4.

Procedura prealabilă
Pentru a putea sesiza instanța de contencios administrativ legiuitorul a
prevăzut obligativitatea parcurgerii plângerii prealabile, adresate fie organului
emitent (recurs grațios), fie organului ierarhic superior (recurs ierarhic), dacă
există un asemenea organ.
Plângerea prealabilă este definită în art. 2 alin. 1 lit.j din L.nr.554/2004
ca fiind cererea prin care se solicită autorităţii publice emitente sau celei ierarhic
superioare, după caz, reexaminarea unui act administrativ cu caracter individual
sau normativ, în sensul revocării sau modificării acestuia.
Aşadar, scopul acestei proceduri este acela de a conferi autorității
publice emitente sau ierarhice, posibilitatea de a revoca actul vătămător și a se
evita astfel accesarea serviciului justiției, din mai multe considerente, care țin de
prestigiul autorității, de necesitatea evitării conflictelor, de celeritatea
procedurilor de retragere a actelor administrative de către emitent, de nevoia
evitării unor cheltuieli pe care le presupune orice proces.
În mod cert actul administrativ se presupune a fi legal întocmit
(prezumția de legalitate), însă atare prezumție poate fi înlăturată chiar în
procedura prealabilă, atunci când autoritatea constată că într-adevăr actul este
emis cu încălcarea legii.
Cum interesul public trebuie să primeze în activitatea desfăşurată de
autorităţile administrative, nefiind de acceptat ca un act emis cu încălcarea legii
să continue să existe în realitatea juridică trebuie admisă posibilitatea revocării
actului administrativ, fie acesta act individual sau normativ. Legea a prevăzut
posibilitatea revocării actului nelegal de către autoritatea administrativă, fie din
proprie iniţiativă, în anumite condiţii, fie la cererea persoanei interesate, vătămate
prin actul respectiv, procedura prealabilă fiind instituită de legiuitor tocmai pentru
a permite autorităţii să reanalizeze actul şi să îl revoce.
Revocabilitatea actului administrativ este un principiu, astfel că de la
acesta trebuie recunoscute şi excepţii, cum este cazul actelor administrativ
jurisdicţionale, actele administrative de sancţionare contravenţională, actele
administrative care au determinat raporturi juridice contractuale civile.
Legea nr. 554/2004 prevede că înainte de a se adresa instanţei de
contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un
drept al său ori într-un interes legitim printr-un act administrativ individual care i
se adresează trebuie să solicite autorităţii publice emitente sau autorităţii ierarhic
superioare, dacă aceasta există, în termen de 30 de zile de la data comunicării
actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia.
Poate introduce plângere prealabilă şi persoana vătămată într-un drept
al său sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ cu caracter individual,
adresat altui subiect de drept, prin urmare un terț față de actul administrativ atacat.
Nu are relevanță dacă actul administrativ este unul individual sau
normativ, în ambele cazuri parcurgerea procedurii prealabile fiind obligatorie,
fiind diferit numai momentul în care se poate formula aceasta.
 Sunt prevăzute şi excepţii de la obligativitatea parcurgerii plângerii
prealabile.
Astfel, în privința autorităților publice pentru care legea prevede
posibilitatea sesizării instanței de contencios administrativ pentru protejarea
drepturilor și intereselor legitime ale cetățenilor, legiuitorul a eliminat
obligativitatea parcurgeri plângerii prealabile, ținând seama, pe de o parte, de
poziția (legitimarea) pe care o are autoritatea ca subiect de sezină iar, pe de altă
parte, de necesitatea evitării formalităților între autorități. Atunci când cererea de
sesizare a instanței de contencios administrativ este formulată de prefect, de
Avocatul Poporului, de Ministerul Public, de Agenţia Naţională a Funcţionarilor
Publici, nu este necesară plângerea prealabilă.
În egală măsură, față de faptul că în anumite cazuri legiuitorul
reglementează proceduri speciale, cum este cea prin care persoanele vătămate prin
ordonanţe sau dispoziţii din ordonanţe ale Guvernului solicită instanței de
contencios administrativ anularea acestora, procedura prealabilă nu se mai
justifică, particularitatea procedurii respective devenind incompatibilă cu
posibilitatea revocării actului.
Legea nr. 554/2004 prevede că în cazul actelor asimilate, refuz
nejustificat, nu este obligatorie plângerea prealabilă, datorită faptului că sesizarea
autorităţii se realizează în vederea emiterii unui act, care nu există la acel moment,
sau îndeplinirii unei obligaţii legale, ceea ce echivalează cu o procedură
prealabilă, însă nu în sensul art. 7 din lege. La finalul acesteia persoana devine
destinatara unui refuz, astfel că va fi nevoită să sesizeze instanţa de contencios
administrativ, fiind inutil să i se pretindă să ceară încă odată autorităţii să-şi revadă
poziţia.
În cazul litigiilor de funcţie publică vizând obligarea angajatorului la
plata unor drepturi salariale neacordate, precum şi atunci când angajatorul nu a
emis un act administrativ ori actul respectiv nu a fost comunicat funcţionarului
public, ICCJ a statuat prin decizia obligatorie nr. 22/20201, că petentul se poate
adresa direct instanţei de contencios administrativ, fără a fi necesar ca anterior
sesizării instanţei să fi solicitat angajatorului acordarea aceloraşi drepturi. Dacă
însă se contestă actul administrativ prin care aceste drepturi au fost stabilite, în
privinţa cărora, prin legile succesive de salarizare unitară şi anuală a personalului
plătit din fondurile publice, s-a stabilit o procedură prealabilă de contestare, la
ordonatorul de credite, procedura prealabilă este obligatorie.
Nu este necesară plângerea prealabilă nici în cazul în care actul
respectiv nu mai poate fi revocat întrucât a intrat în circuitul civil şi a produs efecte
juridice, sau atunci când se atacă refuzul de a soluționa o cerere (art. 2 alin. (2)
din L. nr. 554/2004) ori în cazul excepției de nelegalitate.
În aceste cazuri fie revocarea actului administrativ nelegal nu este
compatibilă cu procedura specială, fie poate intra în conflict cu principiul

1
Publicată în Monitorul Oficial Nr. 1.208 din 10 decembrie 2020.
stabilităţii circuitului juridic, crearea unor drepturi prin intermediul actului
administrativ și transmiterea acestora determinând necesitatea protejării lor şi
limitarea posibilităţii de retragere a actului din realitatea juridică.
Conform art.1 alin.6 din Legea nr.554/2004, autoritatea publică
emitentă a unui act administrativ unilateral nelegal poate să solicite instanţei
anularea acestuia, în termen de un an de la data emiterii actului, în situaţia în care
actul nu mai poate fi revocat întrucât a intrat în circuitul civil şi a produs efecte
juridice. Prin art. 7 alin. 5 din L. nr. 554/2004 s-a prevăzut excepţia de la
obligativitatea parcurgerii procedurii prealabile pentru actele care au intrat în
circuitul civil şi au produs efecte juridice, cel interesat nefiind obligat să mai
parcurgă procedura prealabilă dacă actul a intrat în circuitul civil, după acest
moment autoritatea nemaiavând posibilitatea revocării actului, indiferent din
iniţiativa cui, astfel că procedura prealabilă apare ca inutilă.
Referitor la intrarea actului administrativ în circuitul civil au fost
exprimate mai multe păreri în doctrină, fie în sensul că indiferent de natura actului
administrativ individual sau normativ, odată cu încheierea unor acte juridice pe
baza lor, actul intră în circuitul civil2, fie în sensul că norma trebuie să privească
numai actele individuale, cu efect patrimonial, iar în privinţa acestora că actul
administrativ intră în circuitul civil, în sensul textului, nu prin producerea de
efecte, ci prin tranzacţionarea dreptului determinat de acesta3.
Se reţine că intrarea în circuitul civil, ca sintagmă, este specifică dreptului
civil, care o utilizează în special atunci când reglementează regimul juridic al
bunurilor. Codul civil prevede că bunurile obiect al proprietăţii private, indiferent
de titular, sunt şi rămân în circuitul civil, dacă prin lege nu se dispune altfel, în
sensul că ele pot fi înstrăinate, pot face obiectul unei urmăriri silite şi pot fi
dobândite prin orice mod prevăzut de lege. De asemenea, codul arată că numai
bunurile care sunt în circuitul civil pot face obiectul unei prestaţii contractuale
(art. 553 alin. 4 C.civ., art.1229 C.civ.). Totodată, în legea fondului funciar se
prevede că terenurile care fac parte din domeniul public sunt inalienabile,
insesizabile şi imprescriptibile, putând fi introduse în circuitul civil decât dacă,
potrivit legii, sunt dezafectate din domeniul public (art.5 alin. 2 din L.nr.18/1991).
Aşadar, noţiunea este legată de bunuri iar nu de acte juridice, acestea
reprezentând instrumentul prin care se realizează circulaţia bunurilor, însă uneori
legiuitorul a arătat modalitatea concretă în care unele acte, cum sunt titlurile de
proprietate, intră în circuitul civil, respectiv prin acte de vânzare-cumpărare sau
în alt mod (art. 27 lin. 2 ind. 2 din L. nr. 18/1991). Totuşi legea menţionată
vorbeşte preponderent de intrarea terenurilor (a bunurilor) iar nu a actelor în
circuitul civil. Actul reprezintă numai temeiul pentru care o persoană se poate
prevala de un drept, astfel că îl poate tranzacţiona în condiţiile legii, ceea ce face
2
D.C. Dragoş, Legea contenciosului administrativ, Comentarii şi Explicaţii, Ediţia
2, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2009, pp.52-53.
3
Ov. Podaru, Drept administrativ vol.I - Actul administrativ, Repere pentru o teorie
altfel, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2010, pp.295-296.
ca acel drept să circule dintr-un patrimoniu în altul. Dacă actul administrativ a
determinat anumite drepturi pentru destinatar şi acestea pot fi transferate în cadrul
circuitului civil, prin raporturi juridice cu alte subiecte de drept, operând efectiv
transmiterea, se poate considera că actul administrativ nu ar mai putea fi revocat,
însă nu el intră în circuit ci dreptul pe care îl determină. Actul nu circulă, nu intră
și nu se transferă în circuitul civil, doar drepturile pe care le conferă titularului se
pot transmite în condițiile legii, dacă respectivul act nu este atașat de titular într-
o manieră care împiedică transmiterea dreptului (diploma de studii, carnetul de
conducere).
Referitor la cea de-a doua condiţie pentru ca actul să nu mai poată fi
revocat, aceea de a produce efecte juridice, se reţine că aceasta este o condiție a
actului administrativ în sine, definiția din art. 2 alin.1 lit.c) din L. nr. 554/2004
raportându-se la actul emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în
vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă
naştere, modifică sau stinge raporturi juridice. Legiuitorul nu s-a referit la
posibilitatea producerii efectelor juridice ci la efectiva naştere, modificare sau
stingere a unor raporturi juridice, ceea ce ar putea determina concluzia că actul
este act administrativ dacă produce efecte juridice în sensul textului, şi
dimpotrivă, dacă nu le produce nu e încă un asemenea act.
În ceea ce priveşte condiţia producerii efectelor juridice de către actul
administrativ normativ, emis cu respectarea legii sau dimpotrivă, se reține că
acesta produce consecinţe sau se aplică, de regulă, de la data publicării sale, însă,
nu se poate considera că prin intermediul actului administrativ normativ se
creează direct drepturi în privinţa persoanelor fizice sau juridice care intră în
raport juridic cu autoritatea publică4. Efectele actului normativ se relevă în actele
individuale adresate diferitelor subiecte de drept, emise în aplicarea sa, în sine
actul administrativ normativ producând efecte indirect, prin aceea că determină
naşterea, modificarea sau stingerea de raporturi juridice, prin intermediul actelor
administrative individuale care se întemeiază pe acel act administrativ normativ.

În cazul contractelor administrative plângerea prealabilă este necesară

anterior sesizării instanței de contencios administrativ cu cereri care au ca obiect
încheierea sau anularea contractului. În ceea ce privește executarea contractului
administrativ, cum aceste litigii sunt date de lege în competența instanței civile,
nu este necesară parcurgerea procedurii prealabile, specifică numai
contenciosului administrativ după abrogarea art. 720 indice din Codul de
procedură civilă anterior, care impunea o conciliere prealabilă în materia
contractelor comerciale.

4
Tabacu, A., Despre revocabilitatea actului administrativ cu caracter normativ,
RTSA nr. 1(48)/2021 - https://rtsa.ro/rtsa/index.php/rtsa/article/view/608, accesat la
15.10.2021.
 Referitor la termenul în care trebuie să fie formulată plângerea
prealabilă se reține că legea impune persoanei interesate de a se adresa instanţei
de contencios administrativ competente să solicite autorităţii publice emitente sau
autorităţii ierarhic superioare, dacă aceasta există, în termen de 30 de zile de la
data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia. Potrivit legii,
plângerea prealabilă în cazul actelor administrative unilaterale se poate introduce,
pentru motive temeinice, şi peste termenul de 30 de zile, dar nu mai târziu de 6
luni de la data emiterii actului.
Legea nu califică termenul de 30 de zile, arătând în art. 7 alin. final din
L nr. 554/2004 că termenul de 6 luni este considerat de legiuitor termen de
prescripţie.
Termenele de prescripție sunt prevăzute de lege pentru exercitarea
dreptului material la acțiune care vizează constrângerea persoanei cu ajutorul
forţei publice de a executa o anumită prestație sau de a respecta anumite situații
juridice, iar nu pentru exerciţiul dreptului subiectiv material, astfel că în sine acest
termen nefiind ataşat acţiunii în justiţie, nu ar putea fi socotit termen de prescripţie
ci un termen de decădere de drept substanţial5. Totuşi, potrivit art. 2547 C.civ.,
care se aplică în completare, dacă din lege sau din convenţia părţilor nu rezultă în
mod neîndoielnic că un anumit termen este de decădere, sunt aplicabile regulile
de la prescripţie, astfel că, de lege lata, ar rezulta această din urmă calificare,
recunoscută şi în literatura de specialitate, sub imperiul reglementării anterioare 6
.
Termenul de 6 luni de la data emiterii actului, în cadrul căruia poate fi
formulată plângere prealabilă la organul emitent al actului sau la autoritatea
ierarhic superioară, dacă aceasta există, este prevăzut expres ca fiind unul de
prescripţie, însă acesta este un termen limită, de decădere, în care se poate depune
plângerea prealabilă. Dacă persoana interesată trebuie să depună plângerea în 30
de zile de la data la care i s-a comunicat actul, iar comunicarea nu se realizează în
şase luni de la emitere, termenul de sesizare nu începe să curgă, deoarece nu se
cunoaşte existenţa actului administrativ. Dacă s-a realizat comunicarea actului
însă persoana vătămată nu a reuşit respectarea termenului de 30 de zile, ea va
putea demonstra că motivul pierderii termenului este unul temeinic, astfel că se
poate formula procedura prealabilă ulterior împlinirii termenului de 30 de zile dar
în cadrul termenului de 6 luni de la emiterea actului.
Prin urmare, pentru sesizarea instanței de contencios administrativ
trebuie să se facă dovada parcurgerii procedurii prealabile cu respectarea
termenului de 30 de zile (maxim de 6 luni) prevăzut de legea contenciosului
administrativ, cu consecința că, în ipoteza nerespectării acestuia cererea de
chemare în judecată va fi respinsă ca inadmisibilă, dacă autoritatea pârâta

5
E.Marin, Legea contenciosului administrativ, op.cit., p.199.
6
Albu, E., Dreptul contenciosului administrativ, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2008, p. 204.
interesată invocă lipsa procedurii prealabile în condițiile art. 193 alin. 2 Cod
procedură civilă.
De răspunsul dat de autoritate la această procedură legea leagă, de
regulă, curgerea termenului de prescripţie pentru sesizarea autorităţii judiciare,
astfel că lipsa totală a procedurii prealabile, atunci când ea nu este exclusă chiar
de lege, nu va atrage o discuţie asupra prescripţiei ci asupra admisibilităţii acţiunii,
dacă excepţia a fost invocată. Și atunci când procedura prealabilă este parcursă
fără respectarea termenelor prevăzute de lege cererea de sesizare a autorității
judiciare poate fi respinsă ca inadmisibilă, deoarece nerespectarea termenelor
atrage consecințe asupra legalităţii actelor necesare sesizării instanţei fără a se
repercuta asupra prescripției dreptului material la acțiune, care curge, de regulă,
în funcție de răspunsul dat de autoritate la procedura prealabilă. Dacă însă,
autoritatea nu invocă nerespectarea termenului de sesizare şi acordă răspuns
contestaţiei administrative în sensul respingerii cererii de revocare a actului, în
faţa instanţei nu se va mai discuta procedura prealabilă, întrucât s-a analizat fondul
cererii de către autoritate.

În cazul actului administrativ normativ, plângerea prealabilă poate fi

formulată oricând.

Dacă în discuţie este dreptul unei terţe persoane de a sesiza instanţa de

contencios administrativ împotriva actului adresat unei alte persoane, legea
prevede acelaşi termen de 30 de zile, însă acesta curge din momentul în care
persoana vătămată a luat cunoştinţă de conţinutul actului.
Astfel, se prevede că este îndreptăţită să introducă plângere prealabilă
şi persoana vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim, printr-un act
administrativ cu caracter individual, adresat altui subiect de drept, caz în care
plângerea prealabilă se introduce în termen de 30 de zile din momentul în care
persoana vătămată a luat cunoştinţă, pe orice cale, de conţinutul actului.
Situaţia particulară a terţului, care nu este destinatarul actului
administrativ vătămător şi nu îl cunoaşte, determină prevederea posibilităţii
acestuia de a depune plângerea şi peste termenul de 30 de zile, dacă invocă motive
temeinice, dar nu mai târziu de 6 luni de la data la care a luat cunoştinţă, pe orice
cale, de conţinutul acestuia. Spre deosebire de termenul de 6 luni de la data
emiterii actului, prevăzut ca limită maximă în ipoteza atacării actului de către
destinatarul acestuia, în cazul terţului termenul de 6 luni curge de la data luării la
cunoştinţă de conţinutul actului, justificat de faptul că actul respectiv nu se
comunică terţului.
În privinţa terţului, Curtea Constituţională7 a intervenit asupra textului
art. 7 alin. 7 din lege într-o formă anterioară, care raporta curgerea termenului de

7
Decizia nr. 797/2007, publicată în Monitorul Oficial Nr. 707 din 19 octombrie
2007.
30 de zile la limita de 6 luni de la data emiterii actului, constatând
neconstituţionalitatea normei. Astfel, s-a reţinut că art. 7 alin. (7) din Legea nr.
554/2004 nu face distincţie între calitatea persoanei vătămate printr-un act
administrativ unilateral cu caracter individual, şi anume dacă aceasta este însuşi
destinatarul actului sau are calitatea de terţ faţă de acesta, prevăzând acelaşi
termen de 6 luni de la emiterea actului în care poate fi atacat actul administrativ.
Însă, actul administrativ unilateral cu caracter individual nu este opozabil terţilor,
nefiind supus niciunei forme de publicitate, astfel încât aceştia nu au posibilitatea
reală de a cunoaşte existenţa de la data emiterii lui, terţii - persoane vătămate într-
un drept al lor sau într-un interes legitim fiind astfel în imposibilitatea obiectivă
de a cunoaşte existenţa unui act administrativ adresat altui subiect de drept. Reţine
curtea că prin limitarea formulării plângerii prealabile de către terţ, la termen de
cel mult 6 luni de la data emiterii actului, este blocat accesul la instanţă al acestei
persoane, deoarece instanţa de judecată respinge cererea ca tardiv introdusă, în
condiţiile în care reclamantul a luat cunoştinţă de existenţa actului ulterior
termenului de 6 luni de la data emiterii acestuia.
Așadar pentru respectarea dispozițiilor art.21 din Constituție legiuitorul
a modificat textul, prevăzând și în cazul terțului care sesizează autoritatea
administrativă cu plângere prealabilă, un termen limită de șase luni de la data la
care terţul a luat la cunoștință pe orice cale de conținutul actului atacat.

În materia contractelor administrative, pentru care intră în domeniul

contenciosului administrativ exclusiv litigiile referitoare la încheierea
contractului respectiv la nulitatea acestuia se reține că plângerea prealabilă trebuie
formulată în termen de 6 luni, care începe să curgă diferenţiat, în funcţie de
situaţie.
Astfel, în cazul litigiilor referitoare la încheierea contractului
administrativ, care pot fi determinate de refuzul autorității sau al cocontractantului
de a încheia efectiv contractului sau de a se supune anumitor rigori ale legii
referitor la prevederea conținutului/clauzelor acestuia, plângerea prealabilă
trebuie formulată în termen de 6 luni de la data încheierii contractului.
Dacă litigiul de contencios administrativ poartă asupra nulității
contractului atunci plângerea prealabilă trebuie formulată în termen de 6 luni de
la data când reclamantul a cunoscut cauza anulării, dar nu mai târziu de un an de
la încheierea contractului.
Restul litigiilor referitoare la executarea prestațiilor stabilite între părți
în contractele administrative nu intră în domeniul contenciosului administrativ
fiind considerate de legiuitor ca litigii civile, date astfel în competența instanțelor
civile de drept comun.
 Într-o decizie obligatorie a ICCJ, nr. 75/20188, pronunţată asupra unei
forme anterioare a L.nr.554/20049 în interpretarea art. 7 alin. 6 din L. nr.
554/2004, deși a fost respinsă ca inadmisibilă sesizarea, s-a reținut că în contextul
legislativ creat de abrogarea dispozițiilor art. 720 ind.1 din vechiul Cod de
procedură civilă privind concilierea, la care trimit dispozițiile art. 7 alin.6 din
Legea nr. 554/2004, care prevăd procedura prealabilă în cazul acțiunilor care au
ca obiect contracte administrative, dar în lipsa abrogării sau modificării art. 7 alin.
(6) prin Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind
Codul de procedură civilă, chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită s-a
clarificat în practica și în opinia majoritară a instanțelor de judecată, în sensul
interpretării că, deși dispozițiile art. 720 ind.1 din Codul de procedură civilă
anterior nu se mai regăsesc în noul Cod de procedură civilă, procedura
administrativă prealabilă rămâne obligatorie în materia contractelor
administrative, în temeiul dispozițiilor art. 7 alin. (1) și (6) din Legea nr.
554/2004, care reglementează în mod imperativ formularea plângerii prealabile,
inclusiv în cazul acțiunilor care au ca obiect contracte administrative, normele
legale în discuție nefăcând nicio distincție în raport cu partea din contractul
administrativ care formulează cererea de chemare în judecată și motivele acesteia.
Aşadar, în prezent procedura prealabilă rămâne obligatorie în cazul
contractelor administrative atunci când este vorba despre încheierea contractului
sau despre nulitatea acestuia.

În domeniul fiscal, procedura prealabilă adresată organului fiscal pentru

reanalizarea situaţiei este obligatorie. Art.268 alin. 1 din Codul de procedură
fiscală (L.nr.207/2015) arată că împotriva titlului de creanţă, precum şi împotriva
altor acte administrative fiscale se poate formula contestaţie potrivit prezentului
titlu, contestaţia fiind o cale administrativă de atac care nu înlătură dreptul la
acţiune al celui care se consideră lezat în drepturile sale printr-un act administrativ
fiscal. Formularea textului conduce la prima vedere la concluzia că legiuitorul a
lăsat la latitudinea persoanei interesate urmarea procedurii prealabile însă norma
nu trebuie citită independent de alte prevederi legale din cadrul aceluiași act
normativ. În speță se constată că un alt text prevede expres care este obiectul
acțiunii judiciare, anume deciziile emise în soluţionarea contestaţiilor împreună
cu actele administrative fiscale la care se referă (art.281 alin. 2 C.pr.fisc.). Or, în
condițiile în care în fața instanței de contencios administrativ trebuie atacată
decizia de soluționare a contestației care se obține în urma parcurgerii procedurii
prealabile administrativ-fiscale este cert că fără sesizarea autorității administrativ
fiscale competente anterior declanșării litigiului în fața judecătorului cererea în
instanţă este inadmisibilă.

8
Publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 1066 din 17 decembrie 2018.
9
Anterior modificării aduse prin L. nr. 212/2018, publicată în Monitorul Oficial nr.
658 din 30.07.2018, în vigoare din 2.08.2018.
 Codul reglementează modul în care poate fi invocată lipsa procedurii
prealabile, care în reglementarea anterioară era obligatorie şi de ordine publică,
putând fi invocată şi de către instanţă din oficiu10. În prezent, pentru evitarea
tergiversării soluţionării cauzei, dar în special pentru a evita purtarea unor
proceduri inutile, în sensul desfiinţării unor soluţii de fond, urmare a constatării
direct în calea de atac a lipsei procedurii prealabile, care nu a fost observată
anterior, s-a prevăzut expres că neîndeplinirea procedurii prealabile poate fi
invocată doar de către pârât prin întâmpinare, sub sancţiunea decăderii.
Asemenea normă nu este de natură să înlăture caracterul obligatoriu al
procedurii prealabile, neefectuarea acesteia atrăgând în continuare
inadmisibilitatea cererii, însă pentru a se ajunge la o atare soluţie, numai pârâtul
va putea să o invoce, cel mai târziu odată cu întâmpinarea.

Spețe
1. A formulează cerere de chemare în judecată solicitând anularea
dispoziției primarului de eliberare din funcția publică, întrucât este
nelegală, precum și plata drepturilor bănești de care a fost lipsit,
solicitând și suspendarea executării actului administrativ. Arată că a
sesizat și prefectul cu privire la actul atacat, iar acesta a apreciat că
se impune formularea unei cereri în justiție în temeiul art. 3 din L.
nr.554/2004 (tutela administrativă), fiind înregistrată o cerere la
tribunal, care formează obiectul unui alt dosar.
Pârâtul se apără susținând că cererea este inadmisibilă, întrucât nu a fost
depusă plângere prealabilă, nici în dosarul de față nici în cel constituit la
solicitarea prefectului. Arată că cererea de suspendare este lipsită de interes în
condițiile în care cererea depusă de prefect a produs deja efectul suspensiv.
A arată că în materia litigiilor privind funcția publică nu este necesară
sesizarea autorității emitente cu plângere prealabilă, fiind solicitate și drepturi
bănești, iar în acțiunea formulată de prefect legea arată că nu se depune plângere
prealabilă.
Analizați susținerile părților.

2. La 12 martie 2021, A depune la Tribunalul A o cerere de anulare a

două articole din HCJ nr.x/2019, prin care a fost aprobat Planul de
amenajare a teritoriului judeţean susținând că normele atacate sunt
în contradicție cu L. nr. 350/2001.
CJ formulează întâmpinare și arată că nu a fost urmată procedura prealabilă,
solicitând respingerea cererii ca inadmisibilă.
In replică, A depune o copie a cererii adresată CJ la 12.04.2021, arătând că
plângerea prealabilă împotriva unui act administrativ normativ se poate formula

10
Dragoş, D.C., Legea contenciosului administrativ, comentarii şi explicaţii, ed. a
II a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2009, p. 238.
oricând. Subsidiar, susține că de la publicarea HCJ atacată aceasta a intrat în
circuitul civil, astfel că potrivit art. 7 alin. 5 din L.nr.554/2004, nu mai este
necesară procedura prealabilă.
Analizați susținerile părților și propuneți soluția.

3. Solicitând anularea autorizației de construire emisă vecinului său la

12.04.2021, A arată că acest act administrativ a fost emis cu
încălcarea L. nr.50/1991.
Depune atașat dovada parcurgerii procedurii prealabile.
Pârâtul se apără, arătând că cererea este inadmisibilă, întrucât plângerea
prealabilă a fost depusă la data de 2.08.2021, cu mult peste termenul de 30 de zile
de la comunicarea actului către vecin, la 13.04.2021 și pe site-ul instituției, la
14.04.2021.
Formulați apărarea lui A.

4. A în calitate de furnizor al autorității locale CL X, solicită obligarea

acesteia la plata sumei reprezentând contravaloarea bunurilor livrate
în temeiul contractului dintre părți (materiale de birotică necesare
desfășurării activității publice).
CL X depune întâmpinare și arată că A nu a formulat plângere prealabilă
cu respectarea termenului de 6 luni de la data la care a expirat termenul de plată,
cererea de conciliere depusă la dosar relevând că a trecut mai bine de 7 luni de la
data menționată.
Formulați o apărare pentru A.

5. Competența instanței.
Legea nr. 554/2004 prevede expres care este instanţa competentă în
materia contenciosului administrativ, întrucât Codul de procedură civilă nu face
decât o trimitere la norma specială (art. 96 pct.1), fiind astfel necesară
reglementarea instanţei competente din punct de vedere materială şi teritorial.
Ţinând seama de specificul materiei, legiuitorul a optat pentru
conferirea competenței unor instanțe mai mari în grad decât judecătoria, care este
instanța de proximitate, cea mai apropiată de cetățean, opțiunea fiind justificată
de faptul că litigiile în contenciosul administrativ au o importanță deosebită și
implică autorități locale sau naționale care emit acte obligatorii. Astfel, pe de o
parte, pentru a valoriza experiența unor judecători iar, pe de altă parte, pentru a
asigura o anumită uniformitate jurisprudențială competența a fost prevăzută în
favoarea tribunalelor sau a curţilor de apel în primă instanță.
Pentru a opera distincția între aceste două categorii de instanțe legea a
prevăzut două criterii diferite: mai întâi rangul autorității emitente a actului
administrativ atacat iar în al doilea rând valoarea obiectului litigiului de o anumită
natură (materia fiscală, vamală).
 De asemenea, legiuitorul a reglementat competența teritorială în
materia contenciosului administrativ, astfel că, în condițiile în care Codul de
procedură civilă prevede în art.111 competența teritorială în materia litigiilor
îndreptate împotriva persoanelor juridice de drept public, devine necesară
realizarea unei interpretări coroborate a prevederilor L. nr.554/2004 cu cele ale
Codului de procedură civilă.
Din punct de vedere material legea face distincție între tribunal și curtea
de apel în soluționarea cauzelor în primă instanță. Astfel, litigiile privind actele
administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene se
soluţionează în fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele
administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale se soluţionează
în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, dacă
prin lege organică specială nu se prevede altfel.
În materie de taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, legea arată că
litigiile privind asemenea taxe precum şi accesorii ale acestora de până la
3.000.000 de lei sunt în competenţa în primă instanţă a tribunalului iar cele care
privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale
acestora mai mari de 3.000.000 de lei sunt în competenţa în primă instanţă a
curţilor de apel.
Sunt avute în vedere orice acte administrative, atât în sensul strict al
noțiunii cât și al actelor asimilate, respectiv refuzul nejustificat de a soluționa o
cerere sau contractele administrative.
Dacă în privința anumitor acte administrative este reglementată prin
lege specială în raport cu legea contenciosului administrativ o altă competență, se
vor aplica dispozițiile acelei legi pe baza reguli specialia generalibus derogant.
În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 85 alin. (2) din
Legea nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu
handicap, art. 115 alin. (1) lit. a) şi art. 133 alin. (1) din Legea nr. 272/2004 privind
protecţia şi promovarea drepturilor copilului şi art. 10 alin. (3) din Hotărârea
Guvernului nr. 1.437/2004 privind organizarea şi metodologia de funcţionare a
comisiei pentru protecţia copilului, raportate la art. 2 alin. (1) lit. b), c) şi f), art. 8
alin. (1) şi art. 10 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004,
ICCJ a statuat în decizia nr. 1/201711 că revine tribunalelor - secţiile de contencios
administrativ/completele specializate în materia contenciosului administrativ
competenţa de soluţionare în primă instanţă a litigiilor având ca obiect anularea
hotărârilor comisiei pentru protecţia copilului de încadrare în grad şi tip de
handicap a copilului cu dizabilităţi. Cum niciunul dintre actele normative speciale
menţionate (Legea nr. 448/2006, Legea nr. 272/2004 şi Hotărârea Guvernului nr.
1.437/2004) nu cuprinde reguli de competenţă pentru litigiile având ca obiect
anularea hotărârii privind încadrarea în grad de handicap a copilului cu dizabilităţi
şi obligarea autorităţii publice să emită o nouă hotărâre prin care să stabilească o

11
Publicată în Monitorul Oficial Nr. 223 din 31 martie 2017.
altă încadrare, s-a reţinut că devine aplicabilă legea generală, respectiv Legea nr.
554/2004, calitatea comisiei, de autoritate publică, şi natura de act administrativ
a hotărârilor emise pentru încadrarea în grad de handicap fiind elemente proprii
unui litigiu în contencios administrativ, în sensul art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea
nr. 554/2004.
În decizia RIL nr. 7/201812, ICCJ a reţinut, în interpretarea şi aplicarea
unitară a dispoziţiilor art. 94 pct. 1 lit. k), art. 95 pct. 1 şi art. 96 pct. 1 din Codul
de procedură civilă, precum şi art. 281 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de
procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv art. 10 alin.
(1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 faptul că revine instanţei
civile competenţa materială de soluţionare a acţiunilor în despăgubiri formulate
de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, prin direcţiile generale regionale
ale finanţelor publice, împotriva administratorului unei societăţi înregistrate în
registrul comerţului, în situaţia în care s-a dispus achitarea acestuia pentru
săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 6 din Legea nr. 241/2005 pentru
prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale. Premisa sesizării instanţei supreme cu
soluţionarea recursului în interesul legii a fost aceea că o parte dintre instanţe
considerau că în cauzele penale având ca obiect infracţiunile de evaziune fiscală
prevăzute în Legea nr. 241/2005, în care în acţiunea civilă se solicitau sumele
reprezentând obligaţia fiscală principală datorată şi la plata sumelor reprezentând
obligaţiile fiscale accesorii datorate, în condiţiile Codului de procedură fiscală,
acestea erau considerate creanţe fiscale, competenţa revenind instanţei de
contencios administrativ. Pe altă parte a instanţelor, majoritară, aprecia că în
cauzele de acest tip litigiul nu s-a născut din emiterea sau încheierea unui act
administrativ sau din nesoluţionarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat
de a soluţiona o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim, chiar dacă
una dintre părţi este o autoritate publică.
În cazul litigiilor privind raportul de serviciu al funcţionarului public,
se aplică o normă specială, art. 536 din Codul administrativ, care prevede că
acestea sunt de competenţa secţiei de contencios administrativ şi fiscal a
tribunalului, cu excepţia situaţiilor pentru care este stabilită expres prin lege
competenţa altor instanţe. Prin urmare, aici nu se mai distinge după rangul
autorităţii emitente a actului administrativ care dispune în privinţa raportului de
funcţie publică, indiferent de acesta litigiile fiind date în competenţa materială de
primă instanţă a tribunalelor.
ICCJ a statuat prin decizia RIL nr. 23/201813 că litigiile având ca obiect
acţiuni în anularea deciziilor de imputare şi a hotărârilor comisiilor de jurisdicţie
a imputaţiilor constituite la nivelul ministerelor şi autorităţilor publice centrale,
promovate de militarii nominalizaţi de art. 7 din Ordonanţa Guvernului nr.
121/1998, de militarii aflaţi în misiune în afara graniţelor ţării prevăzuţi de art. 9

12
Publicată în Monitorul Oficial Nr. 495 din 15 iunie 2018.
13
Publicată în Monitorul Oficial Nr. 109 din 12 februarie 2019.
din Ordonanţa Guvernului nr. 121/1998 şi de funcţionarii publici din structura
instituţiilor publice prevăzute la art. 2 din Ordonanţa Guvernului nr. 121/1998,
sunt de competenţa tribunalului - secţia contencios administrativ şi fiscal.
De asemenea, sub reglementarea anterioară Codului administrativ,
ţinând seama de calitatea de funcţionari cu statut special a jandarmilor din cadrul
inspectoratului de jandarmi judeţean şi pompierii din cadrul Inspectoratului
General pentru Situaţii de Urgenţă, a personalului militar având statutul de cadre
militare (ofiţeri, maiştri militari şi subofiţeri) care îşi desfăşoară activitatea în baza
unor raporturi de serviciu, ICCJ a statuat prin decizia RIL nr. 10/201814 că sunt
de competenţa instanţelor de contencios administrativ litigiile având ca obiect
drepturile băneşti solicitate de aceştia.
După adoptarea OUG nr. 57/2019 – Codul administrativ, prin decizia
nr. 19/2021 dată în recurs în interesul legii, ICCJ a statuat că în interpretarea art.
382 lit. h) și a art. 536 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2019 privind
Codul administrativ, a art. 1 lit. p) teza I din Legea dialogului social nr. 62/2011
și a art. 23 alin. (1) din Legea nr. 550/2004 privind organizarea și funcționarea
Jandarmeriei Române, competența materială procesuală de soluționare în primă
instanță a cauzelor având ca obiect obligarea instituțiilor publice din cadrul
Jandarmeriei Române la plata unor drepturi salariale către personalul militar al
acestora aparține secțiilor/completurilor specializate în materia conflictelor de
muncă din cadrul tribunalelor15. A reținut instanța supremă că în condițiile în care
nici Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, nici Legea nr. 80/1995 nu
cuprind prevederi speciale referitoare la competența instanțelor de a soluționa
litigii privind raportul de serviciu al personalului militar al Jandarmeriei Române,
astfel cum este definit prin art. 23 din Legea nr. 550/2004, devin aplicabile
dispozițiile dreptului comun, respectiv cele ale art. 1 alin. (2) din Legea nr.
53/2003 — Codul muncii, conform cărora prezentul cod se aplică și raporturilor
de muncă reglementate prin legi speciale, numai în măsura în care acestea nu
conțin dispoziții specifice derogatorii, precum și cele ale art. 1 lit. p) teza I din
Legea nr. 62/2011, conform cărora conflict individual de muncă este conflictul de
muncă ce are ca obiect exercitarea unor drepturi sau îndeplinirea unor obligații
care decurg din contractele individuale și colective de muncă ori din acordurile
colective de muncă și raporturile de serviciu ale funcționarilor publici, precum și
din legi sau din alte acte normative.
În decizia RIL nr. 13/201516 ICCJ a reţinut că sunt de competenţa
instanţelor de contencios administrativ litigiile având ca obiect acţiuni prin care
se solicită de către o direcţie generală de asistenţă socială şi protecţia copilului
obligarea unui consiliu judeţean sau local ori a unei alte direcţii generale de
asistenţă socială şi protecţia copilului la suportarea cheltuielilor de întreţinere
pentru persoane care beneficiază de măsuri de protecţie prevăzute de Legea nr.
14
Publicată în Monitorul Oficial Nr. 536 din 28 iunie 2018.
15
Publicată în Monitorul Oficial Nr. 1.080 din 11 noiembrie 2021.
16
Publicată în Monitorul Oficial Nr. 690 din 11 septembrie 2015.
448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap şi
Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului.

Legea nr. 554/2004 arată că cererile privind actele administrative care

au ca obiect sume reprezentând finanţarea nerambursabilă din partea Uniunii
Europene se soluţionează potrivit criteriului valoric, iar cererile care au ca obiect
acte administrative neevaluabile se soluţionează potrivit rangului autorităţii, ceea
ce determină aplicarea criteriilor sus menţionate şi în acest domeniu.

În privinţa căilor de atac, din punct de vedere material legea face

distincție între tribunal și curtea de apel arătând că recursul17 împotriva sentinţelor
pronunţate de tribunalele administrativ-fiscale se judecă de secţiile de contencios
administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, iar recursul împotriva sentinţelor
pronunţate de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel se
judecă de Secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel.

În reglementarea Legii nr. 554/2004, anterioară L. nr. 212/2018,

competenţa teritorială era alternativă, reclamantul având posibilitatea de a alege
între instanţa de la domiciliul sau sediul său şi cea de la domiciliul sau sediul
pârâtului. Într-adevăr, textul în forma anterioară era deficitar întrucât se referea
expres numai la domiciliul reclamantului, respectiv la cel al pârâtului, fără
mențiune asupra sediului, în contextul în care reclamant putea fi şi o persoană
juridică. De asemenea, norma nu realiza nicio distincție după cum reclamantul era
subiectul de drept privat care se îndrepta împotriva autorității sau dimpotrivă,
autoritate care se îndrepta împotriva unei persoane private sau împotriva unei alte
autorităţi, textul din lege fiind asemănător cu art. 111 C.pr.civ.
Sub reglementarea în discuţie, posibilitatea alegerii între instanța de la
domiciliul sau sediul reclamantului și cea de la domiciliul sau sediul pârâtului a
fost considerată o normă de favoare pentru reclamant care, în funcție de propriul
interes și de avantajele oferite putea alege una dintre cele două instanțe. Scopul a
fost dat de faptul că era avută în vedere, în principal, situaţia persoanei de drept
privat care se judeca cu o autoritate, deoarece ipoteza contrară reprezintă excepţia,
însă în cazul depunerii cererii de către autoritate, avantajul aparţinea în realitate
acesteia.
După adoptarea Legii nr. 212/2018 competenţa teritorială a devenit una
exclusivă, L.nr. 554/2004 arătând că reclamantul persoană fizică sau juridică de
drept privat se adresează exclusiv instanţei de la domiciliul sau sediul său iar
reclamantul autoritate publică, instituţie publică sau asimilată acestora se
adresează exclusiv instanţei de la domiciliul sau sediul pârâtului.

17
În materia contenciosului administrativ este reglementat numai recursul, nefiind
deschisă calea de atac ordinară a apelului - art.20 din L. nr. 554/2004.
 Dacă acţiunea se introduce în numele reclamantului de orice persoană
de drept public sau privat (legitimare procesuală, subiecte de sezină), competenţa
teritorială de soluţionare a cauzei se urmează după aceleași reguli, ținând astfel
seama de domiciliul sau sediul reclamantului, subiect de drept privat.
Legiuitorul raportează competenţa la instanța în raza căreia are
domiciliul sau sediul persoana de drept privat, însă aceasta poate fi dezavantajată
tocmai prin imposibilitatea alegerii unei alte instanțe. Pentru a menține o norma
de favoare persoanei private legiuitorul putea să prevadă o competență teritorială
alternativă care permitea numai reclamantului persoană privată să opteze între
instanța de la domiciliu sau sediul său și cea de la domiciliul sau sediul autorității,
în timp ce, dacă cerere era formulată de aceasta, autoritatea să fie obligată să
sesizeze instanța de la domiciliul sau sediul pârâtului persoană privată, în
considerarea calităţii sale de persoană dezavantajată în raportul de drept
administrativ.
Art. 10 alin. 3 din L. nr.554/2004 este un text special în raport de art.
111 C.pr.civ. de care se diferenţiază întrucât nu mai recunoaşte dreptul de alegere
al reclamantului între cele două instanţe ci consacră o competenţă teritorială
exclusivă a instanţei de la domiciliul sau sediul persoanei fizice sau juridice de
drept privat. Se reţine că domeniul de aplicare a celor două norme este distinct, în
sensul că art. 10 alin. 3 din L. nr. 554/2004 are aplicabilitate numai în cadrul
cererilor formulate potrivit acestei legi sau unor acte normative speciale, la
instanţa de contencios administrativ, în restul cauzelor, care nu se supun acestor
reglementări, când o persoană juridică de drept public este pârât, urmând a se
aplica norma din Codul de procedură civilă.
Aşadar, art. 10 din L. nr. 554/2004 este text special şi art. 111 C.pr.civ.
este norma de drept comun în cazul cererilor îndreptate împotriva unei persoane
de drept public, fiind necesar să se ţină seama de domeniul de aplicare al fiecăreia.
Art. 10 alin. 3 din legea specială se va aplica numai în cazul în care se
deduce instanţei de contencios administrativ o cerere având ca obiect un act
administrativ, respectiv un refuz nejustificat al unei autorităţi publice în sensul
Legii nr. 554/2004.
Şi de la această normă pot exista derogări, cum este cazul materiei
achiziţiilor publice, în care Legea nr. 101/2016 determină competenţa instanţei
prin raportare la sediul autorităţii contractante. Astfel, art. 32 alin. 1 din lege
prevede că instanţa competentă să soluţioneze plângerea formulată împotriva
deciziei pronunţate de Consiliu este curtea de apel, secţia de contencios
administrativ şi fiscal, în a cărei rază teritorială se află sediul autorităţii
contractante. În privinţa contestaţiilor depuse direct la instanţă, referitoare la
procedurile de atribuire prevăzute la art. 68 din Legea nr. 98/2016, de art. 82 din
Legea nr. 99/2016 sau de art. 50 din Legea nr. 100/2016 competenţa de
soluţionare aparţine tribunalului în a cărui arie de competenţă teritorială se află
sediul autorităţii contractante, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin
complete specializate în achiziţii publice. Atunci când cererea are ca obiect
acordarea despăgubirilor pentru repararea prejudiciilor cauzate în cadrul
procedurii de atribuire, sau anularea/nulitatea contractelor, competenţa în primă
instanţă aparţine secţiei de contencios administrativ şi fiscal a tribunalului în
circumscripţia căruia se află sediul autorităţii contractante, prin completuri
specializate în achiziţii publice dar se pot introduce şi la instanţa de la locul
încheierii contractului, dacă în acest loc funcţionează o unitate ce aparţine
autorităţii contractante. Procesele care decurg din executarea contractelor
administrative se soluţionează în primă instanţă de către instanţa civilă de drept
comun în circumscripţia căreia se află sediul autorităţii contractante sau la instanţa
de la locul încheierii contractului, dacă în acest loc funcţionează o unitate ce
aparţine autorităţii contractante.
În restul situaţiilor, care nu sunt litigii de contencios administrativ,
devine aplicabil art. 111 C.pr.civ., dacă pârât este o persoană juridică de drept
public.
Textul are în vedere cererile îndreptate împotriva persoanelor juridice
de drept public (statul, autorităţile şi instituţiile centrale sau locale), fără distincţie,
în principal aici încadrându-se cererile de despăgubiri, depuse de persoanele
interesate împotriva unei persoane juridice de drept public. Art. 19 din L. nr.
554/2004 se referă la situaţia în care persoana vătămată a cerut anularea actului
administrativ, fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri, ipoteză în care legea
admite competenţa instanţei de contencios administrativ asupra cererii de
despăgubiri depusă ulterior, separat, condiţionat de existenţa unei proceduri
anterioare referitoare la anularea actului administrativ. Dacă însă nu s-a cerut
anularea actului administrativ, cererea de despăgubiri formulată împotriva unei
autorităţi nu aparţine de regulă instanţei de contencios administrativ şi nu se
supune procedurii speciale reglementate de Legea nr. 554/2004, ci este o cerere
civilă18.
Se încadrează aici:
- cererea unei societăţi naţionale formulate împotriva unui minister
pentru plata unor sume de bani, cu titlu de dobândă, pentru neachitarea la scadenţă
a unor servicii de transport pe calea ferată pe care reclamanta le-a prestat
beneficiarilor Legii nr. 210/2003 pentru aprobarea O.G. nr. 112/199919;
- cererea înregistrată pe rolul instanţei civile, în care reclamanta,
societate de drept privat a chemat în judecată pe pârâţii Autoritatea Naţională a
Vămilor, Direcţia Regională Vamală C, B. şi Ministerul Finanţelor Publice -
Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, solicitând obligarea pârâţilor în
solidar la plata unor sume de bani reprezentând diferenţa dintre preţul de achiziţie

18
Decizia ICCJ nr.7/2018.
19
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă, dec.nr. 2.126 din 14
decembrie 2016, în baza de date Eurolex, accesată la 15 februarie 2019.
din import a unor bunuri degradate pe perioada confiscării lor de către vamă,
măsură anulată de instanţa de contencios contravenţional20;
- litigiul între două persoane juridice de drept public cu privire la
despăgubiri, dacă nu sunt întrunite cerinţele Legii nr. 554/200421;
- litigiul privind executarea obligaţiei de a face, depusă de reclamanţii
persoane fizice de drept privat în contradictoriu cu un minister pentru obligarea la
desfiinţarea unor construcţiilor (canale şi diguri)- realizate pe terenul
reclamanţilor22.

Spețe:
1. La 3 mai 2021 A a formulat la Tribunalul A cerere de chemare în
judecată solicitând anularea deciziei de soluţionare a contestaţiei depuse
împotriva actului administrativ fiscal, decizie de impunere prin care i-a fost
impusă suma de 2.981.000 lei reprezentând TVA suplimentar şi 840.233 lei
accesorii aferente.
Autoritatea fiscală se apără solicitând declinarea competenței în
favoarea Curții de Apel P, aceasta având competență în primă instanță față de
valoarea obiectului cererii, care se socotește prin însumarea valorii TVA cu
accesoriile aferente.
Calificaţi şi soluţionaţi excepţia de necompetenţă.

2. Prin cererea depusă la 3 februarie 2021 în fața Tribunalului Argeş,

reclamantul cu sediul în Pitești solicită anularea contractului administrativ de

20
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia I civilă, dec.nr. 286 din 15 februarie
2017, în baza de date Eurolex, accesată la 15 februarie 2019.
21
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de contencios administrativ şi fiscal,
dec.nr. 3.401 din 6 decembrie 2016, în baza de date Eurolex, accesată la 15 februarie 2019.
E vorba despre cauza dintre reclamantul Inspectoratul de Stat în Construcţii - I.S.C.
pentru Inspectoratul Regional în Construcţii Nord-Est şi pârâta Compania Naţională de
Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA prin Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri
X, în care s-a solicitat obligarea pârâtei la plata unei sume reprezentând cote datorate de pârâtă
în baza a două legi speciale, respectiv Legea nr. 50/1991 şi Legea nr. 10/1995 pentru investiţiile
realizate, în care ICCJ a reţinut că trebuie recunoscută competenţa instanţei civile, întrucât
„acţiunile patrimoniale, având ca obiect obligarea unei instituţii publice la plata unei sume de
bani sunt de competenţa instanţei de drept comun, atunci când nu se cere şi anularea unui act
nelegal, nu se cere cenzurarea refuzului de a emite un act administrativ, ori nu au legătură cu
încheierea, modificarea, executarea sau încetarea unui contract administrativ.
22
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de contencios administrativ şi fiscal,
dec.nr. 1.003 din 9 martie 2018 în baza de date Eurolex, accesată la 15 februarie 2019. A
constatat curtea că reclamanţii nu au învestit instanţa cu o plângerea împotriva unui act
administrativ asimilat emis de către autorităţile publice pârâte, ci au solicitat obligarea acestora
la desfiinţarea construcţiilor realizate pe terenul lor, pe cheltuiala pârâţilor, şi, în cazul în care
pârâţii refuză, să fie autorizaţi reclamanţii să desfiinţeze toate construcţiile existente pe terenul
proprietatea reclamanţilor, pe cheltuiala pârâţilor, nefiind aplicabile dispoziţiile Legii nr.
554/2004, ci dispoziţiile dreptului comun.
concesiune, încheiat între X cu sediul în Bucureşti şi autoritatea contractantă UAT
Ploieşti.
Care este instanţa competentă?

3. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului

A la 3 martie 2021 reclamantul a solicitat obligarea autorității pârâte să îi plătească
contravaloarea serviciilor prestate în temeiul contractului de achiziție publică de
servicii, având în vedere că a executat toate prestațiile potrivit contractului însă
autoritatea nu a îndeplinit obligația de plată.
Tribunalul A Secția de contencios administrativ și fiscal dispune
scoaterea cauzei de pe rol și înaintarea acesteia către Secția civilă pentru
soluționarea cauzei.
Este corectă soluția?

4. Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel P, la 5 ianuarie 2021,

reclamantul solicită obligarea autorităților pârâte CL P şi societatea de furnizare
a serviciului de apă şi canalizare constituită de CL P, să desființeze construcțiile
realizate pe terenul proprietatea sa privată întrucât îi afectează exercițiul liber și
liniștit al proprietății.
Pârâţii arată că au efectuat lucrările la solicitarea reclamantului, în
condițiile în care acestea erau necesare pentru protejarea, pe de o parte, a
proprietății acestuia, iar pe de altă parte, a instalațiilor utilizate de pârâta societate
pentru furnizarea serviciilor specifice menționate.
Analizaţi natura litigiului şi determinaţi instanţa competentă.