
calculată constanta de disociere făcând uz de legea diluţiei al lui Ostwald
care se exprimă matematic prin relaţia:
λ2 λ2 .c
Ka = sau K a =
λ∞ (λ∞ − λ )V λ∞ (λ∞ − λ )
143
unde Ka este constanta de disociere, λ conductibilitatea echivalentă la diluţia V
sau la concentraţia normală c şi λ∞ conductibilitatea echivalentă la diluţie
infinită.
Conductibilitatea echivalentă limită a electroliţilor slabi, experimental nu
se poate determina direct, deoarece nici în diluţiile cele mai mari (practic
măsurabile) disocierea nu este totală. După Ostwald, conductibilitatea
echivalentă limită a acizilor organici cu mase molare relativ mari este în funcţie
de numărul atomilor existenţi în moleculă (n) şi aproximativ independentă de
natura şi aşezarea lor reciprocă. Valoarea lui λ∞ a acizilor monobazici cu n
atomi în moleculă la temperatura de 25 ºC este:
n 8 11 12 15 18 22 25 30
λ∞ 38,1 37,7 37,6 37,3 37,1 36,9 36,8 36,7
În scopul determinării constantei de disociere Ka, este indicat ca

conductibilitatea echivalentă să se măsoare la diferite diluţii şi să se calculeze
Ka pentru fiecare diluţie, pe de o parte pentru a demonstra independenţa de
concentraţie iar pe de altă parte pentru obţinerea prin calcularea valorii medii a
unui rezultat cât mai precis.
Măsurătorile conductometrice se utilizează şi în cazul studiului influenţei
substituenţilor asupra comportării moleculei, în special în cazul acizilor organici.
Dacă am ales de exemplu acidul acetic drept obiect de studiu,
determinând pe rând constantele de disociere a substanţei de bază
(CH3COOH) şi a acizilor substituiţi cu halogeni (ClCH2COOH, Cl2CHCOOH,
Cl3CCOOH) se observă o variaţie a acestei constante. Această variaţie dă o
informaţie cantitativă despre efectul inductiv al substituenţilor. Deoarece
atomii de halogen sunt substituenţi atrăgător de electroni, slăbesc legătura O-H
din gruparea carboxilică mărind astfel disociabilitatea protonului, respectiv tăria
acidului.
Acest efect creşte paralel cu creşterea numărului atomilor de halogen
introduşi în molecula acidului, tăria ultimului apropiindu-se de limita electroliţilor
tari.
144
În cazul electroliţilor tari, legea diluţiei a lui Ostwald nu este valabilă ceea
ce se observă şi din variaţia pronunţată a constantei de disociere a acestor
electroliţi în funcţie de concentraţie. Ultima valoare trebuie interpretată cu
rezerve, doar cu caracter orientativ.

Conductometru, pipete, pahare Berzelius
Sol. KCl 0,1N, sol. de CH3COOH 0,1N şi derivaţii lui halogenaţi 0,1N.
Modul de lucru:
Se procedează în prima fază la calibrarea aparatului, apoi la
determinările propriu-zise. Prima dată se determină constanta vasului de
conductibilitate (C’) cu ajutorul unei soluţii etalon (ex. KCl 0,1N). După curăţare
prealabilă, vasul de conductibilitate se umple cu atâta soluţie de KCl 0,1N, încât
nivelul ei să depăşească toate cele trei inele ale electrodului (aprox. 50 mL). Se
citeşte conductanţa de pe scala adecvată, şi se determină constanta vasului de
conductibilitate. Se spală din nou vasul, respectiv electrodul şi se umple cu acid
acetic 0,1N, se citeşte conductanţa acestuia. Se aruncă jumătate din volumul
soluţiei şi se completează cu acelaşi volum de apă distilată, obţinându-se astfel
o soluţie de 0,05N şi se citeşte conductanţa acestuia. Operaţia se repetă cu
soluţii de 0,025N şi 0,0125N. Se procedează la fel şi în cazul soluţiilor de acid
cloracetic şi tricloracetic.
Din conductanţele citite şi constanta vasului obţinem conductivităţile
soluţiilor, apoi ştiind concentraţiile normale, conductibilităţile echivalente pot fi
calculate, iar cu ajutorul legii diluţiei lui Ostwald obţinem constanta de disociere
pentru fiecare substanţă.
λ2 .c
Ka =
λ∞ (λ∞ − λ )
Rezultatele se trec într-un tabel de forma:

c C’ q κ λ Ka Ka
Subst.
(N) (m-1) (Ω-1) -1 -1
(Ω m ) (Ω -1 2
m kval -1
) (kmol/m 3
) (kmol/m 3
)
145
DETERMINAREA PRODUSULUI DE SOLUBILITATE A ASPIRINEI
Solubilitatea acidului acetilsalicilic nu poate fi determinată direct din

cauza valorii mici a acestuia. Utilizând conductibiliatea soluţiei de acid
acetilsalicilic şi o metodă grafică de calcul se poate determina concentraţia de
saturaţie respectiv produsul de solubilitate a acidului acetilsalicilic.

Conductometru, pahar Berzelius, pipete cu bulă, cilindru gradat
Soluţie KCl 0,1N, Soluţie stoc de acid acetilsalicilic 0,01M.
Modul de lucru:
Se prepară pe rând în paharul Berzelius 5 diluţii cu apă distilată, din
soluţia stoc de aspirină 0,01M, cu concentraţii aproximative 0,001M, 0,002M,
0,003M, 0,004M, 0,005M (50 mL volum total). Se măsoară pentru fiecare
conductanţa în modul descris în lucrarea anterioară şi se calculează
conductibilitatea specifică κ = C’ ⋅ q.
În acelaşi timp se măsoară conductanţa pentru o soluţie saturată de acid
acetilsalicilic (se măsoară conductanţa soluţiei supernatante), diluând de 10X
soluţia saturată (volum total 50 mL).
Reprezentând grafic funcţia logκ = f(logC) (Figura 49), prin interpolare se
determină valoarea corespunzătoare logaritmului concentraţiei soluţiei saturate
diluate logCx din care se calculează apoi Cx, respectiv Cs = diluţia * Cx,
solubilitatea respectiv produsul de solubilitate a acidului acetilsalicilic (Ps = Cs2).
lgκ
lgκs
lgCs lgC
Figura 49
146
BIBLIOGRAFIE
1. Suciu Gabriela, Tőkés B - Chimie fizică. Termodinamică chimică,

Litografiat UMF Tg.Mureş, 1994
2. Suciu Gabriela - Chimie fizică. Cinetica chimică, Litografiat UMF
Tg.Mureş, 1994
3. Suciu Gabriela - Chimie fizică. Structura atomului, Litografiat UMF
Tg.Mureş, 2000
4. Suciu Gabriela - Chimie fizică. Structura moleculei, Litografiat UMF
Tg.Mureş, 2001
5. Suciu Gabriela – Electrochimie, Litografiat UMF Tg.Mureş, 2004
6. Atkins PW - Tratat de chimie fizică, Ed.Tehnică, Bucureşti, 1996
7. Tőkés B - Fizikai kémia gyógyszerészeknek, orvosoknak és
biológusoknak, Mentor Kiadó, Marosvásarhely, 2001
8. Emil Făgărăşan, Silvia Imre - Chimie fizică experimentală, Editura
Medicală Universitară „IULIU HAŢIEGANU” Cluj-Napoca, 2005
9. Tőkés B, Suciu Gabriela, Muntean Daniela, Donáth- Nagy Gabriella -
Lucrări practice de Chimie Fizică, Litografiat UMF Tg.Mureş, 2004
10. Tőkés B, Donáth- Nagy Gabriella - Lucrări practice de Chimie Fizică. II.
Sisteme heterogen disperse, Litografiat UMF Tg.Mureş, 2006
11. ***Farmacopeeia Română ediţia X (FRX)
147
ANEXE
ANEXA 1.
Tabelul valorilor constantelor fizico-chimice frecvent utilizate
Constanta Valoarea constantei

Acceleraţia gravitaţională
g = 981 cm.s-1 = 9,81 m.s-1
Sarcina elementară e = 1,602.10-19 C
Electron-volt 1eV = 1,602.10-12 erg = 1,602.10-19 J
Numărul lui Avogadro N = 6,023.1026 molec/kmol
Constanta lui Faraday F = 9,648.107 C/kval
Constanta universală a R = 8,314 J/mol.K = 0,082 L.atm/mol.K =

gazelor = 1,987 cal/mol.K = 82,057 cm3.atm/mol.K
Volumul molar al unui gaz V0 = 22,414 m3/kmol
perfect
1L.atm = 1,013.10-9 erg = 1.013.102 J = 24,218
Litru-atmosferă
cal
Constanta lui Boltzmann k = 1,380.10-16 erg/K = 1,380.10-23 J/K
Coeficientul de
lnx = 2,303 lgx
transformare a logaritmului
natural în logaritm zecimal
Constanta lui Rydberg R = 1,097.107 m-1
Unitate de masă atomică u = 1,660.10-27 kg
Viteza luminii în vid c = 2,998.108 m.s-1
148
ANEXA 2.
Tabelul unităţilor de măsură ale celor mai importante mărimi în SI,

respectiv în sistemele cele mai răspândite şi coeficienţii de transformare
Unit. de măsură în
sistemul Coef. de
Sim
Denumirea mărimii Cel mai transforma
-bol
Internaţional re
răsp.
A Lucrul efectuat de sistem J/kmol L.atm/mol 1,013.105
C Concentraţia molară kmol/m3 mol/L 1
C Capacitatea calorică J/kmol.grad cal/mol.grad 4,187.103
d Densitatea kg/m3 g/cm3 1.103
E Energia J erg 1.10-7
Tensiunea
E V V 1
electromotoare
e Potenţialul de electrod V V 1
F Energia liberă J/kmol kcal/mol 4,187.106
F Forţa N dină 1.10-5
H Entalpia J/kmol kcal/mol 4,187.106
l Lungimea m cm 1.10-2
m Masa kg g 1.10-3
n Indicele de refracţie - - -
kg1/ 4 m 3 g1/ 4 cm 3
P Parachorul 1/ 2 1/ 2
1,779.10-4
sec kmol sec mol
p Presiunea N/m2 mmcolHg 1,333.102
149
atm 1,013.105
Q, q Căldura J cal 4,187
RM Refracţia molară m3/kmol cm3/mol 1.10-3
R Rezistenţa ohm ohm 1
r Raza atomică m Å 1.10-10
S Entropia J/grad.mol cal/grad.mol 4,187.103
U Energia internă J/kmol kcal/mol 4,187.106
u Mobilitatea m2/V.sec cm2/V.sec 1.10-4
v Viteza de deplasare m/sec cm/sec 1.10-2
L/mol 1
v Diluţia m3/kmol
cm3/mol 1.10-3
3
L 1.10-3
V Volumul m
mL (cm3) 1.10-6
α Polarizabilitatea m3 cm3 1.10-6
η Vâscozitatea N.sec/m2 p 1.10-1
κ Conductivitatea ohm-1.m-1 ohm-1.cm-1 1.102
Conductibilitatea ohm-1.m2/ ohm-1.cm2/

λ 1.10-1
echivalentă /echivkg /echivg
λ Lungimea de undă m nm 1.10-9
sec.A.m
µ Momentul dipolar D 3,34.10-30
(C.m)
σ Tensiunea superficială N/m dină/cm 1.10-3
150
ANEXA 3.
Masele atomice ale elementelor celor mai frecvente (12C = 12,0000)
Masa
Elementul Simbolul Nr. de ordine
atomică
Aluminiu Al 13 26,98
Argint Ag 47 107,87
Arsen As 33 74,92
Aur Au 79 196,97
Azot N 7 14,01
Bariu Ba 56 137,34
Beriliu Be 4 9,01
Bismut Bi 83 208,98
Bor B 5 10,81
Brom Br 35 79,91
Cadmiu Cd 48 112.40
Calciu Ca 20 40,08
Carbon C 6 12,01
Ceriu Ce 58 140,12
Cesiu Cs 55 132,91
Clor Cl 17 35,45
Cobalt Co 27 58,93
Crom Cr 24 51,94
Cupru Cu 29 63,54
Fier Fe 26 55,85
Fluor F 9 19,00
Fosfor P 15 30,97
Heliu He 2 4,00
Hidrogen H 1 1,008
Iod I 53 126,90
151
Litiu Li 3 6,94
Magneziu Mg 12 24,31
Mangan Mn 25 54,94
Mercur Hg 80 200,59
Molibden Mo 42 95,94
Nichel Ni 28 58,71
Oxigen O 8 16,00
Paladiu Pd 46 106,40
Platină Pt 78 195,09
Plumb Pb 82 207,19
Potasiu K 19 39,10
Radiu Ra 88 226,05
Radon Rn 86 222,00
Seleniu Se 34 78,96
Siliciu Si 14 28,07
Sodiu Na 11 22,99
Staniu Sn 50 118,69
Stibiu (Antimoniu) Sb 51 121,75
Stronţiu Sr 38 87,62
Sulf S 16 32,06
Telur Te 52 127,6
Titan Ti 22 47,90
Toriu Th 90 232,04
Uraniu U 92 238,03
Vanadiu V 23 50,94
Wolfram W 74 183,85
Zinc Zn 30 65,37
152
ANEXA 4.
CONSTANTE ŞI EXPONENŢI DE ACIDITATE (în apă la 298 K)
Compuşi anorganici
Substanţa Ka pKa
HBrO/BrO- 2,5.10-9 8,6
HCN/CN- 6,0.10-10 9,2
H2CO3/HCO3- 1,3.10-4 3,9
HCO3-/CO32- 5,0.10-11 10,3
HClO/ClO- 3,2.10-8 7,5
- -4
HF/F 6,6.10 3,2
HIO3/IO3- 1,6.10-1 0,8
NH4+/NH3 5,7.10-10 9,2
Compuşi organici
Substanţa Ka pKa
HCOOH/HCOO- 1,6.10-4 3,8
CH3COOH/CH3COO- 1,8.10-5 4,7
ClCH2COOH/ClCH2COO- 1,3.10-3 2,9
- -2
Cl2CHCOOH/Cl2CHCOO 5,0.10 1,3
CH3OH/CH3O- 3,2.10-16 15,5
C6H5COOH/C6H5COO- 2,0.10-4 4,7
C6H5OH/C6H5O- 1,2.10-10 9,9
CH3NH3+/CH3NH2 2,3.10-11 10,6
C6H5NH3+/C6H5NH2 2,5.10-5 4,6
153
ANEXA 5.
Produsele de solubilitate ale unor substanţe greu solubile (t = 20 °C)
Compus PS Compus Ps
AgOH 1,95.10-3 Fe(OH)3 2,51.10-39
Ag2CrO4 1,12.10-12 FeS 1,51.10-19
Ag2CO3 8,13.10-12 Hg2Cl2 1,32.10-18
AgCl 1,77.10-10 Mg(OH)2 1,82.10-11
AgBr 4,95.10-13 MgCO3 1,00.10-5
AgI 8,32.10-17 MgF2 7,08.10-9
Ag2SO4 1,58.10-5 Mn(OH)2 1,91.10-13
BaCrO4 3,17.10-10 MnS 2,50.10-13
BaSO4 1,3.10-10 NiS 3,16.10-19
CaCO3 3,80.10-9 Pb(OH)2 8,13.10-17
Ca(OH)2 1,30.10-6 PbSO4 1,66.10-8
CaSO4 2,40.10-5 PbCrO4 1,78.10-14
CaF2 3,39.10-11 PbCl2 1,62.10-5
CdS 3,64.10-29 PbI2 6,46.10-9
Cu(OH)2 3,16.10-20 SrSO4 2,51.10-7
CuS 6,31.10-37 ZnCO3 3,45.10-6
Fe(OH)2 7,94.10-16 ZnS 2,5.10-22
154

Indrumator Practic Chimie Fizica

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Indrumator Practic Chimie Fizica

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

ISBN: 978-973-169-199-2

Donáth-Nagy Gabriella • Vancea Szende • Silvia Imre Chimie ﬁzică practică

Donáth-Nagy Gabriella, Vancea

University Press, Târgu Mureş

Editura University Press- Târgu Mureş

Chimia fizică are ca scop lărgirea sferei de cunoştinţe chimice şi fizice,

Ca în orice activitate de laborator, pentru bunul mers al lucrărilor practice

Grafice, calcule numerice, linearitate şi regresie, interpolarea grafică

Dacă o mărime oarecare a fost măsurată în diferite condiţii (ex.

Figura 1 Curba de calibrare

Pentru a verifica dacă modelul matematic se potriveşte cu perechile de

Figura 2 Interpolarea grafică

Figura 3 Forma logaritmată a ecuaţiei

La reprezentarea grafică a logaritmilor mărimilor subunitare trebuie avut

α = anti log 3,38 = 0,0024

Multe procese chimice sunt însoţite de absorbţia sau degajarea unor

Figura 4 Schema unui calorimetru

O determinare calorimetrică include trei perioade de măsurare:

Ca şi aplicaţii ale metodei calorimetrice se pot enumera determinarea entalpiei

LUCRAREA PRACTICĂ NR. 1

Materiale şi substanţe necesare:

Figura 5 Variaţia temperaturii în timp

Dacă în primele 10 minute temperatura nu este constantă, prin punctele

LUCRAREA PRACTICĂ NR. 2

Materiale şi substanţe necesare:

Se cântăresc 7 g Na2CO3. 10 H2O la balanţă digitală pe o cartelă de

Echilibrele heterogene cele mai simple se stabilesc între fazele

Figura 6 Curbele de răcire ale amestecurilor de camfor-acid benzoic

Compoziţie (moleculară % sau masă %)

Figura 7 Diagrama de fază al unui amestec binar

Domeniul de deasupra curbelor TA-e şi e-TB corespunde stării lichide, iar

LUCRAREA PRACTICĂ NR. 3

Materiale şi substanţe necesare:

Dacă o substanţă este dizolvată simultan în doi solvenţi nemiscibili, în

unde Corganic reprezintă concentraţia substanţei dizolvate în solventul hidrofob,

LUCRAREA PRACTICĂ NR. 4

Pentru a demonstra independenţa coeficientului P de concentraţia

formează un complex solubil în apă după ecuaţia: I2 + I- I3-.

Materiale şi substanţe necesare:

apare raportul concentraţiilor care sunt, evident, direct proporţionale cu

Nr. Cantitatea Volum (mL) Coef.

Bazele de unguente (Cera alba, Cera flava, Paraffinum solidum,

LUCRAREA PRACTICĂ NR. 5

Punct de topire: Prin punct de topire se înţelege temperatura la care o

Materiale şi substanţe necesare: capilare, diferite baze de unguente şi

LUCRAREA PRACTICĂ NR. 6

Punct de solidificare: Prin punct de solidificare sau punct de congelare

Materiale şi substanţe necesare: diferite baze de unguente şi de

Dispozitiv: Aparat Zsukov (Figura 8 - a) - determinarea se efectuează

Mod de lucru: Substanţa lichidă sau substanţa solidă topită la o

Punct de picurare: Prin punct de picurare se înţelege temperatura la

Materiale şi substanţe necesare: diferite baze de unguente şi de

Dispozitiv: Aparat Ubbelohde (Figura 9) - rezervorul unei termometru de

Figura 9 Aparat Ubbelohde

Temperaturile de congelare şi de fierbere ale soluţiilor diferă întotdeauna

Tabel 1 Constante crioscopice şi ebulioscopice

LUCRAREA PRACTICĂ NR. 8

Materiale şi substanţe necesare:

Figura 10 Schema unui crioscop

În urma „însămânţării“ se porneşte procedeul de cristalizare, iar căldura

LUCRAREA PRACTICĂ NR. 9

Unele membrane permit trecerea moleculelor de solvent, dar nu şi a

π teoretic = i.R.T .CM

este aproximativ egală cu cea molală: C m ≅ C M .