UNIVERSITATEA LUCIAN BLAGA DIN SIBIU

FACULTATEA DE DREPT, ID
ADMINISTRATIE PUBLICA
FULGA SILVIA SIMONA
ANUL III, SEMESTRUL II
CONTENCIOS ADMINISTRATIV

Conditiile de admisibilitate ale actiunii directe în

contenciosul administrativ.

Conditiile de admisibilitate sunt privite in doctrina ca reprezentand

cerintele legale si de fapt ce trebuie indeplinite la momentul promovarii
actiunii in justitie. Potrivit legii, condiţiile pe care trebuie să le
îndeplinească acţiunea introdusă în contenciosul administrativ:

-actul atacat în justiţie să fie un act administrativ sau asimilat

-vătămarea unui drept recunoscut de lege sau un interes legitim

-actul administrativ (sau asimilat) să provină de la o autoritate publică

-în cazurile când este obligatorie, să fie îndeplinită procedura

administrativă prealabilă

-condiţia introducerii acţiunii în termenul prevăzut de lege

-actul atacat în contenciosul administrativ să nu facă parte din categoria

celor exceptate de la acest control.

În ceea ce priveşte prima condiţie a acţiunii directe în contenciosul

administrativ, condiţia că actul atacat să fie un act administrativ,
cercetarea porneşte de la art. 52, alin (1) din Constituţia republicata.
Astfel, potrivit acestei dispoziţii constituţionale, acţiunea în justiţie poate
fi introdusă atât împotriva unui act administrativ cât şi împotriva
nesoluţionării în termenul legal a unei cereri, care se subînţelege că poate
să intervină fie ca urmare a refuzului de a soluţiona, fie ca urmare a
tardivităţii în soluţionare, ceea ce echivalează cu tăcerea administraţiei.
La rândul său, Legea nr. 29/1990, vechea lege a contenciosului
administrativ, admitea acţiunea în justiţie atât pentru un act administrativ
propriu-zis cât şi pentru nesoluţionarea cererii în termenul legal.
Potrivit actualei reglementări, se asimilează actelor administrative
unilaterale şi refuzul nejustificat de a soluţiona o cerere referitoare la un
drept sau la un interes legitim, sau, după caz, faptul de a nu răspunde
solicitantului în termenul legal, adică situaţia cunoscută în doctrina sub
denumirea de tăcerea administraţiei.
În ce priveşte refuzul nejustificat de a soluţiona o cerere, acesta
este calificat drept exprimare explicită, cu exces de putere, a voinţei de a
nu rezolva cererea iar nesoluţionarea în termen legal a unei cereri este
definită ca faptul de a nu răspunde solicitantului în termen de 30 de zile
de la înregistrarea cererii, dacă prin lege nu se prevede alt termen.
Legea contenciosului administrativ a înţeles să lege noţiunea de
refuz nejustificat de noţiunea de exces de putere ce apare atunci când
administraţia dispune de un drept de apreciere, când legea îi îngăduie să
adopte o soluţie din mai multe posibile, pentru a ajunge la scopul expres
prevăzut.
Înţelesul noţiunii de act administrativ este însă stabilit într-un
articol distinct, imediat următor, destinat prezentării semnificaţiei unor
termeni. Astfel, actul administrativ reprezintă actul unilateral cu caracter
individual sau normativ, emis de o autoritate publică în vederea executării
sau a organizării executării legii, dând naştere, modificând sau stingând
raporturi juridice.
Aspect foarte important de semnalat, care va deschide o breşă în
practică judecătorească privitoare la soluţionarea conflictelor vizând, spre
exemplu, contractele de conceziune, legea asimilează actelor
administrative contractele încheiate de autorităţile publice care au ca
obiect: punerea în valoare a bunurilor proprietate publică; executarea
lucrărilor de interes public; prestarea serviciilor publice şi achiziţiilor
publice.
Este însă vorba despre sensul larg al noţiunii de act administrativ,
şi nu de sensul restrâns al noţiunii de act administrativ unilateral, cu care
doctrina în mod tradiţional ne-a obişnuit.
O altă problemă controversată, deja evocata, se referă la
posibilitatea atacării în contencios administrativ nu doar a actelor
administrative individuale, ci şi a actelor administrative normative. În
majoritatea cazurilor, după cum pe deplin întemeiat s-a arătat în doctrină,
vătămarea unui drept sau a unui interes legitim apartinad unei persoane
fizice sau juridice se produce prin intermediul unui act administrativ
individual. Numai puţin adevărat este că, uneori, raporturi juridice
administrative şi implicit şi drepturi subiective pot lua naştere şi direct pe
baza unor acte administrative normative.
În asemenea cazuri de excepţie, cel vătămat trebuie să aibă
posibilitatea de a se adresa în justiţie şi de a cere pe cale directă anularea
uneia sau a unor dispoziţii ale acstui act.
În consecinţă, spre deosebire de Legea nr.1/1967, Legea nr.
29/1990 nu a mai făcut nici o diferenţiere între actul administrativ
normativ şi actul administrativ individual, de unde cocluzia că putau fi
atacate în instanţă, în egală măsură, orice acte administrative, indiferent
în care dintre aceste două categorii ar fi intrat.
Constituţia din 1991, în varianta sa iniţială, a consacrat această
formulă, referindu-se în general la actul administrativ iar după revizuire
conţinutul art. 48, devenit art. 52, a rămas neschimbat sub acest aspect.
Nouă lege a contenciosului administrativ a rezolvat însă o serie de
aspecte care, deşi nu făcea diferenţiere între cele două categorii de acte
administrative mai sus evocate, sub aspect procedural a avut în vedere de
cele mai multe ori, doar actul administrativ individual, dacă ar fi să
metionam, cu titlu de exemplu, termenul de 30 de zile stabilit pentru
procedura prealabilă, care curgea din momentul comunicării actului
vătămător, ştiut fiind faptul că, doar actele administrative individuale
intra în vigoare din momentul comunicării calor cărora li se adresează.
Punctul de vedere conform căruia şi actele administrative
normative pot fi atacate cu acţiune directă la instanţă de contencios
administrativ a fost susţinut şi de Curtea Constituţională şi de Curtea
Supremă de Justiţie.
În acest sens, Curtea Constituţională a statuat- menţinând o
practică constantă în această privinta- competenta secţiilor de contencios
administrativ ale instanţelor judecătoreşti de a controla legalitatea actelor
normative şi individuale ale Guvernului şi celorlalte autorităţi ale
administraţiei publice centrale şi locale, indiferent de materia la care se
referă, concluzie care se impune şi atunci când legalitatea actului
administrativ priveşte nerespectarea însăşi a legii fundamentale, fiind
emise cu exces de putere, adică cu depăşirea limitelor şi a condiţiilor de
exercitare a competenţei organului emitent.
Identificarea corectă a actului administrativ este o operaţie de
apreciere, de investigare a voinţei autorităţii emitente, de cercetare a
formei pe care o îmbrăcă, pentru a delimita actul administrativ de
celelalte acte juridice ale autorităţilor publice şi, respectiv, de operaţiunile
tehnico-administrative, neproducătoare de efecte juridice.
Astfel, o problemă apărută în jurisprudenţa administrativă de-a
lungul vremii a vizat delimitarea actului administrativ de simplele adrese
şi circulare.
La noi, încă din perioada interbelică, practică judecătorească a
admis că simplele ordine şi adrese de serviciu nu sunt acte administrative,
deci nu pot fi atacate în instanţă de contencios administrativ. De
asemenea, nu pot fi atacate în contencios administrativ actele
administrative cu caracter exclusiv politic, actele administrative privind
raporturile Preşedintelui României cu Guvernul şi Parlamentul, actele
administrative emise pentru aplicarea regimului stării de război, al stării
de asediu sau al celei de urgenţă, cele care privesc apărarea şi securitatea
naţională ori cele emise pentru restabilirea ordinii publice, precum şi
pentru înlăturarea consecinţelor calamitaţilor naturale, epidemiilor şi
epizootiilor pot fi atacate numai pentru exces de putere, nu pot fi atacate
pe calea contenciosului administrativ actele administrative pentru
modificarea sau desfiinţarea cărora se prevede, prin lege organică, o altă
procedura judiciară (de exemplu, contravenţiile privind circulaţia pe
drumurile publice numite acte fine de neprimire).
În ceea ce priveşte cea de-a doua condiţie a acţiunii directe în
contenciosul administrativ, condiţia că actul să vatăme un interes sau un
drept legitim putem spune că o acţiune contra unui act administrativ pe
ideea vătămării unui drept recunoscut de lege, reprezintă, în subsidiar, şi
o acţiune pe ideea vătămării unui interes legitim, chiar dacă acest lucru nu
este menţionat expres în acţiune.
În ce priveşte considerarea unui drept ca fiind legitim, în doctrina
s-a arătat că nu este suficient ca el să nu contravină ordinii juridice în
vigoare, ci este necesar să-şi aibă izvorul şi să fie socotit de o prevedere a
unei norme juridice scrise sau cutumiare.
Interesul personal poate fi atât personal cât şi public, fundamentul
constituţional al interesului public reprezentându-l dispoziţiile
Constituţiei cu privire la îndatoririle fundamentale ale cetăţeanului
roman.
Interesul legitim privat constă în posibilitatea de a pretinde o
anumită conduita, în considerarea realizării unui drept subiectiv viitor şi
previzibil, prefigurat, în timp ce, interesul legitim public constă în
posibilitatea de a pretinde o anumită conduita, în considerarea realizării
unui drept fundamental care se exercita în colectiv ori, după caz, în
considerarea apărării unui interes public.
O a treia condiţie a acţiunii directe în contencios administrativ se
referă la necesitatea că actul administrativ atacat să emane de la o
autoritate publică. Au fost incluse în această categorie atât autorităţile
administraţiei publice centrale, cât şi autorităţile administraţiei publice
locale, precum şi regiile autonome, instituţiile sau, după caz, societăţile
comerciale cu capital de stat, în măsura în care, potrivit normelor de
organizare şi funcţionare, aceste organe dispuneau şi de capacitatea de a
emite acte administrative.
După cum se sublinia în doctrină, sunt numeroase servicii publice
care au comptenta de organizare a executării legii, în cadrul căreia pot
emite acte administrative sau refuză pretenţii juridice care se referă la
drepturi conferite de lege persoanelor fizice sau juridice.
 Actuala reglementare are în vedere toate categoriile de autorităţi
publice, legiuitorul înţelegând să procedeze şi la o ficţiune juridică,
asimilând “autorităţilor publice” şi structurile care sunt de sorginte
privată dar care sunt atrase, fie printr-o dispoziţie expresă a legii, fie
printr-o autorizaţie dată de autoritatea administraţiei publice competentă,
în baza legii, la prestarea diferitelor servicii publice, cu aceleaşi efecte
juridice că autorităţile publice.
Este vorba despre categoria largă, cunoscută în perioada interbelică
sub denumirea de “stabilimente de utilitate publică”, cum ar fi
organizaţiile profesionale ( Barourile de avocaţi şi Uniunea Naţională a
acestora etc) precum şi persoanele juridice de drept privat (asociaţii,
fundaţii etc) care prin lege sau prin hotărâre a Guvernului au dobândit
statut de “utilitate publică”.
În ce priveşte cea de-a patra condiţie care trebuie realizată pentru
introducerea unei acţiuni în contencios administrativ, este vorba despre
îndeplinirea procedurii administrative prealabile.
În esenţă, în doctrina administrativă se face deosebire între recursul
graţios, constând în obligaţia celui care doreşte să introducă o acţiune în
contencios administrativ de a se mai adresă o dată autorităţii emitente şi
recursul ierarhic, constând în posiblitatea de a se adresa şi autorităţii
ierarhic superioare.
În primul rând, plângerea prealabilă este definită ca reprezentând
plângerea prin care se solicita autorităţii publice emitente sau celei
ierarhic superioare, după caz, reexaminarea unui act administrativ cu
caracter individual sau normativ, în sensul revocării acestuia. Plângerea
prealabilă se soluţionează în termen de 30 de zile de la înregistrarea
cererii, dacă prin lege nu se prevede alt termen, adică în termenul
prevăzut în contextul definirii nesoluţionării în termenul legal a unei
cereri.
Totodată, nouă reglementare precizează expres că, în cazul
acţiunilor introduse de Prefect, Avocatul Poporului, Agenţia Naţională a
Funcţionarilor Publici sau cele care privesc cererile celor vătămaţi prin
ordonanţe sau dispoziţii din ordonanţe, precum şi în cazul acţiunilor care
au ca obiect excepţia de nelegalitate, nu este obligatorie procedura
prealabilă.
Referindu-ne la cea de-a cincea condiţie necesară pentru
introducerea unei acţiuni în contencios administrativ, condiţia ca acţiunea
să fie introdusă într-un anumit termen, ea reprezintă o consecinţă logică a
celei anterioare, fiind deci în strânsă conexiune cu procedura prealabilă,
deoarece se referă la termenul în care acţiunea poate fi introdusă în
instanţă.
Dacă cel vătămat se adresase autorităţii emitente, termenul de
sesizare a instanţei era de 30 de zile de la comunicarea soluţiei, iar dacă
se adresase şi autorităţii ierarhic superioare celei emitente, termenul de 30
de zile curgea de la comunicarea soluţiei acestei autorităţi.
În împrejurarea în care organul subordonat soluţionase nefavorabil
plângerea, iar cel ierarhic superior rezolvase favorabil, s-a apreciat că,
petentul nu avea motive temeinice pentru introducerea acţiunii în instanţă
deoarece în baza raporturilor administrative de subordonare, de regulă,
soluţia de nivel superior se impune faţă de soluţia de nivel inferior. În
ipoteza contrară, când soluţia dată plângerii de organul superior este
nefavorabilă, iar cea dată de organul inferior este favorabilă, în virtutea
aceluiaşi considerent, reclamantul era în măsură să atace soluţia
superiorului care era nefavorabilă, în termen de 30 de zile de la
comunicarea acesteia.
Dacă autoritatea emitentă (sau cea ierarhic superioară) nu rezolvă
reclamaţia în termen de 30 de zile, la expirarea acestui termen începea să
curgă termenul de 30 de zile de sesizare a instanţei de contencios
administrativ.
Deşi prin proiectul noii legi fost propusă soluţia unui singur
termen, de 6 luni, pentru introducerea acţiunii în instanţă, ca urmare a
sugestiilor formulate de unele instante în timpul procedurii legislative, în
legea adoptată se menţine soluţia unui termen mai mic dar şi a termenului
maxim, de un an, considerat că un bun câştigat de unii practicieni ai
dreptului.

BIBLIOGRAFIE:

1. Albu E.(coordonator),Cristina Banu, Traian Popescu,Bogdan

Georgescu.,-Drept admnistrativ ,Partea I și a II a, Ed.Fudației
România de Mâine,București 2008
2. Brezoianu D.,-Drept Administrativ.Partea Specială,Ed.
Universității Titu Maiorescu,București ,2002
Surse de internet: www.jurisprudenta.com