Școala ca organizație care învață

Autor: Lacatâș Larisa, CIG1

" Trebuie să devenim capabili nu doar să ne transformăm instituţiile, ca răspuns la

schimbarea solicitărilor şi a situaţiilor ; trebuie să inventăm şi să dezvoltăm instituţii ce sunt
«Sisteme care învată» . " D.A. Schon, Beyond the Stable State

1. Şcoala ca organizație

În opinia lui Emil Păun, organizaţia este definită ca un sistem de activităţi structurate în jurul
unor finalităţi (scopuri, obiective) explicit formulate, care antrenează un număr mare de indivizi ce
deţin statute şi roluri bine delimitate în cadrul unei structuri diferenţiate, cu funcţii de conducere şi
coordonare a activităţilor.

Acesta precizează faptul că dezvoltarea școlii are loc pe două planuri:

− dezvoltarea școlii ca instituție școlară (school improvement)

− dezvoltarea personalului (staff development)
În manualele de pedagogie şcoala este considerată factor instituţional al educaţiei.

Şcoala este cadrul social organizat specific desfăşurării acţiunilor educaţionale în

conformitate cu finalităţile pedagogice stabilite la nivel de politici şcolare.

Definind şcoala, în plan conceptual, Sorin Cristea o consideră ca fiind unitatea de bază a
sistemului de învăţământ. Managementul şcolar, în încercarea de a oferi o definiţie a şcolii,
consideră instituţia specializată în realizarea procesului de învăţământ o modestă structură a
societăţii care întruneşte toate caracteristicile unui sistem deschis.
Organizaţia școlară presupune existența unor structuri de resurse umane şi materiale,

legislative, dirijate spre atingerea unor finalităţi prestabilite, așa cum sunt definite în Legea
Educației naționale nr. 1/2015, cu modificările și completările ulterioare :

▫ împlinirea şi dezvoltarea personală, prin realizarea propriilor obiective în viaţă,

conform intereselor şi aspiraţiilor fiecăruia şi dorinţei de a învăţa pe tot parcursul vieţii;
▫ integrarea socială şi participarea cetăţenească activă în societate;
 ▫ ocuparea unui loc de muncă şi participarea la funcţionarea şi dezvoltarea unei
economii durabile;
▫ formarea unei concepţii de viaţă, bazate pe valorile umaniste şi ştiinţifice, pe cultura
naţională şi universală şi pe stimularea dialogului intercultural;
▫ educarea în spiritul demnităţii, toleranţei şi respectării drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale omului;
▫ cultivarea sensibilităţii faţă de problematica umană, faţă de valorile moral-civice şi a
respectului pentru natură şi mediul înconjurător natural, social şi cultural.
Definitorii şcolii ca organizaţie îi sunt următoarele aspecte :
a. centrarea pe elev şi pe activitatea acestuia;
b. centrarea pe observarea globală;
c. orientarea către interesul care dirijează conduita elevului;
d. interesul pentru viaţa socială a elevilor;
e. tatonarea experimentală a raportului individ-mediu.

Printre caracteristicile identificate în organizaţia şcolară se înscriu şi următoarele, (identificate

de Emil Păun în ,, Şcoala - abordare socio-pedagogică,,) :

▪ cultura diversificată prin asimilarea culturii elevilor;

▪ climatul, etosul profesional, informalul, definesc relaţiile umane;
▪ profesorul este un actor al instituţiei;
▪ directorul şcolii nu este un profesionist al managementului, ci un cadru didactic care
nu renunţă în totalitate la activităţile didactice.
Organizatiile care învaţă, susţine P. Senge ( 1990) unul dintre iniţiatorii acestui concept sunt
organizaţii în care oamenii îşi extind continuu capacitatea de a crea rezultatele pe care le doresc într-
adevăr, unde sunt generate modele noi şi expansive de gândire, unde aspiratia colectivă este stabilită
în mod liber.
Teoria şcolii ca organizaţie care învaţă, chiar dacă este inspirată şi adaptată fără îndoială din
domeniul corporatist, a constituit motorul multor reforme educaţionale în ultimii ani. Se urmăreşte
configurarea unui nou mod de lucru în şcoală, care include : lucrul profesorilor în echipe, grupuri de
vârste diferite, participare la luarea deciziilor, proiectarea timpului şcolar conform metodologiei block
schedulling, introducerea programelor interdisciplinare.
Literatura de specialitate este deosebit de bogată pe această temă ; de aceea, o tratare in
extenso nu ar aduce contribuţii deosebite. Pentru a configura mai bine reperele noului peisaj al şcolii
ca organizaţie care învaţă, ar putea fi util un inventar al principalelor condiţii.

 Managementul :
− promovează o cultură centrată pe învăţare şi autoevaluare ;
− se bazează pe planificare participativă şi împărtăşirea responsabilităţilor ;
− valorile şi obiectivele organizaţiei sunt împărtăşite de membrii săi, care comunică în
mod constant ;
 − echilibrează diferitele interese : beneficiari, personal angajat, comunitate etc. ;
− creează oportunităţi de învăţare pentru membrii organizaţiei şi participă împreună cu
aceştia la experienţele de învăţare ;
− promovează o politică de deschidere a şcolii către comunitate şi valorizează inputul
mediului extern ;
− valorizează competenta şi profesionalismul în locul ierarhiilor şi al funcţiilor ;
− funcţionează după principiile calităţii, responsabilităţii şi transparenţei.
 Oferta de servicii :
− diversifică publicul-ţintă, trecând dincolo de "serviciile" clasice oferite
elevilor/studentilor de o anumită vârstă ;
− este bazată pe evaluarea nevoilor şi intereselor potenţialilor beneficiari ;
− este promovată în comunitate şi susţinută de competenţele profesionale angajate ;
− este individualizată şi greu de imitat de către potenţialii competitori ;
− aduce valoare adăugată din perspectiva beneficiarilor ;
− valorizează feed-backul şi gradul de satisfacţie a celor implicaţi direct sau indirect ;
− se centrează pe inovaţie.
 Gestionarea timpului şcolar :
− este flexibilă şi adaptată nevoilor celor implicati, şi nu constrânsă de canoanele clasice
(de exemplu, ora de curs de 50 de minute) ;
− timpul şcolar/alocat învăţării este gestionat integral, în interiorul şi în afara şcolii, în
cadrul experienţelor formale şi nonformale/ informale de educaţie ;
− există timp special alocat pentru perfecţionare, practici reflexive şi învăţare ;
− proiectarea învăţării se face în funcţie de rezultatele aşteptate ;
− timpul este perceput în primul rând ca o resursă, şi nu ca o constrângere.
 Curriculum-ul sau programele de instruire :
− au relevanţă maximă pentru dezvoltarea personală, socială şi profesională a celor care
învaţă ;
− sunt flexibile şi adaptabile la nevoile interne şi externe ;
− acordă spaţiu pentru dezvoltarea comună, participativă ;
− se centrează mai degrabă pe formarea de capacităţi şi competente decât pe
transmiterea de conţinuturi ;
− se bazează pe o comunitate de discurs şi urmăresc să contribuie la consolidarea unor
comunităţi de învăţare ;
− sunt tratate în manieră integrată, promovând conexiunile interdisciplinare.
 Practicile pedagogice :
− promovează instruirea centrată pe elev /beneficiar ;
− învăţarea este cu sens , porneşte de la probleme semnificative ale lumii reale ;
− profesorii au mai degrabă rolul de consilieri şi facilitatori ai învăţării ;
− sunt orientate de principii precum calitatea, co-proprietatea şi responsabilizarea ;
 − abordează învăţarea ca pe un proces, ca pe un ansamblu care se construieşte continuu
prin efort comun, şi nu ca pe un produs ce trebuie " livrat" şi luat ca atare ;
− încurajează comunicarea, colaborarea, gândirea critică şi practicile reflexive.
 Dezvoltarea personalului :
− dezvoltarea continuă şi perfecţionarea personalului constituie o latură de bază a
culturii organizaţionale ;
− personalul are convingerea că poate participa la schimbarea organizaţiei şi are o
atitudine proactivă faţă de schimbare ;
− angajările şi promovările sunt bazate pe capacitatea oamenilor pentru învăţare şi
pentru adaptarea la situaţii noi ;
− programele de formare continuă sunt axate pe nevoile şi interesele beneficiarilor ; -
reflecţia asupra propriilor practici este un obicei constant în organizaţie ;
− există capacitate şi motivaţie pentru învăţarea pe tot parcursul vieţii.

2. Teorii privind organizatiile

Teoriile emise cu privire la organizatii, desi numeroase, pot fi grupate in trei categorii distincte
(Zlate, M., 1981):
Teoria clasica (F. Taylor, H. Fayol)- care studiază aproape in exclusivitate anatomia
organizațiilor, latura lor formală, oficială de organizare ce poate fi redată sugestiv sub forma
organigramei. Această teorie asupra organizațiilor accentuează analiza a patru elemente importante:
eficiența, pricipiile ierarhiei funcționale ale autorității, structurile de organizare, controlul activității
depuse - toate acestea urmărind in final creșterea productivității muncii organizației și a gradului ei
de utilitate socială.
Pornindu-se in domeniul organizarii industriale de la ideea ca oamenii sunt ineficienți in
comparație cu mașinile, s-a incercat standardizarea muncii lor, simplificarea ei, astfel incât aceștia să
semene tot mai mult cu mașinile. Oamenii, ca elemente componente ale organizatiei erau considerați
ca simple instrumente a căror sarcina este de a a muncii fără să-și pună intrebări cu privire la scopul
muncii, la unele probleme umane pe care le presupune munca. Omul, muncitorul cu cât este mai puțin
interesat de o serie de probleme, cu atât este mai bun.
Teoria neoclasica sau a "relațiilor umane" iși au punctul de plecare în curentul inițiat de Elton
Mayo și W.J.Dickson care acorda un rol primordial omului, problemelor lui, trăirilor lui psihologice
și mai ales fenomenelor psihosociale care apar ca urmare a interacțiunii indivizilor.

Deplasarea accentului de pe tehnic si tehnologic pe uman, atrage după sine deplasarea

accentului de pe formal, oficial pe informal, psihologic. Dacă reprezentanții teoriei clasice studiau
organigrama organizației, cei ai teoriei neoclasice studiază sociograma grupurilor din cadrul
organizațiilor evidențiind îndeosebi fenomenele de natură psihologică sau psihosocială care
guvernează viața de grup. Elementul central devine "relația umană" care trebuie optimizată. Creearea
unui climat psihologic pozitiv, a unei atmosfere plăcute, motivarea corespunzătoare a salariaților,
mărirea gradului lor de satisfacție, eliminarea tensiunilor dintre muncitori și patronat reprezentau
sarcini fundamentale pentru reprezentanții scolii relațiilor umane.
Teoria modernă interpretează organizația ca un întreg, ca un tot unitar în interiorul căruia
acționează in strânsă dependentă și interdependență o multitudine de factori si fenomene: indivizii,
interpretați ca indivizi in sine, cu personalitatea lor, organizarea formală, organizarea informală,
sistemul de statute și roluri, cadrul fizic, ergonomic.
Caracterul mobil al interacțiunii elementelor componente face ca modificarea sau dereglarea
unui singur element al sistemului să ducă la modificarea sau dereglarea întregului sistem. Apoi,
sistemul are o serie de nevoi, de cerințe a căror satisfacere duce la buna funcționare, în timp ce
nesatisfacerea lor duce la eșec. Așadar, accentul cade nu atât pe scop, cât pe funcționarea normală a
elementelor componente prin intermediul cărora se va realiza scopul, pe așa-zisele mecanisme de
autoreglare prin intermediul cărora iși asigură existența. Problema principală care se pune în aceste
condiții este aceea a asigurării raționalității sistemului.

3. Modele de organizare a școlii

Modelele posibile de organizare a școlii reflectă trei tendințe care sunt congruente cu cele trei
teorii ale managementul aminintite anterior: tendințele clasice; tendințele neoclasice si tendințele
moderne. Analiza prezentată in continuare este adaptată după cea facută de Cristea Sorin in
Managementul organizație școlare (2003, pp.72-73).
Din perspectiva tendinței clasice pot fi delimitate următoarele direcții manageriale:

− organizația școlară centrată pe profesor, care vizează un circuit exclusivist și

unidirecționat spre transmiterea cunoștințelor;
− o organizație școlară bazată pe relații pedagogice dezechilibrate, favorabile
profesorului, considerat singurul "element activ" si defavorabile elevului, considerat doar "obiect
al educației";
− o organizație școlară planificată doar într-o perspectivă magistro-centristă prelungită
până la nivelul formelor de educație nonformală și chiar la nivelul raporturilor cu comunitatea
educativă locală.
Logica interpretarii analogice permite sesizarea urmatoarelor trăsaturi ale organizației școlare,
construită în sensul teoriei neoclasice a relațiilor umane.
➢ Trăsături psiho-centriste, exprimate prin:
• centrarea pe elev, ca "centru de referință fundamental în situații educative";
• centrarea pe "interesul care dirijează conduita elevului";
• centrarea pe "favorizarea originalității fiecarui elev" dar și pe "dezvoltarea sensului
social";
➢ Trăsături socio-centriste, exprimate prin:
• centrarea pe construirea unei instituții bazată pe autogestiune;
 • centrarea pe favorizarea relației elev-elev si elev-mediu;
• centrarea pe restructurarea activității în scopul de a modifica personalitatea elevului în
sens autonom și reformator.
➢ Tendințele moderne, care reflectă evoluția managerială a instituțiilor, interpretează
organizația ca intreg, din perspectiva:
• sistemului de interdependențe;
• deciziei cu scop de corectare, ameliorare, ajustare, restructurare;
• tipurilor de interacțiuni sociale promovate în sens reformator.

BIBLIOGRAFIE :

1) Cosmovici, A., Iacob, L.,(coord.), Psihologie scolara, Editura Polirom, Iasi, 1999;
2) Ciolan L., Învăţarea integrată: Fundamente pentru un curriculum transdisciplinar ,Iaşi,
Polirom, 2008
3) Cristea, S., Managementul organizatie scolare, editia a doua revizuitaă si adaugită, Editura
Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 2003;
4) Cristea S., Dictionar de termeni pedagogici, Editura Didactică și Pedagocică, Bucuresti, 1998
5) Paun, E., Scoala - abordare psihopedagogica, Editura Polirom, Iasi, 1999;
6) Vlasceanu, M., Organizatiile si cultura organizarii, Editura Trei, Bucuresti, 2002;
7) Zlate, M., Psihologia muncii - relatii umane, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1981.