UNIVERSITATEA SPIRU HARET

FACULTATEA: Psihologie – Pedagogie, Braşov

Masterat: Consiliere psihologică şi educaţională
Masterand: Marinescu Dumitrescu Ileana

TEHNICI DE COMUNICARE

DEFINIREA ŞI STRUCTURA COMUNICĂRII. MODELUL SHANNON-

WEAVER

Comunicarea reprezintă una din activităţile umane pe care fiecare dintre noi o
poate recunoaşte, însă puţini o pot defini satisfăcător. Comunicare este a vorbi cu
cineva, comunicare este şi televiziunea, răspândire de informaţii, coafura, critica
literară - şi lista poate continua la nesfârşit. John Fiske, în lucrarea sa „Introducere în
ştiinţele comunicării”, dă o definiţie generală a comunicării ca „interacţiune socială
prin intermediul mesajelor”.
A COMUNICA – a anunţa, a informa, a face cunoscut, a vesti, a semnala, a
spune, a înştiinţa, a fi în relaţie, a coresponda, a se adresa.
În relaţiile interumane este deosebit de important să descifrăm mecanismul
comunicării, structura intimă şi factorii care fac posibil acest mijloc de înţelegere
între oameni.
În orice model sunt prezente cel puţin patru elemente: sursa, mesajul, canalul
de comunicare, receptorul. Situaţiile concrete de comunicare şi modelele diferitor
autori pun în diferite situaţii speciale sursa şi receptorul, rolul lor poate fi
interschimbabil sau chiar identic, dar în structura comunicării prezenţa lor este
inevitabilă. Aceştia sunt partenerii comunicării, mesajul este conţinutul comunicării,
iar canalul de comunicare este vehiculul care duce mesajul de la sursă la receptor.

CANAL

SURSĂ MESAJ RECEPTOR

RR

Un prag mai înalt de complexitate a structurii comunicării este oferit de modelul

Shannon – Weaver prezentat ca punct de plecare fundamental în analiza structurii
comunicării. Simplitatea sa a dus la crearea multor derivate, iar natura sa lineară,
centrată asupra ideii de proces, i-a atras multe critici. Caracteristicile sale evidente,
simplitatea şi linearitatea, sunt clare, modelul fiind uşor de înţeles pentru oricine, la o
simplă privire.
 Sursa de transmiţător receptor destinaţie
informare

Sursa zgomotului

Modelul comunicării al lui Shannon- Weaver.

Shannon-Weaver au identificat trei niveluri ale problemelor apărute în studiul

comunicării.
Nivelul A Cu câtă acurateţe pot fi transmise simbolurile
(probleme tehnice) comunicării?
Nivelul B Cât de precis poartă simbolurile transmise înţelesurile
(probleme semantice) dorite?
Nivelul C Cât de eficient va influenţa conduita, în direcţia dorită,
(probleme legate de înţelesul recepţionat?
eficienţă)

Problemele de la nivelul a sunt cel mai simplu de înţeles, fiind exact acelea pe
care modelul îşi propusese să le explice iniţial.
Problema semantică este uşor de identificat, însă mult mai greu de rezolvat şi
se poate întinde de la înţelesurile cuvintelor până la înţelesul pe care îl poate avea o
ştire americană de televiziune pentru un rus. Shannon- Weaver consideră că înţelesul
este conţinut în mesaj: aşa se face că, îmbunătăţind codificarea, va creşte acurateţea
semantică. În acest sistem mai operează şi factori culturali, pe care modelul nu îi
specifică: înţelesul se găseşte cel puţin la fel de mult în cultură pe cât se regăseşte în
mesaj.
Problemele legate de eficienţă pot părea, la prima vedere, să implice faptul că
Shannon-Weaver văd comunicarea ca pe o manipulare sau propagandă: a a comunicat
eficient cu B atunci când B răspunde în modul dorit de A. cei doi sunt deschişi
criticilor, pe care le resping fără convingere, pretinzând că răspunsul estetic sau
emoţional la o operă de artă reprezintă un efect al comunicării.
Ei afirmă că cele trei niveluri nu sunt forte precise, ci interrelaţionale şi
interdependente, şi că modelul lor fiind destinat iniţial pentru nivelul A, funcţionează
în acelaşi mod şi pentru celelalte două niveluri. Ideea studierii comunicării la fiecare
dintre aceste niveluri are ca scop înţelegerea felului în care ne-am putea îmbunătăţi
acurateţea şi eficienţa procesului de comunicare.
Descrierea modelului Shannon-Weaver. Sursa reprezintă persoana care ia
decizia – ea decide ce mesaj să transmită, mai bine spus, selectează unul dintr-un set
de mesaje posibile. Acest mesaj selecţionat este apoi transformat de către
transmiţător într-un semnal care este transmis prin intermediul canalului la receptor.
Într-o conversaţie, gura este transmiţătorul, semnalul este unda sonoră care trece prin
canalul aer, iar urechea este receptorul. Într-o discuţie telefonică, canalul este cablul,
semnalul este curentul electric care circulă prin cablu, iar transmiţătorul şi receptorul
sunt aparatele telefonice.
 Anumite părţi ale modelului pot opera în mai multe feluri în acelaşi timp. În
ceea ce priveşte mesajul telefonic, de exemplu, gura transmite un semnal către
aparatul telefonic, care reprezintă la acel moment un receptor, dar care devine
instantaneu un transmiţător ce trimite un semnal în celălalt aparat, iar acesta, la rândul
său, îl recepţionează şi-l transmite prin aer, la ureche.
Zgomotul – ceva care se adaugă semnalului, pe traseul transmitere-receptare, şi
care nu este intenţionat de către sursă este singurul termen din acest model al cărui
înţeles nu este evident imediat. Zgomotul reprezintă preocuparea majoră a lui
Shannon-Weaver la nivelul A. conceptul de zgomot a fost extins pentru a semnifica
orice semnal recepţionat care nu a fost transmis de către sursă sau orice lucru care
face semnalul mai greu d decodificat cu precizie. Astfel, un scaun inconfortabil în
timpul lecturii poate fi o sursă de zgomot – pentru că nu receptăm mesajele numai
prin intermediul ochilor şi urechilor. Gândurile care sunt mai interesante decât
cuvintele profesorului reprezintă, de asemenea zgomot. Shannon şi Weaver admit că
acest concept de zgomot la nivelul A trebuie extins pentru a face faţă problemelor de
la nivelul B. ei fac distincţia între zgomotul semantic şi zgomotul mecanic, sugerând
că este necesară inserarea unui alt dreptunghi, etichetat drept „receptor semantic”,
între receptorul mecanic şi destinaţie. Zgomotul semantic este definit ca fiind orice
distorsionare a înţelesului care apare în procesul comunicării şi nu este intenţionată
de către sursă, dar care afectează receptarea mesajului la destinaţie.
Informaţia, la nivelul A, reprezintă o măsură a predictibilităţii semnalului,
adică numărul de posibilităţi deschise pentru emiţătorul semnalului. Un semnal este
forma fizică a unui mesaj – undele sonore în aer, undele luminoase, impulsurile
electrice, atingerile sau orice altceva. Putem avea un semnal care constă din două
semnale – un bec care clipeşte o dată sau de două ori. Informaţia conţinută de fiecare
dintre aceste semnale este identică – predictibilitate 50%. Acest lucru este valabil
indiferent de mesajul ataşat acestor semnale – o pâlpâire ar însemna „da”, două
pâlpâiri, „nu”.
Sistemele semantice nu sunt atât de precis definite precum sistemele de
semnale de la nivelul A; astfel, măsurarea numerică a informaţiei este mai dificilă.
Fără îndoială că o literă (adică o parte a sistemului de semnale de la nivelul A)
conţine cinci biţi de informaţie. (Întrebările sunt: dacă este în prima sau în cea de-a
doua jumătate a alfabetului, apoi în prima sau a doua jumătate a jumătăţii anterior
alese ş.a.m.d. Cinci întrebări, sau alegeri binare, ne vor permite să identificăm orice
literă din alfabet.) Există mari îndoieli la posibilitatea de a măsura semnificaţia în
acelaşi mod.
Strâns legat de „informaţie” este conceptul de redundanţă. Redundanţa
reprezintă ceea ce este predictibil sau convenţional într-un mesaj. Ea îndeplineşte
două tipuri de funcţii: tehnică bine definită de Shannon şi Weaver , iar cea de-a două
implică extinderea conceptelor lor înspre dimensiunea socială. Redundanţa ajută la
acurateţea decodării şi furnizează un instrument de control care ne abilitează să
identificăm erorile. Putem să identificăm o greşeală de pronunţie datorită redundanţei
limbajului. Într-un limbaj neredundant a schimba o literă înseamnă a schimba
cuvântul. Convenţia reprezintă o sursă majoră de redundanţă, ducând deci la o
decodare facilă. Redundanţa ajută la depăşirea inconvenientelor legate de canalele
prea „zgomotoase”. Obişnuim să repetăm pe litere cuvintele pe care vrem să le
comunicăm, atunci când vorbim la telefon şi avem o conexiune proastă;când vrem să
fim înţeleşi corect vom spune Ana pentru litera A, Sandu pentru litera S, ş.a.m.d.
Redundanţa crescută ajută la depăşirea unui mesaj entropic. Ştim că entropia
este opusul redundanţei. Ea constituie un obstacol al comunicării, pe când redundanţa
reprezintă un instrument de îmbunătăţire a comunicării. Un mesaj total neaşteptat sau
care reprezintă exact opusul a ceea ce se aştepta trebuie să fie spus de mai multe ori,
adesea în moduri diferite. Sau ar putea avea nevoie de o pregătire specială: „Acum
am o surpriză pentru voi, ceva la care nu vă aşteptaţi deloc…”.
Redundanţa mai serveşte la rezolvarea problemelor legate de audienţă. Dacă
dorim să atingem o audienţă largă, eterogenă, va trebui să gândim un mesaj cu un
grad mare de redundanţă. O audienţă redusă, omogenă,specializată, pe de altă parte,
ar putea fi expusă la un mesaj mai entropic. Astfel, arta populară este mai redundantă
decât cea „cultă”.
Alegerea canalului poate afecta nevoia de redundanţă din mesaj. Discursurile
trebuie să fie mai redundante decât scrisul, deoarece ascultătorul nu poate să-şi
introducă propria redundanţă, cum face cititorul, prin reluarea lecturii.
Comunicarea fatică este profund redundantă pentru că se preocupă de relaţiile
existente şi nu de furnizarea de informaţie nouă. Comportamentele şi cuvintele
convenţionale care apar în situaţii interpersonale, cum ar fi saluturile, reprezintă o
comunicare fatică, redundantă, care reafirmă şi întăreşte relaţiile sociale. Noi o
numim politeţe. Persoana politicoasă, care se implică în comunicarea fatică, este
centrată asupra audienţei sau a receptorului în acelaşi fel în care comunicatorul îşi
construieşte în discursul său redundanţa. Nu este o coincidenţă faptul că termenul
„convenţie” se referă atât la comportamentul persoanei politicoase, cât şi la stilul unui
artist. Subculturile adolescenţilor din societatea noastră sunt identificate prin tipul de
muzică pe care o ascultă sau paşii de dans pe care îi fac. Muzica sau dansul sunt
convenţionale: convenţiile împărtăşite îi leagă pe fani într-o subcultură. O altă formă
de muzică sau de dans sunt excluse în măsura în care deviază de la acele convenţii
acceptate. Ideea este că exact această utilizare a aspectelor convenţionale, redundante
ale muzicii sau dansului sunt cele care determină şi afirmă apartenenţa la grup.