Despre comunicare

Ca activitate umana, comunicarea este un proces continuu si dinamic: ea are la baza atitudini care sunt
intentionale si care implica ideea de schimb.
Modelul Shannon- Weaver
Descrierea modelului Shannon
Schema Shannon – Weaver prezinta traseul unui mesaj care, elaborat de o sursa, este codificat de un
transmitator sub forma unor semnale, ce parcurg un canal, pe traseul caruia se confrunta cu primejdia
distorsionarii lor ca urmare a interventiei unei surse de zgomot;
Meritul fundamental al schemei este ca ea ne ingaduie sa intelegem mai bine esenta oricarei
comunicari, de la transmiterea ereditara a caracterelor biologice, pana la discursul poetic, muzical sau
cinematografic;
C. Shannon a avut ideea de a stabili o relatie intre informatie si incertitudine, in sensul ca informatia
reduce incertitudinea;
Shannon s-a concentrat pe modelul tehnic, iar Weaver pe relatia dintre sursa si receptor;
Paradigma in care se incadreaza modelul Shannon
Paradigma semanticii si pragmaticii comunicationale;
Paradigma emitator-receptor.
Schema Shannon
Particularitatile modelului Shannon
Avantaje si dezavantaje
Avantaje:
Obtinerea unui mod rapid si necostisitor al transmiterii informatiei;
Accentul pus pe acuratetea, precizia, eficacitatea transmiterii informatiei;
Una dintre principalele surse in studiile comunicarii;
Transmiterea mesajului cu maximum de eficienta.
Dezavantaje:
Nu se pune accent pe contextul comunicational in care are loc comunicare si pe care acesta o poate
influenta;
Nu se aplica intr-o interactiune comunicationala ( nu este relevant caracterul dinamic si continuu al
relatiei de comunicare);
Este lineara ( eficinta in comunicarea persoana la persoana );
Nu a luat in considerare feed-back ul.
Concluzii:
Cei doi ingineri s-au axat pe imbunatatirea canalului de comunicare ( semnalul undelor telefonice ) ;
Teoria acestora este bazata pe reducerea pierderilor de informatii plecand de la diagrama
Shannon a fost interesat de calitatea mesajului si nu de valoarea semantica a acestuia sau efectul
mesajului asupra receptorului;
Este o teorie a informatiei generala, fundamentala si aplicabila in mai multe situatii.
In modelul propus de Shannon si Weaver observam ca actul de comunicare este identificat cu
informatia, iar informatia, cu transmisia de semnale;
Comunicarea este vazuta ca proces linear, unidirectional;
Principala limita a modelului – nu exista feed-back (cel ce modifica atat mesajul cat si relatia
comunicationala in sine;
Nu exista, de asemenea, nici o referire la importanta contextului in care are loc comunicarea si care o
poate influenta.
Modelul Shannon
Va multumim!
Departamentul de Jurnalism si Stiinte ale Comunicarii
Anul III, Gr. I
SURSA
RECEPTOR
C.E. Shannon si W. Weaver pun bazele unui model de comunicare in anul 1949;
Inginerii erau angajati ai laboratoarelor Bell Telephone din New York si au cautat sa maximizeze eficienta
transmiterii semnalelor de telefon prin unde radio;
Demersul lor a dus la crearea unei teorii matematice a comunicarii;
Teoria a constituit "baza" in cercetarile stiintifice din domeniul comunicarii.
CANAL

Astăzi vorbim despre un om genial, Claude Shannon, una dintre cele mai strălucite minți ale secolului XX
și modelul matematic al comunicării propus de acesta în 1948, dezvoltat apoi alături de Warren Weaver
în 1949. Vedem ce spune acest model, care sunt elementele sale constitutive, și ce lămuriri aduce în
domeniul comunicării. În plus, aducem în discuție redundanța și entropia, două noțiuni pe care le
datorăm aceluiași Claude Shannon.
Ca materiale bibliografice, folosesc „Teoria Comunicării”1 de Vasile Tran și Irina Stănciugelu, respectiv
„Sociologia Comunicării”2 a Simonei Ștefănescu, plus câteva site-uri notate pe parcurs.
Conținut:
1. Ce spune teoria matematică a comunicațiilor
2. Elementele modelului matematic al comunicării
3. Ce reprezintă redundanța și entropia
4. Ce lămuriri aduce modelul matematic al comunicării
5. Două vorbe despre Claude Shannon

CE SPUNE TEORIA MATEMATICĂ A COMUNICAȚIILOR SAU MODELUL MATEMATIC AL COMUNICĂRII?

Shannon era matematician și electronist, iar modelul matematic al comunicării, invariabil, se va lega de
aceste domenii de expertiză. Până la Shannon, comunicarea, înțeleasă ca actul prin care o persoană
afectează comportamentul ori dispoziția altei persoane, pornea de la emițător (să ne amintim
de formula lui Lasswell), mesajul și semnalul nu erau delimitate, nu se spunea nimic de bruiaj și nici nu
se vorbea de entropie sau redundanță informațională. Dar toate acestea aveau să se schimbe odată cu
publicarea modelului matematic al comunicării.
Conform modelului Shannon și Weaver, „a comunica înseamnă a transmite un semnal (…) care este
primit”3. Iar decizia de a trimite sau nu un mesaj, ori de a alege dintr-o varietate de mesaje, revine
sursei.
afișează
Modelul matematic al comunicării
Sursa: Tran, Vasile și Stănciugelu, Irina, op.cit., p.41
Emițătorul transformă mesajul în semnal, și îl transmite, printr-un canal, către receptor. Acesta îl
recepționează (integral sau nu, întrucât vom vedea că poate interveni bruiajul), are loc decodarea (din
semnal în mesaj), iar mesajul ajunge la destinatar. Cu cât se pot transmite mai multe mesaje de la sursă
către destinatar, folosind același canal, dar fără a altera mesajul primit, discutăm despre succesul
comunicării.

ELEMENTELE MODELULUI MATEMATIC AL COMUNICĂRII

Sursa – este factorul de decizie. Sursa își asumă comunicarea, discutând în acest caz despre o
comunicare intenționată.
Emițătorul (sau transmițător) – transformă mesajul în semnale, adaptându-l canalului de comunicare.
Canalul – reprezintă mijlocul fizic prin care se transmit semnalele. Cel mai simplu, vă imaginați un cablu
telefonic sau de rețea. Dar tot un canal de comunicare reprezintă undele acustice sau luminoase.
Bruiajul – afectează comunicarea, obturând total sau parțial canalul de comunicare. Chiar transmiterea
mai multor mesaje simultan prin același canal, se poate constitui într-o sursă de bruiaj.
Receptorul (sau decodorul) – transformă semnalele acustice, luminoase sau binare în mesaje pentru a fi
înțelese de către destinatar. Receptorul, ca și emițătorul la rândul său, reprezintă mijloace de
comunicare fizice (asemeni canalului) al căror scop este să pregătească mesajul pentru transmitere /
recepție. Și există trei categorii de mijloace de comunicare fizice4:
mijloace prezentaționale: vocea, fața sau întreg corpul;
mijloace reprezentaționale (se bazează pe reprezentări): fotografii, desene, cărțile;
mijloace mecanice: televiziunea, telefonul, radioul sau teletextul de care vorbeam în articolul trecut.
Receptorul și emițătorul reprezintă tot odată punctele slabe în viziunea modelului matematic, întrucât
abaterile de la forma inițială a mesajului (datorate codării / decodării sau a bruiajului), nu pot fi sesizate
sau remediate.
Destinatarul – este cel îndreptățit să primească mesajul, punctul terminus al comunicării.

CE REPREZINTĂ REDUNDANȚA ȘI ENTROPIA?

Claude Shannon este, după cum spuneam și la început, cel care introduce conceptele de redundanță și
entropie informațională, concepte ce pot fi explicate foarte simplu prin predictibilitatea sau lipsa de
predictibilitate a informației.
Redundanța – poate fi definită drept ceea ce este predictibil sau convențional într-un mesaj. Când
spunem despre un mesaj că este redundant, înseamnă că el nu aduce nimic nou.
Entropia – este opusul redundanței, caracterizându-se printr-o predictibilitate scăzută și un nivel mare
de informației.

CE LĂMURIRI ADUCE MODELUL MATEMATIC AL COMUNICĂRII?

Cu ajutorul modelului Shannon & Weaver, se pot evalua care moduri de transmitere a informației sunt
cele mai eficiente, adică au un cost scăzut și o transmitere rapidă. Eventual, nu sunt influențate nici de
bruiaj.
Doi, modelul „a fost utilizat, prin analogie, în lingvistică și în cercetarea comportamentului”5, trăsături
identificare de Shannon & Weaver în comunicarea tehnologică, fiind extrapolate ulterior altor modele
de comunicare umană.

DOUĂ VORBE DESPRE CLAUDE SHANNON

Când stăm comozi în fața calculatoarelor, suntem tentați să considerăm cele mai multe lucruri din jurul
nostru ca fiind rezultatul unei evoluții firești (pe principiul: dacă n-ar fi fost, ar fi trebuit inventate), însă
fără câțiva oameni extraordinari și, din păcate, prea puțin cunoscuți, alta ar fi fost realitatea. Claude
Shannon6 este un astfel de om, iar teoria comunicațiilor (parte a teoriei informației) a constituit baza
evoluției digitale, orice dispozitiv ce folosește un microprocesor, funcționând după modelul imaginat de
Shannon cu mai bine de jumătate de secol în urmă.
Se terminase al doilea Război Mondial, iar Shannon (care în timpul conflagrației se alăturase Comitetului
Național de Cercetări în Domeniul Apărării), lucra într-o companie de viitor, Bell Telephone, înființată de
nimeni altul decât Alexander Graham Bell. Acolo, în două numere succesive ale revistei Bell System
Technical Journal, Claude Shannon publica „O teorie matematică a comunicațiilor”, pe care o va dezvolta
un an mai târziu (1949), alături de Warren Weaver, în lucrarea „Teoria matematică a comunicațiilor”.
Apoi, prin 1950, la scurtă vreme după ce lansase modelul matematic al comunicării, Shannon propunea
alt un proiect inedit: un șoarece magnetic (Tezeu)7 care se mișca într-un labirint de 25 de pătrate,
învățând traseele parcurse. Odată ce configurația labirintului se schimba, șoarecele mai întâi se
familiariza cu traseul, iar apoi mergea drept la țintă. Era primul dispozitiv capabil să învețe, să adune noi
cunoștințe. Ceea ce ar trebui să facem și noi.
afișează
Claude Shannon alături de șoarecele magnetic, Tezeu
Sursa: afflictor.com
Ironia sorții face ca Shannon, cel care a inventat modelul matematic al comunicării, să sfârșească bolnav
de Alzheimer, incapabil să perceapă perspectivele pe care cercetările sale le deschiseseră. În necrologul
său, soția sa a scris că „ar fi fost uimit” de toate acestea.

Tran, Vasile și Stănciugelu, Irina, „Teoria Comunicării”, Editura Comunicare.ro, București, 2003, pp. 41-
43 ↩
Ștefănescu, Simona, „Sociologia Comunicării”, Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2009, pp.28 – 29 ↩
Tran, Vasile și Stănciugelu, Irina, op.cit., p.41 ↩
Ibidem ↩
Ștefănescu, Simona, op.cit., p.28 ↩