3.

Evidențierea conținutului și particularităților realizării dreptului la petiționare

Dreptul la petiţionare reprezintă unul dintre principalele drepturi fundamentale ale
omului. Consacrat în Constituţia Republicii Moldova, explică pe de o parte importanţa aplicării
ca pe un mijloc de comunicare cu organele statului în corelare cu necesităţile poporului, iar pe de
altă parte evocă expresia calitativă de apărare a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.
Dreptul la petiţionare reprezintă acea posibilitate inerentă a omului şi cetăţeanului, cât
şi a organizaţiei de a se adresa direct sau indirect, scris sau verbal, individual sau colectiv către
organele statului sau responsabililor oficiali cu scopul de a apăra, revendica sau realiza interesele
legale, libertăţile şi drepturile recunoscute de lege [1, p.125].
Conform codului administrativ, articolul 9, prin petiție se înțelege: orice cerere, sesizare
sau propunere adresată unei autorități publice de către o persoană fizică sau juridică.
După cum putem bine observa subiectul dat este împărțit în două teme: conținutul și
particularitățile, de aceea pe rând vom încerca să descifrăm esența lor.
(I)Astfel, pentru a putea mai bine elucida conţinutul dreptului de petiţionare, este necesar
de a analiza fiecare element din care este el alcătuit.
Dreptul de petiţionare poate fi examinat sub două aspecte principale: obiectiv şi subiectiv.
În sensul obiectiv, dreptul de petiţionare este – o instituţie a dreptului constituţional, ce
reprezintă în sine totalitatea normelor de drept ce asigură realizarea dreptului constituţional al
fiecăruia cu înaintarea petiţiilor către organele statului de drept, cu scopul participării în treburile
statului şi revendicării unor drepturi încălcate. Cu toate acestea, procedura de realizare a
dreptului constituţional de petiţionare este reglementată de multiple acte normative ce aparţin
diferitor ramuri de drept. De exemplu, prin înaintarea reclamaţiilor în instanţele de judecată, se
aplică normele codului de procedură civilă şi normele contenciosului administrativ. Toate
acestea ne fac să credem că dreptul de petiţionare, în sensul obiectiv, este un drept interramural
sau o instituţie interramurală a dreptului ce include norme, proceduri de examinare, luare de
decizii şi responsabilitatea oficialului care răspunde pentru petiţia primită spre examinare. Însă,
rolul de bază în mecanismul realizării dreptului constituţional îi aparţine totuşi normelor de drept
constituţional.
În sensul subiectiv, dreptul de petiţionare presupune totalitatea prerogativelor care
alcătuiesc conţinutul lor. Printre prerogativele principale putem enumera:
- dreptul de a critica activitatea organelor statului;
- dreptul de a înainta recomandări pentru a îmbunătăţi activitatea organelor statului şi
persoanelor responsabile;
- dreptul cetăţenilor prin intermediul petiţiilor colective de a influenta iniţierea,
modificarea ori anularea unor decizii, acţiuni ale organelor statului şi persoanelor responsabile;
 - dreptul de a solicita implicarea organelor statului în realizarea drepturilor, libertăţilor şi
intereselor garantate de lege;
- dreptul de a comunica încălcările de lege efectuate de către organele statului şi a
persoanelor responsabile. [2].
După opinia doctrinarului rus, I. Alistratov, „conţinutul dreptului de petiţionare care face
parte din cadrul dreptului constituţional reprezintă:
- una din formele de iniţiativă civică privită ca putere, datorită obligativităţii examinării
solicitărilor către organele statului şi oficiali, în limitele competenţei stabilite de lege, care
totodată nu va aduce atingere Constituţiei şi legilor în vigoare, sau va fi soluţionate probleme
înaltă formă sau mod decât cel stabilit de cadrul normativ sau solicitat de către cetăţean în
petiţie;
- o reglementare legislativă pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime
ale cetăţenilor, realizată de către ei într-o formă publică de drept prin înaintarea cererilor,
plângerilor, solicitărilor, demersurilor şi sesizărilor îndreptate organelor de resort ale statului” [3,
p. 31].
(II)În literature de specialitate este utilizată frecvent noțiunea de realizarea dreptului la
petiționare, prin care înțelegem: un complex de proceduri reglementate de lege, îndreptate spre
realizarea prerogativelor care le revin în acest sens, pe deoparte, organelor de stat și persoanelor
cu funcții de răspundere și, pe de altă parte, cetăţenilor și organizaţiilor.
Conform observaţiilor mai multor experți în dreptul constituţional, petiţiile
cetăţenilor poartă un caracter variat, conţinând informaţii neomogene. Realitatea socială
este prezentată atât prin petiţii individuale asupra încălcărilor drepturilor și libertăţilor,
cât și prin cele colective, care ridică probleme de interes social mai cuprinzător. Acestea
diferă după caracteristicile juridice și, respectiv, provoacă efecte distincte.
Clasificarea formelor de exercitare a dreptului de petiţionare nu este doar un domeniu
de cercetare al științei dreptului. Aceasta are o mare valoare practică pentru reglementarea
de drept a relațiilor statului cu cetăţenii.
Știinţa dreptului constituţional recunoaște, după conținut, trei tipuri principale de
forme sau particularități ale dreptului de petiționare: propunerea, cererea și reclamaţia.
Pentru că reclamației îi revine un rol decisiv în tot sistemul drepturilor fundamentale
ale omului, ne vom referi mai întâi la această formă de exercitare a dreptului de petiționare.
Potrivit sensurilor oferite de dicţionarele explicative, prin reclamaţie se înțelege: acțiunea de a
reclama; petiţie, plângere, jalbă prin care se cere ceva sau se aduc anumite învinuiri cuiva;
sesizare adresată unui organ al administraţiei de stat în legătură cu încălcarea unui drept al
petiţionarului, sau a unui organ de urmărire penală în legătură cu săvârșirea unei infracţiuni;
petiţie adresată unui organ administrativ, în care se exprimă o nemulţumire; jalbă; plângere;
faptul de a reclama; petiţie, protest, plângere împotriva unui abuz [3]
În literatura de specialitate sensul noțiunii de reclamaţie îmbracă forma unei cereri prin
care petiționarul revendică restabilirea drepturilor încălcate de către organele statului.
O altă formă de realizare a dreptului de petiţionare este cererea. Conform Codului
Administrativ prin cerere se - solicită emiterea unui act administrativ individual sau efectuarea
unei operațiuni administrative. Potrivit dicţionarelor explicative, cererea este:„acţiunea de a
(se) cere și rezultatul ei;solicitare; rugăminte; pretenţie, exigenţă; revendicare; sesizare adresată
unui organ de jurisdicţie sau unui alt organ de stat pentru valorificarea, recunoașterea sau
apărarea unui drept; petiţie”.
Astfel, prin cerere înțelegem apelul cetăţeanului adresat organizaţiilor cu solicitarea de
implicare a acestora în procesul de realizare a drepturilor, libertăţilor și intereselor sale legitime,
semnalarea organelor statului asupra încălcării actelor normative, juridice, lacunelor și
abuzurilor din activitatea instituțiilor publice sau exprimarea și comunicarea de către
cetățean a atitudinilor sale critice față de calitatea activităţii organelor statului.
După conţinut, putem delimita două tipuri de cerere: Primul tip include cererile cu
solicitarea ca statul, prin instituțiile sale publice, să se implice în procesul de realizare a
drepturilor și intereselor personale ale cetăţenilor. Subiecţii dreptului de petiţionare înaintează
către instituțiile publice ale statului cereri legate de înregistrarea și radierea persoanelor
juridice sub toate formele de organizare, de înregistrare sau modificare a dreptului de
proprietate în registrul bunurilor imobile, de înregistrare a domiciliului, bunurilor imobile sau a
mijloacelor de transport, precum și de alte drepturi reglementate și garantate de lege.
Al doilea tip de cereri cuprinde cererile care, prin conținutul lor, exprimă manifestarea
civică sau politică a cetățenilor ca subiecți ai dreptului de petiționare. Acestea se referă la
neajunsurile, abuzurile, acţiunile defectuoase, încălcările de lege în procesul de lucru al
organelor statului și persoanelor responsabile. Importanța acestui tip de cereri constă în
preîntâmpinarea lezării drepturilor cetățenilor, care are ca efect oprirea sau înlăturarea
circumstanţelor ce duc sau pot duce la încălcarea drepturilor și admi-terea ilegalităților.
O deosebită atenţie urmează a fi acordată cererilor cu caracter urgent care, din
păcate, nu sunt reglementate de lege, fiind necesare prevederi aparte asupra lor.
O altă formă de realizare a dreptului de petiţionare este propunerea, care
reprezintă recomandarea cetăţeanului cu privire la îmbunătăţirea cadrului normativ-juridic,
activității organelor statului, inclusiv a autorităţilor publice locale, dezvoltarea relaţiilor
sociale, a sferei social-economice, precum și a altor sfere de activitate ale organelor statului de
drept.
 Conform Codului administrativ prin propunere se urmărește realizarea de către
autoritatea publică a unor acțiuni de interes public.
Potrivit articolului 2 al Legii privind transparenţa în procesul decizional, nr. 239
din 13.11.2008, recomandarea reprezintă „orice sugestie, propunere sau opinie cu caracter
consultativ, exprimată verbal sau în scris de cetăţeni, de asociaţiile constituite în
corespundere cu legea, de alte părţi interesate pe marginea proiectelor de decizii elaborate” [4,
art. 2].
Recomandarea nu are legătură cu încălcările de lege, cu cerinţele legate de
implicarea organelor statului în procesul realizării drepturilor subiectului respectiv, ci cu
modificarea procedurii existente sau a cadrului care stă la baza activităţii statului de drept.
Recomandările pot fi dintre cele mai diferite după conţinutul și obiectul lor. Unul dintre
cele mai cunoscute tipuri este cel constituit de recomandările privind îmbunătăţirea actelor
normative și altor acte care produc efecte juridice. Recomandările de acest tip sunt adresate
organelor statului de drept, inclusiv persoanelor, oficialilor responsabili din instituțiile
publice în competenţa cărora intră elaborarea, adoptarea și aprobarea actelor normative,
modificarea, completarea sau anularea acestor acte.
Din cauza caracterului ei consultativ, recomandarea poate fi ușor ignorată, fapt ce poate
crea condiții pentru admiterea abuzurilor, atitudinilor sfidătoare sau lipsei de atenție din
partea reprezentanților statului în raport cu inițiativele și propunerile cetățenilor.
Această stare de lucruri poate avea loc mai ales în procesele electorale în care sunt
implicate entitățile politice aflate la putere.
O altă formă a dreptului de petiţionare este sesizarea. Conform Codului Administrativ
prin sesizare se - sesizare se informează autoritatea publică cu privire la o problemă de interes
personal sau public. Dicţionarele explicative definesc noţiunea de sesizare ca pe un act
procesual prin care persoana îndreptăţită se adresează organului judiciar cu solicitarea
desfășurării activităţilor pe care legea i le conferă ca atribuţii funcţionale. Modurile generale
de sesizare sunt: denunţul, plângerea și sesizarea din oficiu, act procedural prin care
procurorul declanșează activitatea instanţei [5].
Potrivit comentariilor la art. 52 din Constituţia Republicii Moldova, noţiunea de
sesizare reprezintă un apel către persoane (organe) oficiale în vederea verificării legalităţii
unor acte (acţiuni) sau cercetării unui anumit caz (efectuării unui control).Urmează să precizăm
că sesizările reglementate de cadrul dreptului de petiţionare nu trebuie confundate cu cele
din art. 135 al Constituţiei Republicii Moldova, prin care Curtea Constituţională „exercită, la
sesizare, controlul constituţionalităţii legilor și hotărârilor Parlamentului, a decretelor
Președintelui Republicii Moldova, a hotărârilor și ordonanţelor Guvernului, precum și a
tratatelor internaţionale la care Republica Moldova este parte”, subiecţii sesizărilor putând fi ,
potrivit art. 25 al Legii cu privire la Curtea Constituțională, Președintele Republicii Moldova,
Guvernul, ministrul Justiţiei, Curtea Supremă de Justiţie, Procurorul General, deputatul în
Parlament, fracţiunea parlamen-tară, avocatul parlamentar și Adunarea Populară a
Găgăuziei (Gagauz-Yeri) [6, art. 25].
Potrivit specialiștilor, alte două forme ale dreptului de petiţionare sunt protestul și
scrisoarea deschisă. Protestul reprezintă petiţia prin care este exprimat dezacordul în legătură cu
o decizie, acţiune ori inacţiune a organului de stat sau a persoanei responsabile [7, p. 30].
În esenţă, protestul este analogic cu acţiunea judecătorească întru apărarea intereselor
unui cerc determinat de persoane.
Prin scrisoarea deschisă se înţelege apelul colectiv ce cuprinde un spectru larg de interese
publice. În practică, scrisorile deschise vin din partea sindicatelor, uniunilor de creație,
organizațiilor neguvernamentale, reprezentanţilor antreprenoriatului etc.
Legislaţia reglementează și forma verbală a dreptului de petiţionare.Petiţiile verbale sunt
cele lansate în procesul audienţelor cetăţenilor.
În concluzie poate fi considerat democratic doar statul în care puterea supremă
aparţine poporului, iar toate instituțiile statului lucrează în beneficiul poporului și se află sub
controlul său exclusiv. Aceasta poate avea loc doar dacă cetățenilor li se respectă în
totalitate libertăţile și drepturile fundamentale. Unul dintre acestea este dreptul la petiţionare
executat prin formele lui expuse în materialul prezentat.

Bibliografie:
1. Creangă I., Gurin C. Drepturile şi libertăţile fundamentale: sistemul de garanţii.
Chişinău: TISH, 2005. 345 p.
2. Arseni A. Drept constituţional şi instituţii politice. Vol. 2. Chişinău: CEP 2014.
468 p.
3. Алистратов Ю. Н. Право на обращения в органы публичной власти. Москва:
СПБ., 1997. 86 c
4. Legea privind transparenţa în procesul decizional, nr. 239 din 13.11.2008, art. 2
5. http://legeaz.net/dictionar-juridic/sesizare
6. Legea cu privire la Curtea Constituţională, nr. 317 din 13.12.1997, art. 25
7. БЕЛЯЕВ, А.В. Указ. Соч. с.30