INDICATORI DE

FIABILITATE AI
ELEMENTELOR ŞI
SISTEMELOR
 Fiabilitatea se exprima din punct de vedere
calitativ şi cantitativ.

 Din punct de vedere calitativ, fiabilitatea

este aptitudinea unui produs de aşi îndeplini
funcţia specificată în condiţii date şi pe
parcursul unei durate impuse.
 Din punct de vedere cantitativ, fiabilitatea
unui produs reprezintă probabilitatea
îndeplinirii funcfiei impuse pe o durată dată
şi în condiţii specificate de funcţionare.
 Din cele două definiţii menţionate rezultă:
 fiabilitatea este o caracteristică a unui produs,
care poate fi determinată şi caracterizată ca
şi celelalte caracteristici tehnice (greutate,
putere, turaţie):
 fiabilitatea este o probabilitate care se
determină pe baza teoremei probabilităţilor
şi statisticii matematice, avînd valori cuprinse
între 0 şi 1;
 fiabilitaea presupune definirea exactă a
funcţiei pe care trebuie să o realizeze
produsul şi respectiv definirea
corespunzătoare a stării de nefuncţioiiare (de
defect);
 fiabilitatea presupune o durată de bună
funcţionare exprimată în unităţi de timp (ore,
zile, etc.) sau cicluri de funcţionare ;
 fiabilitatea presupune definirea condiţiilor de
exploatare pentru care a fosi conceput
produsul tehnic.
 Fiabilitatea unui produs sau dispozitiv se
prezintă sub formă de:
 fiabilitatea provizională, care este predeterminată
prin calcul în etapa de proiectare a produsului;
 fiabilitatea experimentală, care se obţine prin
încercări de fiabilitate pe standuri speciale din
laborator, rezultatele obţinîndu-se prin
observare sau extrapolare;
 -fiabilitatea operaţională (în exploatare), care
este determinată pe baza prelucrării
informaţiilor din exploatare;
 -fiabilitatea nominală, care este indicată în
documentaţia tehnică (standarde, norme,
carte tehnică);
 fiabilitatea intrinsecă care se determină pe
baza legăturilor între solicitarea aplicată
procesului şi rezistenţa acestuia la
solicitare;
 fiabilitatea extrinsecă, care se determină pe
baza prelucrării datelor - eşantionate sau pe
baza indicatorilor de fiabilitate.
 Teoria fiabilităţii impune necesitatea
definirii şi noţiunii de defect.

 Defectul sau căderea reprezintă efectul

procesului de încetare a funcţiei unui
produs sau dispozitiv, sau întreruperea
abilităţii de a per forma funcţia cerută.
 Dispozitivul, conform STAS 8174 /1-77,
reprezintă orice element (componentă,
bloc, ansamblu, subansamblu) sau orice
sistem care poate fi considerat de sine
stătător şi care poate fi încercat individual.
 Acestea pot fi nereparabile sau reparabile,
având deci abilitatea de a restaura funcţia
prin operaţiuni de mentenanţă care
cuprind, detectarea defectului, localizarea
defectului, diagnosticarea, depanarea,
reparaţia.
 Pentru sistemele reparabile se defineşte
disponibilitatea ca fiind abilitatea unei entităţi
de a fi în stare de performare în condiţii date
şi pentru un interval de timp dat.
 Fiabilitatea nu este sinonimă cu siguranţa în
funcţionare care se referă la defecţiuni cu
consecinţe grave, legate de conceptul de
securitate.
 În cazul unor sisteme complexe, cum ar fi cel
al centralelor nucleare se defineşte
securitatea ca fiind abilitatea de a nu cauza
evenimente critice sau catastrofice.
 Clasificarea defectelor se face din
următoarele puncte de vedere:
După modul de manifestare a defectului
deosebim:
 defectul total, care determină încetarea
funcţionării dispozitivului;
 defectul de derivă, care presupune
funcţionarea în afara limitelor admisibile
 După perioada de apariţie întîlnim
următoarele defecte:
 defecte precoce (infantile), care apar imediat
după punerea în funcţiune;
 defecte de maturitate, care apar în timpul
exploatării normale;
 defecte de uzură (de bătrâneţe), care se
datoresc îmbătrâniri produsului.
 După viteza de apariţie întâlnim:
 defectul brusc ,care determină modificarea
bruscă a caracteristicilor;
 defectul progresiv, care presupune o
degradare lentă a caracteristicilor;
 După gradul de reducere a capacităţii de
funcţionare deosebim:

 defectul total, care presupune pierderea

totală a capacităţii de funcţionare;
 defectul parţial, rezultat prin defectarea de
derivă a unor componente;
 După durata defectării distingem:
 defectul temporar, care dispare fară
intervenţie externă;
 defectul intermitent, care apare şi dispare
fară intervenţie exterioară;
 defectul permanent, care odată apărut
rămîne definitiv
 După consecinţele defectării întâlnim:

 defecte critice, cu consecinţe grave şi

reclamaţii;
 defecte majore, cu consecinţe sesizabile şi
eventuale reclamaţii;
 defecte minore, greu sesizabile şi fară
reclamaţii;
 defecte secundare, nesesizabile sau
sesizabile de către specialişti
 După cauzalitatea producerii deosebim:

 defecte primare, care nu sînt provocate de

alte defecte;
 defecte secundare, care reprezintă
consecinţe ale altor defecte;
 După probabilitatea de apariţie
deosebim:

 defecte independente, la care probabilitatea

de apariţie nu este influenţată de alte defecte;
 defecte dependente, cu probabilitatea de
apariţie ce depinde de alte defecte.
 Fiabilitatea produselor şi dispozitivelor
are caracter dinamic pe întreaga perioadă
de exploatare.
 In general defectele se datorează unor
cauze accidentale, uzurii (îmbătrânirii) sau
suprasolicitării.
 În domeniul ingineriei electrice cele mai
dese defecte sunt întreruperile şi
scurtcircuitele.