UNIVERSITATEA NICOLAE TITULESCU BUCUREȘTI

FACULTATEA DE DREPT
SPECIALIZAREA DREPT

DISCIPLINA: DREPT CONSTITUȚIONAL

TEMA:

Student: ȘTEFĂNESCU M. ILEANA NARCISA

Anul I, Grupa 9
Învățământ cu frecvență
 1. Care a fost contextul în care s-a dezvoltat „Afacerea tramvaielor” ?

„Micul Paris” – așa cum era denumit Bucureștiul în 1909 – cunoștea cea mai
înfloritoare perioadă din întreaga istorie zbuciumată a
României interbelice. Capitala țării devenea în acele
vremuri locul cel mai căutat, nu numai de provinciali, ci
și de străini, pentru vizitare, călătorie și petrecerea
timpului liber.

Această perioadă de ascensiune a Bucureștiului

anilor 1909 a favorizat contextul potrivit pentru apariția așa-
numitei „afaceri a tramvaielor”.

„Afacerea tramvaielor” a sporit interesul opiniei publice și a adus în prim-plan

numeroase interese, îndeosebi în mediile financiare.

Cu puțin înaintea anilor 1900, la 9 decembrie 1894, a apărut în București prima linie
de tramvai electrică, cu 8 vagoane cu motor și 8 remorci.

Construirea acesteia s-a realizat la inițiativa Primarului Pache Protopopescu, care, în

1890, a acordat o concesiune pentru construirea de căi
ferate și tramvaie, cu obligația construirii unei linii
„cu curent subteran”, pe direcția Cotroceni – Obor.
Această concesiune a fost preluată de Societatea
Anonimă Română pentru Construcția și
Exploatarea de Căi Ferate și Tramvaie, iar sarcina
realizării liniei electrice a revenit firmei Siemens –
Halke din Viena.

1
 Cu acest prilej, Societatea de Tramvaie și Transcare a realizat, în anii 1899 – 1900, un
profit de 61.640 de franci.

La 14 aprilie 1909, prin decizia guvernului liberal

format de deputatul Ioan I.C. Brătianu, cu Vintilă
Brătianu Primar al Bucureștilor, a fost adoptată o lege
specială, în acord cu prevederile dreptului roman, care
permitea municipalității Bucureștiului să formeze
Societatea Tramvaielor din București ca societate
comunală cu sarcina de a înlocui vechea rețea de tramvaie
trase de cai, cu o rețea de tramvaie electrice.

Pentru aceasta s-a apelat la capital privat, urmând ca o parte din beneficii să fie virate
la bugetul local.

Legea stipula ca Societatea de Tramvaie București să dea în exploatare noi trasee pe

străzile principale ale Bucureștiului, precum și extinderea și modernizarea arterelor deja
existente.

Capitalul a fost fixat la 12 milioane de lei, dintre care 6 milioane rămâneau Primăriei,
iar restul de 6 milioane acționarilor. La încheierea contractului cu vechii investitori (în anul
1916) liniile de tramvai deveneau proprietatea Societății de Tramvaie București.

În acest context, Societatea a început lucrările pe arterele Bucureștiului, cumpărând

materialul rulant necesar întregii rețele, respectiv 15 km. de șine.

Administrația municipală a virat sumele reprezentând contribuția sa la emiterea

primelor titluri și a semnat cu Societatea un contract de vânzare a energiei electrice, aprobat de
Ministerul de Interne.

Iată că această afacere a început să prospere, iar cursul acțiunilor a ajuns să fie cotat la
o valoare mai mare decât cea inițială. Conform contractului, în câștig părea să iasă Primăria.

În luna decembrie 1910, în urma organizării de alegeri, câștigă Partidul

Conservatorilor Junimiști. Petre P. Carp devine noul Președinte al Consiliului de
Miniștri, iar Dimitrie Dobrescu – noul Primar al Bucureștiului, în locul lui Vintilă Brătianu.
2
 Peste puțin timp, între Partidul Conservator și cel Liberal se iscă o dispută politică
înverșunată.

Problemele încep în prima parte a anului 1911, când autoritățile au început să primească
sesizările unor comercianți care aveau magazine în zona Lipscani.

Aceștia erau nemulțumiți că implantarea liniilor de tramvai în proximitatea străzilor

îngreunează descărcarea mărfurilor și periclitează buna desfășurare a circulației pietonale.

Drept urmare, Primarul demarează o anchetă de urgență, în urma căreia echipa de

control constată că legea prin care a fost înființată Societatea de Tramvaie București conține
multe nereguli.

Astfel, în baza clauzelor prevăzute în contractele de înființare, Societatea de Tramvaie

București, a modificat planurile traseelor, fără acordul celorlalte autorități responsabile.

Mai exact, legea cuprindea un articol prin care era prevăzut că „Atât legea în sine, cât
și statutele Societății nu pot fi modificate fără o înțelegere prealabilă înte Primărie și
acționari și, mai ales, fără aprobarea Adunării Generale a Acționarilor”.

Astfel, conducerea Societății răspunde solicitărilor primarului că „nu va schimba

traseele liniilor tramvaielor decât dacă va crede că este necesar”.

De-aici, scandalul ia amploare: Societatea Tramvaielor București începe demersurile

pentru mărirea capitalului, însă nu permite Primăriei să subscrie decât un sfert, iar restul de trei
sferturi să revină vechilor acționari. Prin această metodă, Primăria scapă de sub control
Societatea pe care o înființase inițial și perde și mai mult autoritatea.

Primarul de la acea dată, Dimitrie Dobrescu, dar și ministrul de interne, Alexandru

Marghiloman, considerau că, față de atribuția inițială, beneficiile Primăriei erau aproape nule,
iar posibilitățile sale de control asupra Societății de Transporturi București practic nu mai
existau. Mai mult decât atât, susțineau că Primăria nu mai putea să apere interesele cetățenilor
pe care-i reprezenta. Prețul biletelor de călătorie putea fi mărit de către Societatea de
Tramvaie după bunul său plac, autoritățile neputând să intervină în niciun fel.

Ca următoare acțiune, Primăria solicită Consiliului de Miniștri declanșarea

procedurii de abrogare a legii prin care s-a autorizat constiturea Societății din care făcea
parte și aceasta.

3
 În timp ce Tribunalul din Ilfov (București) era deja sesizat de către Societatea de
Tramvaie din București, însuși Guvernul anulează aprobarea funcționării Societății, oprește
așezarea liniilor și, la 18 decembrie 1911, vine cu o lege de circumstanță, pe care o prezintă ca
o „prevedere interpretativă” a legii din 14 aprilie 1909, prin care:

 impune Societății alte statute, sub pretextul că cele vechi prezentau

incertitudini;
 stabilește ca, până la data promulgării legii interpretative, noua Societate de
Tramvaie să respecte, pentru constituire, reglementările dreptului comun;
 municipalitatea era autorizată să răscumpere instalațiile și materialul Societății
la prețul de producție;
 dacă acționarii nu acceptă aceste condiții impuse, li se va restitui valoarea
nominală a acțiunilor, cu o dobândă de 6%, ceeace echivala, practic, cu
exproprierea;
 în cazul în care acționarii nu se supun noilor condiții privind constituirea
Societății, dreptul de proprietate asupra acțiunilor devine un drept litigios de
daune interese.

Contestând constituționalitatea și, prin urmare, aplicabilitatea acestei legi, Societatea

de Tramvaie a cerut instanței să se pronunțe cu privire la această excepție.

Astfel, Societatea a susținut în fața Tribunalului următoarele aspecte, referitoare

la:

1. Legea era fals „interpretativă”, deoarece conținea prevederi noi.

2. Legislativul s-a substituit judecătorului, într-o procedură judecătorească în curs și că se
aflau în fața încălcării principiului separației puterilor în stat, deoarece soluționa
problemele litigioase care erau supuse judecății.
3. Legea contestată încalcă prevederile Art. 14 din Constituție, care „interzice sustragerea
unui justițiabil împotriva voinței sale, de sub autoritatea judecătorului de resort”.
4. Încalcă prevederile Art. 19, conform căruia „proprietatea, de orice natură ar fi ea, este
sacră și inviolabilă”, de vreme ce prin această lege Societatea de Tramvaie era lipsită
de patrimoniul său și acționarii de acțiunile lor.

4
 5. Încalcă prevederile Art. 36 din Constituție, care dispune că puterea judecătorească este
exercitată de Tribunale.

În această poziție susținută de Societatea de Tramvaie, Primăria Capitalei și Ministerul

de Interne, ambele instituții fiind parte în proces, s-au apărat, susținând că „Instanța nu este
competentă să judece dacă o lege este sau nu conformă cu textul Constituției”.

2. Care era interesul doctrinar în jurul acestei cauze?

În cauză, la București mizele financiare erau importante, pentru pasionaţii de drept,

mai important era interesul de doctrină al chestiunii ridicate de acest scenariu politico-juridic.

Juriştii, profesorii de la facultăţile de drept şi avocaţii s-au mobilizat atât în România,

cât şi în mai multe ţări europene şi, printre care și Franţa.

Chemaţi de către Victor Antonescu (fost student al Facultăţii de Drept din Paris şi
avocat al Societăţii de Tramvaie), s-au aplecat asupra dosarului, în scop consultativ,
Berthélemy (specializat în Drept administrativ și viitor decan al Facultăţii de Drept din Paris)
şi Gaston Jèze (reputat profesor de finanţe publice).

Pentru ei, cazul reprezenta o ocazie de a studia un caz concret şi de a trata o chestiune
care se afla chiar în inima constituţionalismului liberal. Memoriul lor, publicat în Revista de
Drept Public, studiază aprofundat și sistematic chestiunea controlului constituţional, în primul
rând din punct de vedere teoretic, apoi în Dreptul comparat, dar și în contextul specific al
Dreptului constituţional român.

Din punct de vedere teoretic, cei doi semnatari apreciază că:

1) Din momentul în care o Constituţie distinge legile ordinare de legile

constituţionale, ea plasează legile constituţionale deasupra legilor ordinare în ierarhia
normelor.
2) Din momentul în care Constituția stabileşte tribunalele independente, ea le
recunoaşte acestora automat puterea şi datoria de a nu aplica legi care ar fi contrare unei
prevederi de natură constituţională.

5
 3) Nu este deloc necesar ca aceasta să menționeze în mod explicit aserțiunile de mai
sus, deoarece este chiar consecinţa logicii juridice. Judecătorul are ca misiune să judece
conflictele de lege. De aceea, atunci când pledantul invocă o lege constituţională contrară
legii ordinare invocată împotriva lui, judecătorul trebuie să facă să prevaleze pe aceea
care se află pe treapta cea mai înaltă în ierarhia normelor.
4) Când două legi ordinare se contrazic, judecătorul o aplică pe cea mai recentă. Nu
este vorba de încălcarea separaţiei puterilor, ci de punerea în practică a acestui principiu.
Judecătorul nu se substituie legislatorului. El nu anulează legea contestată. El aplică
pentru soluţionarea procesului legea care i se impune cu prioritate, adică legea
constituţională.

Specialiștii fac trimitere la recunoașterea argumentelor judecătorului Marshall în

hotărârea Marbury vs. Madison din 1803, când pentru prima dată Curtea Supremă a
intervenit pentru a exercita controlul constituţionalităţii legilor. Berthélemy apreciază că
„Principiul separării puterilor nu semnifică nimic, sau trebuie să deducem din aceasta că
legislativul nu mai are puterea să soluţioneze procesul, că judecătorul nu are puterea să le
modifice” (legile).

În planul Dreptului comparat, Jèze şi Berthélemy recunoşteau, totuşi, că în Franţa un

anumit număr de legi din epoca revoluţionară interziceau judecătorilor să refuze aplicarea
legilor.

Dar în România situaţia era diferită, deoarece asemenea legi nu existau şi, dimpotrivă,
totul lăsa să se creadă că constituantul dorise ca prevederile constituţionale să aibă o
valoare superioară faţă de legile ordinare.

Din alt punct de vedere, pentru a îndepărta orice control de constituţionalitate a legilor,
judecătorii francezi inventaseră, din respect faţă de legislator, teoria legii-ecran.

Dar aşa cum observa, încă din 1901, profesorul Dissescu, în Cursul său de Drept
constituţional român, „Constituţia franceză nu consacra noţiunea de putere judecătorească”.
Or, în România, „Constituţia recunoştea expres independenţa puterii judecătoreşti, dând

6
judecătorului român o autoritate care făcea din acesta nu numai interpretul legilor, dar şi
garantul constituţionalităţii lor”.

Profesorul Dissescu a mers până la a susţine chiar că, „Constituţia română nu numai
că permitea controlul judecătoresc al constituţionalităţii legilor, dar îl impunea implicit,
atunci când consacra la articolul 128 distincţia între puterea legislativă obişnuită şi puterea
constituantă”.

În spijinul acestei teze, el observa, de asemenea că, „Constituţia română, deşi inspirată
din Constituţia belgiană, nu reluase articolul 107 care interzicea imixtiunea judecătorului
în procesul legislativ”.

Şi dacă ne-am întoarce la prima Constituţie adoptată de România, Statutul din mai
1864, promulgat de prinţul Cuza, am putea, de asemenea, să constatăm că ea afirma foarte
clar Principiul supremaţiei constituţionale, referindu-se în special la Declaraţia franceză a
drepturilor omului din 1789 şi încredinţând misiunea de a judeca asupra
constituţionalităţii legilor „unei adunări ponderatoare”, replică a Senatului francez din
cel de-al doilea Imperiu.

În contextul specific al Dreptului constituţional român, în concluziile lor, redactorii

memoriului susţin că în România judecătorii sunt abilitaţi să judece excepţii de
neconstituţionalitate cu ocazia unui proces.

Juriştii români favorabili controlului au completat demonstraţia domnilor Jèze şi

Berthélemy cu argumente care decurg mai direct din dreptul public român. Ei au notat că,
„Constituţia română distingea foarte evident legile constituţionale şi legile ordinare” şi că,
„spre deosebire de legile constituţionale franceze, ea consacra un anumit număr de principii,
cum ar fi inviolabilitatea dreptului de proprietate, principii care ar fi fără valoare dacă
tribunalele româneşti nu ar fi abilitate să impună respectarea lor: exproprierea pentru motiv
de utilitate publică, inalienabilitatea loturilor de pământ distribuite ţăranilor prin legea
agrară din 1864, interzicerea pedepsei cu moartea, percheziţia sau arestarea fără ordin
judecătoresc”.

Observăm că însuși cazul în speţă era, extrem de favorabil recunoaşterii unui control
jurisdicţional al legilor.

7
 Bineînțeles, judecătorul nu trebuia să se substituie legislatorului, dar legislatorul nu
trebuia nici el să se substituie judecătorului.

Or, este exact ceea ce face legislatorul român, prin adoptarea unei legi care judeca o
chestiune deja în curs de examinare în faţa tribunalelor în cauza Tramvaielor din Bucureşti.
Dacă separaţia puterilor nu permite unui judecător să rescrie, în felul său, legea pe care o
interpretează, ea nu este respectată nici de legislator atunci când o procedură judiciară fiind
în curs, el se substituie judecătorului chiar în exerciţiul funcţiei sale, sub pretext că
interpretează o lege deja promulgată.

Cea mai serioasă obiecție a fost extrasă din prevederile art. 108 al Codului Penal
român care împiedica tribunalele să cenzureze opera Parlamentului și stabilea sancțiuni
pentru judecătorii care ar fi refuzat aplicarea unei legi sau care i-ar fi suspendat
executarea.

Un alt text de lege pe marginea căruia juriștii vremii au avut păreri diferite a fost Art.
107 din Constituția Belgiană, din care s-a inspirat Constituția română de la 1866, dar care nu
fusese inclus în corpul constituției, care obliga tribunalele să aplice deciziile și regulamentele
administrative dacă erau conforme cu legea.

Doctrina belgiană a văzut în acest text o interdicție privind controlul de

constituționalitate. Deoarece acest text nu a fost reprodus și în constituția română s-au tras
concluzii constradictorii, cele mai multe fiind în favoarea recunoașterii unui asemenea control.

Profesorul George Alexianu de la Facultatea de drept din Cernăuți, în schimb, a

considerat că „prin aplicarea aceluiași criteriu și pentru situația din Belgia și pentru cea din
România și anume lipsa unei dispoziții exprese care să instituie un control al legilor, concluzia
nu putea fi decât una identică pentru ambele cazuri”.

În februarie 1912, judecând situația în cauză, Tribunalul Ilfov - Secția a 2-a

Comercială, ca răspuns la problemele de drept referitoare la competența sa în ceea ce privește
cercetarea constituționalității unei legi și refuzul de a o aplica și conformitatea legii din 18
decembrie 1918 cu dispozițiile constituționale a hotarât că:

1. „Atribuțiile puterii judecătorești rezultă chiar din principiul acestei puteri, căci rolul
său constituțional constă în aplicarea atât a legilor constituționale, cât și a celor

8
 ordinare, în procesele deduse înaintea sa, ceea ce implică în mod necesar competența
sa în caz de contrarietate între legi, care dintre ele trebuie să fie preferată, așa că nu e
de trebuință de un text formal spre a da în competența sa, ci, din contră, ar trebui un
text formal pentru a ridica această competență.
2. Legile constituționale sunt tot legi și prin urmare aplicația lor la litigiile dintre părți
intră în competența puterii judecătorești, ca și aplicația legilor ordinare. De aici
rezultă că, dacă legea ce se invocă dinaintea tribunalului ar fi în contra dispozițiilor
precise ale constituției, judecătorul trebuie să acorde importanță dispozițiilor
constituționale, care trebuie să se impună prin autoritatea lor, atât legiuitorului, cât
și judecătorului.
3. Pentru a fi o lege într-adevăr interpretativă, trebuie ca ea să rezolve dificultatea de
interpretare, care să aibă un caracter scris și care intervine mai cu seamă în cazuri când
există contrarietate de hotărâre în interpretarea legilor, pentru a pune capăt variațiilor
de jurisprudență. Prin urmare, nu e destul ca o lege să aibă formă interpretativă, ci
trebuie sa fie în realitate interpretativă. Astfel, legea din 1911 referitoare la
Societatea Tramvaielor și aplicată la un contract unic, în privința căruia justiția nu
a rezolvat nicio chestiune de drept și n-a dat loc la o dificultate de interpretare, nu
este o lege interpretativă, mai cu seamă că ea creează dispozițiuni cu totul noi, care
nu intră în cadrul legii interpretative.
4. Prin legea din 18 decembrie 1911, impunându-se acționarilor să accepte alte condiții
decât acelea pe care le-au avut în vedere la scrierea acțiunilor, sub sancțiunea că, în caz
de refuz, dreptul lor de proprietate asupra acțiunilor să fie transformat într-un drept
litigios de daune-interese, asemenea dispozițiuni constituiesc o flagrantă încălcare a
Art.19 din Constituție, care declara sacră și inviolabilă proprietatea de orice natură,
dispunând pe temeiul acestui principiu, că nimeni nu poate fi expropiat decât pentru
cauză de utilitate publică, legalmente constatată și după o prealabilă și dreaptă
despăgubire.”

Împotriva acestei hotărâri, Ministerul de Interne a declarat recurs înaintea Inaltei

Curți de Casație și Justiție, invocând incompetența tribunalelor de a judeca dacă o lege este
sau nu conformă cu prevederile Constituției, fără a discuta problema dacă legea este sau nu
constituțională, căci prin aceasta ar fi recunoscut competența tribunalelor cu privire la
constituționalitatea legilor.

9
 Secția I a Curții, în urma dezbaterilor care au durat trei zile, a respins recursul,
validând astfel hotărârea Tribunalului.

Curtea de Casație a confirmat decizia primei instanțe, hotărând că nu este vorba

de vreun exces de putere în faptul că tribunalul a cercetat conformitatea legii din 18
decembrie 1911 față de prevederile constituționale. În schimb, ar fi existat un exces de
putere în ipoteza unei sesizări din oficiu fără ca să existe un proces pe rolul instanței, deoarece
proclamându-și dreptul de a verifica constituționalitatea unei legi și eventual de a o anula,
puterea judecătorească s-ar fi amestecat vădit în atribuțiile puterii legislative.

Pentru Înalta Curte, de vreme ce Art. 77 din Legea organizării judecătorești obliga
judecătorul sub jurământ să aplice Constituția, dreptul puterii judecătorești de a controla
constituționalitatea legilor subzistă chiar și în lipsa unor dispoziții legale exprese.
Dimpotrivă, asemenea dispoziții ar fi fost necesare pentru a-i lua acest drept.

Referindu-se la motivul de recurs privind aplicabilitatea Art. 108 din Codul penal,
Curtea a ajuns la concluzia că „nu se poate invoca la noi, în soluționarea unei chestiuni de
drept constituțional, dispoziția unei legi ordinare, care nu poate nici modifica, nici
interpreta Constituția”. Ea a precizat de altfel că Art. 108 pedepsește pe magistratul care ar
opri sau suspenda executarea unei legi, iar nu pe acela care în fața unui conflict de legi dă
preferință dispozițiilor și principiilor fundamentale ale Constituției.

În fine, înainte de a se pronunța cu privire la recursul introdus de Ministerul de Interne,

Curtea de Casație, proclamând dreptul judecătorului de a controla constituționalitatea legilor,
precizează că „aprecierea lui asupra acestei probleme este supusă controlului direct și
neîntârziat al Curții de Casație, care prin organizarea sa și prin natura atribuțiilor sale se
poate pronunța în afară de orice influență a luptelor politice, cu toate garanțiile de
independență și imparțialitate.”

Iată, deci, că Înalta Curte română a anticipat și a răspuns în ultimul considerent al

deciziei sale unei probleme care va fi mereu prezentă în evoluția ulterioară a justiției
constituționale și anume politizarea sa.

Sistemul juridic român care dădea judecătorului dreptul ca și astăzi de altfel de a

exprima o opinie separată ne permite să observăm că decizia Curții de Casație nu a fost
pronunțată cu unanimitate de voturi. Pentru judecătorul Manu, din interpretarea Art. 108
din Codul Penal ar fi rezultat concluzia că instanțele judecătorești nu aveau competența de
10
a cenzura legile. El își întemeia concluzia și pe dispozițiile Art. 34 din Constituție care dădea
doar legiuitorului dreptul de a interpreta legile atunci când ele erau incomplete.

De asemenea, în opinia judecătorului Manu legea din 18 decembrie 1911 nu ar fi

fost decât o lege interpretativă care era obligatorie cu efect retroactiv, fără a viola prin
aceasta Art. 19 din Constituție, deoarece proprietatea în litigiu era una mobiliară constituită
fără suport legal.

Se instaura astfel, fără ca prevederile constituționale să îl autorizeze, controlul

judecătoresc al constituționalității legilor pe cale de excepție, (ca și în SUA), represiv și
difuz, ca unul ce putea fi exercitat de către orice instanță judecătorească.

Spre deosebire, însă, de SUA, controlul judecătoresc al constituționalității legilor a fost

consacrat prin Constituția din 29 martie 1923, tot ca un control represiv, pe cale de excepție,
dar ca un control concentrat, nu difuz. Art. 103 alin.1 al Constituției din 1923 prevede : „numai
Curtea de Casație în secțiuni unite are dreptul de judeca neconstituționalitatea legilor și a
declara inaplicabile pe acelea care sunt contrarii constituțiunii. Judecata aupra
neconstituționalității legilor se marginește numai în cazul judecat.”

În concluzie, controlul judecătoresc al constituționalității legilor putea fi exercitat

doar de cel mai înalt organ judecătoresc și nu prin secțiile sale ci în secțiuni unite. Nu
putea fi exercitat pe cale de acțiune, ci numai pe cale de excepție, controlul nu se exercita din
oficiu, din inițiativa Curții de Casație în sectiuni unite, ci numai când este sesizată cu ocazia
unui proces fie după judecarea definitivă a procesului, fie dacă părțile sunt de acord chiar
înainte de judecarea definitivă a procesului, care se suspendă până la pronunțarea Curții de
Casație asupra excepției de neconstituționalitate alternativă prevăzută de art. 29 alin. 4 al legii
Curții de Casație.

Declararea unei legi sau a unei dispoziții dintr-o lege ca neconstituțională nu are
ca efect anularea legii, ci numai înlăturarea ei din rezolvarea procesului în cursul căruia
excepția de ilegalitate a fost invocată, deși în fapt, dată fiind autoritatea deciziilor Curții de
Casație în secțiuni unite, este sigur că legea sau dispoziția de lege declarată neconstituțională
nu va mai fi aplicată.

În literatura de specialitate a României burghezo-moșierești, o asemenea organizare a

controlului constituționalității legilor era considerată ca atingând perfecțiunea. Astfel se scria :
„ așa cum este organizat acest control în fața secțiunilor unite ale Casație el a stârnit
11
admirația străinilor și sistemul legislației noastre este recomandat spre a fi introdus în
legislațiile altor popoare”.

Pentru dovedirea acestei aprecieri se invocă opinia decanului Facultății de drept din
Paris care scria că „să afirmăm, să proclamăm și să răspândim cu toată puterea noastră
această regulă elementară a dreptului public al tuturor țărilor și al nostru îndeosebi,
Tribunalele de orice grad trebuie să asigure exercitarea tuturor legilor, a legilor
constituționale ca și a legilor ordinare. Dacă există o contradicție între un text legislativ și un
text constituțional, acesta din urmă trebuie să prevaleze, pentru că Constituția este legea
legilor. Ne temem să lăsăm unui tribunal de primă instanță sau unui judecător de pace
facultatea de a refuza aplicarea unei legi ce se pretinde a fi neconstituțională? S-o admitem
deci, dacă se vrea, dar cu condiția ca să se precizeze printr-o lege specială că excepția de
neconstituționalitate ridicată în fața oricărei jurisdicții va fi imediat supusă Curții de Casație,
este ceea ce au făcut foarte înțelept romanii”.

Astfel, prin această decizie, România se afirma inovatoare. Ea o lua înaintea Franţei şi
chiar a altor state din Europa, deoarece, la această dată, numai Norvegia şi Grecia urmaseră
exemplul Statelor Unite.

Motivarea hotărârii Curţii relua argumentele dezvoltate de Jèze şi Berthélemy, dar care
erau şi cele exprimate deja de juriştii români favorabili controlului jurisdicţional. Era astfel
demonstrată osmoza intelectuală ce caracteriza, la această dată, legăturile dintre juriştii francezi
şi juriştii români.

3. Ce impact a avut procesul „Societatea de Tramvaie”

pentru doctrina românească?

În ceeace privește doctrina, aceasta s-a pronunțat cu o largă majoritate în favoarea

recunoașterii dreptului puterii judecătorești de a controla constituționalitatea legilor.

Încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea, eminentul profesor de drept public Constantin

C. Dissescu, scria în cursul său că, procedând la un asemenea control, tribunalele nu
încălcau principiul separării puterilor în stat, deoarece ele judecau pe cale specială și

12
anulau legea pe cale generală. Dimpotrivă, „nerecunoscând dreptul tribunalelor de a se
pronunța asupra constituționalității se permite violarea principiului diviziunii puterilor,
căci se lasă în vigoare o lege neconstituțională, confundându-se legislativul cu puterea
constituantă”.

Avocatul S. Rosenthal, care a pledat în proces își punea următoarea întrebare: „Dacă
se încalcă Constituția care ar fi sancțiunea? La ce-ar servi Constituția dacă un legiuitor
ar avea dreptul să o nesocotească, dacă nu ar exista nicio sancțiune pentru a opri pe un
legiuitor rău-inspirat sau care urmărește scopuri nepermise să treacă peste Constituție?
Ce folos că ar exista Constituția dacă nu ar fi nicio deosebire între ea și legile ordinare?”

Constatând că puterea legislativă, ca și celelalte puteri, nu este titularul unui drept

originar, ci a unui drept derivat, concedat de constituantă în numele națiunii, profesorul Paul
Negulescu scria: „Parlamentul, când nu respectă Constituția, când face o lege care o
violează, face o lege ilegală. Prin urmare, Justiția ar fi chemată să proclame această stare
de ilegalitate și în același timp să înlăture actul ilegal, făcând să domnească legalitatea.”

La aproape 20 de ani de la pronunțarea celebrei decizii, George Alexianu care, deși

din punct de vedere strict juridic a criticat decizia din 1912, s-a declarat și el partizan al
controlului de constituționalitate al legilor, deoarece numai pe această cale se poate păstra
armonia și colaborarea dintre puteri fără de care un stat constituțional nu poate exista.

Interpretarea făcută Art. 108 Cod penal în literatura de specialitate franceză și română
îi dădea pe deplin dreptate judecătorului Manu, însă, așa cum constată profesorul Alexianu
„Înalta Curte a sacrificat textul legii pentru a face să triumfe un principiu superior, absolut
necesar în viața constituțională a statului. Dacă atunci necesitatea acestui principiu nu
părea atât de evidentă, azi în fața Parlamentelor de după război, nimeni nu se ma poate
îndoi.”

În ceeace privește jurisprudența, odată ce și-a proclamat dreptul de a cenzura

legislativul, ea nu va înțelege să-l mai cedeze. În decembrie 1912, deja Secția a II-a a Curții
de Apel București, decidea că „chemarea justiției este de a da legii în aplicarea ei un sens
constituțional, ținând seamă de spiritul ei atunci când în mod lămurit se vede că textul legii
merge în contra spiritului ei și contra Constituției”.

13
 Două observații se impun a fi făcute cu privire la consecințele acestei jurisprudențe,
de la începuturile ei în 1912 și până în momentul în care Constituția din 1923 a consacrat
controlul jurisdicțional al legilor:

I. Parlamentul a devenit mult mai prudent în ceea ce privește respectarea

dispozițiilor constituționale, abținându-se să voteze legi precum cea din 1911;
II. Problema de a ști dacă instanțele judecătorești au sau nu dreptul de a se pronunța
cu privire la constituționalitatea legilor nu mai era obiect de discuție, acest fapt
fiind definitiv acceptat.

Anexă

EXTRASE DIN DECIZIA/HOTĂRÂREA JUDECĂTOREASCĂ

ÎN SPEȚA „AFACEREA TRAMVAIELOR”

Deciziunea Curţii de Casaţie Secţia I. No. 261 din 1912. Procesul Ministerului de
Interne şi primăriei Bucureşti cu Societatea de tramvaie Bucureşti

„Considerând că prin motivul de casare, aşa cum s’a propus şi s’a desvoltat oral s’a
deferit în judecată Înaltei Curţi numai cestiunea, dacă tribunalul era competent să verifice
constituţionalitatea legei invocate înaintea sa, iar nu şi aceia, dacă această lege este înadevăr
contrarie Constituţiei;
Considerând că în discuţiune nu este cazul, când tribunalul din oficiu, fără să fie un
proces înaintea sa, şi-ar aroga dreptul să se ocupe de constituţionalitatea unei legi şi ar anula-o
ca contrarie Constituţiei, un asemenea act ar constitui un evident amestec al puterii legiuitoare
şi desigur în acest caz tribunalul ar excede competenţa sa;
Că, cestiunea de rezolvat este numai aceia de a se ştii, dacă cu ocaziunea unui proces,
care se desbate înaintea sa, când una din părţi invoacă o lege ordinară, iar cealaltă o dispoziţie
constituţională contrarie, tribunalul este ori nu competent să judece acest conflict şi să decidă
care din două, Constituţiunea sau legea, trebuie aplicată la rezolvarea litigiului;

14
 Considerând că Constituţiunea noastră nu stabileşte numai precepte vagi de drept
public, care să servească de indicaţii puterei legiuitoare la alcătuirea legilor şi care n’ar
fi susceptibile de nici o aplicaţiune, că ea recunoaşte încă şi anumite drepturi, pe care le
precizează prin dispoziţiuni pozitive; că ea coprinde dispoziţiuni de drept civil şi penal,
cari ar fi putut figura în codicii respectivi, dar care au fost înscrise în Constituţiune ca o
supremă garanţie de stabilitate;
Că astfel sunt dispoziţiunile privitoare la dreptul de proprietate şi expropriere, la
capacitatea de a dobândi imobile rurale, la inalienabilitatea pământurilor foştilor clăcaşi şi ale
locuitorilor, cari cumpără loturi mici, proprietăţi ale Statului, cele relative la modul cum cineva
poate să fie poprit sau arestat, acelea cari nu permit înfiinţarea pedepsei cu moartea ori
confiscarea averilor şi altele;
Considerând că tribunalele pe baza atribuţiunii ce au de a aplica legile la conflictele
dintre părţi, până astăzi în mod constant şi fără discuţiune au ţinut seamă de aceste dispoziţiuni
constituţionale şi prin numeroase deciziuni au interpretat şi au aplicat diferite texte din
Constituţiune, texte care n-ar avea nici o raţiune de a exista, dacă aplicaţiunea lor ar fi oprită
judecătorilor;
Că astfel instanţele judecătoreşti au aplicat art. 7 din Constituţie, care restrânge
capacitatea de a dobândi imobile rurale fără a fi pretins vreodată, că aplicaţiunea acestor
dispoziţiuni constituţionale n’ar intra în competenţa lor;
Că tot aşa, dacă o lege ar declara alienabile pământurile locuitorilor cumpărate în loturi
mici dela Stat, ori dacă ar înfiinţa pedeapsa cu moartea, ori aceia a confiscării bunurilor, fără
îndoială că tribunalele nu vor aplica această lege, ci principiile constituţionale;
Că înadevăr, că aceste principii constituiesc nişte îngrădiri ale drepturilor
cetăţenilor, şi puterea judecătorească, a cărei misiune este tocmai de a apăra aceste
drepturi în contra atingerei şi încălcărilor ce li s’ar aduce, trebuie să le ocrotească,
acordându-le garanţia cea mai mare, care li s’a dat, adică beneficiul principiilor
constituţionale, căci altfel aceste principii ar deveni literă moartă;
Considerând că dacă o lege[,] invocată într’o cauză oarecare, [sic!] este contrară
Constituţiunei, judecătorul în faţa acestui conflict, nu se poate sustrage de la a judeca
procesul;
Că, precum în cazul de contrarietate între două legi ordinare, este în drept şi dator
să le interprete şi să hotărască, care din ele are să fie aplicată, tot aşa este dator să urmeze
şi în cazul, când una din aceste legi este Constituţiunea;
Considerând că în aceste limite nu se poate tăgădui puterei judecătoreşti dreptul
de a verifica constituţionalitatea unei legi;
Că înadevăr, acest drept rezultă mai întâi în mod firesc şi logic din natura şi
atribuţiunile acestei puteri care sunt, precum s’a mai zis, de a aplica legile, prinurmare
şi legea constituţională;
Că nu există nici o dispoziţiune în constituţiune prin care să se ridice acest drept puterei
judecătoreşti; din contră, legea de organizare judecătorească consfinţind acest drept prin art.
77, obligă pe judecător, subt jurământ[,] a observa nu numai legile, dar şi Constituţiunea;
Că, de altfel în statele unde n’au fost motive speciale, ca prin texte exprese să se
interzică puterei judecătoreşti dreptul de a verifica constituţionalitatea legilor, doctrina fără nici
o dificultate îi recunoaşte un asemenea drept;

15
 Că în Belgia, a cărei Constituţiune a servit ca model Constituţiunii noastre, cestiunea
este discutată şi acei cari susţin necompetenţa tribunalelor, se bazează pe un text din acea
Constituţiune şi anume pe art. 107;
Considerând că dispoziţiunea în acest articol n’a fost introdusă în Constituţia noastră şi
prinurmare nu se poate tăgădui puterei judecătoreşti, nici măcar pentru acel argument de text,
dreptul de a aplica pelângă legi şi Constituţiunea;
Considerând dar, că în cazul de contrarietate de care ne ocupăm, judecătorul are dreptul
să verifice constituţionalitatea legii ordinare şi găsind că este contrarie constituţiei să dea
preferinţă dispoziţiilor constituţionale;
Că înadevăr, Constituţiunea, spre deosebire de legile ordinare este permanentă şi nu se
poate revizui decât pe cale excepţională în modul şi cu formele speciale prevăzute într’însa; că
ea fiind temelia edificiului nostru social se impune prin autoritatea sa tuturor, este legea
superioară şi suverană şi deaceia judecătorul este dator să-i dea această preferinţă;
Că, procedând astfel, nu se poate zice că judecătorul iese din competenţa şi sa şi uzurpă
atribuţiunile puterei legiuitoare; el din contră îşi îndeplineşte o obligaţiune strict legală, aceia
de a decide, care lege urmează să fie aplicată în procesul adus în judecata sa, hotărârea o dă
numai pentru acea speţă, ea nu are un caracter absolut şi general şi prinurmare, judecătorul
rămâne în cercul atribuţiunilor ce i s’a fixat de Constituţie.
Considerând că, prin art. 108 din Codul penal nu se poate trage nici un argument serios
în susţinerea motivului de recurs;
Că, înadevăr, mai întâi nu se poate invoca la noi, în soluţiunea unei cestiuni de drept
constituţional, dispoziţiunea unei legi ordinare, care nu poate nici modifica, nici interpreta
Constituţiunea;
Că, pelângă aceasta, art. 118 din Codul penal pedepseşte pe magistratul, care ar opri
sau suspenda executarea unei legi, iar nu pe acela care în faţa unui conflict de legi dă preferinţă
dispoziţiunilor şi principiilor fundamentale ale Constituţiei;
Considerând că, dreptul şi datoria ce rezultă din Constituţiunea noastră pentru judecător
de a face pentru litigiul, care-i este supus, să se respecte principiile constituţionale faţă cu o
lege, care le-ar călca, se justifică pe deplin şi nu poate da loc la nici o temere de abuz din parte-
i, căci pedeoparte, niciun interes nu împinge pe judecător să refuze aplicarea legilor, cari nu
sunt în conflict cu Constituţia, iar, pedealta, aprecierea lui în această privinţă este supusă fără
nicio întârziere prin legea asupra Curţii de Casaţie, controlului direct al acestei Înalte instanţe,
care prin organizarea sa şi prin natura atribuţiilor sale, se poate pronunţa în afară de orice
influienţe a luptelor politice, cu toate garanţiile de independenţă şi imparţialitate;
Considerând că prin încheierea atacată cu recurs, tribunalul făcând întocmai
aplicaţiunea principiilor stabilite mai sus, n’a săvârşit nici un exces de putere şi deaciea motivul
de casare este nefundat;
Pentru acest motive, în numele legei decide:
Respinge ca neîntemeiat recursul făcut de Ministerul de interne în contra jurnalului No.
119 din 2 februarie 1912 pronunţat de Tribunalul Ilfov, Secţia a II-a.”

(ss) G.N. Bagdat; C.R. Manolescu; D. Giuvaru; V. Bossy; V. Râmnicieanu;

Al.D. Dobrinescu; Gr. Ştefănescu; I.N. Stambulesu ; Al. Alesiu

16
 Grefier,
(ss) G.T. Ionescu

Publicată în:
„Curierul Judiciar”, No. 32 din 29 Aprilie 1912, pag. 373-376

Tribunalul,
„Având în vedere că d-nii reprezentanţi ai Ministerului de Interne şi primăria capitalei
au cerut să se amâne judecata procesului intentat de Societatea Comunală a tramvaielor
Bucureşti, până când Primăria Capitalei va convoca pe acţionarii societăţii, conform legei din
18 Decembrie 1911, spre a se pronunţa, dacă acceptă sau nu statutele alăturate la această lege,
căci în caz de acceptare, societatea va continua conform acestor statute, iar, în caz contrar,
comuna Bucureşti este autorizată să proceadă la constituirea unei noui societăţi, rămânând ca
actualii acţionari să se adreseze justiţiei, cerând daune-interese conform art. 6 din lege; sau să
primească răscumpărarea acţiunilor dela primărie pe valoarea nominală şi cu un procent de 6
la sută, potrivit art. 5 din aceiaşi lege;
Având în vedere că în sprijinul acestei cereri de amânare se invoacă, că societatea
actuală nu mai poate avea fiinţă, conform dispoziţiunilor legii din 18 Decembrie 1911, decât
dacă acţionarii ar accepta nouile statute, căci în caz contrar, Primăria va înfiinţa o nouă
societate, care să ia locul în justiţie, celei actuale, astfel că în intervalul de incertitudine, care
va urma până la terminarea acestor lucrări este trebuinţă, ca procesul să fie amânat;
Având în vedere că d-nii reprezentanţi ai societăţii de tramvaie se opun la această cerere
de amânare, susţinând că legea dela 18 Decembrie 1911 este contrară Constituţiei şi prinurmare
nu se poate aplica, pentrucă legiuitorul a violat principiul separaţiunii puterilor în Stat,
recunoscute de art. 14, 31 şi 36 din Constituţie, rezolvând chestiunile litigioase ce erau pendinte
de acest proces înaintea tribunalului, precum şi art. 19 din Constituţie, căci, prin această lege
societatea comunală se expropriază de patrimoniul ei şi acţionarii de proprietatea acţiunilor lor,
în afară de excepţiunile limitative determinate de art. 19 din Constituţie;
Având în vedere că la opunerile propuse în numele societăţii, reprezentanţii
ministerului şi ai primăriei au răspuns, că tribunalul nu are competenţa să judece, dacă o lege
este sau nu conformă cu Constituţia, căci procedând astfel ar uzurpa drepturile puterei
legiuitoare, care singură este suverană să aprecieze, dacă legea ce face este conformă
Constituţiei. Că, în tot cazul, chiar dacă tribunalul ar crede, că are în căderea sa să judece, dacă
o lege este constituţională, el nu ar putea refuza aplicarea unei legi decât, dacă ea ar fi contrarie
unui text precis din Constituţie, iar nu şi când s’ar părea că violează un principiu vag şi incert,
pe care numai legiuitorul îl poate aplica prin legile ordinare, pe cari justiţia este datoare să le
execute. Că legea din 18 Decembrie 1911 este o lege interpretativă a legei din 14 Aprilie 1909
şi, după principiile generale, ea are efect retroactiv, iar prin această lege interpretativă nu se
poate zice, că se atinge principiul separaţiunii, acest principiu fiind vag şi nedeterminat, nici
principiul inviolabilităţii proprietăţii, căci legiuitorul nu pronunţă exproprierea, ci modifică
numai statutele societăţii, cari se consideră că aşa au trebuit să fie dela înfiinţarea ei;

17
 Considerând că astfel fiind, tribunalul, pentru a rezolva această cerere de amânare,
trebuie să se pronunţe asupra următoarelor chestiuni: dacă tribunalul are dreptul să judece
constituţionalitatea unei legi şi să refuze aplicarea ei în caz, când ar găsi că este
inconstituţională şi, în caz afirmativ, dacă legea din 18 Decembrie 1911, pentru funcţionarea
societăţii de tramvaie din Bucureşti, este contrarie dispoziţiunilor constituţionale;
Că, fiecare putere este datoare să se mărginească în cercul competenţei sale şi în acelaşi
timp să-şi menţină atribuţiunile sale;
Considerând că puterea legiuitoare are în atribuţiunile sale de a confecţiona legile, iar
puterea judecătorească de a le aplica la diferite litigii deduse de părţi înaintea sa (art. 14 şi 26
din Constituţie); că puterea legiuitoare se compune din Adunările constituante pentru confec-
ţionarea şi modificarea Constituţiei şi din Adunările legiuitoare comune, cari confecţionează
legile ordinare;
Considerând că şi legile constituţionale sunt tot legi şi prinurmare aplicaţia lor la litigiile
între părţi intră în competenţa puterii judecătoreşti, ca şi aplicaţiunea legilor ordinare;
Că, de aici rezultă, că dacă legea ce se invoacă înaintea tribunalului ar fi în contra
dispoziţiunilor precise ale Constituţiei, judecătorul trebuie să acorde precădere dispoziţiunilo0r
constituţionale, cari trebuie să se impună prin autoritatea lor, atât legiuitorului cât şi
judecătorului;
Considerând că aceste atribuţiuni ale puterei judecătoreşti rezultă din principiul chiar
al acestei puteri, căci rolul său constituţional consistă în a aplica legile atât constituţionale cât
şi ordinare în procesele deduse înaintea sa, ceiace, implică în mod necesar competenţa în caz
de contrarietate între legi de a decide, care din ele trebuie să fie preferată, aşa că nu este de
trebuinţă de un text formal spre a se da în competenţa tribunalului judecata constituţionalităţii
legilor în procesele de competenţa sa, ci, din contră, ar trebui un text formal ca să-i ridice
această competenţă;
Considerând că este inadmisibil a se deduce din dispoziţiunile art. 108 din codul penal
incompetenţa puterii judecătoreşti de a aplica Constituţia şi prinurmare de a judeca
constituţionalitatea legilor; căci acest text pedepseşte pe judecătorii, cari s’ar fi amestecat în
drepturile puterii legiuitoare, iar nu pe acela, care având să se pronunţe între aplicarea unei
dispoziţiuni constituţionale şi a unei legi ordinare, cari se contrazic, dă preferinţă, conform
principiilor fundamentale, dispoziţiunilor constituţionale în contra legii ordinare;
Considerând că din contră, prin art. 77 din legea organizării judecătoreşti se prevede,
că judecătorul înainte de a intra în funcţiune, trebuie să jure că va observa Constituţia şi legile
ţării, ceia ce denotă până la evidenţă, că legiuitorul ordinar făcând aplicaţiunea principiilor
constituţionale relative la separaţiunea puterilor şi la atribuţiunile lor respective, a recunoscut
în mod formal puterei judecătoreşti plenitudinea atribuţiunilor de a aplica atât Constituţia cât
şi legile şi, în consecinţă de a decide în caz de contrarietate între ele;
Considerând că, fiind stabilită competenţa tribunalului de a se pronunţa asupra
chestiunii de inconstituţionalitatea legei din 18 Decembrie 1911, rămâne de judecat chestiunea,
dacă prin această lege s’a violat vre-o dispoziţie constituţională;
Considerând că în procesul de faţă Societatea comunală de tramvaie a chemat în
judecată Ministerul de Interne pentru a fi condamnat să înceteze împiedicarea lucrărilor
societăţei pe stradele Capitalei şi să plătească daune interese pentru prejudiciile cauzate; că
după concluziunile puse în numele societăţii, Ministerul de Interne a răspuns, invocând
nulitatea societăţii pe motivele:

18
 1. Că constituirea ei nu a fost făcută cu îndeplinirea formalităţilor prevăzute de codul
de comerţ;
2. Că statutele societăţii făcute de Primărie cu aprobarea Consiliului de Miniştri ar
conţine dispoziţiuni contrare legii din 14 Aprilie 1909, prin care a fost autorizată constituirea
societăţii;
3. Că aprobarea dată de Consiliul de Miniştri la 23 Mai 1909, a fost anulată prin jurnalul
Consiliului de Miniştri, ceiace ar atrage nulitatea societăţii;
Considerând că înainte de a se termina desbaterile asupra acestei chestiuni, a intervenit
legea din 18 Decembrie 1911 care prin art. 1 decide, că societatea va putea funcţiona numai în
virtutea statutelor alăturate, care fac parte integrantă cu legea din 14 aprilie 1909 şi cari
înlocuiesc statutele anulate prin jurnalul Consiliului de Miniştri No. 105 din 1911, iar prin art.
2 se decide convocarea unei adunări a acţionarilor, pentruca adunarea generală să declare, dacă
acceptă sau nu statutele; iar în caz de neacceptare a statutelor, art. 4 şi următorii autoriză
constituirea de către Primărie a unei alte societăţi, rămânând acţionarilor actuali acţiunea în
justiţie pentru daune-interese sau dreptul de a lua dela Primărie valoarea nominală a acţiunilor
cu procente de 6 la sută pe an, dacă Primăria va voi să le răscumpere;
Tot prin această lege (art. 2) se prevede că formalităţile ce trebuiau îndeplinite pentru
constituirea societăţii până la promulgarea legii din 18 Decembrie 1911, erau formalităţi de
drept comun, deşi pentru viitor legea prescrie, că simpla acceptare de către acţionari a statutelor
ţine loc de act constitutiv şi de formalităţi de drept comun;
Considerând că atât legea din 14 Aprilie 1909 cât şi aceia din 18 Decembrie 1911 nu
sunt legi cu aplicaţie generală, ci se raportă numai la contractul de societate pentru tramvaele
din Bucureşti, asupra cărui contract s’a pus de Ministerul de Interne în judecata acestui tribunal,
motivele de nulitate prevăzute mai sus, şi mai înainte ca justiţia să-şi pronunţe hotărârea sa,
legiuitorul prin legea din 18 Decembrie 1911, a statuat asupra mijloacelor de apărare propuse
de Ministerul de Interne, admiţându-le în totul, căci decide: 1. că subt imperiul legii din 14
Aprilie 1909, societatea trebuia să îndeplinească formalităţile de drept comun pentru
constituirea ei; 2) că statutele au fost în mod eficace anulate de către Consiliul de Miniştri; şi
3. consideră societatea ca fără fiinţă, căci deşi în unele texte menţionează de societate, însă
dispune de avutul ei şi recunoaşte dreptul de a se adresa justiţiei pentru daune-interese;
Considerând că astfel fiind, legiuitorul s’a substituit misiunii tribunalului, rezolvând el
însuşi propunerile făcute de Minister în apărarea sa;
Considerând că legiuitorul prin această uzurpare a atribuţiunilor tribunalului a
violat dispoziţiunile art. 30 din Constituţie – după care puterea judecătorească se exercită
de Curţi şi tribunale – şi art. 14 din Constituţie, după care nimeni nu poate fi sustras, în
contra voinţei sale, dela judecătorii ce-i dă legea;
Considerând că se obiectează de către Minister şi Primărie, că legea din 18 Decembrie
1911 este o lege interpretativă şi că legiuitorul are, după art. 34 din Constituţie, dreptul să
interpreteze legea cu dreptul de autoritate şi că legile interpretative fac corp cu legea pe care o
interpretează; că este prin natura lucrurilor o lege cu efect retroactiv şi în consecinţă, ea trebuie
să fie aplicată de tribunal;
Considerând că pentru a fi o lege înadevăr interpretativă, trebuie ca ea să rezolve
dificultăţi de interpretare, cari să aibă un caracter serios; că asemenea legi intervin mai
cu seamă în cazuri, când există contrarietăţi de hotărâri în interpretarea legilor, pentru
a pune capăt variaţiunii de jurisprudenţă; că, prinurmare, nu este destul ca o lege să aibă
forma de interpretativă, ca să fie în realitate şi interpretativă;

19
 Considerând că, în speţă, fiind o lege aplicată la un contract unic, în privinţa
căruia nu a fost până acum rezolvată de justiţie nicio chestiune juridică, nu se poate zice.
Că s’au ivit dificultăţi dificultăţi de interpretare, cari să fi pus în poziţiune pe legiuitor a
clarifica senzul legii; că singura nedumerire a unui litigant asupra înţelesului legii nu se
poate susţine, că ar necesita o interpretare legislativă; că chiar din dispoziţiunile legii din
18 Decembrie 1911 se vede clar, că ea a creat dispoziţiuni nouă şi cu totul neasemănătoare
cu dispoziţiunile legii din 14 aprilie 1909;
Astfel: a) după legea veche, statutele societăţii au fost votate de consiliul comunal şi
aprobate de Consiliul de Miniştri, pe când legea nouă impune alte statute cu multe dispoziţiuni
nouă, votate odată cu legea de Corpurile legiuitoare; b) legea cea nouă dispune, că pentru
societatea constituită după legea din 14 Aprilie 1909 ar fi trebuit îndeplinite formalităţile de
drept comun, pe când tot legea cea nouă recunoaşte, că pentru reconstituirea societăţei pe baza
noilor statute nu este trebuinţă de nicio formalitate, ci este suficientă adesiunea acţionarilor la
statute; c) în fine, toate dispoziţiunile din art. 3 şi următorii din noua lege, prin care se
desfiinţează dreptul de proprietate mobiliară a acţionarilor şi se anihilează actuala societate,
sunt dispoziţiuni cu totul nouă, cari nu pot intra în cadrul unei legi interpretative;
Considerând că, astfel fiind, legea din 18 Decembrie 1911 nu este în realitate
interpretativă;
Considerând că, în numele societăţei s’a invocat inconstituţionalitatea acestei legi şi pe
motiv, că ea violează dreptul de proprietate al societăţii şi al acţionarilor, garantat de art. 19 din
Constituţie;
Considerând că, societatea comunală de tramvaie, constituită în baza legei din 14 aprilie
1909, are în patrimoniul său dreptul de a construi şi exploata tramvaiele din Bucureşti, capitalul
său, diferitele materiale, etc.; că acţionarii sunt proprietarii acţiunilor lor, au dreptul să participe
la administraţia societăţei, conform statutelor, ca: la beneficii, etc.;
Considerând că prin noua lege, acţionarilor li se impune să accepte alte condiţii decât
acelea, pe cari le-au avut în vedere la subscripţia acţiunilor, subt sancţiunea că în caz de refuz,
dreptul lor de proprietari ai acţiunilor să fie transformat într’un drept litigios de daune-interese;
Considerând că aceste dispoziţiuni alcătuiesc o flagrantă violare a art. 19 din
Constituţie, care declară proprietatea de orice natură, sacră şi inviolabilă şi ca aplicaţie
a acestui principiu, dispune, că nimeni nu poate fi expropriat decât pentru cauză de
utilitate publică legalmente constatată şi după o dreaptă şi prealabilă despăgubire, – iar
prin cauză de utilitate publică urmează a se înţelege numai comunicaţia şi salubritatea
publică, precum şi lucrările de apărare ale ţărei;
Considerând că faţă de aceste dispoziţiuni aşa de precise, prin cari legiuitorul
garantează respectul proprietăţei, legiuitorul ordinar nu poate să impună societarilor
acceptarea unor condiţiuni, pe care ei nu le-au avut în vedere la facerea contractului, sub
sancţiunea transformărei şi diminuărei drepturilor lor;
Considerând că de asemenea nu poate să se dispună de patrimoniul societăţei şi
de proprietatea acţionarilor;
Considerând că legiuitorul prin legea din 18 Decembrie 1911, a dispus
exproprierea condiţională a societăţei de patrimoniul ei şi a acţionarilor de proprietatea
acţiunilor lor, în afară de cazurile în care legea permite exproprierea şi fără o justă şi
prealabilă indemnitate;
Considerând că obiecţiunea făcută de minister şi de primărie, că proprietatea nu este
un drept absolut, căci după art. 480 din codul civil, proprietarul îşi exercită drepturile în

20
limitele determinate de lege, aşa că prin legea din 18 Decembrie 1911, legiuitorul a putut
modifica drepturile societăţei şi ale acţionarilor, nu este întemeiată, căci legea poate să
modifice regimul general al proprietăţei, respectându-se proprietatea, pe când în speţă
legea atinge până a o desfiinţa proprietatea individuală a unei societăţi şi a acţionarilor
acestei societăţi, ceia ce este o adevărată expropriere pe care Constituţia o opreşte;
Considerând că, din toate acestea rezultă, că dispoziţiile legii din 1911 sunt contrarii
principiilor şi textelor formale din Constituţie şi că, prinurmare tribunalul trebuie să înlăture
aplicaţiunea acestei legi; că astfel fiind, cererea de amânare este nejustificată;
Pentru aceste motive, redactate de dl. N. Algiu, tribunalul în majoritate respinge
incidentul ridicat de domnii reprezentanţi ai ministerului de interne şi primăriei comunei
Bucureşti, întemeiat pe dispoziţiile legii din 18 Decembrie 1911, dispune ca procesul să fie
cercetat în continuare pentru un termen, care se va fixa la stăruinţa părţilor.

(ss.) N. Algiu; C.C. Bosie.

Osebită părere

Având în vedere cererea Ministerului de Interne şi a Primăriei Capitalei, ca procesul să

fie suspendat până se vor îndeplini dispoziţiunile legei dela 18 Decembrie 1911, relative la
constituirea societăţei tramvaielor comunale;
Având în vedere că societatea reclamantă se opune acestei cereri, susţinând că legea
din 11 Decembrie 1911 trebuie înlăturată, ca fiind contrarie unor principii din Constituţiune;
Având în vedere că Ministerul replică, că nu are cădere, după sistemul legilor noastre,
a declara o lege neconstituţională, ci este obligat să o aplice ori cum ar fie ea;
Considerând că în diferite State constituţionale legislaţiunea, doctrina şi jurisprudenţa,
[sic!] au luat în această privinţă două direcţiuni opuse:
Că, în Statele-Unite ale Americii, unde nu există nici un text de lege, care să impună
sau să prohibe o anume soluţiune a acestei chestiuni, tribunalele şi-au arogat de mult dreptul
de a nu aplica o lege neconstituţională, fără a întâmpina vreo dezaprobare;
Că principala cauză, care a necesitat stabilirea unei asemenea jurisprudenţe este faptul,
că fiecare din cele patruzeci şi opt State confederate îşi au puterea legislativă proprie şi că s’a
simţit necesitatea unei puteri, care să impună o concordanţă între aceste legislaţiuni atât de
diverse şi Constituţiunea federală, căreia toată Uniunea îi datoreşte supunere;
Că, din contră Statele europene au prin tradiţie o mai mare temere de o prea întinsă
putere a judecătorilor, cari, în Franţa în deosebi până la marea Revoluţiune făcuseră încercări
îndrăsneţe, de a ţine piept puterei executive;
Că, de altă parte, statele lumei vechi sunt mai centralizate şi au în afară de Elveţia un
singur parlament, pentru care cenzura minorităţei parlamentare, a opiniunei publice şi a
celorlalte puteri publice, par a constitui un control suficient şi o garanţie îndestulătoare, că
principiile constituţionale nu vor suferi o atingere din partea lui;
Având în vedere că aceste puncte de vedere, care domină în doctrină, îşi găsesc în unele
din legislaţiunile europene interpretarea lor;
Că, în Franţa, legea din 15 August 1790, titlul III art. 11 şi 12, reprodusă în
Constituţiunea din 3 Septembrie 1791, titlul III, capitolul V, art. 3, texte cari nu au fost
abrogate, precum şi în art. 127 din codul penal cu adaosul unei sancţiuni penale, declară

21
culpabili de „forfaiture” pe judecătorii, cari se amestecă în exerciţiul puterii legislative sau
suspendă executarea legilor;
Că, în Belgia, art. 107 din Constituţia prescrie tribunalelor, de a nu se aplica
regulamentele contrarii legilor, text din care doctrina şi jurisprudenţa trag concluzia, că legile
nu pot, conform sistemului belgian, să fie discutate de tribunale în ceia ce priveşte
constituţionalitatea lor (Errera, Traité de droit public belge, 1909, pag. 258 şi 259);
Că art. 113 din Constituţia Elveţiană din 1874, după interpretarea ce i se dă, acordă
tribunalului federal numai dreptul de a verifica constituţionalitatea legilor cantonale, nu însă a
legilor federale, dispoziţiune în care găsim o combinaţiune a sistemului american, justificat
prin neactivitatea unei supravegheri a parlamentelor celor 22 cantoane, cu modul european de
a privi separaţiunea puterilor, când este vorba de parlamentul federal;
Că, este adevărat că, unii autori reclamă dincoace de ocean o sancţiune mai energică
contra încălcărilor posibile din partea puterei legiuitoare a pactului fundamental şi o văd în
puterea dată tribunalelor de a nu aplica asemenea legi;
Că însă, asemenea revendicări, abstracţiune făcând de criticile puternice ce li se pot
face din punctul de vedere al separaţiunei puterilor, nu au, în ţările unde legiuitorul a prohibit
o asemenea intervenţiune, decât o valoare doctrinală, fără posibilitatea unei aplicaţiuni practice;
Considerând că în România, deşi nu avem luxul textelor de lege ce există în această
privinţă în Franţa, totuşi avem un articol formal, care nu este decât traducerea art. 127 din codul
penal francez şi care este prin sine însuşi un text prohibitiv categoric;
Că, în’adevăr art. 108 din codul nostru penal glăsuieşte astfel: „Se vor pedepsi cu
degradaţiune civică:
1. Judecătorii, procurorii şi substituţii lor, ofiţeri de poliţie, cari se vor fi amestecat în
exerciţiul drepturilor puterei legiuitoare sau prin regulamente, cari cuprind dispoziţiunile
legiuitoare, sau poprind sau suspendând executarea uneia sau mai multor legi, sau deliberând
asupra punctului de a se ştii[sic!], dacă legile trebuie a fi publicate sau executate”;
Că, faţă de un asemenea text de lege, orice controverse trebuie să cadă şi legile trebuie
respectate de tribunale, fără ca acestea să le poată declara contrare Constituţiunei;
Considerând că dacă legea opreşte pe judecător de a declara o lege neconstituţională şi
de a delibera asupra punctului de a se ştii[sic!], dacă ea trebuieşte executată, nimic [419]nu-l
împiedică de a constata, că o lege nu conţine nimic contrar Constituţiunei;
Având în vedere că legea din 18 Decembrie 1911, ar conţine după susţinerea
reclamanţilor, două violări de Constituţiune şi anume:
1. Tranşează un drept litigios dedus judecăţii tribunalului şi violează astfel art. 14 din
Constituţie,care stabileşte, că nimeni nu poate fi sustras în contra voinţei sale dela judecătorii
ce îi dă legea;
2. Atacă dreptul de proprietate garantat de art. 19 din Constituţie, prin faptul că impune
acţionarilor, ca condiţiune a conservării drepturilor lor, recunoaşterea nouilor statute
încorporate de lege;
Având în vedere, în ceia ce priveşte primul punct, că art. 34 din Constituţie acordă
puterei legiuitoare dreptul de face interpretaţia legilor cu drept de autoritate;
Considerând că atunci, când legea conţine unele dispoziţiuni, care dau unei chestiuni
numai un început de soluţiune; când spre a da o soluţiune completă, judecătorul chemat a aplica
legea este silit a găsi el însuşi formula, care completează formula după intenţiunea prezumată
a legiuitorului, formulă care însă întârzie din cauza mersului încet al aparatului judecătoresc,
şi care poate varia dela un tribunal la altul şi dela o instanţă la alta; când din această cauză se

22
naşte pentru acei cari sunt guvernaţi de o asemenea lege o stare de nesiguranţă păgubitoare –
atunci legiuitorul este dator de a-şi repara greşala, dând legei o interpretare legală, care să dea
o soluţie uniformă şi sigură pentru trecut şi viitor punctului rămas nelămurit în legea primitivă;
Că nu este nicio distincţiune de făcut în această privinţă între cazul în care sânt[sic!]
procese pendinte asupra acestui punct sau nu; că din contră cu cât sânt[!] procese mai multe
pendinte, cu atât indicaţiunea unei interpretări în sensul art. 34 din Constituţie este mai necesară
şi legiuitorul dând-o cu un moment mai curând, face operă utilă, care nu poate jicni pe nimeni;
că în toate timpurile legiuitorul a recunoscut utilitatea unor astfel de interpretări, poate nu însă
într’o măsură destul de largă, la noi, unde legile sunt de multe ori lucrate în mod superficial şi
incomplet; că de pildă legea de împroprietărire din 1864 neprecisă în terminologia unora din
dispoziţiunile ei cele mai frecvent aplicate au fost [sic!] lămurite prin legi interpretative
importante, care loveau în drepturi câştigate şi tranşau procese pendinte; aşa şi ultima lege a
lui T. Stelian, relativă la drepturile femeilor de a dobândi pământ rural, fiind cu totul recentă;
Având în vedere că în speţă legiuitorul din 1911 s’a găsit isbit de faptul, că administraţia
comunală a Capitalei şi Ministerul de Interne se găseau angajate în două procese, în cari era în
discuţie regulata constituire şi legalitate a statutelor Societăţei comunale de tramvaie, în care
comuna era cointeresată;
Că, de altă parte, se susţinea că statutele calcă legea constitutivă, întrucât aceasta, deşi
stabileşte în art. 5 beneficiile respective ale comunei şi acţionarilor, totuşi omite a fixa lămurit
aportul respectiv al fiecărui cointeresat, iar aportul Comunei, astfel cum este fixat de statute,
întrece cu mult acel pe care legea l’a putut socoti ca suficient remunerat prin cotele de beneficii
fixate de art. 5;
Că astfel cele două principale puncte litigioase din procesele angajate isvorau din faptul,
că legea nu fixa în mod enumerativ chiar condiţiunile de existenţă şi aporturile sociale ale
societăţei;
Că lacunele atât de importante, nu au putut fi decât involuntare din partea legiuitorului
din 1909, şi că a le umple nu însemnează decât a completa gândul lui;
Că ne aflăm dar în mod neîndoios, cel puţin în ceiace priveşte punctele deduse judecăţii,
între părţile litigante, în faţa unei legi interpretative care, conform principiului care guvernează
asemenea legi devin obligatorii cu efect restrictiv[?], fără a viola art. 14 din Constituţie;
Că faţă de faptul că erau două procese pendinte, în cari erau în joc interesele a două
administraţiuni importante şi cari puteau determina prin două soluţiuni contradictorii, o lege
interpretativă avea o utilitate, ce nu se putea contesta;
Că, de altminteri art. 14 din Constituţie are cu totul alt sens, decât cel ce i-l atribuie
reclamanţii şi anume de a nu permite, ca jurisdicţiunea competentă a judeca o afacere să
fie desesizată în mod arbitrar în favoarea unei alte jurisdicţiuni, care să tranşeze litigiul
cu privire la persoanele litigante şi la speţa dedusă judecăţei, fără ca prin aceste să se ia
dreptul puterei legiuitoare de a tranşa un litigiu pe cale de dispoziţiune generală;
Având în vedere că se mai susţine, că legea violează dreptul de proprietate;
Considerând că dacă recunoaştem legiuitorului dreptul de a interpreta o lege acolo, unde
ea nu dă o soluţiune completă şi în speţă dreptul de a conchide, că constituirea societăţei de
tramvaie este neconformă cu legea, deducţia logică este că trebuie să-i recunoaştem şi dreptul
de a considera acţiunile acelei societăţi, ca o proprietate mobiliară nelegal constituită, care nu
dă celor ce au cumpărat-o de bună credinţă, decât dreptul de a primi contravaloarea ei în bani,
în caz, când nu s’ar supune condiţiunilor legei respective;

23
 Că, deci măsurile edictate de legea din 1911 relative la drepturile acţionarilor, nu pot fi
considerate ca o atingere a unui drept de proprietate legal constituit, şi deci, nici din acest punct
de vedere nu se calcă nici o dispoziţiune din Constituţie;
Având în vedere dar, că pe de o parte tribunalele nu pot refuza aplicarea unei legi regulat
votate şi promulgate, pe de altă parte, că legea din 18 Decembrie 1911, nu este
neconstituţională;
Că această lege subordonă existenţa societăţei, şi dreptul ei de a sta în instanţă unor
condiţiuni, cari nu sunt încă îndeplinite;
Pentru aceste motive sunt de părere a se admite incidentul ridicat de d-nii reprezentanţi
ai Ministerului de Interne şi primăria Comunei Bucureşti, etc.,

Judecător, (ss.) I.G. Manu

Publicată în:
„Curierul Judiciar”, No. 13 din 16 februarie 1912, pag. 152-156

1. Peneș, Nicolae, 2014 „Alexandru Marghiloman: lordul valah”, pag. 245, O

bătălie pierdută – Afacerea tramvaielor. Iași, Ed. Tipo Moldova.
2. Legal Adviser, „Afacerea tramvaielor”, link accesibil
http://www.legaladviser.ro/article/6622/Afacerea-tramvaielor,
3. Criste, Mircea, „Începuturile controlului de constituționalitate în România.
Procesul societății tramvaielor”, link accesibil
http://revcurentjur.ro/arhiva/attachments_200434/recjurid043_42F.pdf
4. http://abcjuridic.ro/aspecte-teoretice-privind-importanta-controlului-de-
constitutionalitate/
5. http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Petre_P._Carp
6. https://adevarul.ro/locale/targu-jiu/afacerea-tramvaielor-tunul--dus-demisia-
unuia-cele-mai-competente-guverne-istoria-romaniei-
1_572b125b5ab6550cb89710cc/index.html
7. https://xdocs.ro/doc/afacerea-tramvaielor-din-bucureti-6nw50grzedn1

24