Plumb – poezie simbolistă

Simbolismul este un curent literar apărut în Franța la sfârșitul

secolului al XIX-lea, prin care se impune o nouă expresie lirică, în
aspirația de a ocoli sentimentalismul și patetismul romantic. Simbolismul
restituie poeziei sensibilitatea și emoția, recurgând la aluzie, la analogie,
la sugestie, utilizând un limbaj poetic inedit, comunicând îndeosebi
senzații și stări sufletești imprecise, vagi, promovând conceptul modern
de poezie și caracterizându-se prin următoarele trăsături mai importante:
respingerea prozaismului (adică a ceea ce este comun, plan, banal) și
cultivarea simbolului – înțeles ca imagine expresivă care să exprime
„corespondențele” (afinitățile invizibile între diferitele elemente ale
universului), folosirea sugestiei drept cale poetică de exprimare a
legăturilor ascunse dintre lucruri, prin cultivarea senzațiilor coloristice,
muzicale, olfactive.
Simbolismul românesc nu este un fenomen de imitație, ci o
atitudine literară modernă, progresiv autohtonizată, potrivită sensibilității
românești. Bacovia sintetizează notele specifice curentului, intuind un
nou orizont al sensibilității și al viziunii. Poeziile „Plumb” și „Scântei
galbene” introduc un decor ale cărui elemente se înscriu tradiționalei
recuzitei simboliste: experiența de viață se consumă în obișnuitul
perimetru citadin – străzile pustii, casa iubitei, camera ei, cimitirul,
cavoul, etc.. Figurile ce populează acest cadru sunt: amanții, un convoi
mortuar, un elev palid, un câine vagabond, etc.
Poezia simbolistă„Plumb” deschide volumul cu același nume, din
1916, și îl definește. Așezarea sa în fruntea primului volum publicat de
Bacovia îi conferă un caracter programatic.
În primul rând, caracterul simbolist al poeziei se remarcă prin
cultivarea sugestiei, dramatismul fiind sugerat prin corespondența ce se
stabilește între materie și spirit.Textul nu cuprinde niciun termen explicit
al sentimentul de înstrăinare, starea poetică fiind transmisă prin calea
sugestiei, prin decor și simboluri. Multiplele semnificații pe care le pot
avea epitetul din structura “dormea întors” și metafora “aripi de plumb”
conferă ambiguitate versurilor, o caracteristică a limbajului poetic
modern, poezia bacoviană depășind cadrul simbolismului și realizând
trecerea la modernitate.
O altă trăsătură a liricii simboliste este prezența motivelor cu
valoare de simbol, aparținând câmpului semantic al morții: „plumb,
„sicriele”, „cavou”, „vânt”, „frig”. Universul poetic bacovian are la bază
câteva motive specifice liricii simboliste, precum: motivul singurătății
apăsătoare, sentimentul izolării, al înstrăinării și al dorintei de evadare.
Viziunea despre lume este sumbră, fără speranță de salvare, poezia
bacoviană fiind a unui solitar și a unei conștiinte inspăimântate de sine și
de lumea în care trăiește.Versurile înfățișează lumea ca un imens cimitir,
unde tot ce e viu („flori”, „amor”) este împietrit/mineralizat sub efectul
metalului toxic.
Tema operei este condiția poetului într-o societate lipsită de
aspirații, condiție marcată de singurătate, de imposibilitatea comunicării
și de moartea iubirii, dar poezia „Plumb” concentrează câteva dintre
temele creației bacoviene de ansamblu: moartea, singurătatea,
ostilitatea lumii.
O secvență poetică semnificativă pentru tema precizată este
evidențiată prin semnificația metaforei-simbol „cavou“, legată de cadrul
funebru imaginat de poet în confesiunea lirică. Acesta poate avea două
sensuri: universul închis al târgului de provincie, incapabil de a distinge
valoarea de nonvaloare, sau propriul trup perisabil, o temniță a sufletului
dornic de înălțare spirituală. „Cavoul” și „sicriele” sunt simboluri ale unei
lumi care determină la izolare. Cavoul poate sugera imposibilitatea ieșirii
dintr-un spațiu limitat, în care omului i se refuză orice împlinire spirituală.
O a doua secvență ilustrativă este redată în a doua strofă, prin
versul „Dormea întors amorul meu de plumb”, ce acutizează angoasa și
sentimentul de singurătate. Presiunea este atât de mare, încât se
înregistrează o pietrificare chiar la nivelul sentimentului („amor de
plumb”), iubire înăbușită, suflet închis, asemeni cavoului care sufocă.
Dacă la romantici iubirea poate fi o cale de implinire, la Bacovia moartea
amorului sugerează pierderea ultimei speranțe de salvare. Acesta este
motivul pentru care exteriorizarea spaimei de neant se face prin strigăt:
„și-am început să-l strig”. Reacția sugerează că el se detașează de
atitudinea constantă de până acum. Apariția neașteptată a verbului „a
striga” creează o ieșire din tipare, care nu este întâmplătoare, ci
corespunde momentului de tensiune maximă în care se înregistrează
angoasa.
De altfel, versul „Dormea întors amorul meu de plumb” este
expresia izolării în moarte, a îndepărtării definitive de viață și de orice
poartă de comunicare. Adjectivul „întors” sugerează îndreptarea spe
apus, adică spre moarte. Imaginea celui care, murind, își întoarce fața
de celălalt este tulburătoare prin sugestiile de neîmpăcare, de teamă de
necunoscut, de despărțire defintivă.
Titlul, element relevant pentru caracterul simbolist al operei,
conține laitmotivul textului, substantivul „plumb” sugerând cenușiul vieții,
universul monoton și închiderea definitivă a spațiului existențial, fără
soluții de ieșire. De asemenea, este pusă în evidență tehnica repetițiilor,
de factură simbolistă, cuvântul „plumb” este repetat de șase ori, iar
semnificațiile acestuia sunt construite pe baza corespondențelor dintre
cele două planuri ale poeziei. Însuși Bacovia își exprimă opinia despre
ceea ce acesta simte când se gândește la cuvântul-simbol al poeziei,
atribuindu-i o culoare neobișnuită: „în plumb văd culoarea galbenă”.
La nivel de limbaj, lirismul subiectiv al operei este redat prin
mărcile eului liric: verbe la persoana I singular („stam”, „am inceput”, „să
strig”) și prin adjectivul pronominal posesiv din structura „amorul meu”.
Verbul la imperfect, însoțit de epitet, „stam singur” exprimă ideea de
continuitate a stării de singurătate, în timp ce verbul la perfect compus
„am început” urmat de conjunctivul „să strig” exprimă incapacitatea de a
comunica sensibil cu iubirea, de unde spaima de neant.
Lirica solitudinii cunoaște la Bacovia momentul său cel mai acut.
Oricare ar fi experiența parcursă sau aspirația dorită, singurătatea își
afirmă autoritatea suverană. Izolarea nu este însă indicativul ființei de
excepție, stema orgoliului inaccesibil. Spre deosebire de poeții damnați,
care își asumă statutul de excluși, celebrând în el unica posibilitate de
împlinire a individualității lor, Bacovia își întâmpină situația cu spaimă și
cu conștiința inferiorității. Sensibilitate unică între poeții simboliști români
și europeni, Bacovia a marcat, prin poemele din „Plumb”, o mutație
definitivă în lirica românească, punând capât sentimentalismului
romantic.