SIMBOLISM 1916

P PLUMB
GEORGE BACOVIA
Mișcarea literar-culturală simbolistă este considerată o reacție la adresa romantismului, apărută la
sfărșit de secol XIX în Franța, simbolismul promovează sugestia, simbolul (modalitate de a denumi o
idee abstractă printr-un obiect concret), sinestezia, muzicalitatea interioară a versurilor. George
Bacovia promovează în volumul Plumb apărut în 1916 o poezie restrânsă din punct de vedere lexical,
constituită pe reflecție, repetiție, cultivarea insistentă a unor teme și motive literare (solitudinea,
amurgul, toamna) și generalizarea unei singure impresii, marele poet dovedește astfel certe afinități cu
simbolismul.
La nivel stilistic, s-a vorbit de anumite ,,celule verbale”, ,,cuvinte-cheie” bacoviene, care aduc o
structurare specifică a lirismului. Regăsim un gust amar, kafkian al existenței și o inapetență pentru
viață. Caracteristic modalității de constructie este și pretextul vizual, decorurile compun rame a unor
viziuni de maximă intensitate, adesea halucinatorii. Ființa este anihilată sub presiunea melancoliei
maladive, a sentimentului acut al sfârșitului. Lumea devine un abis în care poetul privește îndelung
și fascinat. Două abisuri se oglindesc în scrierea bacoviană: abisul lăuntric și cel exterior. Angoasa
existențială, condiție de bază a poeziei bacoviene, ajunge să fie pregnantă la poetul monocord.
Laitmotivul poeziei, titlul textului poetic ,,Plumb”, simbol recurent, repetat de șase ori simetric,
ceea ce conferă muzicalitate textului, exprimă corespondența dintre un element al naturii și stările
sufletești exprimate liric. În sens denotativ, ,,plumbul” este un element chimic, un metal moale,
maleabil, greu de culoare cenușiu-albăstruie. Sensul conotativ derivă din cel propriu și sugerează
cromatic în plan poetic apăsare, angoasă, monotonie, claustrare.
Din punct de vedere al construcției, se remarcă două secvente poetice (catrene) structurate pe
două planuri: macrocosmic, al spațiului înconjurător și microcosmic, sufletesc. Viziunea bacoviană,
crepusculară și apocalitică, susținută și de un discurs liric ce se împuținează treptat prin exprimare
eliptică, se construiește în jurul cuvântului-cheie ,,plumb” într-un context în care toate elementele
înconjurătoare preiau culoarea plumburie. În cromatica bacoviană, culoarea unică nu are doar valoare
muzicală de refren, nici numai o valoare picturală, ci una metafizică: tendința de a uniformiza
sumbru lumea. Subiectivitatea lirismului este evidentă prin integrarea mărcilor gramaticale ale
prezenței eului liric, anume: verbele ,,stam”, ,,am început” și adjectivul posesiv ,,meu”.
Prima secvență poetică își cuprinde semnificația în metafora-simbol ,,cavou”, legată indestructibil
de cadrul funebru integrat în confesiunea lirică. Versul ,,Dormeau adânc sicriele de plumb” reliefează
un somn veșnic. Starea apăsătoare evidentă prin ,,sicrie de plumb”, ,,veșmânt funerar” se
permanentizează prin timpul imperfect al modului indicativ, ceea ce sugerează o acțiune începută în
strecut și neterminată. Imaginarul poetic se axează pe prezentarea confesivă a unui întreg univers,
simbolizat de ,,sicriu”, cuprins de moarte, prin îmbrăcarea unui funerar veșmânt”. Mediul claustral al
cavoului simbolizează neputința depășirii propriei condiții, omul condamnat la o suferință sisifică,
incapabil să găsească în resorturile interioare și exterioare un element salvator. Starea de gol lăuntric și
exterior este accentuată prin apariția vântului, ce sugerează o percepție tactilă, resimțită organic,
completată de o imagine auditivă prin prezența verbului onomatopeic ,,sc ârțâiau”.
Simetric, secvența a doua reia partea inițială, somnul mortuar atinge de data aceasta
amorul: ,,Dormea întors amorul meu de plumb”. Universul este perceput sinestezic: vizual ,(,funerar
veșmânt”, ,,flori de plumb”, ,,coroane de plumb”), tactil (,,era vânt”, ,,era frig”), auditive (,,scârțâiau”).
Imaginea finală, oximoronul ,,aripile de plumb” oferă sugestia căderii continue sau a zborului împietrit
(imposibil).