CAPITOLUL IX

CERCETAREA DOCUMENTELOR SUSPECTE

Problema falsificării actelor a fost şi rămâne la ordinea zilei. Ea a căpătat amploare în

condiţiile societăţii moderne, în care noţiunea de act înţeleasă ca orice înscris tipărit,
dactilografiat, manuscris, desenat, imprimat în alte moduri (xerox, laset etc.) prin intermediul
căruia se atestă o stare, identitate, profesie sau o valoare (de exemplu, cărţile de credit, cartelele
telefonice, documente bancare, vize turistice ş.a.) implică uneori mijloace extrem de sofisticate.
Evoluţia tehnologiilor folosite pentru realizarea şi protejarea documentelor este impusă
alături de progresul tehnic şi de utilizarea de către falsificatori a celor mai noi tehnici şi metode,
aceştia orientându-se spre realizarea de documente false a căror aparenţă să se apropie cât mai
mult de cele autentice.

Secţiunea 1. Noţiunea de document. Documente suspecte

Deşi, în general noţiunea folosită este cea de act1 sau înscris, considerăm mai adecvată
în terminologia examinării criminalistice utilizarea noţiunii de document. Pe de o parte, această
noţiune este mai cuprinzătoare sub aspect terminologic şi semantic, fiind mai complexă decât cea
de act. Termenul de document este mai sugestiv pentru scopul pe care îl serveşte, acela de a fi
,,expresia grafică a unei manifestări sau declaraţii de voinţă ori a unei atestări a unui fapt”,
redând prin conţinut fapte, împrejurări, evenimente, stări, acţiuni de care legea penală leagă
anumite consecinţe juridice.2
În acelaşi timp, noţiunea de document este concordantă şi cu definiţia ei criminalistică
prin care se vizează ,,orice înscris tipărit, dactilografiat, manuscris, schiţă, desen, prin care se
atestă starea civilă, identitatea personală, pregătirea şcolară ori profesională, încheierea de
diferite contracte, felurite declaraţii, precum şi bilete de călătorie, timbre etc.”3 Considerăm util
să amintim aici faptul că, în practică, în multe din ordonanţele sau încheierile prin care se cere
efectuarea unei expertize criminalistice asupra unor documente contestate se foloseşte expresia ,,
... să se examineze actul fals...”. Apreciem această formulare ca fiind incorectă având un
conţinut de pronunţare prematur, întrucât un act suspectat de a fi fals poate fi autentic,
necontrafăcut, nemodificat, poate să fie doar parţial modificat etc.

1
Dicţionarul enciclopedic român, Bucureşti, Editura ştiiniţfică, 1975, p. 8, 272, 278, 468.
2
Sandu, D., Falsul în acte, Cluj, Editura ,,Dacia”, l977, p. 9.
3
Mircea, I., Criminalistica, Iaşi, Editura Fundaţiei ,,Chemarea”, 1992, p. 232.

1
 Pe cale de consecinţă considerăm ca mult mai adecvată utilizarea termenului de
document contestat sau de document suspect.
În domeniul examinării criminalistice a documentelor, problemele ce sunt supuse
cercetării sunt de o extremă varietate, la fel ca şi actele ce se cer a fi examinate. Gama actelor se
întinde de la simple acte sub semnătură privată, până la acte oficiale, de identitate, acte vamale,
cărţi de credit ş.a. Spectrul problemelor ce se cer a fi rezolvate cuprinde modificările aduse
documentelor, modul lor de falsificare sau de contrafacere, ajungând până la diferenţele de
vechime între anumite menţiuni sau la stabilirea vechimii actului în întregime. În domeniul
documentelor cu origine de oficialitate, sub aspect temporal, întinderea perioadei de redactare,
emitere şi folosire curentă a acestora este în general limitată la circa 30-35 de ani4 şi doar în
mod excepţional se cere examinarea unor documente având o vechime mai mare de 40-50 de
ani.

Secţiunea 2. Unele aspecte teoretice

Pentru domeniul penal prezintă interes numai acele documente care sunt apte de a
produce consecinţe juridice. Ele trebuie să aibă deci valoare probatorie, interesând însă şi
posibilitatea reconstituirii împrejurărilor în care acestea au fost întocmite, emitentul, persoana
îndrituită a face uz de document ş.a.m.d. În asemenea situaţii documentele devin probe
materiale, păstrând acest regim şi în cadrul expertizei criminalistice. Odată cu contestarea
veridicităţii sale documentul suspect devine – din mijloc de probă – o probă materială, putând
servi la dovedirea falsului, la identificarea autorului sau autorilor, ca şi la elucidarea celorlalte
împrejurări sub aspect judiciar şi criminalistic, pentru aflarea adevărului în cauză.
Codul penal face însă distincţie între înscrisurile sub semnătură privată şi cele oficiale. În
acest sens, potrivit art. 150 al. 2 aşa cum a fost modificat prin Legea 140/1996, înscris oficial
,,este orice înscris care emană de la o unitate la care se referă art. 145 sau care aparţine unei
asemenea unităţi.” Art. 145 defineşte termenul de ,,public” prin tot ce priveşte autorităţile
publice, instituţiile sau alte persoane juridice de interes public, administrarea, folosirea sau
exploatarea bunurilor proprietate publică, serviciile de interes public, precum şi bunurile de
orice fel care, potrivit legii, sunt de interes public. Art. 288 al. 3 Cod Penal completează
conţinutul noţiunii de înscris oficial asimilând acestora ,,biletele, tichetele sau orice alte
imprimate producătoare de consecinţe juridice.”
Per a contrario se poate deduce că toate celelalte acte ce nu îndeplinesc condiţiile de mai

4
Clement J. L.; Rissi B., L’expertise scientifique des documents falsifies ou contrefaits, Part I, Revue
Internationale de Police Criminelle nr. 3/1983, p. 66.

2
sus, sunt sub semnătură privată. Odată autentificat însă, actul sub semnătură privată capătă şi el
un caracter de oficialitate, falsificarea lui realizând conţinutul infracţiunii de fals în înscrisuri
oficiale.
O problemă care ar putea fi discutată este cea a documentelor bancare, de expediţie etc.
emise de către unităţile bancare, societăţile comerciale cu capital privat. Interpretarea textelor
legii penale actuale şi a practicii ne conduce la concluzia că acestea ar avea poziţia unor acte sub
semnătură privată. Opinăm însă că, ele au totuşi un caracter şi un conţinut ce excede unui simplu
act sub semnătură privată, fiind purtătoare ale unor ştampile, avize etc. ceea ce le conferă de
principiu (şi până la proba contrarie) o credibilitate superioară. Dacă sub aspectul încadrării
faptelor de fals legate de documentele amintite fapta rămăne în domeniul art. 290 C. Penal, din
punctul de vedere al terminologiei criminalisticii, credem că nu ar fi deplasată, şi nici
neconformă cu conţinutul textelor de lege utilizarea pentru aceste documente a termenului de
documente cu sorginte de oficialitate.
Noţiunea de fals în acte nu este precizată în legea penală printr-o definiţie à la lettre, dar
art. 288, 289, 290 din Codul Penal fac o enumerare a principalelor forme de manifestare a
falsului în acte:
- fals material în înscrisuri oficiale,
- fals intelectual,
- fals în înscrisuri sub semnătură privată.

,,Literatura de specialitate, cât şi practica judiciară au relevat elementele esenţiale ale

infracţiunii de fals în acte, arătând că aceasta prezintă trei caracteristici principale şi anume”5:
- alterarea adevărului conţinut într-un document,
- producerea efectivă sau aptitudinea de a produce consecinţe juridice,
- prezenţa elementului intenţie la săvârşirea faptei.
Alterarea adevărului cuprins într-un document are loc în principal ,,in faciendo”6
putându-se produce însă, aşa cum precizează în mod expres art. 289 C. Penal ,,prin omisiunea cu
ştiinţă de a insera unele date sau împrejurări.”
Fără o hotărâre şi fără exteriorizarea ei prin acţiune nu poate exista infracţiune, deoarece
numai o acţiune (inacţiune) poate aduce atingere valorii sociale şi deci să producă urmări sociale
periculoase7. Oricare ar fi modurile de alterare a adevărului pe care se prezumă că îl exprimă
documentul suspect, ele se reduc în principal la două forme: falsul material şi falsul intelectual.
5
Sandu, D. - op. cit., p. 13.
6
Sandu, D., op. cit., p. 12.
7
Basarab, M, Drept penal. Partea generală, Bucureşti, Editura didactică şi pedagogică, 1983, p. 43.

3
 Falsul intelectual se săvârşeşte concomitent cu întocmirea, redactarea documentului şi
constă în general din omiterea unor date, inserarea unor date neadevărate, atestarea unor elmente
neadevărate etc.
Falsul material se poate comite atât concomitent cu întocmirea documentului, prin
realizarea unui document în întregime contrafăcut, cât şi după redactarea acestuia printr-o
modificare (alterare) fizică a sa. Noţiunea de contrafacere are aici sensul de a reproduce ceva în
mod fraudulos, de a plăsmui, de a imita, de a alcătui ceva cu scopul de a îi atribui un caracter de
autenticitate8. Alterarea unui înscris constă în denaturarea lui, modificarea materială,
transformarea conţinutului, ştergerea în orice mod de litere, fraze, cuvinte, semne de punctuaţie
ori folosirea unor procedee de juxtapunere.
Deşi legea penală nu face deosebire între diferitele modalităţi de realizare ale falsurilor,
referindu-se doar la efectele acestora – falsificarea – în practică s-a apreciat că un document
poate fi :
1. falsificat – prin modificări parţiale aduse unui act autentic,
2. contrafăcut – prin producerea unui document în totalitate fals.
Într-o lucrare pe care o considerăm de importanţă asupra expertizei ştiinţifice a
documentelor, se arată că ,,Desemnăm prin termenul de <<contrafacere>> orice imitare
frauduloasă (subl. ns. S. A.). A contraface un obiect constă, deci, din a fabrica în totalitate o
copie, cât mai fidelă posibil, de manieră a putea fi confundată cu originalul.
În materie de documente, autorul falsului face apel, pentru a-şi atinge scopul, la materiale
de înlocuire (hârtie, cerneală etc.) a căror calităţi sunt suficient de apropiate de cele ale
materialelor autentice pentru a nu fi distinse la un simplu examen vizual.9
Distincţia dintre contrafacere şi falsificare este mult mai clară dacă vom face în acest sens o
referire la bancnote. Acestea pot fi falsificate – prin transformarea unei bancnote de 5 dolari
(USD) într-una de 50, adaugând cifra 0 sau pot fi contrafăcute prin tipărire, copierea cu un
copiator color ş.a.m.d.
Rezumând, putem arăta că sub aspect criminalistic un document poate fi supus unor
modificări parţiale (în scopul de a fi folosit ulterior la dovedirea unor calităţi, valori, drepturi
neadevărate) sau poate fi produs în afara condiţiilor legale, de către o persoană neautorizată, de
către o sursă neoficială, în scopul de a înşela vigilenţa organelor abilitate să controleze
documentele respective (organe vamale, poliţie etc.).

8
Vasiliu, T.; Antoniu, G. ş.a., Codul Penal comentat şi adnotat. Partea generală, Bucureşti, Editura Ştiinţifică,
1972, p. 251-252.
9
Clement J. L., Rissi B., op. cit., p. 151.

4
Secţiunea 3. Examinarea documentelor
Examinarea actelor suspecte (a căror autenticitate este contestată) va avea în primul rând în
vedere aspectul lor general.
Se vor examina caracteristicile exterioare, dar şi cele intrinseci:
a) greutatea specifică – pentru identificarea sorturilor diferite de hârtie sau alte materiale.
b) grosimea hârtiei – element deosebit de important, deoarece calitatea (fineţea) diferitelor
prelucrări prin care rezultă o anumită hârtie permite distingerea de alte categorii, tipuri sau surse de
fabricaţie. Ea este important a fi stabilită în special în cazul actelor realizate prin compunerea mai
multor părţi care provin din acte autentice, pentru a a realiza un act cu aparenţă de autenticitate. De
exemplu, un act al cărui text provine de la o sursă, iar semnatura şi sigiliile de autentificare de la un
act autentic care a avut un cu totul alt conţinut. În cazul bancnotelor false, grosimea şi greutatea
specifică a hârtiei vor fi examinate în mod absolut necesar prin comparaţie cu bancnotele autentice.
c) culoarea imprimărilor, a scrisului, a tuşului de ştampilă şi a hârtiei. Învechirea naturală,
datorată trecerii timpului va produce în general urme specifice care diferă de cele create în mod
artificial prin diferite mijloace, cum ar fi plasarea actului fals între două straturi textile peste care se
aplica un fier de călcat fierbinte sau ţinerea actului pe o plită încinsă un anumit timp.
d) compoziţia chimică a materialului de bază se va examina, ea fiind deosebit de relevantă,
deoarece prezenţa diferitelor substanţe de înălbire optică sau lipsa lor permite aprecierea falsului. De
exemplu, noul model de marcă germană este imprimat pe bumbac tratat special.
Chiar pentru cea mai bună hârtie, producătorii folosesc reţete diferite de producere. În SUA,
în cadrul serviciilor de investigaţii exista o ,,bibliotecă de reţete” cuprinzând mostre şi reţete ale
diferitelor cerneluri, vopsele, sarturi de hârtie, cu indicarea anului şi firmei de fabricaţie, data
comercializării în diferite ţări ş.a.
e) filigranarea şi alte mijloace de protecţie. În procesul de fabricaţie, colile de hârtie cu
destinaţii mai deosebite (documente de importanţă, acte de identitate etc.) vor fi supuse unui proces
de filigranare. Acesta constă în trecerea pastei nefinisate printre cilindri filigranori, care îi conferă o
textură specială (filigran multitonal, mat sau umbrit, ca mijloc de protecţie specială împotriva
falsificării).
Tehnicile moderne de protecţie împotriva falsificării constau din introducerea în textura
materialelor pe care se vor imprima documente importante (cecuri, acte de identitate, bancnote) a
unor fibre textile de 1-2 mm care reacţionează la razele ultraviolete cu o luminescenţă specifică sau
crearea unor retele speciale (caroiaje, sinuozităţi) a căror alterare prin radiere, răzuire, tratare
chimică, duc la extinderea pe suprafaţa actului în zona afectată a unor pete de culoare (de exemplu

5
cecuri FujiBank).
Firele de siguranţă – sunt înglobate în materialul bancnotelor moderne (marca germană
1990, lei 1990, dolari 1990) cuprinzând uneori inscripţii transparente sau marcaje magnetice,
imposibil de imitat fără o tehnologie extrem de costisitoare.
Examinarea criminalistică se extinde şi asupra calităţii subsţantelor utilizate la scriere,
marcare, cum sunt: grafit, caolin, vopsea.
Pentru investigarea cernelurilor, a pastei de scris, a vopselurilor tipografice se vor utiliza
analize chimice complexe cromatografice, spectografice, radiatii UV şi IR, examinare neutronică şi
laser.

Secţiunea 4. Metodele ,,clasice” de falsificare

Înainte de a aborda tehnicile şi metodele utilizate de infractori în ultima vreme pentru
realizarea unor documente false, vom face mai întâi o succintă trecere în revistă a tehnicilor falsului
în acte despre care se poate spune că sunt deja „tehnici clasice”. Faptul că au apărut tehnici noi, nu
înseamnă că celelalte au fost abandonate. Mai mult, am putea chiar spune că cele moderne sunt
doar reluări de pe o altă treaptă de tehnicizare a celor clasice. Ca urmare cunoaşterea lor este
necesară şi constituie, credem noi, ABC-ul oricărui viitor expert în tehnica documentelor.
Într-o lucrare de referinţă pentru cercetarea criminalistică a falsului în acte din România,
republicată recent, se arată că ,,Procedeele cele mai frecvente de alterare a actelor sunt ştersăturile şi
adăugirile. Aceste forme de modificare a unui act adevărat se pot întâlni separat sau împreună, pe
acelaşi act şi chiar la acelaşi cuvânt sau semn grafic; de asemenea ele pot însoţi şi alte forme de
modificare ale actului”10. Sigur că metodele de falsificare, alterare a conţinutului unui document nu
se opresc aici. La cele pe care autorul – mai sus citat – le aminteşte ca fiind mai frecvente, se adaugă
şi falsul prin acoperire de text, falsul prin compunere din părţi disparate a unui act nou, precum şi
falsul realizat prin spălare chimică (corodare) care precede de obicei audăugirile sau rescrierea
integrală a unui act 11.
Examinarea criminalistică va fi mai întâi îndreptată asupra elementelor de conţinut,
topografie a elememtelor de text şi imprimare, precum şi asupra realizării, pe temeiul căror
examinări se vor putea face primele aprecieri în legătură cu posibilul autor şi metodele folosite de
acesta. ,,Actele falsificate în întregime de aceeaşi persoană au unitate de structură, atât logică cât şi

10
Sandu, D., Falsul în acte - Descoperirea şi combaterea prin mijloace criminalistice, Bucureşti, Editura
LUMINA LEX, 1994, p. 11.
11
Mircea, I., Criminalistica, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1978, p. 121-123.

6
grafică, ceea ce lipseşte în majoritatea cazurilor de falsuri parţiale.”
Metodele de examinare a falsului se aleg şi se aplică în funcţie de procedeul utilizat la
falsificare, de natura hârtiei, şi a substanţei de scris folosite la întocmirea actului.”12
,,expresia grafică a unei manifestări sau declaraţii de voinţă ori a unei atestări a unui
fapt”, redând prin conţinut fapte, împrejurări, evenimente, stări, acţiuni de care legea penală
leagă anumite consecinţe juridice.13
are loc în principal prin folosirea metodelor de înlăturare fizică: răzuirea şi radierea. Gradul în care
acestea sunt vizibile este determinat de substanţele folosite la scrierea, imprimarea textului,
menţiunilor ori semnelor ce se doresc a se înlătura, de intensitatea imprimării şi de tipul de suport
material pe care s-a operat. Pe de altă parte, are importanţă şi priceperea celui care a înlăturat
inscripţiile anterioare, precum şi fineţea instrumentelor folosite – corpuri ascuţite, lame metalice,
sticlă, ace, radiere, pulberi abrazive. Cu acestea sunt înlăturate texte, litere, cuvinte, cifre, impresiuni
de ştampilă etc.
Când răzuirea ori radierea a fost realizată neglijent, rămân vizibile porţiuni din traseele
scrise sau tipărite anterior. Fibrele hârtiei sunt rupte şi deteriorate în acel loc. Examinând suportul
actului prin transparenţă se observă în locurile unde au fost îndepărtate unele inscripţii, o mai mare
transparenţă a hârtiei. Alături de aceste aspecte, intervenţiile de natură mecanică asupra hârtiei se
manifestă şi prin: estomparea luciului hârtiei, deteliorarea fondurilor de protecţie, a liniaturii,
întinderea cernelii, pătarea şi mătuirea hârtiei, modificarea gradului de presiune al imprimării
scrisului, dactilografiere repetată a unor caractere, repasarea scrisului. ,,Scrierea cu cerneală în zona
alterată produce o difuzie mare, o îmbibare a fibrelor deranjate şi, în consecinţă, o întindere a
colorantului, care se materializează în calibrul mare al trăsăturilor şi în conturul lor neuniform.”14
Atunci când au fost îndepărtate porţiuni de ale unor texte manuscrise, asupra locurilor
răzuite sau radiate, se poate face o observare sub iluminare oblică şi fotografii de umbre cu scopul
de a demonstra eventuale diferenţe de presiune ale scrisului. ,,Observaţia microscopică, combinată
cu dirijarea luminii, permite localizarea ştersăturii prin evidenţierea umbrelor pe care le formează
fibrele de hârtie descleiate şi scămoşate.”15
Relevarea scrisului preexistent poate fi făcută şi prin folosirea convertizorului de raze
infraroşii, a unei soluţii pe bază de iod activ sau a fotografiei sub raze ultraviolete.16
O metodă mai precisă de depistare a îndepărtării mecanice a unor porţiuni de pe acte o

12
Idem.
13
Sandu, D., Falsul în acte, Cluj, Editura ,,Dacia”, l977, p. 9.
14
Sandu, D., op. cit., p. 67.
15
Sandu, D., op. cit., p. 69.
16
Bălteanu, C., Examinarea actelor alterate prin ştersături, în Tratat Practic de Criminalistică, vol. III.

7
constituie betagrafia prin contact. Imaginea clişeu obţinută prin radiaţii beta este suprapusă pe un
clişeu diapozitiv al actului realizat în lumină normală, apoi se realizează o fotografie color cu cele
două clişee suprapuse. Locul ştergerii va deveni astfel vizibil
O modalitate foarte precisă, dar mai puţin accesibilă este cea holografică. Utilizând două
fascicule Laser ce interferează la trecerea prin documentul suspect se va obţine pe o placă
fotosensibilă o imagine care va permite o rezoluţie deosebită, iar pe cale de consecinţă să se
discearnă dacă elmentele de modificare ,,aparţin hârtiei ca atare sau au fost create ca urmare a
procesului de falsificare”17
Evidenţierea locurilor atacate mecanic de pe acte se poate realiza şi printr-o metodă relativ
mai simplă. Documentul suspect se presară cu o pulbere metalică, se poate folosi chiar pulbere toner
pentru copiator. Actul este apoi introdus între două plăci metalice între care există o sarcină de
electricitate statică. Pulberea se va aglomera în locurile unde fibrele hârtiei au fost deranjate şi
aceasta este mai subţire, sarcina electrică fiind mai sensibilă în aceste zone.
Actele pot fi alterate şi prin metode chimice de corodare ori spălare. Mijloacele de
evidenţiere sunt în general cele ce permit şi depistarea ştergerii mecanice. La acestea se mai poate
adăuga şi examinarea în radiaţie ultravioletă. Zonele atacate chimic vor avea o fluorescenţă diferită
de restul actului. Trebuie amintit aici faptul că această metodă nu dă rezultate atunci când substanţa
folosită la spălare chimică nu produce reacţia de fluorescenţă.
Prin menţinerea actului în contact cu o placă fotografică un anumit timp în întuneric se va
produce o reacţie a emulsiei fotografice cu reactivii ce pot fi întrebuinţaţi la corodare sau spălare
chimică. De asemenea, tot prin contact, cu hârtie de turnesol se pot evidenţia manoprele de ştergere
chimică. O altă metodă este măsurarea conductibilităţii electrice a hârtiei, aceasta fiind modificată în
zonele atacate chimic. Metoda necesită aparate de mare sensibilitate.
Înlăturarea textului scris are însă ca variante şi cele în care textul este acoperit cu diferite
substanţe (cerneală, vopsea etc), fie prin haşurare, fie prin repasare (rescrierea) unor caractere, litere,
cifre, fie prin rebaterea unor caractere dactilografiate. Pentru aceste situaţii metodele de abordare pot
fi diverse. Ele vor fi alese atât în funcţie de modul de inlăturare al textului, cât şi de substanţa de
acoperire. Procesul examinării va fi orientat mai întâi spre conţinutul textului ce a fost alterat. Se vor
avea în vedere atât întreruperile nefireşti ale unor fraze, cuvinte, simboluri grafice, cât şi prezenţa
unor ,,corecturi” nejustificate de conţinutul şi aspectul general al textului. De asemenea, prezenţa
unor menţiuni făcute cu alte instrumente ori materiale de scris decât cele iniţiale, trebuie să fie
examinată cu cea mai mare atenţie. Într-un act de înmatriculare auto au fost realizate moficări ale

17
Radu, A., Examinarea holografică, Tratat de criminalistică, vol. III, p. 284.

8
tipului, capacităţii cilindrice şi anului de fabricaţie al autovehicolului18.
Examinarea în radiaţie ultravioletă, lumnină polarizată şi microscopie în infraroşu au permis
să se stabilească care au fost inscripţiile anterioare, aceste din urmă concordând cu cele existente în
evidenţele organelor de poliţie privind respectivul certificat de înmatriculare şi pemiţând stabilirea
fără dubii a unui fals prin înlăturare de text urmat de adăugarea unor menţiuni noi.
Înlăturarea mecanică, chimică sau prin acoperire a textelor de pe acte trebuie să fie abordată
cu atenţie procedând la examinări prealabile vizând mai ales aspectul hârtiei în locurile unde s-au
efectuat răzuiri, radieri, spălări etc. În special la paşapoarte, datorită hârtiei speciale folosite la
confecţionare falsul poate fi realtiv repede observat. Având în masa sa substanţă de încleiere din
abundenţă, suprafaţa este lucioasă. Menţiunile iniţiale, indiferent dacă sunt imprimate prin
dactilografire sau prin scriere nu vor pătrunde adânc în fibre datorită stratului superficial de
încleiere. În schimb, după atacarea fizică, suprafaţa lucioasă este lezată, având loc o rupere a
legăturii fibrelor din hârtie, iar particulele fine de fibre şi cerneală iniţiale sunt înlăturate. Acum
însă, fibrele rămase devin absorbante ale cernelii, stratul neimpregnat cu lianţi devenind
descoperit. Locul răzuit sau radiat are un aspect mai mat sub iluminare polarizată cu unghi mic
de incidenţă, iar scrisul devine difuz, lăţit în masa hârtiei.
În cazul textelor înlăturate prin acoperire cu diferite substanţe solubile în apă (cerneală) se
poate aplica o metodă simplă constând din folosirea hârtiei de filtru sau a hârtei fotografice a cărei
gelatină a fost umezită. Acestea se aşează peste textul acoperit şi se lasă câteva minute. Prin
înmuiere cerneala se va depune pe gelatină, iar inscripţia iniţială va apărea inversată pe hârtia
fotografică. Acestă operaţie trebuie realizată în condiţii de întuneric, sub un filtru de lumină roşie
sau verde, pentru a preveni înnegrirea hârtiei foto în contact cu lumina zilei.
În cazul adăugirii sau intercalării de text, datorită introducerii de noi cuvinte, cifre sau litere
are loc o înghesuire a semnelor între cele existente. Când pentru adăugire se folosesc instrumente,
substanţe, maşini de scris diferite scrisul adăugat va apărea diferit prin nuanţe, culoare, aspect,
caractere grafie. În cazul textelor scrise de mână se va putea apela la analiza grafoscopică pentru
identificarea autorului iniţial şi al adăugirii. Aceste situaţii pun în evidenţă prescurtări nefireşti,
defăşurări nefiresc de largi – având ca scop să acoepre unele spaţii goale – ori îngrămădiri de
litere sau cifre, îngroşarea unor trasee în mod nefiresc, diferenţe de oxidare ale trăsăturilor de
cerneală.
Considerăm adecvată pentru mai multă acurateţe şi examinarea microscopică a intersecţiei
traseelor dintre cele două texte. Vor putea fi observate astfel pe tarseul realizat ulterior a unor

18
Raport de expertiză criminalistică nr. 87/1998 realizat în dosarul nr. 85/P/1998 al Parchetului de pe lângă
Judecătoria Topliţa.

9
particule fine desprinse din materialul uscat al primului traseu. De asemenea, studierea
continuităţii liniare a striaţiilor lăsate pe traseu de muchiile active ale instrumentelor de scris sau
de literele maşinii de scris, poate oferi informaţii cu privire la utilizarea unor alte instrumente sau
maşini de scris. După formarea unor liste de instrumente sau maşini suspecte, se va putea face o
examinare comparativă de identificare traseologică.
În special în cazul documentelor de identitate (legitimaţii, paşapoarte etc.) metodele
clasice de falsificare includ şi decuparea şi reconstituirea unor file ori introducerea unor file
contrafăcute pentru a înlocui anumite părţi ale unor documente. De regulă se procedează la
detaşarea unor porţiuni din act ce conţine datele de identitate, inclusiv ştampila şi semnătura
organului emitent. Porţiunile vor fi introduse într-un nou act de pe care de asemenea au fost
detaşate elementele respective sau care vor fi acoperite de cele noi. Uneori, se procedează la
subţierea hârtiei cu glasspapier fin de pe actul ce va fi modificat prin compunere, iar porţiunile
detaşate de pe alt act sunt şi ele subţiate prin abraziune pe verso, apoi umezite şi uscate prin
presare peste actul modificat, adăugând uneori şi adeziv. Aceste manopere sunt realtiv uşor
vizibile cu ochiul liber, grosimea hârtiei fiind mai mare în locurile unde s-a operat. Aspectul
zonelor respective este de uzură mai pronunţată, uneori doar pagina afectată fiind mai uzată. Este
utilă şi observarea atentă a verso-ului paginii recompuse, putându-se vedea unele denivelări
nejustificate ale hărtieri, boţiri datorate uscării inegale a adezivului, chiar scurgeri ale surplusului
de adeziv pe la marginile porţiunii adăugate. Examinarea sub radiaţiile ultraviolete va putea pune
în evidenţă prezenţa substanţei de lipit, care va avea o fluorescenţă deosebită de restul
suprafeţei. Adeseori, datorită uzurii sau a compoziţiei diferite a hârtiei actului modificat şi a
hârtiei proveninte de la alt document, chiar şi acestea vor avea nuanţe diferite sub radiaţia
ultravioletă. O altă variantă de compunere a unor documente din porţiuni provenite din alte
documente este cea în care se procedează la înlocuirea fotografiei pe diverse documente de
identitate. Pentru a preveni aceste falsuri, majoritatea documentelor moderne de identitate (mai
ales paşapoarte) au fie fotografia acoperită cu folii adezive, fie fotografia scanată şi incorporată
actului care apoi este laminat în plastic. În acest fel s-a putut renunţa la folosirea sigiliului sec pe
fotografie. În România, sistemul este folosit la permisele moderne de conducere, la cărţile de
identitate. În toate aceste cazuri, dacă actele nu au fotografia scanată, atenţia va trebui mai întâi
îndreptată spre integritatea timbrului sec ce însoţeşte fixarea fotografiei pe document sau a liniei
de termosudare a foliei protective.
Fotografia poate fi înlocuită prin mai multe procedee:
- desprinderea fotografiei originale şi lipirea uneia noi în loc, situaţie în care se înlocuiesc
şi capsele de prindere;

10
 - aplicarea unei fotografii noi peste cea iniţailă. În acest caz uneori sunt vizibile marginile
imaginii acoperite, iar grosimea este foarte mare, ieşind imediat în evidenţă;
- desprinderea stratului fotosensibil de pe o fotografie şi aplicarea lui pe actul de
modificat;
- aplicarea pe folia transparentă a unei fotografii şi aplicarea apoi a unei noi folii
protectoare.
Unii falsificatori decupează fotografia în zona capselor de prindere şi o lipesc peste actul
falsificat. Apăratunci vizibile scurgeri ale substanţei adezive sau pătări ale fotografiei.
Aceste manopere sunt frecvent însoţite de prezenţa unor urme de capsare dublă pe pagina
următoare celei falsificate, de urme de tăiere sau înţepături lăsate pe hârtie de instrumentele
folosite. Prin desprinderea fotografiei originale hârtia este scămoşată, fonta de siguranţă este
deteriorată. Uneori, prin introducerea unor fotografii provenite de pe alte documente semnăturile,
ştampilele, menţiunile sunt întrerupte sau incomplete. Când noua fotografie este mai mare, ea
poate acopri unele porţiuni sau menţiuni în mod anormal, nejustificat.
Aşa cum vom arăta în cele ce urmează, fără ca metodele clasice de imprimare şi realizare
a documentelor să-şi fi pierdut valabilitatea, au apărut mijloace tehnice noi de realizare a unor
elmente grafice, imagini etc. şi de transpunere a acestora pe suporturi din cele mai diferite. Odată
cu ele s-a manifestat şi folosirea lor frauduloasă. Metodele descrise mai sus, sunt în zilele noastre
folosite alături de tehnici noi, uneori chiar în combinaţie cu acestea.

Secţiunea 5. Falsul prin contrafacere

Principalele metode sunt:
- copierea şi imitarea (specifice actelor scrise cu mâna);
- contratiparul;
- decuparea;
- fotocopierea(reproducerea tip xerox);
- trucajul fotografic şi electrostatic(xerox);
- alte metode de falsificare.

Contratiparul
Metoda constă în tipărirea unor acte false cu o matriţă realizată după cea originală. Acest
procedeu este specific falsificării de bancnote, cecuri de călătorie, titluri de proprietate, documente
bancare.

11
 În ultimii ani, în ţara noastră au apărut în special bancnote false de dolari SUA, realizate prin
tipărire. Aceste falsuri sunt susceptibile de abateri care încep cu tăierea bancnotei, continuă cu lipsa
de fineţe a matriţei şi erori de desen, precum şi cu lipsa calităţilor materialului original pe care este
imprimată bancnota autentică, culorile sunt prea vii sau prea slab imprimate etc.
Decuparea
Este o modalitate de fals prin care se pot alcătui texte din litere separate provenind din
diferite cărţi, ziare etc. Metoda este specifică scrisorilor anonime, calomnioase. Autorul este relativ
greu de identificat. Un caz interesant de fals prin decupare este cel dintr-un dosar soluţionat în 1970
de dl. procuror Iuliu Andrei la Cluj. Falsificarea s-a bazat pe următorul procedeu: de pe lozuri
necâştigătoare din aceeaşi serie se freca cu degetul umezit, îndepărtându-se un strat de hârtie de pe
două lozuri, rămânâd în transparenţă cuvântul ,,necâştigător”. Cu o lamă se răzuiau literele de pe al
teilea loz, cu excepţia literelor ,,S” şi bara verticală a lui ,,T” care devenea astfel ,,L”.
Din primele două lozuri subţiate se decupau literele care, umezite cu salivă, erau transferate
pe cel de-al treilea cu ajutorul unui băţ de chibrit, realizându-se cuvântul ,,una sută lei”. În acest
mod au fost realizate 124 de lozuri false în perioada iulie 1969 – aprilie 1970.

Fotocopierea şi trucajul xerox

Metoda este tot mai răspândită atât datorită accesibilităţii tot mai mari cât şi uşurinţei
aparente a ralizării falsurilor ori contrafacerilor.
Cunoscutul criminalist şi expert nord-american Orway Hilton arăta despre evoluţia
expertizei criminalistice a documentelor că aceasta ,,a suferit schimbări semnificative... În anumite
privinţe ea este o ştiinţă mult mai complicată decât era la jumătatea anilor ‘30, totuşi nu trebuie să
credem că munca (expertului n.n.) era atunci mai uşoară decât azi. Nu a fost niciodată o sarcină
uşoară ... să descoperi falsificarea ori alterarea documentelor, ori să răspunzi la multitudinea de
probleme puse expertului. Modul în care sunt realizate astăzi documentele poate să furnizeze
totuşi o mai mare varitate de probleme decât în trecut.”19
Formulată în urmă cu aproape un deceniu, în pofida timpului scurs, afirmaţia nu şi-a
pierdut actualitatea. Evoluţia mijloacelor tehnice de realizare, multiplicare ori transmitere a
documentelor nu a avut loc peste noapte. Ea a fost mai degrabă un proces de evoluţie graduală,
având în acelaşi timp o componentă stimulativă – competiţia economică şi evoluţia tehnico-
ştiinţifică.
Alături de aceasta, deşi nu întotdeauna recunoscută, dar niciodată ignorată, tendinţa de
utilizare a tehnicii noi în scopuri ilicite, a stimulat căutarea şi dezvoltarea unor noi mijloace de
19
Hilton O. – op. cit., p. 310.

12
protejare a documentelor împotriva falsificatorilor. Pe acest fundal, dezvoltarea mijloacelor
tehnice de realizare şi reproducere a textelor şi imaginilor a fost completată de evoluţia
mijloacelor de comunicare la distanţă şi potenţată de pătrunderea şi influenţa tehnicii de calcul în
toate domeniile. Concomitent au sporit cerinţele ridicate în faţa criminalisticii de a descoperi şi
demonstra prin metode tot mai evoluate şi precise falsurile sau contrafacerile. Au apărut falsuri la
realizarea cărora sunt utilizate copiatoarele, aparatele telefax, sistemele computerizate de
preluare, stocare, prelucrare şi reproducere a textelor, imaginilor ori simbolurilor grafice.
Până în 1989 utilizarea în România a mijloacelor de copiere pentru realizarea de falsuri
era extrem de redusă. Acest fapt era atât produsul slabei răspândiri a mijloacelor de reproducere,
cât şi controlul strict asupra deţinerii şi folosirii acestora. Un alt factor poate fi gama relativ
limitată de utilizare a actelor respective în acea perioadă. După revoluţie, odată cu vânzarea şi
utilizarea nerestrictivă a mijloacelor de copiere ori reproducere, cu accesul la tehnica de calcul
nouă au apărut şi au devenit relativ frecvente şi în ţara noastră cazuri de fals ori contrafacere în
care acestea au fost utilizate. Predomină contrafacerile de bancnote, atât străine cât şi româneşti,
dar sunt vizate şi alte tipuri de documente. Ne vom referi la unele cazuri din practică ilustrând cu
ele diverse aspecte ale problemelor pe care ne propunem să le abordăm în această parte a lucrării.
Necesităţile practice ale activităţii de birou şi corespondenţă au impus crearea unor
mijloace de copiere rapide. O primă metodă a fost sistemul de imprimare DIAZO20. Aparatele
care îl utilizau produceau copii necorespunzătoare calitativ pentru documentele cu scop
comercial sau după documentele de identitate. Detaliile erau neclare, uneori chiar elementele mai
mari dimensional erau reproduse estompat, neclar.
Aceste deficienţe au impus trecerea la metode noi. Au fost create două sisteme bazate pe
reflexia luminii la trecerea prin documentul de reprodus. Actul era plasat direct pe hârtia
fotosensibilă. Metoda de transfer al imaginii prin difuzie directă a fost dezvoltată şi introdusă
pentru primă dată în anul 1952, în SUA. O tehnică de developare umedă permitea realizarea
unei copii negative. Aceasta era apoi presată pe o coală pozitivă realizându-se astfel transferul
propriu-zis al imaginii. Cele două coli erau apoi separate înainte de uscarea definitivă.
Un alt procedeu de transfer al imaginilor se baza pe utilizarea unei folii de gelatină ca
pozitiv. Procedeul este cunoscut sub denumirea de Eastman Verifax 21. Lumina difuzată la
trecerea prin documentul de reprodus determina pierderea unei părţi din fineţea detaliilor. Pe de
altă parte, calitatea reproducerilor scădea pe măsură ce se epuiza soluţia activă. Deficienţele
metodelor descrise îngreunau munca de identificare a falsurilor şi limitau posibilităţile de lucru

20
Hilton O., op. cit., p. 313.
21
Hilton O., op. cit., p. 313.

13
ale experţilor.
În anul 1950, firma ,,3 M” a creat primul procedeu de copiere uscată direct pozitiv.
Metoda este cunoscută sub denumirea de THERMO FAX. Ea este o copiere termografică bazată
pe utilizarea radiaţiilor infraroşii sau a radiaţiei termice pentru developarea imaginii copie.
Deficienţele acestei metode constau în faptul că cernelurile fără pigmenţi metalici (fără ftalo-
cianine) respectiv textele, schiţele sau desenele realizate cu acestea – de exemplu schiţe sau
desene tehnice realizate cu cerneluri Rotring, imprimările de texte, tabele sau cifre scrise prin
intermediul maşinilor de scris cu bandă pe bază de carbon ori cu imprimante matriciale cu ace pe
bandă carbon – nu pot fi copiate. La ceasta se adaugă şi faptul că aceste copii nu pot fi păstrate
un timp prea îndelungat în condiţiile unui mediu cald. Temperatura mai ridicată a mediului din
arhivele de acte facilitează relativ rapida degradare a copiilor realizate prin metoda termografică.
Ordway Hilton aminteşte faptul că datorită deficienţelor copiilor termografice au existat
cazuri în care s-a suspectat falsificarea unor semnături, pentru a constata apoi că sunt doar
repasări cu creionul ale unor semnături de pe anumite documente în scopul ca respectivele
semnături să poată fi ,,citite“ prin metoda ThermoFax22. Metoda este similară celei utilizate azi la
majoritatea aparatelor telefax cu cap termic. În cursul anilor ‘60 firma a reuşit să îmbunătăţească
metoda, adoptând un procedeu derivat, bispectral. S-a înlăturat astfel atât slaba calitate a copiilor
termografice, cât şi durata redusă de păstrare. Perfecţionările ulterioare au permis sesizarea şi
reproducerea şi a textelor ori desenelor realizate cu ajutorul anumitor cerneluri fără pigmenţi
metalici.
Rămâne însă de precizat faptul că acest tip de copiatoare folosesc hârtie specială termo-
sensibilă, ceea ce face ca metoda să nu fie întru totul competitivă cu copiatoarele ce utilizează
metoda creată de firma RANK XEROX şi care necesită hârtie normală.
La sfârşitul anilor ‘50 firma RANK XEROX a realizat primele aparate copiator care
utilizau un procedeu electrostatic de transfer al imaginii. Imprimarea se făcea pe hârtie obişnuită,
copiile alb-negru rezultate având o calitate satisfăcătoare. Copiatorul electrostatic creat de firma
Xerox este de fapt un mecanism mai complex, asemănător unui aparat fotografic având un sistem
de lentile care permite transferul imaginii pe un cilindru electrostatic. La rândul său, acest
cilindru, în funcţie de încărcarea cu sarcini electrostatice preia o pulbere fină numită toner.
Cilindrul este apoi rulat peste coala de hârtie pe care tonerul este topit cu ajutorul căldurii şi fixat
astfel pe document.
Tonerul este de fapt o pulbere sintetică cu calităţi plastice, având fie culoarea neagră sau

22
Idem.

14
pentru copiatoarele moderne color, culorile sunt cele complementare: roşu, galben, albastru. Prin
topirea sa în procesul de transfer se obţin copii permanente. Restul tonerului neutilizat, cât şi
cenuşa rezultată în procesul de topire sunt înlăturate şi colectate într-un recipient special.
Procedeul este destul de complex, iar primele modele de copiatoare erau destul de voluminoase,
costisitoare şi relativ lente.
Au fost create apoi modele noi, cu viteza de lucru mai mare, având un volum mai redus şi
cu posibilităţi noi de colaţionare a documentelor cu mai multe pagini. Unele modele realizau
copii pe hârtie cu oxid de zinc, prin acelaşi transfer electrostatic al imaginii.
După ce metoda Xerox a devenit accesibilă şi altor producători, au fost create modele mai
rapide, iar copierea electrostatică pe hârtie normală a devenit cea mai utilizată pe plan mondial
pentru multiplicarea actelor.
Accesul şi utilizarea relativ simplă a unui copiator au dus la creşterea numărului de
falsuri prin utilizarea frauduloasă a copiilor electrostatice, iar expertiza va încerca să stabilească
în ce constau acestea – adăugiri, înlăturări de cuvinte, cifre etc., şi să determine diferitele defecte
caracteristice ce apărîn cursul funcţionării aparatului23, reflectându-se în aspectul copiei
rezultate, ori prin analiza conţinutul cenuşei de toner rezultate să ajungă la individualizarea
copiatorului sau la stabilirea generică a tipului şi mărcii sale24. De fapt, încă de la modelul de
copiator Photostat, apărut în urmă cu aproape cinci decenii, se ridica problema utlizării
frauduloase a copiatoarelor, şi paradoxal, evoluţia modelelor şi obţinerea unor copii de bună
calitate a simplificat munca falsificatorilor, ajungând la ceea ce unii autori numesc deja ,,push
buton forgery” – ,,falsul printr-o simplă apăsare de buton”.
Expertul criminalist este acum chemat să ţină pasul cu progresul tehnicilor de
fotocopiere25, descoperind specificul şi deficienţele fiecărui procedeu, chiar al diferitelor modele
de copiatoare, pentru a putea trece de la general la particular, combinând examinările cu
instrumente optice, de natură traseologică (asupra defectelor specifice aparatului), cu examinări
fizico-chimice de profunzime şi precizie: spectroscopie în infra-roşu, microscopie electronică de
baleiaj, fluorescenţa în radiaţie X etc.26

23
Totty R. N., Baxendale, Defect marks and the identification of photocopying machines, The forensic Scientists
Society Journal, vol. 21, nr. 1/ 1981, pp. 23-30. Hilton O., Detecting fraudulent phtocopies, Forensic Science
Journal, vol. 13, 1979, p. 117-123.
24
Kelly J. H., Classification and identification of modern office copiers – abstract – The American Board of
Forensic Document Examiners., Colorado Springs, 1983, p. 5.
25
Hilton O., 0p. cit., p. 118.
26
Cantu A. A., A sketch of analitycal methods for document dating, International Journal of Forensic Document
Examinares, Vol. 1, No. 1 Jan/ Mar. 1995 , p. 44-45.

15
Secţiunea 7. Copiatoarele color. Posibilităţi de identificare. Termocopierea. Specific.
Identificare.
În ultimul deceniu, au devenit destul de accesibile şi tot mai performante copiatoarele
color. Pe măsura dezvoltării tehnice, posibilităţile de lucru oferite de aceste copiatoare au fost
completate de metode digitale de analiză, prelucrare, recompunere şi reproducere a imaginilor.
Devenite adevărate ,,tipografii color de buzunar”, noile tipuri de copiatoare color pot
produce copii color de înaltă fidelitate şi claritate, pe cele mai diferite substraturi materiale, de la
hârtie normală, la folii transparente şi folii plastice opace adezive. Unul dintre ultimele modele
produse de firma RANK XEROX – modelul Xerox 5775 – este dotat cu un sistem computerizat
de prelucrare digitală a imaginilor, putând reproduce pe hârtie sau pe alte substraturi imagini de
pe diapozitive, memora şi transpune imagini, simboluri sau texte de pe diferite documente pe
unul final, recompus sau creat ca un act nou. Aparatul mai permite şi reproducerea color, prin
prelucrarea unor documente sau imagini prezentate iniţial în alb/negru.
Rezumând metodele de copiere oferite pe piaţa europeană la acest moment, putem arăta
că principalele procedee comerciale de copiere şi reproducere sunt următoarele, exemplificăm şi
cu unele modele şi producători 27:
 cCopiere fotografică (Ciba Copy CC 1217, Konica U-Bix color)
 cCopiere electrostatică-analogică (Colorocs, Ricoh NC 305)
 ccopiere electrostatică digitală (Canon CLC 500, Kodak ColorEdge 1550)
 cCopiere digitală cu jet de cerneală – ink jet – (Canon BubbleJet)
 cCopiere analogică silicografică (Sharp CX 4500)
 cCopiere digitală prin transfer termic ( Toshiba PC 50 S, Sharp CX 5000).
În funcţie de sistemul de copiere diferă şi hârtia folosită: fotosensibilă, termosensibilă,
normală. Modul de transmitere a semnalului – analogic sau digital –influenţează claritatea
copiilor, cel digital28 asigurând o mai mare putere de rezoluţie. Devenite tot mai complexe,
copiatoarele color au atras atenţia falsificatorilor, fiind folosite în special la contrafacerea
bancnotelor, dar şi a unor cecuri de călătorie, vize etc.
În cele ce urmează vom descrie succint modul de funcţionare al unui copiator color,
cunoştinţe pe care le considerăm un minim necesar pentru a putea înţelege modul în care se
poate face identificarea unui copiator color.

27
În acest sens, Mazzela W. D., Roux C., Lennard C-J. în The computer assisted identification of colour
photocopiers, Science & Justice No. 35/1995, p. 119, reproduc o lungă listă de mărci şi modele de copiatoare
disponibile pe piaţă, la momentul realizării studiului.
28
DIGITIZARE = Transformarea unei reprezentări continue (analogice) într-o formă discretă (numerică).
Dicţionarul de informatică – sub redacţia Tiberiu Popescu, Editura Stiinţifică şi Enciclopedică Bucureşti, 1981,
p. 123.

16
 Documentul de reprodus este aşezat pe o placă de sticlă, cu imaginea ce urmează a fi
reprodusă cu faţa către suprafaţa de sticlă. Pe sub ecranul de sticlă se deplasează un modul mobil
care poartă sursa de lumină pentru expunere. Expunerea imaginii se face cu ajutorul unei surse
fluorescente de lumină de mică putere (de exemplu, la modelul Xerox 5765 puterea este de 20
W). Sensorul pentru imagine, asemănător unui obiectiv fotografic, este deplasat pe lungimea
ecranului de sticlă o dată sursa de expunere. Deplasarea modulului de scanare se face29 cu
ajutorul unui motor electric acionat pas-cu-pas, pentru a asigura continuitatea deplasării şi
fineţea poziţionării.
Semnalul rezultat prin scanarea imaginii este convertit în semnal digital. Acesta este apoi
procesat şi introdus în sistemul de prelucrare a imaginii din copiatorul propriu-zis. Pe un cilindru
electrostatic cu rol colector este realizată în sarcini electrostatice imaginea latentă. Un laser cu
neon şi helium, de mică putere, (clasa I de precizie), generează prin intermediul unui raster (grilă
liniară de mare fineţe) imaginea pe care va fi colectat tonerul. Acesta este preluat prin
intermediul unor pensule electromagnetice şi distribuit pe cilindru. Imaginea latentă este
compusă din trei sau patru straturi de toner color (în funcţe de modelul aparatului) repartizate pe
culorile fundamentale: roş magenta, galben, albastru cyan, iar la copiatoarele cu patru culori şi
negru. În cadrul unui proces numit ,,developare” are loc combinarea culorilor de bază rezultând
imaginea color finală. Sensori optici şi repartitori din fiecare compartiment ce conţine toner color
asigură monitorizarea nivelor de toner preluat, rezultând prin complementaritatea culorilor de
bază celelalte culori necesare imaginii. Nivelele de amestec pot fi atât preselectate, cât şi
standard (auto reglabile). Tonerul este transferat de pe cilindrul colector pe hârtie, în cadrul unor
treceri mutiple, rezultând copia finală. Topirea tonerului în cadrul imprimării propriu-zise este
urmată de descărcarea cilindrului receptor. În final, un modul de curăţire asigură îndepărtarea
resturilor de toner uzat.
Pentru identificarea numărului de culori de bază – trei sau patru – se poate folosi
examinarea microscopică a copiei full-color, urmărind să se distingă în straturile de toner topit
numărul de culori amestecate. Se mai poate folosi metoda fotografiei de descompunere de
culoare sau se poate realiza mai rapid descompunerea culorilor de bază, când se dispune de un
analizor video-comparator spectral tip DOCUBOX Full color, asistat de computer. Mai există şi
alte tipuri – VSC1, VSC 4I, VSC 2000, Forrest & Freeman, CES- AG, Projectina etc.
Această identificare este necesară atunci când nu se cunoaşte tipul de copiator utilizat şi
se urmăreşte stabilirea acestuia. Metoda examinării microscopice este rapidă, iar în funcţie de

29
The XEROX STUDENT GUIDE, p. 35-39.

17
experienţa celui ce examinează, ea poate oferi soluţia imediat. Aplicând o iluminare în lumină
polarizată şi o rezoluţie mare pot fi observate depunerile succesive de toner în culorile de bază.
Acestea au aspectul unor stropi multicolori suprapuşi, iar în locurile unde unde depunerile sunt
mai consistente, stratul de toner fiind aproape compact, aspectul este unul specific de ,,fâşii de
smoală topită”.
Un alt element utilizat în identificarea copiatoarelor color este structura specială a
ecranului pentru documente al fiecărui copiator. Copiile reproduc structura rasterului prin care
este redată imaginea scanată. 30 Atât imaginea rasterului, cât şi a sticlei ecranului poartă adesea
urme generate de funcţionarea aparatului – uzuri, zgârieturi, care apărşi pe copie.
Structura sticlei ecranului, cât şi rasterul pot avea o compunere din linii paralele, caroiaje
sau pot fi compuse din puncte. Rasterul din puncte poate avea o dispunere aleatorie sau o
structură de reţea.
În funcţie de aceste criterii se poate merge mai departe cu identificarea mărcii
copiatorului. Exemplificativ arătăm că modelul de copiator Canon CLC 10 are aspectul rasteului
cu puncte dipuse aleatoriu, modelul Panasonic FP-C1 are raster tip grilă, iar RanK Xerox 5775
are raster cu linii. Pentru Rank Xerox am realizat mai multe experimente în cadrul cărora am
constatat că acesta este aspectul specific tuturor modelelor firmei. Ca urmare a utilizării
frecvente a copiatoarelor color în contrafacerea de bancnote, firmele producătoare au introdus în
partea de programare instrucţiuni care împiedică copierea bancnotelor. Prin scanare sistemul
recunoaşte combinaţia de culori ale anumitor bancnote şi nu execută copierea. Pentru că această
instrucţiune din program poate fi depăşită, s-a luat măsura suplimentară de a introduce un cod de
marcare a fiecărui copiator, existent în mod latent în orice copie realizată de un anumit aparat.
De această protecţie suplimentară beneficiază de exemplu copiatoarele Rank Xerox din seria
MajestiKolor.
Există uneori moduri extrem de simple de ,,a păcăli” copiatorul să copieze bancnote. El
este aplicabil tipurilor cu patru culori, adăugând în acelaşi timp ,,o capcană” pentru criminalistul
chemat mai târziu să identifice aparatul utilizat la contrafacere. Astfel, una din culori (negrul)
poate fi suprimată, ea fiind realizabilă şi prin compunerea celorlalte. La acestă manevră se
adaugă şi posibilitatea de intervenţie asupra memoriei electronice a copiatorului.
Obţinerea unor rezultate de identificare individuală a copiatoarelor color presupune un
ansamblu de alte examinări complementare pentru determinarea tonerului şi a cenuşilor. Acestea

30
Kuei LI, Lang LI-SU, Cheng K., Determination of color printing forgery by comparing the differences between
the crystal and the traditional screen dot. International Journal of Forensic Document Examiners, vol. 1, No. 2
April/June 1995, pp. 136-137. Mazzela W. D., Roux C., Lennard C-J., op. cit., p. 120.

18
presupun la rândul lor crearea şi existenţa la nivel naţional a unei colecţii de hârtie şi toner
permiţând raportarea la mostre şi reţete standard, clasificate pe caracteristici şi producători.
În aceste condiţii se impune studierea prin analize de laborator a următoarelor
caracteristici, în funcţie de actul (copia) de examinat şi de tipul acesteia (color sau alb/negru):
1. Caracteristicile de bază ale tonerului. Aceasta se poate stabili prin determinări
magnetice, examinare microscopică (microscopie electronică cu baleiaj), cât şi prin examinări
orientate spre determinarea modului de procesare a tonerului – termoradiere, rulare termică,
presare la rece. Datele obţinute se pot completa cu caracterizarea chimică a tonerului. Se va
stabili dacă tonerul este mono-component sau bi-compus. Unele reţete de toner de culoare neagră
conţin coloranţi extractibili în amestec cu pigmenţi carbonici. Aceştia pot fi separaţi şi
identificaţi prin cromatografia în strat subţire. Este utilă şi identificarea răşinilor utilizate la
producerea tonerului. Dată fiind compunerea lor, tonerele color conţin în general mai multe
componente care pot fi detectate: răşini, pigmenţi etc.
2. Piroliza gaz-cromatografică – permite separarea cromatografică a componentelor
tonerului, în special compuşii anorganici, iar prin completarea analizelor cu spectroscopia de
masă se obţine o precizie superioară.31
3. Analize instrumentale în raze infra-roşii – din care în special spectroscopia în infra-
roşu oferă posibilitatea unor diferenţieri precise a proporţiilor în care un anumit fabricant a
adăugat răşini sintetice tonerului. Din păcate, pe lângă aparatura complexă este şi aici necesară
existenţa unei colecţii de mostre.
4. Fluorescenţa sub raze X – permite identificarea coloranţilor anorganici prezenţi în
diferite reţete de toner color.
Aşa cum rezultă din metodele de examinare expuse mai sus, tehnicizarea şi evoluţia
mijloacelor de copiere impun şi o dezvoltare a cunoştinţelor interdisciplinare şi a aparaturii
folosite în criminalistică.
Metoda de termocopiere ThermoFax a suferit de la apariţia ei din anul 1950 până în
prezent o mare varietate de perfecţionări şi modificări, existând azi chiar şi copiatoare termice
color. Aplicaţia cea mai frecventă a termocopierii este la aparatele de tip telefax, deşi printre
acestea, modelele mai sofisticate realizează imprimarea cu ajutorul tehnologiei de la copiatoarele
laser tip Xerox, existând chiar aparate telefax laser color.
Revenind la termocopiere, facem precizarea că, prin construcţie aparatele tip telefax sunt
prevăzute să realizeze şi funcţia de copiator. Copiile realizate au în general o calitate scăzută faţă

31
Cantu, A. A., op. cit., p. 44.

19
de cele tip Xerox, majoritatea modelelor necesită hârtie specială tip termofax şi rezultatul nu se
păstrează un timp mai îndelungat, estompându-se cu timpul. Pe de altă parte, textele scrise cu
banda carbonică, desenele reproduse cu hârtie copiativă carbon (plombagină), semnăturile ori
menţiunile executate cu creionul cu grafit nu sunt reproduse, ori apărinsuficient de clar prin
termocopiere. Termo-imprimarea se realizează cu ajutorul unei linii de lamele sau ace care se
află în contact cu hârtia termo-sensibilă. Acestea se încălzesc sau nu, în funcţie de mesajul
(semnalul) electronic.
Examinarea microscopică a actelor transmise sau copiate cu ajutorul unui aparat telefax
termic permite observarea fibrelor de hârtie superficiale, carbonizate prin descărcări punctiforme
de energie termică. Hârtia este de dimensiuni variabile, cu o grosime redusă, fiind prezentată în
role de anumite lungimi, pentru aparat. Calitatea imprimărilor este diferită în funcţie de calitatea
şi performanţele aparatului.32 Majoritatea modelelor actuale de aparate tefax utilizează la
imprimarea imaginii pulbere toner. La aparatele telefax care utilizează toner, acesta este depus
într-un strat mai subţire decât la copiatoarele obişnuite, dar diferenţele sunt date doar de
grosimea corpului caracterelor. ,,Citirea” documentului ce urmează a fi copiat termic sau
transmis, se face cu ajutorul unui cap termic pe bază de radiaţii infraroşii. Răspândite pe o lăţime
corespunzătoare lăţimii actului de transmis sau termocopiat, celulele foto-termo-sensibile
observă şi reproduc variaţiile alb/negru (hărtie/traseu scris), acestea reflectându-se în
microdescărcări de arc pe hârtia rolei de hârtie termosensibilă, sau în încărcări electrostatice cu
toner care apoi este depus pe hârtie, sau cu ajutorul unui sistem ink-jet, cu jet de cerneală.
Modelele tip laser sau ink-jet folosesc hârtie normală sau sub formă de rolă, pot produce şi copii
color, iar puterea lor de rezoluţie este mai mare.
Într-o expertiză de tehnica documentelor efectuată la Laboratorul Interjudeţean de
Expertize Criminalistice Cluj, a fost supus examinării un act prezentat în copie electrostatică tip
Xerox alb/negru, cerându-se să se stabilească modul de realizare al acestuia. 33 În cadrul
examinării generale am stabilit că actul era o copie tip xerox a unui act realizat prin mai multe
activităti compuse, plecând de la copierea pe un copiator tip telefax a unei semnături ce imita o
semnătură autentică, peste care fusese desenată o ştampilă, iar deasupra acestora fusese
dactilografiat un text ce confirma achitarea unui debit de mai multe milioane lei. Actul compus,
astfel rezultat, a fost recopiat cu un copiator termic, fiind vizibile pe marginile copiei tip Xerox
realizate în final, urmele lăsate pe rola de hârtie termică de către mecanismul de transport al

32
Casey-Owens Maureen, A look into facsimile transmission, Journal of Forensic Sciences, Vol. 35, No. 1/Jan.
1990, p. 112-117.
33
Raport de expertiză criminalistică nr. 30/ 1996 realizat în Dos. nr. 6605/1995 al Poliţiei Municipiului Mediaş,
judeţul Sibiu.

20
telefaxului. Multitudinea de copieri şi recopieri era orientată spre a face să se estompeze detaliile
şi să acopere contrafacerea semnăturii .
Un amănunt de interes tehnic este cel că unele apararte telefax sunt prevăzute cu un
dispozitiv care aplică un semn distinctiv, o ,,ştampilă“ pe documentele care au fost transmise ori
copiate cu ajutorul lor. Acest fapt permite în cazul în care este pus la dispoziţie şi actul original
să se constate dacă s-a efectuat vre-o transmitere sau copiere a acestuia cu aparatul telefax.
Examinarea unui document suspect realizat, copiat ori transmis cu ajutorul unui aparat
telefax presupune ca (în mod ideal) la dispoziţia expertului să se afle :
- documentul original la care se referă documentul fax;
- copia fax (act în litigiu);
- aparatul telefax pe care se cunoaşte sau se bănuieşte că s-a făcut transmiterea ori
copierea;
- materiale de probă copiate, transmise şi recepţionate cu aparatul emitent, cât şi cu cel
recepţionant.
În cursul examinării se vor avea în vedere pentru identificare următoarele elemente:
- imprimările ce indică numărul de apel, indicativul şi ora transmiterii/recepţiei (aceste
elemente pot fi suprimate fie din aparat, fie prin tăierea hârtiei);
- aspectul general al imprimării care poate fi clar, estompat, imprimat inegal;
- tipul de imprimare – termică, cu toner, cu jet de cerneală;
- în cazul în care aparatul este prevăzut cu ştampila de confirmare – aspectul acesteia –
culoarea, forma, plasarea ei (şi aceasta funcţie poate fi înlăturată);
- defectele specifice de scanare ori de redare;
- unele caracteristici specifice aparatului.
Defectele specifice de scanare pot fi generate de prezenţa prafului ori acumularea de
murdărie între mecanism şi hârtie, ori pe oglinda unităţii optice. Acestea se vor manifesta fie prin
imagini îmbâcsite, iar în cazul firelor de praf pot apărea ca linii verticale pe document 34. Forma
lor punctiformă apare prin reluare continuă ca o linie pe verticală situată într-un anumit punct al
paginii. De asemenea, defectele unităţii de imprimare pot apărea sub forma unor linii verticale pe
toată lungimea actului. Astfel, încălzirea continuă a unui ac produce o linie verticală neagră, iar
neîncălzirea unui ac generează o linie albă. Ele pot fi deosebite de defectele de scanare care
dispărprin curăţirea unităţii de imagine. Defectele unităţii de imprimare apărîn cazul
documentelor transmise prin fax numai pe exemplarul recepţionat, respectiv în cazul folosirii

34
Hill J. Heather, Facsimile transmision and the Questioned Document Examiner, The Metropolitan London
Laboratory, 1996, p.11.

21
acestuia drept copiator.
Defectele specifice mecanismului pot consta în urme ale rolei presoare care asigură
mişcarea hărtiei. Funcţionarea imperfectă a rolei se poate manifesta prin alungirea ori scurtarea
pe alocuri a semnelor ori literelor. Acest defect poate fi însă generat în cazul actelor recepţionate
prin telefax şi de defecţiuni ale liniei telefonice cu transmisie analogică.
Aparatele de tip telefax pot fi utilizate uneori la falsificarea unor acte, în combinaţie cu
metode obişnuite de falsificare. Ele pot fi folosite mai ales atunci când este vorba de transmiterea
la distanţă a unor contracte, chitanţe, cecuri etc. Prin combinarea tehnicilor iniţiale de ştergere,
radiere, adăugire cu retransmiterea prin telefax a actelor falsificate se încearcă uneori obţinerea
unor plăţi în bănci, ori dovedirea unor alte prevederi contractuale decât cele convenite.35
Într-un dosar au fost prezentate spre achitare prin bancă unele dispoziţii de plată pe care
fuseseră modificate prin adăugare sumele confirmate. Din ,,cinci sute mii“ s-a făcut ,,cinci
milioane cinci sute de mii”, iar actul falsificat a fost transmis pentru plată băncii clientului, prin
telefax. Confruntarea exemplarelor fax şi originale a permis uşor stabilirea modului de
falsificare, deşi, datorită condiţiilor de păstrare, copiile fax începuseră să-şi piardă lizibilitatea.36

Falsuri realizate cu copiatoare alb/negru. Examinarea lor.

Aşa cum s-a arătat şi în literatura de specialitate37 multe din falsurile realizate cu ajutorul
copiatoarelor alb/negru sunt orientate spre realizarea unor acte compuse. Prin această noţiune
înţelegem un act nou, prezentat în copie electrostatică alb/negru care, de obicei conform
afirmaţiilor părţii ce încearcă să se se preleve de conţinutul său, ar reprezenta copia unui act
contestat ,,al cărui original s-a pierdut. ”
Metoda de lucru este relativ simplă: se foloseşte o parte dintr-un alt act ce conţine o
semnătură autentică a unui anumit titular, la care se adaugă un alt text realizându-se falsul prin
trucare şi reproducerea cu copiatorul.38
O variantă de fals comis cu ajutorul copiatoarelor este cel prin procedeul denumit
,,mască“, utilizând o coală de hârtie pentru a ecrana o parte a actului ce se truchează – de
exemplu se copiază antetul şi finalul unui act adeverinţă oficială ,,mascând” textul original,

35
Raport de expertiză criminalistică nr. 193/1996 din Dos. nr. 503301/1996 al Poliţiei Municipiului Cluj-Napoca şi
Raportul de expertiză criminalistică nr. 151/1997 din Dos. Nr. 88475/1997 al Inspectoratului de Poliţie al
Judeţului Hunedoara.
36
Raport de expertiză criminalistică nr. 245 din 11 noiembrie 1996 realizat în Dos. Nr. 503301/1996 al Poliţiei
Municipului Cluj-Napoca, la Laboratorul Interjudeţean de Expertize Criminalistice Cluj.
37
Hilton O., op. cit., Forensic Science International No. 13/1974, p. 117.
38
Boboş L., Unele probleme pe care le ridică expertiza actelor reproduse cu ajutorul copiatoarelor electrostatice,
Buletinul Intern. Probleme de Criminalistică şi Criminologie. Procuratura Generală a R.S.R. No. 1-2/1987, p.
152-156.

22
introducându-se apoi pe copie textul dorit şi recopiind actul astfel plăsmuit.
Amintim în acest sens o cauză cercetată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj39 în care
s-a dispus efectuarea unei expertize criminalistice asupra unei copii tip Xerox a unui act despre
care petentul susţinea că l-a depus la termen la instanţa de judecată, dar acţiunea nu a fost
înregistrată la dosarul cauzei respective, deoarece actul ar fi fost pierdut sau sustras. Examinarea
criminalistică a copiei electrostatice în litigiu a pus în evidenţă prezenţa unor urme liniare
produse de marginile unei coli diferite de hârtie, folosite ca mască pentru a putea reproduce
electrostatic partea superioară a actului cu impresiunea ştampilei de înregistrare de la
registratura instanţei. Urmele erau vizibile pe orizontală, producându-se o uşoară umbră la
trecerea scanerului copiatorului, dar mai ales la marginea din dreapta pe verticală, datorită
dezalinierii marginilor colilor. După obţinerea unei coli de hârtie format A4 ce purta o
reproducere electrostatică a înregistrării de intrare cu data certă, autorul falsului a scris cu mâna
textul acţiunii şi a recopiat actul, depunând noua copie în susţinerea plângerii penale.
Din experimentele făcute cu ocazia acestei expertize am putut constata că aceste tipuri de
urme-umbră apărpe copiile electrostatice alb/negru atunci când copiatorul nu este întreţinut
corespunzător. Ele mai apărcând actul de reprodus are unele deformări: cute, plieri rectangulare,
când se copiază acte din mai multe pagini, la limita dintre marginile paginilor, când sunt mai
multe coli suprapuse. Calitatea copiilor mai poate fi influenţată şi de alţi factori:
1. Starea actului care se copiază şi culoarea acestuia în cadrul raportului fond-text. În
practică s-a constatat că anumite culori – galben, roşu, bleu ciel – nu sunt clar copiate şi
transpuse în alb/negru.
2. Starea aparatului. Aici are importanţă şi timpul scurs de la ultima utilizare, gradul de
încărcare pentru ziua respectivă. Pe măsura creşterii numărului de copii realizate cu un copiator
se produc uzuri ale cilindrului.
3. Temperatura de topire/fixare a tonerului şi calitatea acestuia. Acumularea cenuşilor de
toner şi încălzirea aparatului pot genera fixarea unei părţi din tonerul uzat pe copiile realizate,
acestea căpătând un aspect îmbâcsit.
4. Gradul de contrast al expunerii. Actele au contraste diferite între fond şi text, iar unele
acte realizate cu imprimante matriciale sau maşini de scris cu bandă carbonică necesită un
contrast mai redus, dată fiind tenta de gri a imprimării şi raportul redus de contrast cu albul
suportului material.
Alteori, copiile alb-negru ale unor acte sunt falsificate prin alterarea conţinutului unui

39
Dosar nr. 47/VIII/1/1995 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Cluj şi Raport de expertiză criminalistică nr.
54/1995 al Laboratorului de expertize criminalistice Cluj.

23
text. Îndepărtând de pe copie unele menţiuni (cifre, cuvinte, fraze), se pot introduce altele în
locul lor. În acest sens amintim o expertiză realizată la Laboratorul interjudeţean de expertize
criminalistice Cluj în care, pe lângă identificarea autorului unei semnături, s-a stabilit şi modul
în care a fost falsificat unul din exemplarele actului, exemplar prezentat în copie electrostatică şi
care prezenta diferenţe de conţinut faţă de exemplarul din arhiva notarială.40 S-a realizat o copie
electrostatică a celor două pagini ale actului din arhiva notarială. De pe copie, din menţiunea “cu
excepţia garajului“ au fost radiate litere, rămânând doar menţiunea ,,... garajul ...”, apoi s-a
completat prin adăugare, menţiunea devenind ,,şi garajul”, ulterior copia modificată a fost
recopiată, fiind utilizată pentru susţinerea unor pretenţii în faţa instanţei de judecată. Examinarea
microscopică a imaginii şi compararea actului iniţial şi a copiei falsificate prezentate în instanţă
au permis prin identificarea coincidenţei partiale şi a diferenţelor stabilirea falsului.

Secţiunea 8. Imprimantele sistemelor de computere. Diferenţierea criminalistică între

documentele realizate cu ajutorul copiatoarelor şi cu ajutorul imprimantelor
Apariţia, perfecţionarea şi creşterea gradului de utilizare al imprimantelor pentru
computer au condus la creşterea frecvenţei cu care documente suspecte realizate cu ajutorul
acestora au fost supuse examinrii criminalistice. Semnalat în literatura de specialitate publicată în
alte state, 41 acest lucru l-am putut sesiza şi din practica Laboratorului Interjudeţean de Expertize
Criminalistice Cluj, în arhivele crăuia nu am găsit pentru perioada 1960-1996, expertize
criminalistice care să se ocupe de acest tip de falsuri ori contrafaceri, dar unele lucrări recente,
la care ne vom referi când vom trata anumite aspecte în cuprinsul prezentei lucrări, au printre
obiective şi identificarea tipului de imprimantă cu care au fost realizate unele acte.
Tehnica de calcul a generat un nou complex de probleme pentru criminalişti. Uneori
,,aceasta a făcut ca atenţia experilor să se mute dinspre compararea scrisului de mână către
determinarea originii imprimantei folosite pentru a crea un document, ori dacă mai multe
documente provin din acelaşi sistem de imprimare. 42
Acest aspect nu trebuie însă supraapreciat. Credem că, deşi documentele realizate cu
ajutorul sistemelor computerizate tind să devină tot mai prezente în viaţa de fiecare zi, iar
computerul însuşi să preia o mare multitudine dintre sarcinile şi eforturile umane, rolul său este
încă limitat, determinant rămânând factorul uman. Este larg susţinută de literatura de specialitate
40
Raport de expertiză criminalistică nr. 223/ 1997 efectuat în Dos. nr. 2273 / P / 1996 al Parchetului de pe
lângă Judecătoria Târgu-Mureş.
41
RAMSEY L. SANDRA -The Effect of Computers on Forensic Document Examiners, International Journal of
Forensic Document Examiners, Vol. 2, No. 3 July / Sept. 1996 p. 187.
42
9 Idem.

24
opinia 43 că, în viitor experii vor întâlni tot mai des documente realizate cu ajutorul computerului
cărora vor trebui se identifice sursa. ,,Cei care ignoră ultimele evoluţii în tehnologia
computerelor riscă să-şi limiteze capacităţile şi să-şi limiteze dezvoltarea.” 44 Aceasta presupune
deci a cunoaşte şi înţelege modul de funcţionare şi posibilităţile aparatelor respective, ca o
expresie a caracterului deschis la cunoştinţe din cele mai diverse domenii pe care le presupune
activitatea de criminalist.
Înainte de a trata aspectul diferitelor imprimări şi modurile de diferenţiere, credem că
sunt necesare câteva precizări cu privire la imprimantele pentru computer şi posibilităţile oferite
de acestea.
Imprimantele pentru computer sunt de fapt dispozitive anexe computerului cu rolul de a
transpune pe hârtie anumite elemente grafice sau cifrice, conform comenzilor date prin
intermediul computerului. Primele modele de imprimante, cele numite matriciale, sunt prevăzute
pentru imprimare pe hârtie cu un ansamblu de ace dispuse pe un dreptunghi, care pot genera cifre
sau semne grafice. Alte modele au pentru imprimare o emisferă metalic cu semnele grafice şi
cifrele ce sunt prezente şi la ,,coşul de litere” al unei maşini de scris. Dacă la acest sistem
identificarea este legată de unicitatea caracterelor ce se realizează cu imprimanta respectiv,
situaţia diferă în cazul imprimantelor cu ace. Având la început un număr mai mic de ace - 9 ace -
posibilităţile erau reduse în privinţa caracterelor sau şi mbolurilor ce se pot genera cu ele. Cu
toate acestea, şi în această situaţie se pot produce cu aceeaşi imprimantă mai multe tipuri de
fonturi (caractere) - de exemplu pica, italic, courier etc. Caracterele sunt reproduse pe hârtie prin
intermerdiul panglicii cu tuş sau carbon. Prin creşterea numărului de ace la 24, au sporit
disponibilităţile, putând fi reproduse mai multe tipuri de caractere de scris şi chiar unele şi
mboluri, desene etc, dar nu se puteau realiza decât imagini alb /negru. Ca defecte specifice
acestui tip de imprimante amintim: estomparea impresiunilor într-o anumită parte a semnului
grafic (de exemplu în partea mediană) ca urmare a uzurii mai pronunţate a benzii, apariţia unor
linii albe la o anumită înălţime a semnelor datorit ruperii, îndoirii sau blocării unuia sau chiar
mai multora dintre ace.
Dezvoltarea electronicii a permis introducerea unor noi tipuri de dispozitive: imprimante
cu laser şi imprimante cu jet de cerneală. Modelele denumite ,,laser printer” sunt imprimante
(alb/negru sau color) care funcţionează, în ce priveşte modul de realizare a imaginii, asemeni

43
LESLIE A. G.; STIMSON T. A., Identification of Print Out Devices - Forensic Sciences Journal Vol. 19, 1982
p. 11.
ALLEN M. J., Dot-Matrix printers, Forensic Science International Vol. 35, No. 4/ 1987 p. 283-295.
WINCHESTER M. J., Examining a Computer Printed Document - Presented at the the 43-rd Annual Meeting
of the American Society of Questioned Documents Examiners 1985 , p. 2. ş.a.
44
RAMSEY L. S., op. cit., p. 190.

25
unităţii de creare a imaginii de la un copiator cu laser. Unitatea laser serveşte la producerea
rapidă a energiei termice necesare topirii tonerului. Încărcarea cu imaginea latentă este bazată pe
o imagine preluată din memoria computerului, care comandă şi combinaţiile de culori, numărul
de copii etc., prin programul de editare. Examinate la microscop imprimările realizate prin
imprimantele cu laser nu se deosebesc, la prima vedere, de cele realizate cu un copiator, ambele
utilizând la reproducerea imaginii pe hârtie pulberea-toner.
Datorită uzurii şi defectelor de pe cilindrul colector pot fi identificate atât copiatoarele,
cât şi imprimantele laser. 45
De cele mai multe ori, în practică, este descoperit numai documentul suspect, urmând ca
ancheta să conducă la stabilirea autorilor contrafacerii ori falsului. Problema care se pune în
această situaţie, este aceea de a stabili în primul rând care este sursa directă a unui document
susupect: un copiator laser sau o imprimantă laser, iar după rezolvarea acestui aspect se poate
forma cercul de aparate bănuite şi se trece la identificări de aparate, materiale, hârtie, toner etc.
Conform unui studiu efectuat de către un colectiv de specialişti din Marea Britanie pentru
un lot de zece modele de copiator de la firmele Canon, Toshiba, Rank Xerox şi pe un lot de trei
modele de imprimante Brother şi Hewlett Packard LaserJet III şi IV, deşi latente, urmele lăsate
de mecanismele de alimentare cu hârtie pe colile respective sunt la baza acestor posibilităţi de
identificare. Examinarea presupune dotare tehnică - un aparat de detecţie electrostatic tip ESDA,
la care se poate adăuga şi un comparator video-spectral. Urmele produse de ghiarele
mecanismului de alimentare cu hârtie sunt în general diferite de la o marcă la alta, deşi studiul
amintit indică faptul că modelele de imprimante Brother şi H. P. LaserJet III lasă urme relativ
asemănătoare, având acelaşi număr de ghiare de preluare a hârtiei din tavă. Urmele sunt în
general mai vizibile la partea cu care documentul, coala de hârtie, pătrund în aparat şi se
păstrează un anumit timp, fiind detectabile chiar şi după circa două luni. 46
Pentru copiatoare ele diferă uneori, chiar la acelaşi fabricant, de la un model la altul, în
funcţie de numărul şi poziţionarea ghiarelor de prindere a hârtiei, de tipul, dimensiunile şi forma
rolelor de transport.
Pentru imprimante cu laser transportul hârtiei este realizat cu ajutorul unei benzi din
pânză cauciucată, sau la unele modele cu role; şi acestea lasă urme latente specifice, care pot fi
puse în evidenţă cu ajutorul aparatului ESDA. Vom prezenta pe scurt metoda de examinare cu

45
ARBOUINE M. W., The use of drum defects to link laser printed documents to individual laser printers,
Journal of Forensic Identification, Vol. 34, No. 2, 1994, p. 165-170.
BOYD P. F. J., Laser technology - A new concept to chalenge the forensic document examiner, Canadian
Society of Forensic Sciences Journal, Vol. 16. No. 1/ 1983 , pag. 7-17.
46
STOCKTON A., GILLIES E. A., Identification of modern office machinery by paper handling marks - A
method of distinguishing between photocopied and laser printed documents - London l996, abstract p. 1-5.

26
ajutorul aparatului ESDA. Documentul de examinat este acoperit prin vacuumare cu o folie de
plastic foarte subţire. Vacuumarea produce aderarea foliei la fibrele hârtiei. Peste folie se presară
pulbere tip toner, iar documentul este introdus între două plăci de metal încărcate electrostatic.
Astfel, pulberea toner aderă la folia de plastic, aglomerându-se mai pronunţat acolo unde fibrele
hârtiei au fost deformate de mecanismul de prindere şi transport. Devin în acest mod vizibile pe
folia de plastic urmele latente. Ele pot fi apoi fotografiate ori scanate, introduse în memoria
video a unui computer şi examinate apoi comparativ, pentru identificare.
O chestiune, lăsată neinvestigată de către autorii studiului amintit, este cea a efectelor pe
care condiţiile de păstrare ale documentelor - căldură, uzură, umiditate - precum şi calitatea
hârtiei pe care sunt imprimate le au asupra urmelor specifice mecanismului. Credem că, în mod
firesc, ele vor influenţa păstrarea în timp, durata posibilităţii de identificare a urmelor
mecanismului şi de diferenţiere a sursei, depinzând de gradul uzurii şi de agresivitatea condiţiilor
păstrării.
Deşi pentru o perspectivă mai îndepărtată, considerăm că ar fi utilă formarea pentru uzul
specialiştilor a unui repertoar de mărci şi modele care să conţină caracteristicile specifice
diferitelor modele de imprimante, clasa de precizie ( rezoluţia în dpi), aspectul urmelor latente
ale mecanismului, clasificate pe număr de elemente, producători, ani de fabricaţie. Aceasta va
oferi, printre altele informaţii şi pe cele privind concordanţa dintre data afirmată a emiterii unui
act şi data existenţei modelului de imprimantă pe piaţă sau în dotarea emitentului (organe de stat,
diferite bănci şi firme economice, ş.a.m.d.). Imprimantele cu jet de cerneală realizează
imprimarea, aşa cum le arată şi numele, prin intermediul proiectării unui jet fin de cerneal, ai
cărui stropi sunt vizibili sub microscop. Modelele sunt disponibile atăt în variantă alb/negru cât
şi color.
Imprimantele color realizează culorile prin combinarea a patru culori - roşu magenta,
galben, albastru cyan şi negru. Prin examinare microscopică pot fi distinse depunerile succesive
de stropi de cerneal, observându-se şi difuzia cernelii în fibrele hârtiei.
În cazul documentelor realizate cu ajutorul imprimărilor cu jet de cerneală sunt aplicabile
47
diverse metode de datare ale cernelurilor, în scopul de a putea stabili vechimea relativă a două
sau mai multe menţiuni pe acelaşi act, diferenţele de cerneluri. Acestea sunt tehnici chimice de
laborator, bazate mai ales pe cromatografia în strat subţire, spectrometria de masă, pentru
identificarea compuşilor volatili ai diferitelor reţete, la care am făcut referiri în partea destinată

47
AGINSKI N. V., Dating and characterising writing, stamp pad and Jet printer inks by gas Chromatography /
Mass spectrometry, International Journal of Forensic Documents Examiners, Vol. 2, No. 2, April/June 1996
p. 103-106.

27
analizei cernelurilor. Ele sunt de specialitate chimică, dar considerăm util pentru specialiştii în
examinarea documentelor, ca şi pentru anchetatori, să cunoască existenţa acestor posibilităţi şi în
cazul cernelurilor de imprimantă pentru a recurge la ele atunci când se impune.
Aşa cum am putut constata şi din practica personală, în ultimii ani a crescut tendinţa de
utilizare a imprimantelor cu jet de cerneală la comiterea diferitelor falsuri ori contrafaceri
48
În unul din cazuri, am întâlnit bancnote de 10.000 lei realizate cu ajutorul unei
imprimante cu jet de cerneală, autorii contrafacerii declarând în cursul anchetei că au cumpărat
mai multe bancnote contrafăcute în acest mod de la un necunoscut din o altă localitate, ocazie cu
care le-a venit ideea de a încerca să facă acelaşi lucru cu computerul propriu, cu care ar fi
realizat ,,numai de încercare” câteva, fără să le pună în circulaţie. Date fiind elementele
declarate, s-a cerut să se stabilească printr-o expertiză criminalistică dacă bancnotele proveneau
din loturi realizate cu imprimante diferite sau au fost realizate cu aceeaşi imprimantă.
Examinarea comparativă macroscopică a celor două loturi de bacnote contrafăcute a pus în
evidenţă diferenţe de nuanţă ale culorilor şi de fineţe a imprimării, iar la examinarea
microscopică a devenit clar că există diferenţe şi la nivelul clasei de rezoluţie. S-a confirmat
astfel că sunt două loturi de bancnote, provenind de la o imprimantă de 300 dpi - cea cu care
lucraseră inculpaiţi şi respectiv, un lot de la o imprimantă de 800 dpi - bancnote despre care
inculpaţii declaraseră că le-au cumpărat de la alte persoane.
Ca o concluzie ce se desprinde în mod firesc din metodica identificării criminalistice,
atunci când se pune problema de a stabili mijlocul de producere al unor documente despre care
se ştie deja că sunt contrafăcute, prima problemă este aceea de a stabili mijlocul de imprimare.
În acest scop se vor putea formula urmtoarele întrebări:
 Este sursa documentului un copiator?
 Este o imprimantă?
 Sunt ele alb/ negru sau color?
 Imprimarea este realizată cu ajutorul pulberii toner sau cu jet de cerneală?
 Care este rezoluţia specifică aparatului (în dpi)?
Acestui set de întrebări i se poate răspunde prin examinarea documentului suspect.
Datele obţinute vor fi utilizate în continuare în direcţionarea cercetărilor, la stabilirea
cercului de aparate şi persoanelor bănuite.

48
Raport de expertiză criminalistică nr 188 din 16 august 1996 în Dos. nr. 207/P/1996 al Parchetului de pe lângă
Tribunalul Cluj.

28
Secţiunea 9. Falsuri sigilografice
Sigiliile pot fi realizateatât din cauciuc cât şi din metal. În general ele produc urme de
stratificare cu tuş, dar pot fi şi sigilii seci (,,timbre seci”) de genul celor aplicate pe diplomele de
studii, pe actele de identitate, pe unele documente autentificate etc., în general pe acte care dovedesc
o anumita calitate, stare.
Confecţionarea sigiliilor se face după anumite reguli privind forma (de exemplu sigilii
rotunde cu steamă, pătrate cu inscripţii, triungiulare de viză, ş.a.). Unele elemente sunt generale -
forma, dimensiunile, lungimea şi caracterele literale.
Exista şi elemente cu caracter individual, avand un potenţial identificator. Unele provin
chiar din procesul de confectionare a ştampilei, fiind legate de calitatea materialului folosit cât şi de
priceperea şi instrumentele de care a dispus cel care a confectionat sigiliul. De exemplu - litere
deviate de la axă, grame literale mai scurte sau mai lungi, ş.a.m.d.
Alte caracteristici indentificatoare se datorează uzurii, deformării conturului, ştirbiri ale
muchiilor, îmbâcsirea cu tuţ sau fibre microscopice de hârtie a caracterelor etc. Elementele de uzură
sunt adesea interpretate greşit de către falsificatori şi sunt omise de pe copia (falsul) pe care o
confecţionează.
Dintre procedeele clasice de contrafacere a sigiliilor menţionăm:
(1) Desenarea - se copiază prin transparenţă sau prin diaproiecţie o impresiune originală. În
acest proces are loc de obicei o distorsionare a liniilor şi foarte des pot aparea diferenţe de proporţii.
(2) Transferul unei impresiuni autentice
Se poate realiza utilizând albuş de ou fiert, sau hârtia ori pelicula fotografică umezită.
Imprimarea care rezultă este neclară, confuză, datorită difuziei tuşului prin umectare.
(3) Contrafacerea clişeului
Se procedează la gravarea manuală într-o bucată de gumă sau de cauciuc. Realizarea este de
obicei imprecisă, lipsită de fineţe, descoperirea acestor falsuri fiind relativ uşoară.
O metodă mai rar folosită, însă existentă, este realizarea unei ştampile prin îmbucşarea mai
multor bucăţi provenind din mai multe ştampile vechi. Rezultă o ştampilă cu asimetrii şi diferenţe
de uzură a unor porţiuni.
Uneori sunt aplicate monede sau chiar alte ştampile care sunt rotite pentru a face imprimarea
ilizibilă.

Metode moderne de realizare a falsurilor sigilografice

Cea mai efeicientă, însă dificil de realizat sub aspectul procurării sigiliului original, este

29
,,furtul impresiunii” cu cauciuc siliconic. Acesta preia cele mai mici detalii şi permite realizarea
unui negativ după care se va putea tuna poi un sigiliu aproape identic cu modelul original, de mare
precizie. Dificultatea rămâne în procurarea sigiliului original pentru luarea mulajului.
O metodă de dată recentă este realizarea de forme de ştampilă cu ajutorul unui sistem
computerizat. 49 Metoda se foloseşte la origine în activitatea de producere a ştampilelor de cauciuc
în scop comercial. Pentru realizarea acestor sigilii se utilizează scanarea unei impresiuni autentice
de ştampilă, care este stocata în memoria unui computer (un model 386 sau mai performant).
Prin intermediul unor programe Correl Draw se poate opera asupra imaginii. Aceasta este
prelucrată în statia grafică, putand fi rearanjată imaginea, literele, pot fi introduse sau înlăturate
unele simboluri, litere, cifre. Imaginea astfel obţinută este redată cu o imprimantă cu jet de cerneală,
realizându-se apoi un negativ pe un planfilm negativ.
Cu ajutorul unui gel monomer expus la radiaţie ultraviolet (UV) se obţine în urma unui
proces de developare şi polimerizare un sigiliu corespunzator modelului creat cu ajutorul
computerului. Erorile acestei metode pot apara în special în faza de prelucrare a imaginii grafice,
când anumite elemente sunt inţelese eronat sau sunt apreciate ca neesentiale (uzuri particulare,
plasaări specifice ale unor semne) pe care din ,,dorinţa de perfectiune” falsificatorul le corectează,
sau intervin chiar corecţii prin programul computerelor, îndepărtându-se astfel de impresiunea
autentică.
În toate cazurile când se pune problema unui fals sigilografic, este necesar să se procure
impresiuni ale sigililui în litigiu din perioada din care se susţine că provine actul ce conţine
impresiunea contestată / perioade apropiate, aceeaşi lună, an, chiar zi. Chiar şi în cazul unor falsuri
grosolane se va putea ilustra pentru comparaţie cu impresiunmi cu garanţii de autenticitate.

Secţiunea 10. Identificarea maşinii de scris şi a dactilografului

Identificarea tipului masinii de scris
Asupra acestui subiect se impun cateva precizări legate de diferenţele de tehnică de
dactilografiere. În funcţie de specificul fiecărei situaţii vor exista elemente ce pot servi atât la
identificarea maşinii folosite la dactilografierea unui act şi a persoanei care a dactilografiat textul.
Diferitelor mărci de maşini de scris le corespund anumite caractere de scris (bold, script,
elite, italic, sanserif, etc.). De asemena, pentru maărci diferite, maşinile vor avea un pas diferit al

49
Alamoreanu, S., Falsuri în acte. Metode clasice şi moderne - Teza de doctorat, Universitatea Babeş-
Bolyai 1998.

30
mecanismului principal. Pasul maşinii de scris este spaţtiul dintre două elemente grafice succesive,
sau distanţa cu care se deplasează carul maşinii la o apăsare pe taste. Măsurarea pasului maşinii de
scris se face cu ajutorul unei grile speciale Schneeberger.
În identificarea maşinilor de scris se pot folosi: distanţa rândurilor, poziţia caracterelor pe
claviatură, tipul carcterelor (talpa, conturul, mărimea, înclinarea). Identificarea după aceste elmente
generale poate fi completată cu elemente care permit identificarea individuală.
Identificarea individuală a maşinii de scris se va face ţinând cont de elemente ce apărîn
procesul utilizării maşinii:
1. aplatizarea şi uzura unor caractere;
2. dereglarea barelor sau a carului;
3. uzuri sau ruperi, uscări ale panglicii, ceea ce va genera imprimări parţiale sau lipsa
imprimării unor litere.
Defectele şi uzurile maşinii de scris se vor manifesta în textul scris prin dezalinierea literelor
pe verticală, cât şi pe orizontală, sau deformarea unor litere. Sunt afectate de deformări în special
vocalele care sunt mai des folosite (a, e, i, o, u).
Intervenţiile, înlocuirile de caractere, reparaţiile mecanismului maşinii de scris sunt în
general observabile, ele reflectându-se în aspectul imprimării mai clare a literelor reparate sau
înlocuite, înclinarea diferită faţă de axa celorlalte litere. În baza acestor elemente, atunci când se
dispune de material de comparaţie suficient, se poate proceda la aprecierea datei dactilografierii
unui act, mai ales când e vorba de perioade mai îndepărtate de timp. În acest scop se pot căuta în
arhive acte dactilografiate cu aceeaşi maşină datând din perioade anterioare şi ulterioare celei
prezumate la actul în litigiu.
Maşinile moderne de scris cu caractere şi pas interschimbabil ridică probleme deosebite,
identificarea acestora fiind extrem de dificilă, ea ţinând mai ales de eventualitatea existenţei unor
defecte ale literelor care nu au fost înlocuite. Maşinile moderne de scris au caracterele pe rozete de
plastic care por fi înlocuite foarte simplu atunci când apărdefecte sau se deformează unele litere.

Stabilirea adaugirilor în textele dactilografiate

În acest caz, se pleacă de la un text iniţial care este dactilografiat, iar ulterior dactilografierii,
la un anumit interval de timp, textul este alterat prin introducerea unor menţiuni noi, ceea ce
presupune reintroducerea hârtiei actului în maşina de scris.
Prin poziţionarea identică a marginii de sus a paginii se va putea obţine o aliniere corectă în
plan orizontal, dar este mult mai dificilă realizarea cu precizie a alinierii pe verticală. Pe cale de
consecinţă, caracterele, cifrele, textele sau cuvintele adăugate vor apare cu o anumită deplasare spre

31
stânga sau dreapta coloanei formate de caracterele dactilografiate iniţial.
Pentru măsurare se poate folosi o riglă, sau grila Schneeberger pentru măsurarea pasului
maşinii de scris.
Un alt element care poate indica adăugarea unui text cu maşina de scris este culoarea mai
intensă a scrierii adăugate, când banda a fost înlocuită.
Când se scrie cu altă maşină decât cea folosită iniţial vor putea apărea diferenţe de caractere
dar şi de intensitate a imprimării, în funcţie de starea de funcţionare a acesteia.

Identificarea autorului unei dactilografieri

Problema, deşi controversată, dată fiind dificultatea ei, nu este imposibil de soluţionat.
Precizia determinărilor în baza cărora va fi identificat autorul unui text dactilografiat este legată şi
de lungimea textlui de care se dispune atât în litigiu, cât şi de la persoanele bănuite.
O persoană cu oarecare cunoştinţe şi deprinderi de dactilografie va aplica presiune egală
asupra tastelor, rezultând imprimări relativ egale ale literelor făra perforarea hârtiei. Textul va avea
un aspect îngrijit, fără erori de poziţionare, ştersături sau reimprimări ale unor litere.
Identificarea autorului este relativ mai uşoară în cazul persoanelor care nu au deprins
suficient, sau nu au practicat dactilografia. În acest caz, se vor avea în vedere aspectele de topografie
a paginii proprii presoanei de la care se iau probe de dactilografie, care apoi se vor compara cu
elementele respective (margine, spaţiere, aliniere) din textul în litigiu.
Se va examina:
 dispunerea în pagina a textului, titlului şi antetelor;
 dimensiunea marginii din stânga;
 modul de utilizare al aliniatelor şi numărul de spaţii blanc pentru aliniat;
 modul de despărţire a cuvintelor şi despărţirea rândurilor;
 modul de prescurtare a unor expresii uzuale (pt., ş.a.m.d.);
 modul de numerotare a paginilor;
 modul de corectare a greşelilor de dactilografiere (prin rebatere peste semnul greşit, răzuire,
acoperire cu X etc.).
In final trebuie să precizăm că în practică , numărul documentelor cotnestate
redactate prin dactilografiere cu o maşină mecanică este în preznet extren de redus,
datorită accesului şi utilizării mai frecvente a imprimantelor de computer.

Secţiunea 11. Ridicarea actelor suspecte în vederea examinării. Selectarea materialelor de

32
comparaţie
Există reguli procedurale clare cu privire la aceste activităţi, dar nu la acestea ne vom referi,
ci la unele greşeli care se comit în ridicarea, manipularea, prezentarea actelor contestate, cât şi în
colectarea materialelor de comparaţie.
Actele în litigiu (contestate, suspecte) vor trebui întotdeauna manipulate cu atenţie, folosind
pe cât posibil mănuşi sau pensete. Ele pot să fie purtătoare ale unor urme (papilare, resturi de grafit
de la copierea traseelor etc.), pe care o greşită ridicare şi manipulare să le distrugă sau să le altereze.
În acelaşi sens, este total greşită practica de a prinde actele în litigiu prin coasere la dosar sau
prin găurire cu ace de gămălie ori prin capsare alături de probe. Toate aceste manevre produc ume
noi, ducând în general la ceea ce specialiştii numesc ,,contaminarea urmelor”. Astfel, o coasere la
dosar sau o prindere cu ac de gămălie poate să distrugă sau să acopere o urmă de prindere anterioară
cu ac de gămălie, realizată cu ocazia fixării unui act sub cel fals în scopul copierii prin trasnsparenţa
a unei semnături.
Nu se vor face menţiuni scrise pe actul suspect, fiind total greşită practica instanţelor de a
menţiona pe actele în litigiu: ,,Vizat spre neschimbare”. Actele în litigiu trebuie împachetate în
plicuri, evitând plierea şi sigilându-se plicul. Pe plic se va menţiona conţinutul. Plicul poate fi
ulterior cusut la dosar fără a se găuri actul contestat.
Actele rupte vor fi recuperate bucată cu bucată. După recuperare se va proceda la
recompunerea lor pe o suprfaţă plană (o bucată de sticlă). La această operaţie se va ţine seama de
urmele de pliere, de continuitatea rândurilor, de dimensiunile şi forma unor desene etc. Actul refăcut
va fi fotografiat. El poate fi acoperit cu o spumă de poliacetat de vinil care după evaporare rămâne
sub forma unei pelicule protectoare.
Actele arse (total sau parţial)
Ridicarea şi conservarea acestora se face prin diverse metode în funcţie de gradul lor de
distrugere. În primul rând, nu se vor stropi cu apă actele care încă ard sau care încă fumegă. Aceasta
acţiune ar duce la distrugerea cenuşei care poate fi exploatată la identificarea unor resturi de text.
Hârtia arsa NU se va prinde cu mâna!, ci se va crea un curent uşor de aer cu un carton,
ridicând actul ars şi introducând dedesubt o coală de hârtie (carton), apoi se va ambala totul într-o
cutie cu vată pentru a nu continua distrugerea actului ars.
Atunci când materialul nu este ars în întregime se poate proceda la evidenţierea scrisului de
pe act, dacă acesta este realizat cu creionul, cu cerneluri ferogalice, cu maşina de scris sau prin
tipărire, deoarece, aceste substanţe sunt rezistente la temperaturi înalte. Actul va fi în prealabil tratat
în mediu umed (aburi) sau prin pulverizare cu uleiuri minerale, apoi se trece la examinarea în

33
radiaţie UV sau IR, exploatându-se capacitatea de reflexie a substanţelor folosite la scriere.50

Culegerea materialelor de comparaţie

Materialul de comparaţie este foarte important pentru calitatea concluzei asupra unui act
suspect. De calitatea şi veridicitatea materialului de comparaţie depinde în mare masură precizia şi
profunzimea constatărilor expertului.
Este necesar ca la selectarea materialului de comparaţie să se pornească numai după o bună
observare a actului contestat. Aceasta permite organului de anchetă sau instanţei de judecată să
înlăture din materialul de comparaţie acele acte care au fost prezentate ,,pro causa”, ele fiind în fapt
chiar unele falsuri. Uneori, în lipsa unui mateial corespunzător, părţile depun ca material autentic de
comparaţie acte contrafăcute în scopul de a corespunde cu actul în litigiu care este şi el un fals.
Materialul de comparaţie va trebui să cuprindă acte datând din perioade anterioare şi
contemporane actului în litigiu (lună, an).
Expresie a rolului activ, magistratul sau organul judiciar va trebui să recolteze materiale
pentru comparaţie conţinând scris şi semnături cu garanţii de autenticitate (de exemplu contracte
autentice de cumpărare a locuinţei, cărţi de muncă etc.).
Deşi se cere destul de des stabilirea vechimii anumitor acte, trebuie arătat că precizia cu care
poate fi stabilită această vechime este relativă, ea variind de la aprecieri probabile la concluzii cu
marjă de eroare de 15-20 de ani în funcţie de timpul scurs de la data afirmativă a întocmirii actului
contestat.

50
Sandu, Dumitru, op. cit.

34
 CAPITOLUL X
METODOLOGIE ŞI TACTICĂ ÎN CRIMINALISTICĂ

TACTICA ASCULTĂRII ÎNVINUITULUI, INCULPATULUI

ŞI ALTOR PĂRŢI

Prin intermediul criminalisticii sunt elaborate metodele ştiinţifice şi tactice de investigare a

infracţiunilor, asigurându-se o bună şi eficientă organizare a etapelor de cercetare, a modurilor în
care trebuie desfăşurate cu cât mai multă eficienţă diferitele activităţi din cursul anchetei, după un
plan stabilit.
Probele obţinute într-o anumită cauză vor putea fi verificate prin intermediul ascultării
parţilor: învinuit, părţi vătămate, martori. Tot cu această ocazie şi pe această cale vor putea fi
completate elementele existente cu privire la cauză. Prin intermediul probelor se realizează
principiul aflării adevărului în cauză.51
Noţiunea de probă vizează toate faptele şi împrejurările care trebuie dovedite în rezolvarea
cauzei.
Faptele şi împrejurările din cuprinsul probaţiunii sunt de două feluri:
 fapte principale;
 fapte probatorii.
Faptele probatorii se referă la împrejurări de fapt care nu sunt cuprinse în faptul principal,
dar a căror demonstrare permite să se tragă concluzii cu privire la faptul principal.
Un procedeu probator esenţial este cel al audierii persoanelor.

Secţiunea 1. Ascultarea învinuitului sau inculpatului

Ascultarea învinuitului sau inculpatului este o activitate procesuală şi de tactică
criminalistică, efectuată de către către organul de urmarire penală, în scopul stabilirii unor date cu
valoare probantă necesare aflării adevărului în cauză. Cu această ocazie învinuitul/inculpatul poate
face mărturisiri complete sau doar parţiale, cu privire la infracţiunea săvârşită şi la circumstanţele
legate de comiterea ei. Există însă şi posibilitatea ca acesta să manifeste un comportament simulat,

51
Mateuţ, Ghe., Procedură penală, vol. III, pg. 14

35
încercând să se sustragă de la răspunderea penală, recunoscând alte roluri sau alte acţiuni (de
exemplu, să recunoască doar că ar fi stat de pază la comiterea furtului, sau să recunoască doar că a
scos bunul din unitate după ce acesta a fost sustras de un alt autor, etc.).
Etapele ascultării pot fi cuprinse în:
(1) Pregătirea ascultării
În această etapă se vor stabili problemele care urmează a fi lămurite cu ocazia ascultării,
tactica de ascultare, precum şi materialul probator ce urmează a fi folosit în cursul ascultării, ţinând
cont de particularităţile fiecărei infracţiuni în parte, de împrejurările comiterii faptei, de
personalitatea şi psihologia făptuitorului/făptuitorilor. Datele preliminare despre aceştia:
antecedente penale, mediul socio-familial de provenienţă, pregătirea şcolară, comportamentul
anterior etc., pot fi foarte importante pentru buna pregătire şi realizarea cu succes a ascultării.

(2) Studierea materialului cauzei

Pe această bază vor fi stabilite persoanele care urmează a fi audiate în cauză în calitate de
învinuiţi sau inculpaţi, faptele care au fost reţinute în sarcina acestora, participanţii, calitatea şi
contribuţia lor la comiterea faptei, problemele ce urmează a fi lămurite prin intermeiul audierii.
Studiul materialului trebuie făcut cu obiectivitate, atât cu observarea probelor în acuzare, cât
şi a celor în apărare, a circumstanţelor atenuante sau agravante.

(3) Cunoaşterea învinuitului sau inculpatului

O bună stăpânire a datelor cauzei presupune, pe lângă cunoaşterea faptelor concrete comise
de către autorul faptei şi preocuparea pentru cunoaşterea trăsăturilor personalităţii şi a profilului
psihic ale acestuia.
Date de acest gen se pot obţine pe mai multe căi, atât directe, cât şi indirecte. În cadrul
activităţilor de informare indirectă se înscriu: investigaţii cu privire la persoana sa, date rezultate din
cercetarea la faţa locului, verificări la cazierul judiciar şi în evidenţele operative, audieri ale altor
martori sau învinuiţi, studierea unor înscrisuri care emană de la învinuit sau inculpat. Pe cale directă,
se pot obţine date prin intermediul unor perchezitii, aplicare de sechestru, reţinere sau arestare,
precum şi prin audiere.

(4) Întocmirea planului de ascultare

Urmare a pregătirii audierii se poate întocmi un plan de ascultare. Acesta va avea în vedere
următoarele aspecte:
 problemele ce urmează a fi lămurite cu ocazia ascultării;

36
  materialul probator ce va fi utilizat în cursul ascultării;
 forţa probatorie a materialului existent (probe directe, indirecte, mijloace materiale de
probă);
 momentul operativ oportun pentru utilizarea materialului probator în anchetă;
 datele cunoscute despre personalitatea şi psihologia celui ce urmează a fi ascultat.
Întocmirea acestui plan este recomandabilă anchetatorilor cu mai puţină experienţă.
Interesul este ca, pe masura creşterii experienţei, să crească şi nivelul de pregătire în instrumentarea
corectă a cauzelor.

(5) Asigurarea prezenţei apărătorului

Prezenta apărătorului este obligatorie în situaţiile prevăzute de lege, după începerea
urmăririi penale în cauză, însă nu se va permite apărătorlui să intervină în desfăşurarea ascultării, în
scopul obstrucţionării relatărilor.

Etapele ascultării învinuitului sau inculpatului

Conform prevederilor art. 70 din C.pr.pen., ascultarea învinuitului sau inculpatului parcurge
trei etape:
1) verificarea identităţii, urmată de punerea în vedere a învinuirii şi garantarea dreptului la
apărare;
2) ascultarea relatării libere;
3) adresarea de întrebări şi ascultarea răspunsului (ascultarea dirijată).
Privitor la verificarea identităţii, trebuie să aratăm că ea este de natură să ducă la evitarea
greşelilor şi neînţelegerilor privind datele de identitate ale persoanei ce va fi ascultată. După luarea
datelor de identitate, învinuitului i se vor aduce la cunoştinţă învinuirile (învinuirea), explicându-i,
dacă e necesar, esenţa acesteia.
În această etapă vor putea avea loc anumite discuţii prealabile (în cazul unei ascultări
primare), care să permită o primă ,,tatonare” a învinuitului ca persoană, preocupări, mentalităţi,
pregătire profesională, etc. Pe această cale, se poate realiza o apropiere psihică, de natură să
conducă adeseori la o atitudine sinceră.
i) Etapa relatărilor libere
Odată cu trecerea ascultării în această fază, se va cere celui ascultat să relateze despre fapta
comisă cât mai pe larg, fără a omite nimic, cerându-i-se să invoce şi probele pe care le consideră
necesare în apărarea sa.
În timpul relatărilor libere vor fi respectate cu stricteţe următoarele reguli tactice:

37
a) Nu se va încerca obţinerea recunoaşterii cu orice preţ a săvârşirii faptei; recunoaşterea nu este
,,regina probelor” şi are aceeaşi valoare probatorie ca şi celelalte probe cu care se coroborează.
b) Nu se va întrerupe firul relatărilor prin formularea de noi întrebări, sau prin darea unor replici, şi
chiar atunci când se observă nesinceritate, învinuitul sau inculpatul trebuie lăsat să termine relatarea.
Atunci când se observă că relatarea se îndepărtează de subiect şi include aspecte care nu au legatură
cu cauza, discuţia va fi reorientată spre aceasta, cerându-se declaraţii asupra fondului cauzei.
În cazul în care fapta pentru care este cercetat este susceptibilă de încadrări diferite sau dacă
este vorba de mai multe fapte, ascultarea trebuie să privească fiecare împrejurare în parte. La
terminarea relatării libere cu privire la împrejurarea respectivă, sau cu privire la o anumită faptă ce
este cercetată, urmează a fi adresate întrebări în legatură cu acele episoade. Numai după lămurirea
completă a împrejurărilor unei anumite fapte se poate trece la ascultarea relatărilor libere cu privire
la alte fapte.
Prin intermediul relatării libere poate fi cunoscută şi analizată poziţia făptuitorului prin
compararea celor prezentate cu probatoriul existent la dosarul cauzei. Observaţiile rezultate în
acestă fază vor putea fi utilizate la stabilirea procedeelor tactice care urmează a fi utilizate în
continuare. Chiar atunci când ne aflăm în faţa unui învinuit / inculpat care neagă în totalitate
fapta, denaturând adevărul, nu se va adopta o poziţie ostilă, nici reactţii rigide, deoarece printr-o
bună adaptare a tacticii în continuare va putea fi dovedită poziţia recalcitrantă, obstrucţionistă, a
celui ascultat.

ii) Ascultarea dirijată (adresarea de întrebări)

Moment deosebit de important al ascultării, acestă etapă dă măsura calităţilor anchetatorului,
a modului în care a pregătit ascultarea, spiritul de observaţie, iniţiativa şi perspicacitatea sa.
Întrebările ce vor fi adresate vor viza obţinerea unor explicaţii complete asupra tuturor
faptelor ce au fost reţinute, verificarea şi cunoaşterea tuturor argumentelor invocate în apărare.
Pentru obţinerea unor date noi, necunoscute anterior, în legatură cu faptele de importanţă, esenţiale
pentru cauză, a lămuririi complete a explicaţiilor învinuitului sau inculpatului, se vor adresa
întrebări asftel încât să nu mai rămână aspecte neclarificate în declaraţie.
De asemenea, se va insista pentru obţinerea de date şi detalii cu privire la anumite fapte
necesare pentru verificarea sincerităţii declaraţiilor. Se va urmări demascarea declaraţiilor nesincere,
când acestea vin în contradicţie cu probatoriul administrat, existent în dosarul cauzei.
Întrebările trebuie să îndeplinească anumite condiţii:
 să fie clare şi precise;
 să fie formulate la nivelul de înţelegere al celui ascultat;

38
  să nu fie sugestive;
 să oblige la un răspuns complet/relatare şi să nu genereze răspunsuri de genul
,,DA”, ,,NU”;
 să nu pună în dificultate pe cel ascultat atunci când acesta este sincer, interesat în
declararea adevărului.
În procesul ascultării pot fi folosite mai multe multe categorii de întrebări, în raport cu
scopul urmărit, cu natura şi aria de cuprindere a aspectelor ce urmează a fi clarificate.
În acest sens pot fi adresate :
(a) Întrebări temă - care vizează fapta în ansamblul ei, având un caracter general;
(b) Întrebări problemă - care urmăresc lămurirea unor aspecte ale activităţii ilicite, sau ale
cauzei.
(c) Întrebări detaliu - care au un caracter strict limitat la anumite amănunte, prin care se
urmăreşte obţinerea de explicaţii ce pot fi verificate. Aceste întrebări pot fi: de precizare, de
completare, de control. Prin adresarea acestor întrebări se urmăreşte determinarea cu
exactitate a împrejurării în lămurirea unor aspecte omise cu ocazia relatării libere, pentru
verificarea sincerităţii şi constanţei în declaraţii a celui ascultat.
Procedee tactice utilizate în ascultarea învinitului sau inculpatului. Aceste procedee tactice
sunt folosite pentru prezentarea probelor privind vinovăţia.
 Audierea progresivă
Aşa cum o arată şi denumirea, această modalitate se bazează pe prezentarea gradată a
probatoriului. Mai întâi vor fi prezentate probele de mai puţină importanţă (cele care privesc
amănunte secundare ale infracţiunii), apoi cele mai importante, cele care privesc faptul principal.
Acestă gradare poate să determine pe cel ascultat să renunţe la eventualele declaraţii mincinoase
făcute anterior.
 Audierea frontală
Se realizează prin prezentarea neasteptată a celor mai puternice probe. Această abordare
directă, frontală, este menită să spargă verigile fragile ale apărării învinuitului, urmărind
determinarea acestuia la declaraţii sincere.
Din punctul de vedere al relaţiei psihologice anchetator-anchetat, aceasta trebuie să
evidenţieze contactul cu o autoritate. Se va menţine o atitudine sobră, politicoasă, dar rezervată,
profesională prin ţinuta şi vocabularul anchetatorului.
Acesta va solicita lămuriri, va pune întrebări, creând un climat de natură a atrage încrederea
şi respectul celui ascultat.
Când învinuitul sau inculpatul va invoca un anumit alibi, i se vor cere lămuriri cu privire la

39
unele amănunte din cursul relatărilor libere. Dacă apărunele inadvertenţe, neconcordantţe, se vor
cere suplimentar explicaţii, se vor solicita, de exemplu, prezentarea biletelor de călătorie atunci
când se susţine lipsa din localitate la data comiterii faptei, eventuale alte acte doveditoare ale acestui
fapt - bilete de cazare la hotel, bilete de ieşire din spital, delegaţii, etc.
În general, se vor realiza ascultări repetate menite să asigure verificarea şi completarea
declaraţiilor date la prima ascultare. Prin intermediul ascultărilor se vor urmări a fi evidenţiate
momentele deosebit de importante ale apariţiei ideii infractionale, ,,lupta motivelor” şi deliberarea
sau luarea hotărârii. În aceste condiţii, faptul ilicit nu rămâne o simplă achiziţie aleatorie, periferică
în conştiinţa autorului, ci se conturează ca o structură infracţională stabilă, cu încărcătură de natură
psiho-afectivă specifică, şi cu un rol motivaţional bine definit.

Secţiunea 2. Valoarea probantă a declaraţiilor învinuitului

Conform prevederilor art.69 C.pr.pen., declaraţiile învinuitului sau ale inculpatului făcute
în timpul procesului penal pot servi la aflarea adevărului, numai în măsura în care acestea se
coroborează cu celelalte mijloace de probă existente la dosarul cauzei.
Declaraţia învinuitului sau inculpatului are o valoare condiţionată, deoarece nu are forţă
probantă numai dacă se coroborează cu celelalte mijloace de probă. Inculpatul sau învinuitul pot
oricând să revină asupra declaraţiei date în cursul procesului penal, declaraţia fiind retractabilă.
În măsura în care numai anumite părţi ale declaraţiei se coroborează cu alte probe,
organul de cercetare penală sau instanţa de judecată poate reţine numai ceea ce se confirmă şi
prin alte probe. Astfel declaraţia învinuitului sau inculpatului are un caracter divizibil.
Raportat la caracteristicile declaraţiei învinuitului sau inculpatului, putem reţine că
aceasta luată izolat nu are forţă probantă.

Secţiunea 3. Consemnarea declaraţiilor învinuitului sau inculpatului

În conformitate cu art. 73 C.pr.pen., declaraţiile se consemnează în scris. Învinuitul sau
inculpatul semnează declaraţia pe fiecare pagină, după ce în prealabil a citit declaraţia şi este de
acord cu cele consemnate. În cazul în care învinuitul sau inculpatul nu poate ori refuză să
semneze declaraţia se face menţiune despre aceasta.
Declaraţia mai este semnată şi de către organul de urmărire penală care a procedat la
audiere ori de către preşedintele completului de judecată şi de către grefier, iar în cazul în care
declaraţia a fost luată prin intermediul unui interpret, declaraţia va fi semnată şi de către acesta

40
din urmă.
În cazul în care învinuitul sau inculpatul revine asupra declaraţiei sau are de făcut
completări, atunci şi acestea vor fi semnate în modalitatea arătată anterior.
Redactarea declaraţiilor trebuie să corespundă întocmai expunerii învinuitului sau
inculpatului, utilizându-se cuvintele şi expresiile acestuia. Sunt de evitat reformulările, adăugirile
sau interpretările celor declarate.
În cazurile mai complexe, precum şi în cazul în care învinuitul sau inculpatul este o
persoană dificilă, se impune utilizarea mijloacelor tehnice de investigare.
Fonograma şi videograma sunt mijloace tehnice de fixare a declaraţiilor, mijloace la care
practica judiciară recurge de fiecare dată când se doreşte reţinerea întregului răspuns dat de
persoana care face relatarea.
De asemenea, fixarea declaraţiilor pe bandă magnetică sau videomagnetică prezintă
importanţă şi din punct de vedere psihologic. Modulaţiile vocii, pauzele şi şovăielile persoanei,
precum şi condiţiile în care a fost făcută ascultarea pot fi folosite în aprecierea probelor.
Dacă se recurge la această metodă de fixare a declaraţiilor, acest aspect trebuie să fie adus
la cunoştinţa persoanei ce urmează să fie ascultată. La începutul benzii, se imprimă timpul şi
locul imprimării, datele personale ale celui ascultat, numele şi prenumele reprezentanţilor
organului judiciar, datele tehnice ale magnetofonului, ale benzii utilizate şi numărul turaţiilor pe
secundă. Acestor date urmează întreg procesul ascultării. La sfârşit se ascultă întreaga bandă,
după care persoana în cauză arată, prin imprimarea vocii, dacă cele înregistrate corespund cu
cele declarate.
Despre înregistrări se fac menţiuni în declaraţia scrisă care rămâne totuşi cel mai important
mijloc procedural de consemnare a rezultatelor audierii.

Secţiunea 4. Ascultarea martorilor

Conform prevederilor art. 78 din C.pr.pen., martor este persoana care are cunoştiinţa
despre vreo faptă sau vreo împrejurare de natură a servi la aflarea adevărului în procesul penal.
Deşi legea prevede că orice persoană poate fi ascultată ca martor, conform art. 79 şi 80 din
C.pr.pen., există unele excepţii: persoana obligată la secret profesional, soţul şi rudele apropiate ale
învinuitului, (nu sunt obligate să depună ca martori, persoanele cu defecte psihofiziologice...). În
ascultarea martorilor vor trebui avute în vedere câteva elemente ce pot influenţa atât obiectivitatea
relatărilor, ciât şi acurateţea lor.
Pentru a putea aprecia obiectivitatea declaraţiilor martorilor, pe lângă regulile tactice de

41
ascultare, este necesar ca anchetatorul să cunoască şi să înţeleagă şi legile psihice pe care se
fundamentează procesele de cunoaştere a realităţii obiective: percepţia şi memorizarea.

PERCEPŢIA
Poate fi definită ca fiind complexul senzaţiilor ce sunt primite de la diferitele calităţi ale
obiectelor, proceselor şi fenomenelor lumii exterioare şi care sunt reflectate sub forma unor imagini
concrete. Deosebit de importante pentru calitatea percepţiilor îl au reprezentările, bazate pe
experienţa acumulată în cursul existenţei anterioare. Cu alte cuvinte, lucrurile, fenomenele
cunoscute anterior, vor fi percepute mai uşor, mai exact. De aceea, într-o cauză cu mai mulţi martori
ai unui anumit eveniment, este mai util d.p.d.v. tactic, dar în acelaşi timp este necesar şi obligatoriu
a fi audiaţi în primul rând martorii care, datorită experienţei personale (de viaţă sau profesională)
cunosc bine domeniul în care se includ împrejurările care sunt vizate de anchetator prin ascultarea
lor cu prioritate. Procesul percepţiei poate fi influenţat de factori de natură obiectivă, dar şi de
factori de natură subiectivă.
a) factori obiectivi
 condiţiile meteorologice (ex. - ploaie, ninsoare, ceaţă, etc.);
 intervalul extrem de scurt al percepţiei fenomenului sau obiectului, persoanei;
 zgomotul de fond din locul respectiv;
 grosimea unor obiecte interpuse între martor şi fenomenul, obiectul, persoana
percepută.
b) factori subiectivi
 deficienţe, defecţiuni ale analizorilor la nivelul receptorilor perceptivi, sau în zona
corticală;
 abateri, fluctuaţii ale atenţiei;
 stări afective puternice, (frică, oroare, ruşine, furie, etc.);
 stările de oboseală;
 nivelul diferit de dezvoltare al simţului de observaţie;
 excesiva dominatţie a unor reprezentări despre lucruri percepute în cursul
experienţelor anterioare.

MEMORIZAREA
Baza acestui fenomen o constituie plasticitatea sistemului nervos, el constând în capacitatea
unei persoane de a îşi intipări obiectele şi fenomenele percepute din lumea exterioară şi de a le
reproduce în conştiinţa sa.

42
 Datorită stimulilor externi au loc procese nervoase de excitaţie sau inhibiţie a unor părţi ale
scoarţei cerebrale. Aceste procese formează conexiuni corticale temporare care produc în ţesuturile
nervoase schimbări funcţionale. Aceste ,,urme nervoase” permit reproducerea factorului generator
de excitaţie/inhibiţie (evocarea acestora) chiar în lipsa stimulilor externi. Memoria unei persoane
poate avea ca dominantă:
 capacitatea motrică (a mişcărilor);
 componenta vizuală;
 componenta auditivă;
 capacitatea logico-verbală;
 componenta emotivă.
Trebuie precizat că procesul de memorizare poate fi atât voluntar (dezvoltat prin repetarea
noţiunilor), cât şi involuntar. Încă din faza de relatare liberă, anchetatorul va trebui să surprindă
tipul de memorie pe care îl posedă martorul şi să exploateze această trăsătură. Rememorarea
anumitor lucruri în cursul ascultării martorului va fi influenţată de starea de emoţie, de oboseală de
sănătate, de vârstă, sau chiar de starea de amnezie în care se află martorul.
Un factor deosebit de important ce va trebui luat în calcul în aprecierea obiectivităţii şi
acurateţii relatărilor făcute de martor este timpul scurs de la perceperea fenomenului, obiectului,
fiinţei asupra caărora se face relatarea.
Uitarea este un fenomen firesc şi necesar, producându-se prin degradarea unor legături
temporare dintre celulele nervoase corticale, fără însă ca această degradare să însemne dispariţia lor
în totalitate. Trebuie avut în vedere şi faptul că intervenţia unor stări afective prea îndelungate
(orgoliu, temere, umilinţă, etc.) poate inhiba legăturile nervoase temporare, afectând procesul de
memorare. În aceste condiţii, pe fondul unor permanente stimulări de natură negativă, pot apărea
memorări şi interpretări false involuntare, acestea întipărindu-se în această formă distorsionată în
mintea unei anumite persoane. Mai pot interveni apoi, odată cu trecerea timpului, alţi factori de
origine exterioară (zvonuri, denaturări), care deformează imaginea memorată, prin transmitere şi
interpretare provenind de la diverse alte persoane care ,,fabulează” în necunoştinţă de cauză,
ş.a.m.d.

Secţiunea 5. Tactica ascultării martorilor

În primul rând este necesară studierea atentă a dosarului, cunoaşterea relaţiilor dintre martor
şi învinuit şi înţelegerea în general a poziţiei acestuia în cauza respectivă, desprinderea

43
caracteristicilor de bază ale martorului din punct de vedere psihologic, afectiv, etc.
Vor fi stabilite problemele care urmează a fi lămurite cu fiecare martor în parte, întrebările
care vor fi puse şi ordinea acestora.
Pentru cauzele complexe, mai ales pentru anchetatorii aflaţi la începutul activităţii, se
recomandă întocmirea unui plan de ascultare, cu indicarea tuturor datelor ce trebuie lămurite.
Ascultarea martorului parcurge trei etape:
(1) Identificarea persoanei martorului, după care va fi întrebat dacă este rudă cu vreuna
dintre părţi şi în ce relaţii se află cu acestea. Se va clarifica şi dacă a suferit vreo pagubă în urma
infracţiunii. Pot fi purtate unele discuţii prealabile, apte a aduce încrederea martorului. Tot în acestă
primă etapă se va cere martorului să depună jurământul.
Consideram ca este necesar să se acorde importanţă acestui moment, pentru a face ca
martorul să simtă importanţa celor ce urmează a fi declarate, conferind solemnitate momentului. Se
vor evita deci atitudini ,,funcţionăreşti” faţă de aceste momente.
(2) Ascultarea relatărilor libere asupra împrejurărilor cunoscute cu privire la cauză. Ca şi
în cazul inculpatului, este recomandat ca cel ce relatază liber să nu fie întrerupt decât atunci când se
observă îndepărtarea de la cauză. Prin relatarea liberă există posibilitatea ca martorul să dezvolte noi
aspecte, necunoscute de anchetator şi care chiar au scăpat într-o primă fază martorului, dar pe care
acesta, rememorând evenimentele şi le reaminteşte, permiţând cunoaşterea unor noi aspecte asupra
faptei. Aceste date noi vor fi însă privite cu reticenţa necesară şi verificate cu ajutorul restului
datelor existente.
(3) Etapa adresării de întrebări conform celor pregătite dinainte. Întrebările vor fi clare şi
precise, desfăşurându-se într-o succesiune graduală.
Întrebările nu vor fi puse cu intenţia de a intimida martorul, dar nici nu vor fi întrebări
sugestive, de natură a sugera anumite răspsunsuri. Uneori, odată cu întrebările, se pot prezenta
martorilor anumite obiecte, probe, care pot permite o corectă rememorare sau care permit
demascarea unor declaraţii nesincere, denaturate.
Pe parcursul ascultării se va menţine o atitudine neutră, fără exteriorizarea unor atitudini de
aprobare sau dezaprobare, acestea putând inflenţa atitudinea martorului, devenind ,,sugestii voalate”
sau chiar elemente de presiune psihologică asupra unora dintre persoanele ascultate. Tot în
categoria întrebărilor sugestive pot fi incluse şi întrebările alternative care propun martorului să
aleagă între două variante, uneori acesta alegând varianta de răspuns pe care o consideră ca
,,favorabilă opiniei anchetatorului”, deşi datele sale diferă.
De mare ajutor este observarea comportamentului celui ascultat pe timpul relatărilor,
permiţând anchetatorului alegerea şi adaptarea procedeelor de audiere.

44
 Ascultarea martorilor nu trebuie să fie făcută ca o formalitate, pasiv, impunându-se
permanent o atitudine activă a anchetatorului, în scopul aflării adevărului obiectiv.

Secţiunea 6. Ascultarea părţii vătămate

Aceste declaraţii au o desebită importanţă, deoarece partea vătămată este în general
purtătorul unui bagaj de informaţii deosebit de preţioase privind autorul şi împrejurările faptei,
întinderea pagubelor, suferinţele fizice şi psihice ş.a.
Victimele infracţiunilor, datorită componentei subiective care intervine, ,,pot să denatureze
voluntar relatările despre starea de fapt”, fie pentru a nu evidenţia contribuţia lor la geneza
conflictului, fie pentru a putea obţine despăgubiri mai mari, etc.
Cunoaşterea acestei posibilităţi nu trebuie însă sş genereze o atitudine de neîncredere în
sinceritatea declaraţiilor victimei. Aceasta este în măsura să identifice pe autorul faptei, bunurile
sustrase, instrumentele vulnerante folosite, eventualii martori. Pentru situaţia când fapta a fost
comisă în lipsa părţii vătămate (furt, distrugere, etc.), aceasta poate indica autorii bănuiţi, persoane
care cunoşteau existenţa bunurilor sustrase în locul respectiv etc.; ascultarea victimei va fi
precedatăa de o pregătire în sensul bunei cunoaşteri a datelor de la dosarul cauzei privind data,
locul, modul, mijloacele comiterii faptei/faptelor, extinderea pagubelor materiale, gravitatea
leziunilor fizice, ş.a.m.d. Această etapă de pregătire implică şi culegerea de date suplimentare cu
privire la persoana şi personalitatea victimei. Datele vor fi obţinute din mediul socio-profesional,
purtând asupra comportamentului său, în familie şi societate, antecedente de violenţă, consum de
alcool, ocupaţii, venituri, etc.
Ascultarea victimei va fi şi ea precedată de unele discuţii prealabile, de natură să completeze
datele obţinute în prealabil despre aceasta şi să aducă o atmosferă de încredere şi sinceritate. Se
poate face o trecere treptată de la unele elemente ale discuţiilor prealabile la ascultarea propriu-zisă,
care se va face mai întâi în forma relatării libere. Se cer şi în acest caz respectate regulile cu privire
la menţinerea unei atitudini neutre, dublată de atenţie şi de menţinerea relatărilor în sfera de legatură
cu cauza, fără a permite divagaţii inutile de la subiect.
Relatările libere vor fi urmate de adresarea de întrebări, care vor putea privi:
- raporturile anterioare cu infractorul. Dacă era sau nu cunoscut, ca şi conduita în
momentele anterioare faptei.
- momentele efective ale comiterii faptei. Aceste întrebări vin să completeze datele
din relatarea liberă privind locul, timpul şi modul comiterii. Se vor putea detalia numărul de
participanţi, loviturile aplicate, eventual chiar şi ordinea acestora, fraze sau cuvinte surprinse, alte
elemente semnificative care pot fi scăpate într-o primă relatare. Se vor cere detalii de identificare a

45
bunurilor furate, etc.
- elemente ulterioare comiterii faptei. Vor fi lămurite aspecte privind atitudinea
infractorului faţă de consecinţele faptei, alte persoane apărute la locul respectiv, ce s-a întreprins
imediat, ducerea victimei la spital, prim ajutor, urmărirea autorului, încercarea limitării pagubelor
etc.; după clarificarea tuturor aspectelor arătate, se va cere părţii vătămate să-si precizeze
eventualele pretenţii şi dacă mai are ceva de declarat.
Uneori, anchetatorul se poate afla în faţa unor situaţii deosebite de realizare a audierii, când
victima se află în stare gravă, datorată sau nu faptei. Se va cere avizul medicului curant, care poate
aprecia luciditatea şi rezistenţa fizică a victimei. În aceste cazuri, ascultarea va fi scurtă, concisă,
fiind obţinute relatări generale, conform structurii elemetelor anterioare comiterii fatei,
momemtului faptei şi eventualelor date ce ar permite identificarea infractorilor.

Secţiunea 7. Ascultarea minorilor

Dată fiind situaţia deosebită sub aspectul dezvoltării psihice şi fizice a persoanelor minore,
aflate în faza conturării personalităţii, a acumulării unor cunoştinţe de viaţă şi profesionale,
ascultarea acestora comportă unele elemente de dificultate suplimentare.
Ascultarea minorilor presupune o şi mai atentă pregătire, cerută de situaţia oarecum
specială, de necesitatea cunoaşterii personalităţii minorului sub multiplele ei aspecte, adoptând o
tactică de ascultare corespunzătoare vârstei acestuia. Trebuie cunoscute şi inţelese particularităţile
de psihologie specifice fiecărei vârste din cadrul minoratului. Se vor obţine date prealabile din
mediul familial, şcolar, de la locul de muncă, precum şi cu privire la preocupările, cercul de
preieteni, activităţile preferate de minor.
Din discuţiile cu rudele, părinţii, profesorii şi prietenii minorului, va putea fi conturat un
portret psiho-afectiv şi intelectual, de natură a permite o bună planificare a strategiei de ascultare.
Vor putea fi stabilite persoanele cu care comunică mai uşor, care îl pot influenţa, în care are mai
multă încredere, putând fi alese dintre acestea pentru a asista la ascultarea minorului.
În aprecierea declaraţiilor se va ţine seama de specificul vârstei, de influenţele posibile
ale ,,teribilismului” adolescenţei, de limitele experienţei de viaţă şi ale bagajului intelectual. Cu
toate acestea, declaraţiile minorului nu vor trebui privite cu ironie sau superioritate, deoarece o
atitudine prea rece a anchetatorului va putea genera un recul, un refugiu şi deci va îngreuna
comunicarea. De asemenea, o atitudine prea laxă, ar putea atrage tendinţa minorului de a fabula.
Ascultarea minorului va fi precedată de desfăşurarea unor discuţii prelabile menite să
uşureze stabilierea unor relatii de încredere între minor şi organul judiciar. Discuţiile vor putea fi

46
orientate spre dezvăluirea preocupărilor minorului, facându-se apoi o trecere treptată spre
ascultarea relatării libere.
Relatarea liberă va fi precedată de prezentarea calităţii în care este ascultat, cu prezentarea
învinuirii, cerându-se să redacteze o declaraţie scrisă asupra acesteia.
Se vor respecta aceleaşi reguli de sobrietate în ascultarea relatarilor libere, fără intervenţii
inutile, sau mimici sugestive, care, mai ales în cazul minorilor, pot aduce la rezultate nedorite:
fabulaţie copilarească, negarea oricăror fapte, refugiul în mutism ş.a. Nu se vor face ameninţări sau
promisiuni de creare a unei situaţii mai dificile sau mai uşoare în proces, deoarece ele ar afecta în
mod evident sinceritate declaraţiilor minorului.
Faza de ascultare dirijată - presupune orientarea în punerea acestor întrebări în funcţie de
natura faptei, de modul şi condiţiile săvârşirii, de poziţia procesuală, precum şi de trăsăturile de
personalitate ale minorului desprinse în cursul pregătirii şi al realizării ascultării. Vor fi adresate, în
funcţie de ansamblul problemelor ce trebuie detaliate, întrebări privind momente şi relaţii anterioare
comiterii faptei, întrebări privind elemente din timpul comiterii faptei, cât şi întrebări privind
anumite evenimente, atitudini, discuţii, după comiterea faptei.52
Se vor pune întrebări clare, fără tentă sugestivă, fără mai multe înţelesuri.

52
Mircea, I., Tactica audierii martorilor, Studia Universitatis, 1974

47
 CAPITOLUL XII
ASPECTE PRIVIND FOLOSIREA MIJLOACELOR
TEHNICO-ŞTIINŢIFICE ÎN DEPISTAREA
COMPORTAMENTULUI SIMULAT

Secţiunea 1. Stresul emoţional

Conduita sau comportamentul simulat este o încercare de a ascunde sau falsifica sensul
unei realităţi pe fond psihosomatic.
Există trei procedee de mascare:
- o atitudine raţionalizatoare în care individul încearcă să furnizeze raţiuni cât mai
puternice pentru a justifica greşelile sau comportamentul pe care singur îl
bănuieşte a fi condamnabil;
- proiectarea atitudinilor personale în contul altora;
- identificarea, individul atribuindu-şi voit comportamente sau atitudini ale altor
persoane.
Constatarea stresului emoţional se face cu ajutorul tehnicii poligraf. Această tehnică are la
bază principiul potrivit căruia, persoana scoate din memoria sa informaţia dorită aşa cum a fost
percepută şi memorată şi o evocă, o exteriorizează şi o reproduce întocmai. Atunci când persoana
este interesată în a ascunde realitatea, mecanismul va fi acelaşi pentru prima etapă, respectiv
scoaterea din memorie a informaţiei stocate şi prezentarea de fapte fictive contrare acesteia
potrivit scopului urmărit. În acest proces de convertire intenţionată a informaţiei de pe scoarţa
cerebrală, se declanşează o serie de reacţii determinate de contrarietatea procesului, reacţii ale
căror efecte sunt captate de aparatura poligraf.
Comportamentul simulat este o entitate contradictorie între aspectul aparent şi cel
inaparent al comportării, expresie a dedublării psihologice în raport cu sine (aspectul inaparent)
şi în raport cu societatea (aspectul aparent).

Secţiunea 2. Indicatori psihologici şi fiziologici ai stresului emoţional

Este cunoscut faptul că ori de câte ori se ascunde adevărul prin rostirea unei minciuni,
acest fapt este însoţit de un set de trăiri lăuntrice şi de sentimentul stânjenitor al vinovăţiei.
Disimularea adevărului făcută în mod conştient necesită un efort voluntar, care

48
declanşează stări emoţionale uşor detectabile cu ajutorul parametrilor psihofiziologici. Plecând
de la aceste date ştiinţifice, tehnica poligrafului nu face altceva decât să depisteze în mod indirect
prin depistarea reacţiilor activităţilor generale ale organismului uman, care implică mecanisme
fiziologice, atât centrale, cât şi periferice.
Aceste reacţii pot fi identificate deoarece sunt transmise de o parte specială a sistemului
nervos al omului care are două componente: una somatică (responsabilă cu transmiterea
impulsurilor nervoase somatice musculare şi de postura scheletului) şi alta, relativ independentă
de sistemul nervos central, cea autonomică sau vegetativă care se ocupă cu activitatea vitală
subconştientă.
Printre indicatorii care pot fi puşi în evidenţă cu ajutorul mijloacelor tehnice de depistare
a comportamentului simulat se numără:
- modificările activităţilor cardiovasculare, manifestate în creşterea ritmului
pulsului, precum şi a presiunii arteriale;
- modificările ritmului respiraţiei;
- tensiunea musculară (crisparea);
- activitatea electrică a scoarţei cerebrale, pusă în evidenţă prin E.E.G.;
- modificarea caracteristicilor normale ale vocii şi vorbirii;
- modificarea comportamentului ocular, inclusiv prin înregistrarea clipitului;
- temperatura corpului, a membrelor superioare şi temperatura de la nivel facial.
Tehnicile de detecţie a stresului emoţional exploatează posibilitatea ştiinţific
fundamentată de a înregistra modificările fiziologice surprinse în ritmul respirator, tensiune-puls,
reacţie electrodermică, tremurul fiziologic al coardelor vocale, dezorganizarea răspunsului motor
şi a altor indicatori vegetativi corelate cu negarea adevărului şi starea de stres psihologic
resimţită de învinuit faţă de posibilitatea demascării sale.

Secţiunea 3. Metodologia testării la poligraf

Înainte de a proceda la testarea poligraf, este necesară obţinerea consimţământului celui
ce urmează a fi astfel testat.
 Examenul medical al subiectului, studiul cauzei şi a personalităţii subiectului
Examinarea medicală a subiectului este o etapă obligatorie şi are drept scop eliminarea
unor eventuale incompatibilităţi de examinare, precum şi a erorilor de interpretare a diagramelor.
O condiţie obligatorie pentru testarea cu aparatul poligraf este existenţa sanităţii psihice şi
fiziologice a subiectului.

49
 Este de recomandat ca organele de urmărire penală să nu audieze subiectul înainte de
testare, deoarece orice întrebare legată de fapta sa poate să ducă la îngreunarea activităţii de
interpretare a diagramelor. Această fază preliminară are şi o funcţie de filtru, fiind astfel
eliminate persoanele inadecvate testării, cum ar fi vârstnici, minori, bolnavi, femeile însărcinate,
alcoolicii cronici, persoanele obeze şi orice persoană obosită.
În baza materialului cauzei, examinatorul întocmeşte testele. Este o etapă foarte
importantă, dificultatea constând în capacitatea de a realiza efectul psihologic al întrebărilor.
În general maniera clasică de elaborare a testelor presupune următoarele etape:
 Informarea asupra tuturor aspectelor anchetei;
 Întocmirea testului de bază (testul A);
 Întocmirea testului de excitare, provocare (testul B);
 Repetarea testului de bază (testul C);
 Întocmirea testului întrebărilor amestecate (testul D).
Persoana sau persoanele care urmează a fi testate trebuie informate într-un interval de
timp rezonabil înaintea testării despre faptul că vor fi examinate şi despre maniera în care se va
desfăşura testarea precum şi despre scopul acesteia.
B. Dialogul pre-test al psihologului cu subiectul de testat şi condiţiile desfăşurării
examinării
Dialogul pre-test reprezintă o etapă intermediară, între pregătirea şi testarea propriu-zisă.
Atunci când persoana este introdusă în cabinetul de testarea, este invitată să ocupe loc, iar
examinatorul îşi va spune numele, funcţia şi competenţa, trecând apoi la ascultarea persoanei cu
privire la datele sale de identitate, însoţite de un scurt „curriculum vitae”, în contextul faptei care
a făcut necesară testarea poligraf.
În această fază examinatorul va da toate informaţiile care i se cer despre poligraf,
deoarece aceste date au rolul de a mări preocuparea persoanei mincinoase asupra detectării
posibile, sporindu-i panica şi determinându-l să se autodemaşte, şi invers, în cazul subiecţilor
sinceri explicaţiile date servesc la liniştirea oricăror temeri pe care le-ar putea avea cu privire la
răul fizic ce i s-ar putea face prin conectarea la aparat.
Atitudinea examinatorului de-a lungul perioadei pre-test trebuie să fi obiectivă şi
rezervată.
Examinatorul nu trebuie să tragă concluzii pripite bazate numai pe informaţiile obţinute
în etapa pre-test, ci vor fi luate în considerare la elaborarea deciziei finale asupra adevărului sau
minciunii.

50
 Testarea propriu-zisă
Testarea poligraf este o metodă eficientă şi nevătămătoare pentru subiectul testat.
Pe baza cunoaşterii datelor referitoare la împrejurările în care fapta a fost săvârşită,
precum şi a celor care conturează personalitatea subiectului, se procedează la elaborarea testelor,
a chestionarelor.
Întrebările sunt elaborate concis pentru a asigura spontaneitatea răspunsurilor şi conţin de
regulă termenii cei mai familiari interogatoriului. Se răspunde numai cu da sau nu. În mod
curent, trei până la cinci diagrame sunt suficiente pentru a pune un diagnostic exact, dintre
acestea cel puţin două trebuie să conţină aceleaşi întrebări importante, inserate printre cele neutre
şi de control.
 Întrebările neutre sunt nerelevante, fără nicio legătură cu cauza, a căror
finalitate este atenuarea tensiunii emoţionale. Întrebările nerelevante
trebuie să se refere la împrejurări a căror existenţă e certă şi nu probabilă;
 Întrebări relevante, cu încărcătură emoţională, afectogene, critice,
nemijlocit legate de fapta cercetată;
 Întrebări de control ale căror răspunsuri vor servi drept termen de
comparaţie pentru răspunsurile la întrebările relevante. Întrebările de
control trebuie să se refere la o activitate infracţională apropiată ca natură
cu cea care face obiectul cercetării, întrebări la care, după toate
probabilităţile subiectul nesincer va minţi.
După alcătuirea chestionarului, care cuprinde până la zece întrebări, acestea vor fi
intercalate şi aduse la cunoştinţa subiectului după o anumită ordine: mai întâi întrebările
relevante, apoi cele de control şi în cele din urmă întrebările irelevante.
Interpretarea rezultatelor din conţinutul diagramei
Testarea la poligraf se materializează într-o diagramă, care mai este numită şi
biodiagramă.
Procesul interpretării este o desfăşurare de raţionamente în care se împleteşte intuitivul cu
ştiinţificul şi care se întemeiază pe cunoştinţe de psihologie experimentală, psihofiziologie şi pe
o bogată experienţă în ceea ce priveşte psihologia infractorului. La baza interpretării diagramelor
stau procesele de comparaţie, analiză şi sinteză. Corelaţiile se fac pe de-o parte între
caracteristicile calitative ale traseelor răspunsurilor unor întrebări distincte şi pe de altă parte
între parametrii cantitativi ale aceloraşi caracteristici de traseu: amplitudine, frecvenţă, durată.
Aprecierea valorii probante a rezultatelor obţinute în urma testării poligraf
Documentul ce materializează activităţile consacrate de depistările comportamentului

51
simulat şi concluziile rezultate în urma analizei se numeşte ”Raport de investigare a
comportamentului simulat”.
În conformitate cu art. 64 C.pr.pen., Raportul de investigare a comportamentului simulat
nu poate fi probă în instanţă şi prin urmare nu se ataşează la dosarul cauzei nici în faza de
urmărire penală şi nici în faza de judecată. Cu toate acestea la cererea procurorului sau a
instanţei, documentul poate fi înaintat spre consultare.

52
 CAPITOLUL XIII
TACTICA EFECTUĂRII PERCHEZIŢIEI

Secţiunea 1. Noţiunea, importanţa şi cadrul legal privind percheziţia

 Consideraţii generale cu privire la percheziţie
Legea procesual penală a prevăzut activităţi menite să conducă la descoperirea şi
ridicarea obiectelor, înscrisurilor sau valorilor, ce constituie mijloc de probă, cunoscute de
organul de urmărire penală, precum şi la eventuala descoperire a altor elemente de fapt, de natură
să servească la aflarea adevărului. Una dintre aceste activităţi este şi percheziţia.
Prin percheziţie se înţelege acel act procedural ce face parte din activitatea de urmărire
penală şi tactică criminalistică, destinat căutării şi ridicării unor obiecte care conţin sau poartă
urme ale unor infracţiuni, a corpurilor delicte, a înscrisurilor, fie cunoscute, fie necunoscute
organului judiciar şi care pot servi la aflarea adevărului.
Cadrul procesual privind percheziţia este reglementat prin art. 100-111 C.pr.pen. Astfel,
potrivit art. 100 al.1, 2 C.pr.pen, percheziţia poate fi domiciliară şi corporală şi poate fi dispusă
numai de judecătorul de la instanţa competentă să judece cauza în fond sau de judecătorul de la
instanţa corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie se află sediul parchetului din
care face parte procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală. Percheziţia poate
fi dispusă ori de câte ori este necesară pentru descoperirea şi strângerea probelor sau atunci când
o persoană căreia i s-a cerut să predea vreun obiect sau înscris, tăgăduieşte existenţa sau
deţinerea acestuia.
Prin efectuarea percheziţiei, în funcţie de natura infracţiunii, se doreşte atingerea unuia
sau mai multor scopuri, după cum urmează:
 Descoperirea de obiecte sau înscrisuri care conţin sau poartă urmele infracţiunii;
 Descoperirea de obiecte, înscrisuri sau valori care au fost folosite sau au fost
destinate să servească la comiterea infracţiunii;
 Descoperirea de obiecte, înscrisuri sau valori produs al infracţiunii;
 Identificarea şi ridicarea bunurilor provenite din infracţiuni;
 Descoperirea persoanelor care se sustrag de la urmărirea penală, judecată sau
executarea pedepsei;
 Descoperirea persoanelor dispărute de la domiciliu, a cadavrelor sau părţilor de

53
 cadavre;
 Descoperirea de obiecte, înscrisuri sau valori deţinute contrar dispoziţiilor legale:
arme, muniţii, droguri, metale şi pietre preţioase;
 Descoperirea de obiecte, înscrisuri sau valori aflate în patrimoniul făptuitorului
sau a părţii responsabile civilmente care fac obiectul indisponibilizării, în vederea
recuperării prejudiciului cauzat prin infracţiune;
 Descoperirea şi ridicare de bunuri, înscrisuri şi valori, provenite din infracţiuni
săvârşite anterior şi ai cărei autori nu au fost descoperiţi.

A. Percheziţia domiciliară
Art. 27 din Constituţia României garantează inviolabilitatea domiciliului, dar în acelaşi
timp prevede şi excepţiile de la regula inviolabilităţii domiciliului:
 Pentru executarea unui mandat de arestare sau a unei hotărâri judecătoreşti
 Pentru înlăturarea unei primejdii privind viaţa, integritatea fizică sau bunurile unei
persoane
 Pentru apărarea siguranţei naţionale sau a ordinii publice
 Pentru prevenirea şi răspândirea unei epidemii
În completarea excepţiilor enumerate mai sus, vin şi prevederile art. 49 din Constituţie,
care arată care sunt situaţiile în care drepturile şi libertăţile cetăţeneşti pot fi restrânse. Dar, tot
acelaşi articol, la al doilea alineat, prevede faptul că această restrângere trebuie să fie
proporţională cu situaţia care a determinat-o, fără să aducă atingere existenţei dreptului sau
libertăţii.
Tot prin Constituţie este indicată şi autoritatea competentă să încuviinţeze percheziţia,
procedura şi timpul de efectuare a acestora, după cum urmează: ”percheziţiile se dispun de
judecător şi se efectuează în condiţiile şi formele prevăzute de lege. Percheziţiile în timpul nopţii
sunt interzise, afară de cazul infracţiunilor flagrante.”
Normele incluse în art. 27 din Constituţie au caracter de generalitate şi reprezintă
principii constituţionale. Aplicarea concretă a acestora se realizează prin intermediul legii
procedural penale, întrucât Constituţia nu poate intra în probleme de detaliu.
Conform prevederilor art. 100 şi art. 111 C.pr.pen. rezultă două situaţii:
a) În prima situaţie percheziţia poate fi dispusă când:

▪ există un obiect sau înscris care interesează urmărirea penală sau judecata şi care
se află în posesia unei persoane;

54
 ▪ organul judiciar a solicitat acel obiect sau înscris care poate servi ca mijloc de
probă;

▪ persoana tăgăduieşte existenţa sau deţinerea acestora.

Percheziţia poate fi dispusă doar dacă aceste condiţii sunt îndeplinite cumulativ.
b) În a doua situaţie percheziţia poate fi dispusă dacă actul procedural este necesar
pentru descoperirea şi strângerea probelor. În raport de calitatea persoanelor ce urmează a fi
percheziţionate, legislaţia noastră prevede şi alte condiţii cu valoare de garanţii suplimentare,
instituite în scopul evitării unor acţiuni judiciare.
Dacă se constată o încălcare a dispoziţiilor legale care reglementează efectuarea
percheziţiilor, încălcare ce a produs o vătămare care nu poate fi înlăturată altfel, atât instanţa cât
şi procurorul vor dispune în condiţiile art. 197 al. 4 C.pr.pen., anularea actului.

B. Percheziţia corporală
La articolul 23 din Constituţie, care reglementează libertatea individuală, în alineatul 2,
se precizează că percheziţionarea unei persoane este permisă numai în cazurile şi cu procedura
prevăzută de lege.
În practică percheziţia vizează nu numai obiectele de îmbrăcăminte, ci şi corpul
persoanei, ea extinzându-se asupra a tot ceea ce poartă persoana asupra sa ori cu sine:
încălţăminte, geantă, servietă, valiză etc.
Percheziţia corporală are caracter distinct, dar poate fi efectuată simultan cu cea
domiciliară.
Actul procedural al percheziţiei trebuie efectuat numai când există suficiente şi serioase
indicii că pe această cale se vor descoperi probe, iar procedeul este indispensabil pentru aflarea
adevărului şi justa soluţionare a cauzei.
Potrivit art. 100 al. 5 din C.pr.pen., percheziţia corporală ca şi cea domiciliară, poate fi
dispusă de către judecător, prin încheiere motivată la cererea procurorului, în cursul urmăriri
penale sau a judecăţii. Potrivit art. 106 al. 1 C.pr.pen. percheziţia corporală se efectuează de către
organul care a dispus-o, cu respectarea dispoziţiilor art. 104 al. 1, sau de persoana desemnată de
către acest organ.
Singura situaţie în care organele de cercetare penală pot să efectueze percheziţii corporale
fără autorizaţia magistratului, este cazul infracţiunilor flagrante.
Conform dispoziţiilor constituţionale, percheziţiile pe timpul nopţii sunt interzise, aceste
dispoziţii se aplică şi percheziţiilor corporale.

55
 Legea procedurală prevede obligaţia organului judiciar care efectuează percheziţia ca
înainte de a trece la efectuarea acesteia, să se legitimeze. De asemenea, organul judiciar are
obligaţia de a prezenta şi autorizaţia dată de judecător. Organul judiciar care efectuează
percheziţia mai are îndatorirea de a asigura prezenţa unor martori asistenţi la efectuarea
operaţiunii.
Percheziţia corporală se efectuează, conform prevederilor art. 106 al. 2 C.pr.pen, numai
de către o persoană de acelaşi sex cu persoana percheziţionată. Această prevedere are caracter
absolut, având drept scop ca efectuarea percheziţiei să se facă în limitele decenţei.
Art. 108 C.pr.pen prevede obligativitatea întocmirii procesului verbal de percheziţie şi
remiterii unei copii persoanei percheziţionate. Procesul verbal prezintă importanţă deoarece
serveşte la verificarea legalităţii înfăptuirii actului procedural, iar remiterea copiei dă
posibilitatea celui percheziţionat, în caz de încălcare a legii să se plângă procurorului ori după
caz instanţei de judecată.

 Pregătire percheziţiei
Pregătirea în vederea efectuării percheziţiei, în special când priveşte domiciliul sau locul
de muncă, reprezintă un proces complex de studiu şi organizare, dictat de necesitatea desfăşurării
ei în bune condiţii şi de realizarea scopului propus.
Activităţile premergătoare se materializează în :
 Stabilirea scopului percheziţiei, se face în funcţie de obiectivele urmărite,
tipul infracţiunii cercetate (furt, înşelăciune, tâlhărie), ceea ce presupune ca
organul de urmărire penală să cunoască temeinic natura obiectelor sau felul
înscrisurilor căutate.
 Cunoaşterea locului unde urmează a se efectua percheziţia, presupune
cunoaşterea acelor date care pot oferi o imagine clară privind dispunerea
locului, caracteristicile de construcţie sau topografice, destinaţia sa, persoanele
care locuiesc sau au acces în spaţiul percheziţiei etc.
Atunci când percheziţia priveşte un loc închis, se urmăreşte obţinerea datelor necesare
individualizării şi caracterizării fidele a spaţiului percheziţiei, ceea ce presupune, între altele:
cunoaşterea exactă a adresei imobilului ce urmează a fi percheziţionat, modul de dispunere a
încăperilor şi a dependinţelor, numărul şi destinaţia acestora, amplasamentul uşilor, ferestrelor,
posibilităţile de intrare sau de ieşire, persoanele care locuiesc la acea adresă, vecinii,
posibilităţile de comunicare cu exteriorul.

56
 În cazul locurilor deschise, documentarea priveşte particularităţile topografice ale solului
şi vegetaţiei, eventualele construcţii, destinaţia şi caracteristicile lor interioare, drumurile şi căile
de acces, împrejmuirile, locurile cu care se învecinează etc.
 Culegerea unor date despre persoana percheziţionată
Organele de urmărire penală trebuie să cunoască pe lângă datele privind
identitatea, starea civilă, cetăţenia, naţionalitatea şi alte date ale celui ce
urmează a fi percheziţionat. Este vorba despre acele informaţii menite să
contureze adevăratele trăsături caracteristice şi temperamentale ale persoanei
care urmează a fi percheziţionată, precum şi ale persoanelor cu care se află în
diverse raporturi.
În primul rând interesează însuşiri ce caracterizează personalitatea celui ce urmează a fi
percheziţionat, gradul de instrucţie, funcţia, meseria exercitată în prezent cât şi cea anterioară,
preocupări extraprofesionale, îndeletniciri ocazionale, vicii etc.
Cu aceeaşi necesitate se impune cunoaşterea persoanelor cu care cel percheziţionat
locuieşte. Se impune cunoaşterea anturajului, a prietenilor şi a antecedentelor penale.
 Alegerea momentului efectuării percheziţiei
În această etapă se urmăreşte identificarea celui mai propice moment pentru efectuarea
percheziţiei, alegere impusă de considerente de ordin tactic, care să asigure în toate cazurile
finalitatea urmărită prin această activitate.
La determinarea acelui moment concură o mulţime de factori, cum ar fi: necesitatea
asigurării elementului surpriză, a caracterului său inopinat, necesitatea efectuării imediate,
neîntârziate, precizarea acelor limite de timp care oferă condiţii optime de pătrundere la locul
percheziţionat, de căutare şi descoperire a obiectelor ce interesează cauza.
 Asigurarea mijloacelor tehnice necesare efectuării percheziţiei
Reuşita percheziţiei depinde de utilizarea unor mijloace tehnice adecvate. Este vorba de
acele materiale, surse de iluminat, detectoare de metale, aparate foto, truse de chei, unelte
diverse, aparate aflate în dotarea truselor criminalistice universale, precum şi a laboratoarelor
mobile, care pot primi diverse destinaţii.
Pentru descoperirea obiectelor ascunse se folosesc alte mijloace tehnice speciale care îşi
găsesc utilizarea şi cu ocazia cercetării locului faptei: sonda de mână, sonde metalice, sonde
electromagnetice pentru descoperirea şi ridicarea obiectelor aflate în ape curgătoare, bălţi,
fântâni.
 Stabilirea echipei
De regulă la percheziţie participă: organele judiciare, martorii asistenţi, persoana

57
percheziţionată sau reprezentantul său, reprezentantul unităţii în cazul percheziţiei la locul de
muncă, specialişti din diferite domenii când prezenţa lor se impune şi eventual apărătorul celui
percheziţionat.

Secţiunea 2. Tactica efectuării percheziţiei

2.1. Efectuarea percheziţiei în locurile închise
Desfăşurarea percheziţiei în locurile închise presupune succesiunea mai multor
evenimente.
A. Deplasarea la locul percheziţiei
Deplasarea la locul percheziţiei se face cu maximă operativitate pentru a nu permite
persoanei percheziţionate să ascundă obiectele sau înscrisurile căutate sau să plece de la
domiciliu.
Când deplasarea se va face cu un autovehicul în mediul urban, acesta nu va fi oprit în
dreptul clădirii în care urmează a se face percheziţia, ci la o distanţă mai mare. În mediul rural
autovehiculul va fi oprit în acele locuri în care staţionează autovehiculele în mod obişnuit, pentru
a nu atrage atenţia, urmând ca de aici până la locul percheziţiei deplasarea să se facă pe jos, dar
nu în grupuri compacte, ci restrânse, de două-trei persoane.
Odată sosiţi la locul unde urmează a se efectua percheziţia, mai înainte de a realiza
pătrunderea în interior, membrii echipei vor lua măsuri corespunzătoare de pază, de blocare a
căilor de acces, pentru a se evita posibilitatea dispariţiei persoanei implicate sau pentru
înlăturarea obiectelor compromiţătoare.
B. Intrarea la locul percheziţiei
Pătrunderea se face în mod civilizat, în prezenţa martorilor asistenţi, însă dacă persoana
nu deschide, după trecerea unui anumit interval de timp rezonabil, se va proceda la pătrunderea
forţată în locuinţă.
Percheziţiile la locul de muncă se fac în prezenţa conducătorilor sau a patronilor
respectivelor unităţi.
C. Activităţi de executat
După legitimare, conducătorul prezintă autorizaţia, scopul percheziţiei şi trece la
percheziţionarea locului.
Persoanele prezente la locul percheziţiei vor fi adunate într-o singură încăpere sau după
caz într-un spaţiu determinat al încăperii şi invitate să nu părăsească acel loc, să nu se deplaseze,
să nu facă nimic de natură a tulbura activitatea celor ce efectuează percheziţia.

58
 Urmează cercetarea clădirii, cercetarea zidurilor şi pereţilor şi a altor elemente de
construcţie (cercetarea pardoselilor, a planşeelor, dependinţelor, pivniţelor, podurilor, obiectelor
de mobilier, lăzi, butoaie etc.)

2.2. Reguli tactice folosite la percheziţionarea locurilor deschise

Percheziţia locurilor deschise reprezintă activitatea de căutare a unor obiecte ce
interesează cauza, în cuprinsul unor spaţii determinate, cum sunt: curţile, grădinile, terenurile
cultivabile de lângă casă etc. În efectuarea percheziţiei locurilor deschise, se va ţine seama atât
de caracteristicile obiectelor căutate, cât şi de particularităţile locului cercetat.
Primele măsuri ce vor fi luate la faţa locului vizează organizarea şi stabilirea modului de
efectuare a percheziţiei. În raport de caracterul şi întinderea terenului, se procedează la
împărţirea acestuia pe sectoare, ale căror dimensiuni trebuie să asigure o bună vizibilitate şi
examinarea minuţioasă a întregului spaţiu. Dacă suprafaţa supusă percheziţiei este net
determinată de anumite repere, cum ar fi: curtea, grădina, se procedează la examinarea separată
a fiecărui sector.
Se vor examina atent obiectele existente la suprafaţa terenului, diferite lucrări sau
construcţii care ar putea servi drept ascunzători sau mijloace de camuflare sau recunoaştere a
locurilor în care au fost îngropate diferite obiecte: stive de lemn, crengi, grămezi de pietre.
Este indicat să se folosească în această activitate câinele de urmărire mai ales atunci când
se caută obiecte ascunse, droguri, cadavre.

2.3. Reguli tactice folosite la efectuarea percheziţiei corporale

Din punct de vedere tactic criminalistic, percheziţia corporală presupune controlul
îmbrăcămintei şi a corpului.
Percheziţia corporală este precedată de examinarea sumară a persoanei în vederea
ridicării de arme albe sau de foc, precum şi a altor obiecte sau substanţe care ar putea pune în
pericol organul judiciar.
Din punct de vedere tactic, persoana trebuie pusă în imposibilitatea de a reacţiona.
Conform tehnicilor criminalistice recomandate de F.B.I., în cazul percheziţionării
persoanelor în vederea descoperirii probelor materiale în anchetarea infracţiunilor însoţite de
violenţă, trebuie făcute o serie de fotografii detaliate, fotografii însoţite de probele materiale
recuperate.

59
 Dacă se observă semne de muşcătură pe un individ, probele materiale trebuiesc obţinute
cât mai curând posibil, pentru a evita pierderea sau contaminarea lor în timp ce se deplasează
acea persoană.
Trebuiesc depuse toate eforturile în vederea recuperării urmelor papilare latente, prezente
pe pielea victimei, cât mai repede cu putinţă. Examinarea persoanei necesită luarea unei decizii
foarte importante, atunci când se observă diverse probe pe hainele persoanei. Decizia constă în
esenţă în a stabili dacă probele observate vor fi culese la scena crimei sau în cadrul examenului
efectuat la spital. Exemplele tipice de acest gen de probe sunt: smocuri de fibre observabile pe
hainele persoanei sau fire de păr ce stau lipite de mână.
Conform tacticilor criminalistice autohtone percheziţia obiectelor de îmbrăcăminte se
efectuează de sus în jos, începând cu obiectele de pe cap. În continuare se cercetează spatele,
porţiunile de sub braţe, mâinile de la umăr până la degete, pieptul. Vor fi verificate picioarele
prin interior şi exterior, până la gleznă, precum şi manşetele pantalonilor, ciorapii, iar la urmă
pantofii. Cercetarea se face prin palpare fermă, prin strângerea obiectelor de îmbrăcăminte mai
groasă, deoarece doar prin pipăire simplă obiectele subţiri, chiar şi cele metalice pot trece deseori
nesesizate. Totodată vor fi golite toate buzunarele, verificându-se dacă îmbrăcămintea nu are şi
buzunare secrete, organul de urmărire penală ridicând nu numai eventualele arme descoperite, ci
şi obiectele şi înscrisurile găsite, evitându-se astfel o posibilă încercare de aruncare a lor.
Verificarea priveşte fiecare piesă din care este formată îmbrăcămintea, lenjeria şi
încălţămintea. La articolele de îmbrăcăminte cum ar fi paltoanele se verifică căptuşeala, gulere,
mânecile, cusăturile, buzunarele, peticele, nasturii, insigne, broşe, medalioane etc.

2.4. Mijloace de fixare a rezultatelor percheziţiei

Principalul mijloc de fixare a acestei activităţi procedurale, conform art. 108 C.pr.pen,
este procesul–verbal. Ca mijloace tehnice de fixare a rezultatelor percheziţiei se mai folosesc
fotografierea, înregistrarea videomagnetică, filmul judiciar, schiţe şi desene.
Procesul verbal trebuie să cuprindă următoarele: data şi locul de încheiere, numele,
prenumele, calitatea şi organul judiciar din care face parte cel ce efectuează percheziţia, datele de
identificare a celui percheziţionat (cu menţiunea dacă a fost sau nu reprezentat), ale persoanelor
aflate la locul percheziţiei sau sosite după începerea acesteia, numele, prenumele şi celelalte date
ale martorilor asistenţi.
În procesul verbal trebuie menţionat temeiul legal al efectuării percheziţiei, adică
autorizaţia, data, numărul şi organul de la care emană sau se face precizare că această activitate

60
este impusă de o infracţiune flagrantă.
Se mai fac menţiuni cu privire la locul supus percheziţiei, caracterul şi întinderea
acestuia, numărul de încăperi, dependinţe, al spaţiilor deschise etc., precum şi al timpului
efectuării şi a condiţiilor în care au fost descoperite obiectele.
Obiectele descoperite se descriu amănunţit cu toate însuşirile care le caracterizează:
formă, dimensiune, culoare, natura materialului din care sunt alcătuite, elemente ce indică modul
de fabricare, destinaţia etc. se mai precizează şi natura ascunzătorilor, modul lor de amenajare
sau a locurilor în care au fost găsite obiectele sau înscrisurile.
În partea finală se menţionează obiectele ridicate, dar şi cele care din diferite motive
(greutate, cantitate) au fost lăsate în gestiunea persoanei percheziţionate sau a unui custode în
urma aplicării sechestrului. Tot aici se menţionează eventualele obiecţii sau explicaţii ale
persoanei percheziţionate sau a martorilor asistenţi cu privire la modul de efectuare a percheziţiei
sau a conţinutului procesului-verbal.
În procesul verbal trebuie să se menţioneze dacă anumite împrejurări au fost fixate şi prin
celelalte mijloace: fotografie, film, înregistrare videomagnetică sau schiţă.
Procesul-verbal se încheie, de regulă, în trei exemplare, fiind semnat pe fiecare pagină şi
la sfârşit de cei care participă la efectuarea percheziţiei, urmând ca o copie de pe acesta să fie
lăsată persoanei percheziţionate, reprezentantului acesteia sau unui membru al familiei ori, în
lipsa acestora, celui care locuieşte sau unui vecin.
Fotografia şi filmul judiciar au scopul de a ilustra cu ajutorul imaginilor partea
descriptivă a procesului-verbal, de a întregi şi uşura înţelegerea acestuia.
Înregistrarea videomagnetică permite înregistrarea imaginilor de ansamblu, ale
obiectelor principale şi de detaliu. Oferă, ca şi filmul judiciar, avantajul redării complete, fidele,
în dinamismul lor a principalelor momente pe care le parcurge percheziţia.
Desenul-schiţă va cuprinde locul percheziţiei, în întregime, indicându-se punctele în care
au fost descoperite obiectele sau înscrisurile, într-o manieră asemănătoare schiţei efectuate cu
ocazia cercetării locului faptei.

Secţiunea 3. Ridicarea de obiecte şi înscrisuri

Ridicarea de obiecte şi înscrisuri este definită ca fiind activitatea de urmărire penală şi
de tactică criminalistică prin intermediul căreia, organul de urmărire penală sau instanţa de
judecată asigură obiectele şi documentele ce pot servi ca mijloc de probă în procesul penal. Ea
se constituie într-o activitate de sine stătătoare, deşi vizează acelaşi scop ca şi percheziţia,

61
respectiv căutarea, ridicarea şi fixarea mijloacelor de probă.
De regulă, pentru ridicarea obiectelor, organul de urmărire penală se va prezenta la
domiciliul persoanei care le deţine, la locul său de muncă sau la unitatea la care se găsesc. După
ce se legitimează, va arăta scopul venirii sale, cerând să-i fie predate obiectele sau înscrisurile.
La ridicarea de înscrisuri sau obiecte trebuie asigurată prezenţa posesorului sau a
membrilor familiei sale, iar în cazul instituţiilor, a organelor ce răspund de acele înscrisuri sau
obiecte. De asemenea este obligatorie prezenţa a doi martori asistenţi.
Există situaţii în care persoanele refuză să predea obiectele sau înscrisurile cerute, caz în
care se procedează la ridicarea lor silită.
Dacă în activitatea de ridicare a obiectelor şi înscrisurilor se găsesc şi alte obiecte sau
înscrisuri care interesează cauza respectivă, dar nu au fost menţionate în ordonanţa de ridicare, se
va face cât mai urgent completarea acesteia.

62
 CAPITOLUL XIV
REGULI ŞI PROCEDEE TACTICE APLICATE ÎN EFECTUAREA
UNOR ACTE DE URMĂRIRE PENALĂ

Secţiunea 1. Tactica efectuării confruntării

Importanţa şi oportunitatea efectuării confruntării
În linii mari, rolul confruntării este acela de a clarifica contradicţiile existente între
declaraţiile a două persoane în aceeaşi cauză, obţinerea de noi informaţii în acea cauză,
confirmarea unor fapte, situaţii, împrejurări deja cunoscute şi, de asemenea, de verificare a
declaraţiilor, fie a unor martori sau chiar a învinuiţilor sau inculpaţilor faţă de faptele imputate.
Însemnătatea acestui act procedural se conturează, cu cât neconcordanţele din declaraţii
vizează împrejurări esenţiale pentru cunoaşterea cauzei.
Nu puţine sunt cazurile în care confruntarea conduce la obţinerea unor date noi cu privire
la faptele şi împrejurările cauzei, menite să ajute la soluţionarea acesteia.
Scontând pe efectul său psihologic asupra celor ce participă la confruntare, practica
recomandă consemnarea în timpul efectuării acestei activităţi, rând pe rând a întrebărilor şi
răspunsurilor primite la întrebările adresate fiecărui participant la confruntare. Tot astfel, se
impune a se proceda şi atunci când participanţii sau unii dintre ei revin asupra declaraţiilor date.
În acest fel se evită discuţiile ce pot apărea între participanţii la confruntare, între aceştia
şi organul judiciar, în situaţia în care rezultatele confruntării ar fi consemnate la sfârşitul acestei
activităţi.
Pentru identificarea contradicţiilor şi a cauzelor acestora, vor fi anterior stabilite
persoanele care urmează a fi confruntate. Ele vor fi ascultate pentru a vedea dacă îşi menţin
declaraţiile anterioare, dacă sunt sincere sau se tem de confruntare.
Efectuarea confruntării presupune clarificarea acelor contradicţii care privesc elementele
constitutive ale infracţiunii, mai ales cele privitoare la subiecţii infracţiunii, la laturile obiective
şi subiective ale faptei.
La nivelul activităţii judiciare, confruntarea are rol şi importanţă diferenţiată, în funcţie
de natura contrazicerilor şi problemele ce se cer a fi lămurite.
Confruntarea se consideră oportună numai dacă oferă posibilitatea clarificării
neconcordanţelor dintre declaraţii şi ajută la soluţionarea cauzei.
În caz contrar, poate aduce deservicii anchetatorului. Astfel, învinuiţii sau inculpaţii pot

63
să-şi menţină sau să revină asupra declaraţiilor anterioare, speculând contradicţiile în interesul
lor. Ei pot sesiza punctele slabe ale probatoriului şi insistă, ca urmare, în nerecunoaşterea faptelor
de care sunt învinuiţi. Efectul negativ al confruntării este cu atât mai mare cu cât persoanele
confruntate reuşesc să se pună de acord asupra celor ce vor declara.
Confruntarea reprezintă prin urmare, activitatea de ascultare concomitentă a persoanelor
audiate anterior în aceeaşi cauză, între ale căror depoziţii se constată existenţa unor contradicţii,
în scopul înlăturării sau explicării acestora.

Activităţi premergătoare confruntării

Scopul şi reuşita confruntării presupun o pregătire prealabilă minuţioasă, menită a asigura
cele mai propice condiţii de realizare a acestei activităţi.
Sub raport tactic criminalistic, pregătirea confruntării necesită:
a. studierea pieselor existente la dosar;
b. stabilirea persoanelor care urmează a fi confruntate;
c. cunoaşterea structurii psiho-fizice şi a personalităţii acestora;
d. cunoaşterea relaţiilor dintre acestea;
e. stabilirea locului momentului şi ordinii de chemare (după gradul de sinceritate);
f. pregătirea actelor materiale ce pot fi folosite de către organul judiciar cu acest prilej;
g. elaborarea unui plan al confruntării, în care se vor consemna întrebările cheie şi un
plan de ascultare al martorilor principali.
La sediile organelor judiciare competente să efectueze urmărirea penală este necesară
amenajarea unor spaţii adecvate, care să corespundă în primul rând reglementărilor
internaţionale ale drepturilor şi libertăţilor persoanei şi, în al doilea rând, exigenţelor impuse de
aflarea adevărului în procesul penal, mai cu seamă atunci când confruntarea are ca şi obiectiv
precizarea poziţiei învinuitului sau inculpatului faţă de cauza cercetată.
Spaţiul se compune din trei camere multifuncţionale, în suprafaţă totală de aproximativ
46 m.p., dispuse în linie, cu intrări direct în camerele laterale din care se face intrarea în camera
de confruntare propriu-zisă.
În pereţii comuni ai camerei centrale se montează oglinzi reversibile de 100 x 40 m., prin
care apărătorii sau martorii pot observa ce se petrece în cazul confruntării sau al prezentării
pentru recunoaştere.
În camera centrală vor fi instalate două camere de luat de vederi cu circuit închis,
microfoane pentru anchetator şi persoanele supuse confruntării sau prezentării pentru

64
recunoaştere, legate la staţia de înregistrare din camera alăturată şi la analizatorul stresului de
voce.
Masa de lucru, special construită, asigură atât prevenirea agresării între participanţi, cât şi
unghiurile de înregistrare video.

Reguli tactice destinate confruntării

A. Aspecte privind psihologia confruntării
Cunoaşterea modului particular de a se comporta în faţa organului judiciar al persoanelor
supuse confruntării este impusă de necesitatea adaptării şi diversificării procedeelor tactice.
Dacă în cazul ascultării individuale a părţilor şi a martorilor, psihologia acestora este
determinată de poziţia lor procesuală, de interesele în vederea cărora participă la proces, în cazul
confruntării, la toate acestea se adaugă faptul că această activitate se desfăşoară nu numai în
prezenţa organului judiciar (faza de urmărire penală) sau a părţilor ori a publicului (în faza de
judecată), ci şi în prezenţa unei altei persoane ascultată în aceeaşi cauză.
În cadrul confruntării, influenţa exercitată asupra psihicului, de prezenţa unei alte
persoane, este şi mai puternic resimţită, deoarece declaraţiile anterioare ale acestora se contrazic,
iar una dintre persoane este chemată să dea explicaţii cu privire la o împrejurare cunoscută
celeilalte, asupra căreia acesta din urmă şi-a format o altă părere.
După ce au fost ascultaţi în mod individual, de regulă, atât părţile, cât şi martorii, fie ei de
bună sau rea credinţă nu exclud ivirea unor contradicţii între declaraţiile lor şi, de aceea, intuiesc
posibilitatea de a fi confruntaţi. Aceasta explică, între altele, grija cu care este pregătită depoziţia
iniţială, eforturile dirijate spre memorarea declaraţiilor făcute.

B. Etapa efectuării confruntării propriu-zise

Confruntarea propriu-zisă se realizează conform dispoziţiilor C.pr.pen. Aşa fiind, odată
prezentate în faţa organului judiciar, persoanelor ce urmează a fi confruntate li se stabileşte
identitatea, se precizează raporturile în care se află cu cauza şi părţile, iar dacă una sau ambele
persoane au calitatea de martor, li se pun în vedere dispoziţiile art. 85 alin. 2 C.pr.pen., cu privire
la obligaţia de a face declaraţii adevărate. Apoi se face ascultarea propriu-zisă şi mai apoi se
adresează întrebările cu privire la aspectele contradictorii. Pentru început este introdusă persoana
considerată mai sinceră sau cea care a solicitat expres să se recurgă la confruntare.
Persoanele confruntate vor sta cu faţa către organul judiciar care conduce confruntarea
pentru a observa eventualele încercări de comunicare nonverbală.

65
 Înainte de începerea propriu-zisă a confruntării, persoanelor li se pune în vedere că nu au
voie să vorbească între ele, atât întrebările cât şi răspunsurile adresându-se numai prin
intermediul organului judiciar care conduce confruntarea.
În continuare se procedează la dresarea întrebărilor destinate clarificării contradicţiilor.
Prima întrebare se adresează persoanei considerate mai sinceră.
Organul judiciar poate permite persoanelor confruntate să-şi adreseze întrebări prin
intermediul său.
În final, persoanele confruntate sunt întrebate dacă mai au de formulat întrebări sau dacă
mai au ceva de declarat. Dacă nu, persoanele confruntate vor semna după fiecare răspuns şi la
finele procesului verbal, împreună cu organul judiciar, apărător, interpret etc.

Fixarea rezultatelor confruntării

 Consemnarea în procesul verbal
Fixarea rezultatelor confruntării se face într-un proces verbal. Procesul verbal de
efectuare a confruntării trebuie să reflecte cu fidelitate particularităţile acestei activităţi,
ascultarea concomitentă a două persoane asupra aceleiaşi chestiuni cu privire la care se constată
existentenţa unor contradicţii, pentru a se putea desprinde de aici poziţia sinceră sau nesinceră pe
care se situează.
Acesta va cuprinde activităţile expuse anterior purtând semnăturile persoanelor
participante.

 Fixarea prin înregistrări video sau audio

Fonograma şi videofonograma constituie mijloace de fixare a declaraţiilor, la care, în
practica judiciară se recurge destul de des, mai ales în acele situaţii când se urmăreşte reţinerea
întregului răspuns, întregii declaraţii cu cuvintele şi expresiile utilizate de persoana care face
relatarea. Regulile procedurale şi tactice privind înregistrarea pe bandă magnetică sau video
magnetică sunt aceleaşi ca şi în cazul ascultării martorilor, învinuiţilor sau a inculpaţilor.

Secţiunea 2. Tactica efectuării prezentării pentru recunoaştere

Aspecte introductive
Recunoaşterea este modalitatea de obţinere a informaţiilor cu ocazia ascultării martorilor
în condiţii oarecum diferite de cele ale audierii propriu-zise şi anume în cazul prezentării în

66
vederea identificării unor persoane, obiecte etc., fidelitatea recunoaşterii poate fi influenţată de
aceiaşi factori obiectivi sau subiectivi, în depoziţii apărând informaţiile asemănătoare celor reale
eronate sau denaturate.
În cazul acestui procedeu tactic, procesul memorial de identificare se bazează pe
compararea trăsăturilor caracteristice ale unei persoane sau unui obiect, prezentat spre
recunoaştere, cu trăsăturile caracteristice percepute într-un moment anterior, comparare din care
se pot desprinde concluzii referitoare la identificarea, asemănarea sau deosebirea acestora. De
exemplu, una din regulile de bază după care se conduce prezentarea pentru recunoaştere prevede
că persoana va fi mai întâi invitată să facă o descriere, ceva mai limitată, a persoanei sau
obiectului pe care l-a observat iniţial şi numai după aceea să se procedeze la prezentarea pentru
recunoaştere.
În organizarea şi evaluarea exactă a rezultatelor prezentării pentru recunoaştere, organul
judiciar trebuie să ia în calcul legile psihice care stau la baza procesului cognitiv, la condiţiile
obiective şi subiective de natură să influenţeze percepţia, stocarea şi redarea. Valoarea
recunoaşterii va depinde, în primul rând, de calitatea percepţiei, de condiţiile în care a avut loc.
Dintre factorii de natură obiectivă care influenţează procesul perceptiv, amintim condiţiile
de vizibilitate şi de audibilitate, durata percepţiei, distanţa şi unghiul sub care se face aceasta. Un
factor obiectiv care poate face dificilă recunoaşterea îl constituie prezenţa unor elemente de
asemănare, întâlnite la persoanele cu trăsături comune sau la cele îmbrăcate în uniformă.
Dintre factorii subiectivi menţionăm calitatea organelor de simţ, vârsta, inteligenţa,
nivelul de instruire, stările de oboseală, atenţia etc. Importante sunt şi stările de tensiune
emoţională specifice unor fapte cu pronunţat caracter afectogen (omor, viol, accident, loviri),
stări accentuate mai ales la persoanele vătămate.
Raportat la intervalul de timp dintre momentul percepţiei şi cel al recunoaşterii, trebuie să
fie luaţi în calcul şi factorii care influenţează procesul de memorare, dintre care amintim
rapiditatea şi perioada de stocare a informaţiilor percepute, tipul de memorie, intervalul de timp
dintre momentul observării şi cel al redării etc. În ceea ce priveşte calitatea redării, trebuie avută
în vedere personalitatea celui chemat să facă recunoaşterea.
Fenomenul de deja vu este determinat de senzaţia unei persoane, de a mai fi văzut
vreodată individul sau obiectul prezentat spre recunoaştere. În astfel de situaţii, este suficient ca
o persoană sau un obiect, datorită asemănării lor cu altele, să trezească acest sentiment, pentru a
recunoaşte persoane sau obiecte pe care de fapt le percepem pentru prima dată.

67
 Activităţi preliminare prezentării pentru recunoaştere
 Studierea materialului cauzei
Această activitate permite determinarea obiectului prezentării pentru recunoaştere,
respectiv a persoanelor, cadavrelor, obiectelor care trebuie identificate.
Stabilirea subiecţilor procesuali care vor fi chemaţi să facă recunoaşterea trebuie făcută în
această etapă preliminară şi sunt numai acele persoane care au perceput direct subiectul
prezentării pentru recunoaştere.
Este necesar ca în cauză să fi fost începută urmărirea penală.

 Ascultarea prealabilă
Anterior recunoaşterii propriu-zise se impune audierea persoanei care face recunoaşterea,
în legătură cu semnalmentele percepute despre persoanele sau cadavrele ce urmează a fi
recunoscute şi obiectele ce urmează a fi identificate, după caracteristicile acestora.
Prin această activitate se urmăresc mai multe obiective:
4. Cunoaşterea exactă a posibilităţilor reale de percepţie, fixare şi redare a persoanei
respective, a trăsăturilor sale psihice;
5. Determinarea condiţiilor de loc, timp şi mod de percepţie, precum şi a factorilor
subiectivi care ar fi putut influenţa procesul de percepţie senzorială;
6. Stabilirea volumului de date referitoare la caracteristicile de identificare pe care
persoana le-a perceput şi, mai ales, memorat, astfel încât recunoaşterea să fie
realmente posibilă şi utilă.

Organizarea prezentării pentru recunoaştere

Prezentarea pentru recunoaştere se organizează în funcţie de condiţiile în care a avut loc
şi percepţia şi de natura obiectului recunoaşterii, care trebuie să fie cât mai apropiate cu cele
existente în momentul observării persoanei sau obiectului de identificat de către martor, victimă,
etc.
Persoana care va fi prezentată pentru recunoaştere trebuie să fie îmbrăcată în aceleaşi
haine în care a fost observată de către martor sau în haine asemănătoare. Chiar dacă acesta neagă
că ar fi purtat hainele la care se referă martorul, ele trebuie să fie îmbrăcate de cel supus
recunoaşterii.
Dacă autorul a fost deghizat în momentul săvârşirii infracţiunii, vor fi folosite aceleaşi
elemente de deghizare (ochelari, peruci, mustăţi, obiecte de îmbrăcăminte etc.)
Se va constitui un grup de persoane în care va fi introdusă persoana de recunoscut.

68
 Membrii grupului vor avea semnalmente asemănătoare privind vârsta, talia, semnalmente
exterioare, îmbrăcămintea etc.
Atunci când recunoaşterea se face după mers sau după voce şi vorbire, pentru alcătuirea
grupului se vor alege persoane cu caracteristici dinamice sau de voce asemănătoare.
Când recunoaşterea urmează să se facă după fotografie, se va căuta o fotografie care să
redea cât mai exact imaginea persoanei de identificat, care se va introduce într-un grup de alte 3-
4 fotografii executate în condiţii tehnice cât mai apropiate cu cele ale unor persoane prezentând
semnalmente apropiate.
Prezentarea cadavrelor pentru recunoaştere este mai dificilă, datorită modificărilor post
mortem care apăr(rigiditate, lividitate, deshidratare).
Atunci când cadavrul prezintă mutilări sau alterări ca urmare a unei morţi violente, ca şi
în urma proceselor de putrefacţie, se procedează la efectuarea ”toaletei cadavrului”.
Prezentarea obiectelor pentru recunoaştere presupune alegerea unui grup de obiecte
asemănătoare cu obiectul de identificat.
Locul în care se organizează recunoaşterea este, în majoritatea cazurilor, sediul
serviciului medico-legal al poliţiei sau parchetul, dacă recunoaşterea se face după fotografie.
Sunt însă şi împrejurări deosebite, în care recunoaşterea se poate face în locul în care
martorul a perceput persoana sau obiectul, ori în locuri cu caracteristici asemănătoare, păstrându-
se anumite limite.
Condiţiile de iluminare în care martorul a perceput persoana sau obiectul trebuie să fie ,
pe cât posibil, asemănătoare.

Modalităţi tactice privind efectuarea prezentării pentru recunoaştere

A. Recunoaşterea persoanelor
Alcătuirea grupului în care va fi introdusă persoana ce urmează a fi recunoscută se face în
prezenţa martorilor asistenţi.
Tuturor li se aduce la cunoştinţă obiectul activităţii şi li se pune în vedere că nu au voie
să-şi vorbească sau să-şi facă semne. După introducere, persoanei de identificat i se cere să
ocupe un loc în cadrul grupului, aşa cum îi convine acesteia. Este introdusă apoi persoana
stabilită pentru efectuarea recunoaşterii, punându-i-se în vedere că este obligată să spună
adevărul. Organul judiciar cere martorului să examineze persoanele din grup şi să menţioneze
dacă recunoaşte vreuna dintre ele.
După recunoaştere vor fi menţionate în procesul verbal datele de identificare ale

69
persoanei recunoscute, aceasta urmând să fie ascultată separat în legătură cu recunoaşterea sa.

B. La recunoaşterea persoanelor după fotografie se va proceda la aşezarea fotografiei

celui vizat pentru identificare într-un grup de 4-5 fotografii, reprezentând indivizi cu
caracteristici de identificare asemănătoare, pe spatele fiecărei fotografii fiind menţionate datele
de identificare ale persoanelor din imagine. Întreaga operaţie se va desfăşura numai în prezenţa
martorilor asistenţi.
În final, martorul va fi introdus în încăpere, cerându-i-se să procedeze la recunoaşterea
persoanei după fotografie, acestea purtând numere, ca şi la recunoaşterea din grup.

C. Recunoaşterea persoanei după voce sau vorbire necesită separarea martorului de

persoanele din grupul alcătuit în acest scop, creându-se condiţii de audibilitate cât mai apropiate
de cele în care martorul a perceput vocea şi vorbirea persoanei de identificat.

D. Recunoaşterea persoanelor după mers se realizează în condiţiile indicate de martori.

Astfel, va fi avută în vedere distanţa de la care martorul a perceput mişcarea, lungimea
aproximativă a drumului parcurs de persoana observată, precum şi direcţia în care se deplasa.

E. Recunoaşterea obiectelor, indiferent de provenienţa acestora, se face după ce vor fi

introduse printre alte obiecte cu caracteristici asemănătoare de formă, mărime, culoare, grad de
uzură etc.
Persoanei care efectuează recunoaşterea i se permite să examineze detaliile obiectelor,
prin acestea având posibilitatea să dea mai multe explicaţii privitoare la elementele caracteristice
care s-au ivit în identificare şi pe care le-a amintit în timpul ascultării prealabile. Recunoaşterea
obiectelor este cu atât mai sigură, cu cât are la bază caracteristici sau detalii de identificarea, nu
elemente cu caracter general.

Fixarea rezultatelor prezentării pentru recunoaştere

Rezultatele prezentării pentru recunoaştere sunt consemnate în procesul verbal, în care se
vor face menţiuni referitoare la toate etapele prezentării pentru recunoaştere şi la persoanele,
cadavrele sau obiectele ce au fost prezentate în vederea identificării.
Totodată sunt menţionate persoanele care au alcătuit grupul de prezentat, datele lor de
identificare şi declaraţia acesteia în legătură cu recunoaşterea. Cel identificat urmează să fie din

70
nou ascultat cu privire la rezultatul recunoaşterii.
Procesul verbal de efectuare a prezentării pentru recunoaştere trebuie să reflecte modul în
care a decurs această activitate şi rezultatele la care s-a ajuns.
Procesul verbal de efectuare a prezentării pentru recunoaştere are trei părţi:
 Partea introductivă cuprinde numele şi prenumele persoanelor participante,
pentru fiecare în parte în ce anume calitate participă, scopul recunoaşterii, locul şi
data recunoaşterii. Se specifică, de asemenea, dacă procesul recunoaşterii se
fixează şi prin mijloace tehnice, cum ar fi fotografierea sau filmarea.
 Partea descriptivă cuprinde amănunţit întregul proces al prezentării pentru
recunoaştere, precedat de relatările persoanei făcute anterior în legătură cu
caracteristicile după care se poate face recunoaşterea.
 În partea finală se menţionează ora terminării şi se semnează de către organul
judiciar, martorii asistenţi şi persoana care a făcut recunoaşterea.
În procesul verbal se fac menţiuni cu privire la efectuarea fotografiilor, realizarea filmului
şi videofotogramei judiciare şi va fi semnat de organul judiciar, de martorii asistenţi şi de
persoana care face recunoaşterea.
Fixarea prin fotografiere este o condiţie sine qua non în cazul recunoaşterii de persoane,
obiecte sau animale, în care va fi redată atât imaginea întregului grup, cât şi a persoanei,
obiectului recunoscut pe care martorul îl indică cu mâna.
Înregistrarea video reprezintă un mijloc util şi modern de fixare, care îşi găseşte aplicare
în practică tot mai des.

Secţiunea 3. Tactica efectuării reconstituirii

3.1. Cadrul legal şi accepţiunea termenului de reconstituire
În conformitate cu art. 130 C.pr.pen., organul de urmărire penală sau instanţa de
judecată, dacă găseşte necesar pentru verificare şi precizarea unor date, poate să procedeze la
reconstituirea la faţa locului, în întregime sau în parte, a modului şi condiţiilor în care a fost
săvârşită fapta.
Reconstituirea a fost reglementată în legislaţia noastră din necesitatea lărgirii
posibilităţilor de aflare a adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei şi statuări prin
lege a unui procedeu cu caracter probator folosit frecvent în activitatea organelor judiciare.
Reconstituirea poate fi definită ca o activitate de procedură penală şi tactcică
criminalistică ce constă în reproducerea artificială a împrejurărilor în care a fost săvârşită

71
infracţiunea sau oricare fapt ce prezintă importanţă în cauză pentru a se stabili dacă fapta a
avut loc sau putea să aibă loc în condiţiile date.
Datorită conţinutului ei concret, reconstituirea mai poate fi definită ca o modalitate de
observare directă a unor fapte, împrejurări, acţiuni ce sunt reproduse artificial şi limitativ în
acest scop.
Reconstituirea poate consta în reproducerea tuturor împrejurărilor în care a fost săvârşită
infracţiunea sau numai în reproducerea unor episoade ale infracţiunii, ori chiar a unor fapte
izolate, care însă prezintă importanţă pentru cauză.
Prin reconstituire nu trebuie să se înţeleagă refacerea, reproducerea locului săvârşirii
faptei. Reamenajarea locului faptei este numai o activitate pregătitoare a reconstituirii.
De exemplu dacă se urmăreşte verificarea deprinderilor inculpatului, necesare executării
unei anumite activităţi, reproducerea se poate desfăşura şi în altă parte, nu numai în locul în care
a fost săvârşită infracţiunea.
Reconstituirea nu presupune reproducerea unor urmări socialmente periculoase, la
săvârşirea unor noi infracţiuni, ceea ce este cu desăvârşire interzis.
Reconstituirea nu trebuie confundată cu experimentul judiciar, aceasta din urmă fiind o
metodă ştiinţifică, folosită atât în cadrul reconstituirii, cât şi în alte domenii.
Obiectul reconstituirii îl constituire reproducerea cu caracter experimental, fie în
întregime, fie în parte, a faptelor cercetate, a modului şi a circumstanţelor în care acestea au fost
săvârşite.
Unii autori consideră că este vorba despre o interpretare extensivă a prevederilor art. 130
C.pr.pen., absolut necesară, întrucât reconstituirea vizează verificarea declaraţiilor mai multor
subiecţi procesuali (martori, învinuiţi sau inculpaţi) ca şi posibilitatea de efectuare a anumitor
acte ori de producerea unor rezultate.
O eventuală interpretare restrictivă a textului analizat, în sensul limitării obiectului
reconstituirii numai la verificarea declaraţiilor învinuitului ar fi de natură să determine
excluderea din sfera procesuală a unor activităţi întâlnite destul de frecvent în practica organelor
judiciare, activităţi care, deşi au un caracter auxiliar, pot juca un rol important în stabilirea
adevărului.
Avansând această idee, este învederată funcţia reconstituirii, şi anume, de a servi la
verificarea, clarificarea şi precizarea unor date privitoare la latura obiectivă şi subiectivă a
infracţiunii, prin reproducerea artificială, totală sau parţială a faptelor sau împrejurărilor
cauzelor.
Totodată, reconstituirea permite organelor de cercetare penală şi instanţei de judecată să

72
tragă concluzii nu numai cu privire la veridicitatea declaraţiilor învinuitului, respectiv
inculpatului, sau a martorului, ci şi în legătură cu versiunile elaborate în cauza penală.
De asemenea, nu exclude posibilitatea obţinerii unor probe noi, nedescoperite într-o fază
anterioară, de exemplu, cu ocazia cercetării locul faptei.
Faţă de rolul pe care îl are în conturarea elementelor constitutive ale infracţiunii, este
evidentă importanţa reconstituirii în realizarea scopului procesului penal, îndeosebi în aflarea
adevărului, prin aceea că elementele de probă îndoielnice sau simple indicii pot după caz, să fie
reţinute ca probe serioase sau înlăturate ca lipsite de valoare.
Concluziile reconstituirii ce se desprind din precizarea şi verificarea elementelor de fapt,
trebuie coroborate şi apreciate în raport de celelalte probe administrate în cauză.
Funcţiile reconstituirii sunt mult mai numeroase. Totodată permite organului de cercetare
penală sau instanţei de judecată să tragă concluzii nu numai cu privire la veridicitatea
declaraţiilor învinuitului sau inculpatului, ori ale martorilor, ci şi în legătură cu versiunile
elaborate în cauza respectivă. Astfel, în literatura de specialitate se susţine că prin reconstituirea
faptului se verifică într-un mod mai eficient ca oricare altul, dacă faptul, episodul, acţiunea sau o
anumită circumstanţă, s-a putut produce aşa cum este prezentat de un martor sau inculpat ori
presupuse de judecător, se poate constata care dintre ipoteze este cea mai verosimilă sau chiar
adevărată.
Importanţa reconstituirii rezultă din rolul pe care îl are acest procedeu probator în
conturarea elementelor constitutive ale infracţiunii, în aflarea adevărului, datorită faptului că
elementele de probă îndoielnice sau simple indicii pot, după caz, să fie reţinute ca probe serioase
sau lipsite de valoare.
Deosebirile dintre reconstituire şi experimentul judiciar
În accepţiunea sa juridică, termenul de reconstituire defineşte acţiunea de a reconstitui şi
rezultatele acesteia, spre deosebire de aceasta, termenul de experiment are înţelesul de procedeu
de cercetare în ştiinţă, care constă în reproducerea artificială a unor fenomene, în condiţiile cele
mai propice pentru studierea lor şi a legilor care le guvernează.
În Codul de procedură penală, legiuitorul foloseşte numai termenul de reconstituire,
termen folosit şi în majoritatea lucrărilor de specialitate.
Ca atare, experimentul este o metodă ştiinţifică de cercetare, specifică nu numai
reconstituirii, ci şi altor domenii, cum ar fi expertizele criminalistice.
Având în vedere literatura de specialitate şi practica organelor judiciare, se pot aprecia
trăsăturile esenţiale ale reconstituirii care, o deosebesc de alte activităţi de urmărire penală şi de
tactică criminalistică, cu ar fi: cercetarea locului faptei, expertiza, prezentarea pentru

73
recunoaştere.
 În cazul reconstituirii, organul judiciar percepe nemijlocit fenomenele, acţiunile şi
nu urmele acestora;
 În cursul reconstituirii se pot reproduce şi verifica fapte, fenomene care nu lasă
urme materiale. De exemplu, în cazul reconstituirii efectuate în scopul verificării
posibilităţii de a vedea sau de a auzi.
La reconstituire, faptele, fenomenele sunt întotdeauna provocate artificial, de aceea ele
sunt asemănătoare, dar nu identice cu cele adevărate.
Reconstituirea este, de fapt, o experienţă, o încercare de a stabili pe cale experimentală
posibilităţile de existenţă a faptelor şi fenomenelor.
În concluzie, reţinem ca principale elemente de diferenţiere, următoarele:
a) în general se susţine că ceea ce defineşte caracterul comun al acestor
procedee tactice criminalistice este regula, potrivit căreia ambele nu se
pot desfăşura decât la locul unde s-a petrecut evenimentul ce urmează a
fi verificat. Dacă această susţinere este valabilă în ceea ce priveşte
reconstituirea, atunci relativ la experiment trebuie arătat că acesta se
poate organiza cu privire la unele activităţi, nu numai la locul faptei, ci
şi în alte condiţii, de exemplu, în biroul organului de urmărire penală,
fără a afecta valabilitatea rezultatului şi al concluziilor;
b) reconstituirea se efectuează numai pentru verificarea susţinerilor
autorilor infracţiunii, pe când experimentul judiciar poate fi executat şi
pentru verificarea declaraţiilor martorilor sau ale părţii vătămate,
acestea fiind, de altfel, situaţiile cele mai frecvente de utilizare ale lui;
c) reconstituirea se face pentru a întări concluziile organelor de urmărire
penală care au stabilit că infracţiunea s-a comis într-un anumit fel, iar
experimentul se execută pentru a verifica dacă este posibil ca o situaţie
să fi avut loc într-un fel sau altul, nereferindu-se strict la o anumită
posibilitate dovedită deja, ca la o reconstituire.
d) În ceea ce priveşte momentul când se ia o măsură sau alta, trebuie
remarcat că reconstituirea se efectuează de regulă în faza de finalizare a
cercetărilor. Dimpotrivă, experimentul judiciar este o operă de
verificare ce se execută într-o fază anterioară, uneori chiar înainte de
începerea urmăririi penale, sensul iniţierii sale într-un asemenea
moment, fiind tocmai acela de a contribui la lămurirea unor

74
 circumstanţe ale faptei şi de a documenta existenţa sau inexistenţa
infracţiunii;
e) Reconstituirea este o activitate complexă care derulează aproape
integral ,,filmul” săvârşirii infracţiunii, pe când experimentul judiciar se
referă doar la verificarea anumitor secvenţe, a unor aspecte sau
momente, chiar dacă este adevărat, aceasta reprezintă în mod frecvent
fazele cheie ale săvârşirii infracţiunii.
Principalele categorii ale reconstituirii
În practica organelor judiciare, se recurge frecvent la următoarele categorii de
reconstituire:
 Reconstituirea în vederea verificării veridicităţii declaraţiilor martorilor, în special
a condiţiilor de vizibilitate şi audiţie;
 Reconstituirea destinată verificării posibilităţilor de percepţie, mai ales vizuale şi
auditive, în condiţiile existenţei unor factori care ar fi putut influenţa acest proces;
 Reconstituirea în vederea verificării posibilităţilor de comitere a anumitor
infracţiuni în condiţiile date.
La reconstituirea în vederea verificării declaraţiilor martorilor se recurge atunci când de
exacta percepţie a împrejurărilor aflate într-un anumit raport cu infracţiunea sau cu făptuitorul
depind orientarea, cursul pe care îl va lua cercetarea, elaborarea celei mai verosimile versiuni cu
privire la persoana infractorului, adică atunci când astfel de împrejurări pot avea o importanţă
decisivă asupra ulterioarei desfăşurări a cercetării.

3.2. Dispunerea şi organizarea reconstituirii

Reconstituirea se dispune prin rezoluţie de către organul judiciar, după începerea
urmăririi penale sau de către instanţa de judecată, prin încheiere.
Organul judiciar trebuie să analizeze necesitatea şi oportunitatea acestui act procedural.

3.3. Reguli tactice destinate desfăşurării reconstituirii

A. Activităţi premergătoare reconstituirii
Reconstituirea se organizează prin întocmirea unui plan de activităţi ce cuprinde:
 Scopul reconstituirii, cu problemele de elucidat;

75
  Condiţiile tactice şi organizatorice care vor trebui respectate;
 Participanţii la reconstituire (martori oculari, victima, învinuitul, martorii
asistenţi, persoanele care iau parte la acţiunile experimentale şi eventuali experţi);
 Stabilirea metodelor ce se vor aplica şi justificarea folosirii acestora;
 Asigurarea efectuării reconstituirii în condiţiile de loc, timp şi mod, cât mai
apropiate de cele în care s-a săvârşit fapta cercetată;
 Asigurarea mijloacelor tehnice şi a materialelor necesare pentru efectuarea
reconstituirii.
Condiţiile prealabile reconstituirii:
 alegerea unui moment benefic reconstituirii;
 existenţa condiţiilor propice de timp, loc şi mod cu cele în care s-a
săvârşit fapta cercetată;
 verificarea prezenţei participanţilor la reconstituire, inclusiv a
specialiştilor, experţilor etc.;
 verificarea existenţei mijloacelor materiale de probă, a corpurilor delicte
etc.;
 asigurarea mijloacelor tehnice şi materialelor necesare pentru efectuarea
reconstituirii.
B. Efectuarea propriu-zisă a reconstituirii
Reconstituirea trebuie să se realizeze într-o atmosferă de calm şi sobrietate, evitându-se
sugestiile.
Reconstituirea se poate repeta de câte ori este nevoie, astfel încât să se realizeze
obiectivele stabilite şi să se fixeze cu exactitate rezultatele.
Reconstituirea se va realiza în condiţii similare împrejurărilor declarate.
Locul reconstituirii trebuie să fie cel în care s-au produs faptele ale căror împrejurări se
verifică, dacă schimbarea lui influenţează rezultatul acesteia. Pentru asigurarea obţinerii unui
rezultat cât mai concludent, se impune ca locul reconstituirii să fie reamenajat, readus la o stare
cât mai apropiată de cea existentă în momentul săvârşirii faptei.
Condiţiile de timp, vizibilitate, audibilitate, atmosferice etc., trebuie să fie similare sau cât
mai apropiate de cele care au existat în momentul producerii faptelor, evenimentelor ale căror
împrejurări se verifică prin reconstituire. Când condiţiile de lumină ori anotimp nu pot fi
respectate, iar prin reconstituire se urmăreşte stabilirea posibilităţii de a vedea, se va ţine seama
de răsăritul şi apusul soarelui.

76
 În cursul nopţii se vor avea în vedere fazele lunii, prezenţa sau lipsa zăpezii care
influenţează substanţial vizibilitatea. Astfel, dacă reconstituirea urmăreşte stabilirea
posibilităţilor inculpatului de a pătrunde într-un obiectiv printr-o deschizătură, această verificare
nu se va desfăşura noaptea, pentru a respecta condiţiile de timp care au existat la săvârşirea
furtului, din moment ce timpul nu poate influenţa rezultatul experimentelor ce se desfăşoară.
Condiţiile atmosferice pot fi uneori hotărâtoare în verificarea posibilităţilor producerii faptelor şi
fenomenelor.

3.4. Fixarea rezultatelor reconstituirii

Pe întreg parcursul procesului de reconstituire, încă din primul moment, paralel cu fiecare
reproducere experimentală a unor împrejurări ale infracţiunii, se iau note, se execută fotografii şi
schiţa-plan.
După terminarea tuturor experimentelor se consemnează într-un proces verbal, indicându-
se condiţiile în care a fost organizată reconstituirea, momentele principale ale acesteia, metodele
folosite şi rezultatele care s-au obţinut.
Constatările organelor judiciare cu ocazia efectuării reconstituirii sunt consemnate în
procesul verbal, mijloc de fixare cu valoare probantă, de sine stătătoare, care în raport de
împrejurări poate fi întregit cu mijloace considerate secundare: fotografia judiciară, schiţele,
filmul, videofonograma judiciară.
Procesul verbal de efectuare a reconstituirii, care trebuie să reflecte întregul proces al
activităţilor întreprinse cu această ocazie, precum şi rezultatele la care s-a ajuns, are aceeaşi
structură tripartită: partea introductivă, partea descriptivă, partea finală. În componenţa acestor
părţi întâlnim, alături de elemente comune oricărui proces verbal, şi elemente proprii,
determinate de natura şi finalitatea specifice, urmărite prin efectuarea acestei activităţi.
Procesul verbal se semnează pe fiecare pagină şi la sfârşitul lui de către organul judiciar,
martori asistenţi, martori oculari, precum şi de învinuit sau inculpat, persoana sau partea
vătămată, apărători, interpreţi, specialişti.
Fotografiile şi schiţele ce se execută cu această ocazie întregesc procesul verbal şi au
menirea de a-l ilustra, de a spori caracterul său demonstrativ. Fotografierea şi videofilmarea sunt
tot mai des folosite în cursul reconstituirii.

77
 3.5. Aprecierea şi utilitatea rezultatelor reconstituirii
În urma efectuării reconstituirii, se pot obţine rezultate certe sau probabile, în raport cu o
serie de factori: natura activităţilor efectuate, modul de desfăşurare a acestora, apropierea
condiţiilor în care au fost făcute reproducerile faţă de cele care au existat la momentul săvârşirii
faptei, posibilitatea ori imposibilitatea producerii faptelor, fenomenelor în condiţii de timp şi loc
precizate de persoanele ce au cunoştinţă de existenţa lor.
Rezultatele reconstituirii pot fi apreciate ca certe atunci când toate acţiunile întreprinse,
toate încercările desfăşurate au dus la unul şi acelaşi rezultat, care în condiţiile date, este necesar
şi nu întâmplător.
Organul judiciar apreciază probele pe baza convingerii sale intime, întemeindu-se pe
toate materialele cauzei.
Întrucât nici o probă nu poate fi preferată alteia, valoare fiecărei probe se determină, nu în
raport de felul ei, ci numai de veracitatea şi conţinutul acesteia.
Rezultatele reconstituirii, nu pot constitui, luate separat, temei pentru elaborarea unor
concluzii temeinice în cauză, de aceea ele trebuie să fie coroborate cu rezultatele tuturor
activităţilor întreprinse şi a altor acte de urmărire penală.
Apreciind rezultatul reconstituirii, organul de urmărire penală trebuie să aibă în vedere
condiţiile în care aceasta s-a desfăşurat ca şi conţinutul activităţii efectuate pentru realizarea
scopului urmărit.

78