BUGETE PUBLICE

(Țări aparținând UE)

1
 1. FRANŢA1

1.1.Sistemul administraţiei publice locale

Franţa are numeroase colectivităţi locale situate la diferite nivele administrative.
Între ele există, chiar la acelaşi nivel administrativ, mari diferenţe din punct de vedere al
mărimii, al valorii patrimoniului etc.
Organizarea colectivităţii teritoriale în Franţa este realizată pe trei nivele: comuna,
departamentul şi regiunea.
Plecând de la premisa că o viaţă locală intesă constituie forţa popoarelor libere,
Franţa a acordat o însemnătate sporită, descentralizării administrative.
La începutul deceniului IX al acestui secol colectivităţile teritoriale franceze
cuprindeau2:
36.757 comune
100 departamente
26 regiuni
2 colectivităţi teritoriale cu statut particular
4 teritorii de peste mări
Comuna: în mod tradiţional, comuna are în sarcină anumite servicii: de poliţie
administrativă, securitate publică, salubritate publică, sistematizarea urbană, iluminat
public, colectare gunoi menajer, cimitire şi pompe funebre.
În domeniul educaţiei, comuna crează şi stabileşte înfiinţarea claselor elementare şi
de grădiniţă, ea finanţează, construieşte şi întreţine şcolili primare şi pre – elementare.
De asemenea comuna participă la cheltuielile de ajutor social obligatoriu ale
departamentului şi organizează centrele comunale de acţiune socială.

7
Vezi şi Jean- François COPE, François WERNWR – FINANCES LOCALES, Ed. ECONOMICĂ, Paris, 1993.
2
P. Bodineanu, M. Verpeaux – Histoire de la Decentralisation, Paris, 1990

2
 Comuna poate conduce activităţi culturale (muzee, biblioteci,şcoli de muzică şi
conservatoare municipale, arhive, protecţia patrimoniului).
Departamentul: este colectivitatea intermediară între cele trei nivele ale
colectivităţii locale.
Prin Legea din 2 martie 1982 departamentul este”eliberat” de controlul reprezentării
Statului, prin transferul puterii executive preşedintelui consiliului general.
Departamentul asigură gestiunea directă a unui anumit număr de servicii, cum ar fi:
- serviciul de întreţinere a reţelei de drumuri;
- servicii sanitare şi sociale;
- în domeniul învăţământului public, departamentul are responsabilitatea
gimnaziilor;
- legea orientării transporturilor interne conferă departamenturilor un rol central în
domeniul coordonării (pe plan departamental) şi organizării transporturilor şcolare
şi serviciilor regulate de transporturi rutiere şi de călători;
- departamentul a păstrat sau a dobândit gestiunea anumitor servicii publice: arhive,
muzee departamentale, biblioteci centrale de împrumut, pompieri etc.
Regiunea. În anul 1972 au fost create 21 regiuni metropolitane, la care sau adăugat
regiunea Corsica şi regiunile situate peste mări.
Legea de descentralizare din 1982 a dat regiunii statutul de colectivitate locală
teritorială şi a transferat puterea executivă preşedintelui consiliului regional. În anul 1986
consilierii regionali au fost aleşi pentru prima oară prin vot direct. Ultima născută dintre
colectivităţile teritoriale, regiunea este cea ale cărei competenţe sunt cele mai specializate.
- În domeniul învăţământului regiunea gestionează liceele.
Ea are responsabilitatea clădirilor şi investiţiilor;
-în domeniul formării profesionale, ea are o competenţă generală de
drept comun: programarea de comun acord cu statul şi gestionarea unui fond regional al
formării profesionale.
În sfârşit, regiunile joacă un rol important în domeniul planificării,

3
prealabilă intervenţiei lor. Ele participă la elaborarea Planului naţional, realizează un Plan
regional în care sunt definite acţiunile pe care regiunea se angajează să le susţină. Punerea
în aplicare a acestui plan se poate face pe calea unor contracte încheiate cu statul sau cu
alte colectivităţi.
Această atribuţie este completată de un ansamblu de competenţe
specializate în domeniul locuinţelor, formării, transporturilor etc.

1.2 Veniturile colectivităţilor locale

1.2.1 Impozitele directe
Multă vreme veniturile colectivităţilor locale din Franţa au avut la bază impozitele
directe, legile de descentralizare din 1982-1983 aducând o diversificare relativă a acestora.
Patru impozite principale constituie esenţialul resurselor fiscale directe ale
colectivităţilor locale:
a) Taxa financiară a proprietăţilor neconstruite. Acest venit local vizează toate
proprietăţile situate în Franţa. Cu toate acestea există o serie de scutiri (ex. proprietăţile
publice).
Taxa financiară pe proprietatea neconstruită este întemeiată pe valoarea locativă
cadastrală a parcelei, adică pe preţul de locaţie teoretică a acesteia. Acest preţ este
determinat în mai multe feluri în funcţie de terenurile luate în consideraţie: după preţul
stabilit de către contractele de închiriere din comunele vecine, evaluare directă prin
serviciul de impozite etc.
b) Taxa funciară pe proprietăţile construite. Se aplică tuturor proprietăţilor funciare
construite în Franţa. Ca şi în cazul taxei funciare pe proprietăţile neconstruite sunt
reglementate o serie de scutiri, cu titlu permanent (proprietăţi publice, clădiri rurale...) sau
cu titlu temporar (aşezăminte sociale).
Taxa funciară pe proprietatea construită este întemeiată pe valoarea locativă
cadastrală a construcţiei.
c) Taxa de locuinţă. Vizează toate spaţiile de locuit. Spaţiile exonerate sunt limitate
(spaţii profesionale, birouri ale funcţionarilor).

4
 Taxa de locuinţă, ca şi taxele funciare, este stabilită pe valoarea locativă cadastrală
a bunului.
d) Taxa profesională. Este un impozit pe activităţile economice, care se aplică, în
principiu, oricărei persoane fizice sau juridice (morale) ce exercită în mod obişnuit o
activitate nesalarială cu scop lucrativ. Se cunosc numeroase excepţii de la acest principiu,
fie permanente (activităţi de interes general, exploatări agricole, taxiuri, profesii artistice
etc.), fie temporare (intreprinderi noi, pe baza hotărârii comunei în cauză).
Baza de impozitare are două elemente:
- valoarea locativă a imobilizărilor corporale utilizate de contribuabil pentru
exercitarea profesiei sale;
- 18% din salariile plătite conducătorilor şi angajaţilor.
Baza de impozitare poate fi redusă de către stat, cu anumite procente
generale.
e) Alte impozite directe. Cu o contribuţie nesemnificativă la alcătuirea veniturilor
publice, printre ele se numără: taxa de ridicare a gunoiului menajer, vărsământul pentru
transportul în comun, ş.a.

1.2.2. Impozitele indirecte.

Impozitele indirecte locale au o origine şi mai îndepărtată decât cele directe, având
propria lor existenţă în timp:
a) taxa totală de dotare. Creeată în 1967, ea este percepută de către comune, având
un caracter facultativ. Acest impozit se aplică constructorilor şi măririlor de locuinţe,
pornind de la o valoare de ansamblu imobiliar determinată forfetar pe baza unui barem
naţional.
b) taxa de electricitate. Este o taxă facultativă percepută de departament şi apoi
retransferată comunelor.
c) impozite indirecte transferate. Impozitele de stat transferate colectivităţile locale
sunt: taxa pe talonul de înmatriculare, taxa pe verificare tehnică anuală a automobilului,

5
taxa departamentală de înregistrare pe vânzări imobile şi taxa departamentală de publicitate
funciară.

1.2.3. Venituri din exploatarea patrimoniului.

Veniturile din exploatarea domeniului reprezintă o parte limitată a resurselor
colectivităţilor locale. Aceste resurse sunt nesemnificative pentru regiuni şi departamente
care, nebeneficiind de servicii publice uşor tarifabile, nu pot nici să perceapă redevenţe. În
schimb, comunele şi grupările inter-comunale, precum şi instituţiile publice ale acestora
primesc venituri din exploatări şi din proprietăţi ale domeniului.

1.2.4. Resursele în transferuri

Alocaţiile statului au ca obiect furnizarea unei baze de resurse regulate colectivităţii
locale. În acest domeniu, obiectivul puterilor publice a fost, de la sfârşitul anilor 1970, să
substituie diferitelor subvenţii specifice o sumă globală de care colectivităţile locale să se
folosească în mod liber.
Resursele de transfer pot fi clasificate în patru categorii:
a) alocaţiile şi subvenţiile de funcţionare. În categoria acestora se includ:
- alocaţia globală de funcţionare. Prelevată pe încasările TVA acumulate de stat, această
resursă constituie, după impozite, cea mai importantă încasare de funcţionare a comunelor.
- alocaţia specială pentru instituitori, având ca obiect să cpmpenseze îndatorirea cuvenită
comunelor de a asigura locuinţa instituitorilor.
b) compensaţii de exonerări şi de derogări legislative:
- alocaţia de compensare a reducerii de taxă profesională.
Are ca obiect să compenseze anumite reduceri de bază impozabilă ale taxei
profesionale pentru angajări sau investiţii sau ca urmare a măsurilor de reducere prevăzut
de lege.
c) alocaţiile de investiţie
- fondul de compensare pentru TVA, are drept obiect să asigure o compensare pentru TVA
achitată de colectivităţile locale pe majoritatea cheltuielilor lor de dotare.

6
 În principiu, singurele operaţiuni pentru care este admisă o compensaţie, de acest
fel, sunt cheltuielile de investiţie care au suportat TVA şi care au fost efectuate în mod
direct de colectivitatea beneficiară. Nu formează obiectul rambursărilor mai cu seamă
operaţiunile efectuate în contul unor terţi şi achiziţiile financiare.
- alocaţia globală pentru dotări. Constă într-o contribuţie suportată de stat la cheltuielile de
investiţii ale comunelor, grupărilor de comune şi a departamentelor.
- subvenţiile specifice de dotare. Reprezintă contribuţii care provin de la ministerele
echipamentelor, al culturii şi al agriculturii.
- subvenţiile între colectivităţile locale. Includ subvenţii acordate de deparetamente şi
subvenţii acordate de regiuni.
Legile de descentralizare au atribuit nivelului departamental un rol sporit de ajustare
a veniturilor colectivităţilor locale.
d) finanţarea creşterii obligaţiilor generate datorate transferurilor de competenţe
Comform principiilor descentralizării administrative, creşterea îndatoririlor publice
legate de transferurile de competenţe trebuie să fie integral compensate de un transfer către
colectivităţile locale a unor resurse corespunzătoare.
În cea mai mare proporţie această finanţare se realizează printr-un transfer de
fiscalitate, transfer de impozite de stat, cum ar fi:
- taxa pe talonul de înmatriculare, transferată regiunilor începând cu 1983;
- taxa pentru verificarea tehnică anuală a automobilului şi pentru posesia acestuia,
transferată departamentelor de la 1 ianuarie 1984;
- drepturile de înregistrare şi taxa de publicitate funciară referitoare la înstrăinarea de
imobile – transferate departamentelor.
O parte din resursele transferate de stat provin dintr-un transfer bugetar care îmbracă
forma alocaţiei generale de descentralizare, alocaţia pentru formarea profesională şi
ucenicie atribuită regiunii şi alocaţia de dotare şcolară atribuită regiunii pentru licee şi
departamentului pentru gimnazii.

7
 1.2.5. Împrumuturile
Împrumuturile colectivităţilor locale, apărute în sistemul normativ francez, odată cu
legile din 1982-1983, reprezintă principala resursă de finanţare a investiţiilor comunale.
Principiul stipulat de lege este acela al liberului apel la împrumutul cu dobândă şi a
condiţiilor negociate cu orice ofertant de împrumut public sau privat ales de colectivitate.
Decizia de a recurge la împrumut nu poate fi luată decât printr-o deliberare a consiliului
colectivităţii în cauză. Caracterul executoriu al acestor deliberări se naşte odată cu
publicarea şi transmiterea deliberărilor către reprezentantul Statului, al cărui control de
legalitate nu se exercită decât ulterior.
Principalele categorii de împrumuturi sunt:
- împrumuturile contractate prin buna înţelegere , pe bază de
convenţie. Este formula curent adoptată de colectivităţile locale. Împrumutătoriii
publici şi privaţi sunt puşi în concurenţă, fie că este vorba de instituţii de creditare,
de companii de asigurări, sau de oricare ofertant de împrumuturi.
- împrumuturile sub forma emisiunii de obligaţiuni.
Pentru a beneficia de condiţii financiare acceptabile, volumul de emisiuni trebuie să
fie îndeajuns de mare.
În sistemul francez împrumuturile între colectivităţile locale nu sunt permise.
Libertatea de a împrumuta, pe care legea le-o conferă colectivităţilor locale, se
completează cu obligaţia de rambursare a datoriei angajate. Colectivităţile împrumutate
trebuie să-şi înscrie în buget sumele corespunzătoare rambursării. Trebuie remarcat că
împrumutul este destinat exclusiv finanţării investiţiilor şi nu poate, în nici un caz, să
contribuie, în tot sau în parte, la finanţarea rambursării unei datorii.
În ultimii ani s-a constatat o creştere a ofertei de credite adresate colectivităţilor
locale, în proporţii importante.
Pe lângă împrumuturile tradiţionale (rata dobânzii fixă, termen de 15 ani) care
rămân foarte practice, au apărut pachete de împrumuturi cu ratele de dobânzi revizuibile şi
variabile, precum şi împrumuturi în devize.

8
 1.3. Gestionarea serviciilor publice locale
Colectivităţile locale îşi pot îndeplini sarcinile legate de asigurarea serviciilor
publice utilizând mai multe modalităţi de gestiune, legea impunând, în general, vreo
structură juridică şi financiară anume.
Autorităţile publice locale au la dispoziţie diferite formule care se adaptează mai
mult sau mai puţin bine la serviciile pe care ele încearcă să le furnizeze. Astfel, există mai
multe modalităţi de gestionare a serviciilor publice-locale:
- gestiunea fără personalitate morală distinctă;
- gestiunea cu personalitate morală publică distinctă;
- gestiunea în parteneriat în interiorul unei persoane morale private;
- gestionarea prin parteneri privaţi.

1.3.1. Gestiunea fără personalitate morală distinctă

Regia reprezintă modul tradiţional şi integrat de gestiune a serviciilor publice.
Toate serviciile cu caracter în întregime administrativ sunt exercitate în acest mod:
cazul tipic este cel al stării civile. Când activităţile în cauză generează încasări de venituri,
colectivitatea poate hotărî să o înzestreze cu autonomie financiară. Pe plan formal, o regie
este întotdeauna integrată conturilor comunale, atât în ceea ce priveşte încasările cât şi
cheltuielile acesteia.
Serviciile cel mai frecvent exploatate în regia înzestrată cu autonomie financiară
sunt cele de distribuire a apei sau de recuperare a gunoiului menajer şi anumite dotări
sportive şi culturale.
Dispozitivul regiei îngăduie aleşilor să menţină un control maxim asupra
funcţionării unui serviciu. Inconvenientul constă în faptul că gestiunea unei regii este
adesea greoaie, supusă regulilor contabilităţii publice.

1.3.2. Gestiunea cu personalitate morală publică distinctă

9
 Colectivităţile locale pot să-şi creeze instituţii publice sau, mai ales comunele, să-şi
pună în comun cu alte comune anumite servicii.
În unele cazuri, prin lege, colectivităţile locale sunt obligate să-şi creeze instituţii
publice cu caracter administrativ. Spre exemplu şcolile şi centrele de acţiune socială la
nivel de comună sau gimnaziile şi liceele la nivel departamental şi regional.
Colectivităţile locale, pot deopotrivă, să-şi creeze instituţii publice locale pentru
realizarea unor servicii publice.
Astfel, serviciile de transport în comun, pompe funebre, birourile publice ale
serviciului de repartizare a locuinţelor sociale, majoritatea muzeelor, numeroase dotări
sportive sunt gestionate de instituţiile publice.
Instituţia publică permite o mai bună individualizare a serviciilor şi rezultatelor
activităţii, menţinându-se subordonarea faţă de regulile contabilităţilor publice, precum şi
faţă de controlul Camerei regionale de conturi.
Instituţia publică are un buget propriu care se materializează prin existenţa unei
relative autonomii patrimoniale.

1.3.3. Gestionarea în parteneriat în interiorul unei persoane morale private

Prin asociere cu sectorul privat se permite o mai mare supleţe de gestiune a
structurilor constituite.
Colectivităţile locale pot creea societăţi de economie mixtă pentru orice activitate
de interes general în cadrul competenţelor care le sunt recunoscute de lege cu condiţia de
a respecta libertatea comerţului şi a industriei. Cadrul juridic al societăţii de economie
mixtă este prevăzut în momentul de faţă, de legea din 7 iulie 1983. Acestea sunt înainte de
toate nişte societăţi comerciale, constituite sub formă de societăţi anonime, la capitalul
cărora participă partenerii publici şi privaţi, lor aplicându-se în afară de dispoziţii de drept
public şi dreptul comun al societăţilor comerciale.
Societatea de economie mixtă este instrumentul privilegiat al operaţiunilor de
sistematizare şi de construcţie. Acest tip de societate permite colectivităţilor locale să-şi

10
menţină un control asupra unor activităţi a căror importanţă politică este evidentă, dar care
necesită o expertiză tehnică pe care ele nu o pot avea.
Colectivităţile locale se înconjoară cel mai adesea de instituţii financiare sau de
parteneri care posedă o experienţă tehnică în domeniul de activitate al viitoarei societăţi de
economie mixtă.
Fiind societăţi anonime, societăţile de economie mixtă, funcţionează potrivit
regulilor de contabilitate privată.
Societatea de economie mixtă este supusă controlului camerei regionale de conturi.
Legea din 7 iulie 1983 prevede o obligaţie de transmitere a anumitor acte ale
societăţii prefectului, care poate sesiza camera regională de conturi dacă normele finanţelor
publice i se par a fi încălcate.

1.3.4. Gestionarea prin parteneri privaţi

Colectivităţile locale pot alege încredinţarea exploatării anumitor servicii publice
unor persoane private. Această practică, foarte veche, presupune existenţa unei relaţii
contractuale între acel care primeşte exploatarea serviciului public şi colectivitate.
Operaţiunea este asemănătoare cu concesiunea de serviciu public.
Cel care exploatează este remunerat printr-o redevenţă percepută de la beneficiari.
În anumite cazuri, cum ar fi transporturile publice, subvenţiile de dotare şi chiar de
funcţionare sunt vărsate de colectivităţile locale pentru a realiza echilibrul economic al
societăţii.
Prin contract se poate prevedea punerea la dispoziţie de către colectivitatea locală
de dotări şi remunerarea concesionarului. Beneficiarul trebuie să respecte un caiet de
sarcini prestabilit. Acest document stabileşte calitatea serviciului pe care colectivitatea îl
doreşte realizat, întrucât, fiind vorba de un serviciu public aceasta rămâne responsabilă din
punct de vedere politic pentru funcţionarea lui.

11
 2. OLANDA

2.1. Sistemul de administrare publică

Regatul Olandei poate fi caracterizat ca fiind un stat unitar descentralizat, care
cuprinde trei nivele ale administraţiei publice:
a) administraţia centrală
b) provinciile
c) municipalităţile
Fiecare nivel are în principiu autonomie deplină în ceea ce priveşte administraţia, în
măsura în care nu există restricţii impuse de lege sau de regulament emise de o autoritate
de nivel superior.
Responsabilitatea împlinirii unei sarcini este atribuită nivelului cel mai apt de a face
aceasta.
Chiar dacă în practică există multe încălcări ale acestor principii, din motive politice
în special, ele stabilesc un cadru de soluţionare a unor conflicte de competenţă între două
sau mai multe autorităţi.
Municipalităţile sunt conduse de un consiliu municipal având un număr de 5 până
la 7 membri, aleşi din patru în patru ani.
Consiliul este prezidat de “burgomaster” (primar), care este numit prin Decret regal,
pe baza recomandării Comisarului regal al provinciei respective.
În calitatea sa de reprezentant al monarhiei (statului), primarul are puterea de a emite
ordonanţe cu caracter excepţional în situaţii de urgenţă – tulburaea ordinei publice,
incendii, inundaţii – pe care are datoria să le prezinte în faţa consiliului municipal.
În Olanda mai există un nivel cu statut administrativ, format din Comitetele de
control a apelor, care sunt cele mai vechi organisme democratice din ţară. Acestea
îndeplinesc sarcini specifice, ca de exemplu, construirea şi întreţinerea digurilor dar şi
purificarea apelor reziduale. În calitatea lor de organe administrative cu unic scop,

12
Comitetele de control ale apelor nu erau considerate ca participând la administrarea
efectivă a ţării. Ele erau autonome, deşi erau controlate de provincii.
Toate municipalităţile sunt membre ale Asociaţiei municipalităţilor olandeze, care
este purtătorul de cuvânt recunoscut al administraţiei locale. În practică fiecare nou guvern
negociază acordurile cu caracter administrativ cu provinciile şi cu municipalităţile.
În cadrul acestor acorduri, problemele financiare, economice şi sociale sunt
reglementate în scopul realizării obiectivelor politice dorite.

2.2. Răspunderile administraţiilor locale

2.2.1. Răspunderi operaţionale
Cu numai 10% din P.I.B. şi 4-5% din veniturile fiscale totale, municipalităţile
olandeze reprezintă circa 2/3 din cheltuielile de capital ale ţării. Aceasta evidenţiază rolul
lor în crearea şi menţinerea infrastructurii, reprezentate de: canale, drumuri, zone
industriale, proiecte de locuinţe etc.
Administraţia centrală joacă un rol suplimentar în finanţarea proiectelor de
dimensiuni naţionale şi supranaţionale. Distribuirea competenţelor şi responsabilităţilor
între stat şi autorităţile locale în materia serviciilor publice are unele particularităţi.
Astfel situaţia, pe principalele servicii publice, se prezintă după cum urmează
(nivele de responsabilitate: S – stat, P – provincie, M - municipalitate):
1. Administraţia generală (S,P,M)
2. Securitate, poliţie (M)
3. Paza contra incendiilor (M)
4. Apărare civilă/intervenţie în caz de dezastre (P, M)
5. Învăţământ (M)
6. Sănătate publică (S, P, M)
7. Asistenţă socială (S, M)
8. Amenajarea teritorială (P)
9. Purificarea apei (P)
10. Colectarea şi evacuarea deşeurilor (P, M)

13
 11. Protecţia mediului S, P, M)
12. Teatre, muzee, biblioteci (S, M)
13. Parcuri, spaţii verzi (S, M)
14. Drumuri (S, P, M)
15.Transportul urban (M)
16. Distribuţie gaze (M)
17. Încălzire district (M)
18. Alimentare cu apă (M)
19. Electricitate (P, M)
20. Comerţ (P, M)
21. Turism (P, M)
Atunci când competenţa privind un anume serviciu se exercită la mai multe nivele,
răspunderile sunt împărţite de obicei în felul următor:
- statul este răspunzător în majoritatea cazurilor pentru legislaţie şi finanţarea
sectoarelor administrative, iar în unele cazuri pentru asigurarea standardelor de
calitate;
- Provinciile au în majoritatea cazurilor răspunderea conducerii activităţii
municipalităţilor sau a planificării activităţilor în sectorul respectiv. Uneori
provinciile însele au răspunderea executării unei puteri;
- Municipalităţile au în majoritatea cazurilor răspunderea pentru executarea
puterilor în sectorul respectiv.
Din modul de distribuire a responsabilităţilor se remarcă faptul că, în majoritatea
cazurilor, asigurarea serviciilor este atribuită municipalităţilor, aceasta neînsemnând însă
că trebuie să le realizeze singure:
- Serviciile economice sunt în mare parte privatizate în intreprinderi la care una sau mai
multe municipalităţi (şi/sau provincii) sunt acţionare;
- Turismul şi comerţul sunt asigurate în majoritatea sazurilor prin iniţiativă privată şi prin
intermediul Asociaţiei pentru informaţii turistice;

14
- Privatizarea a cuprins şi asistenţa pentru sănătate, precum şi alte servicii, cum ar fi
colectarea deşeurilor sau abatoarele;
- Poliţia a fost transformată, într-o activitate organizată la nivel regional, responsabilitatea
finală asupra ei revenind ministerelor justiţiei şi afacerilor interne. Totuşi, primarii din
regiunea respectivă, au răspunderea pentru folosirea forţelor poliţieneşti şi ei raportează la
rândul lor, consiliilor minicipale;
- Municipalităţile sunt răspunzătoare de eliberarea permiselor de conducere, paşapoartelor
şi altor acte de identitate. Aceste activităţi sunt strict reglementate de stat;
- municipalităţile sunt răspunzătoare de problema asigurării locuinţelor şi a învăţământului
pentru imigranţi (refugiaţi);
În general există o tendinţă spre descentralizarea executării activităţilor efectuate
înainte de către stat spre municipalităţi, ca de exemplu:
- asigurările sociale – municipalităţile au mai multă libertate în luarea deciziilor privind
acordarea alocaţiilor de ajutor pentru invaliditate. În mod cu totul descentralizat, în anumite
limite, o municipalitate poate decide ce sprijin trebuie acordat într-o anumită situaţie.

2.2.2. Răspunderi de reglementare şi de colaborare

Aceste răspunderi sunt stipulate în Constituţie şi în Actul Municipal. Principiul
subsidiarităţii permite municipalităţii să efectueze “toate actele concrete şi juridice pe care
administraţia municipală le consideră necesare în interesul municipalităţii”.
Actele municipale şi hotărârile autorităţilor locale trebuie să se integreze în sistemul
legislativ global. În caz de conflict, va prevala legislaţia unui nivel superior.
Primarul are dreptul să declanşeze o procedură de anulare, în cazul în care consideră
că actele, emise de consiliu contravin interesului public. Acest gen de situaţii apare rareori
în practică.
Datorită faptului că sarcinile municipalităţilor cresc în volum şi complexitate, se
simte nevoia unei colaborări (regionale) sporite. Această colaborare este reglementată de
“Actul privind reglementările comune”. Multe sarcini, ca de pildă, transportul în comun,
sănătatea, învăţământul corectiv, sunt îndeplinite la un nivel satisfăcător cu profesionalism.

15
Pe această bază, protecţia mediului şi eliberarea permiselor necesare sunt efectuate de
filiale speciale, finanţate de mai multe municipalităţi.

2.3. Veniturile administraţiilor locale

Veniturile obţinute din resurse proprii joacă un rol modest în finanţarea cheltuielilor
locale. Aceasta, întrucât Actul Municipalităţilor, permite o serie limitată de impozite. Dar
cauza principală o constituie faptul că până în prezent nu era acceptată din punct de vedere
politic existenţa unei diferenţe considerabile între impozitele impuse de diferitele
municipalităţi, în special pentru că valoarea acestora nu este dependentă de venit şi va
afecta egalizarea veniturilor.
În cazul finanţării pe baza impozitelor locale, autorităţile vor trebui să analizeze
dacă trebuie făcut un apel la solidaritatea socială. Categoriile de persoane care plătesc
serviciile pot fi lărgite, pentru a include întreaga comunitate locală sau regională. În
cazurile în care într-un anumit domeniu este vorba în mod evident de exercitarea rolului
administraţiei centrale, serviciile trebuie, în principiu, plătite din fondurile statului.
Taxele plătite de utilizatori pot fi totuşi, preferabile pentru realizarea unei alocări
optime a resurselor. Este mai puţin evident care este situaţia în care impozitele municipale
trebuie folosite pentru finanţarea lucrărilor efectuate cu răspundere comună.
În cazul în care trebuie folosite fondurile naţionale, alocaţiile cu caracter general
sunt de preferat celor cu caracter special.

2.3.1. Veniturile din surse proprii

2.3.1.1 Impozitele locale
Actul Municipalităţilor stipulează care sunt impozitele pe care le pot colecta
autorităţile municipale. Dintre acestea impozitele pe proprietăţi imobiliare, impozitul pe
turism şi licenţele pentru deţinerea câinilor sunt probabil cele mai cunoscute şi de asemenea
cele mai rentabile.
Impozitele pe proprietăţi imobiliare includ două taxe: una pentru utilizatorul de
facto al proprietăţii, şi una pentru persoana care are autoritatea de jure asupra acesteia.

16
Utilizatorul de facto este de obicei un chiriaş sau un proprietar ocupant, în timp ce persoana
de autoritate de jure este de obicei deţinătoarea proprietăţii. Un proprietar ocupant este
impozitat aşadar de două ori, o dată, în calitate de utilizator de facto şi odată ca persoană
cu autoritate de jure asupra proprietăţii.
Impozitul pe proprietate imobiliară este calculat pe baza valorii proprietăţii.
Consiliul municipal fixează valoarea impozitului, care este de obicei diferită pentru
ocupantul şi pentru deţinătorul proprietăţii. Această valoare este stabilită printr-un decret
al consiliului municipal care trebuie să primească asentimentul regal. În principiu,
municipalităţile sunt libere să stabilească mărimea taxei care se percepe.
Un element esenţial este şi estimarea valorii proprietăţii. Acest lucru trebuie realizat
de municipalităţi prin birouri special constituite. O comisie specială alcătuită din membri
ai administraţiei centrale, provinciilor, municipalităţilor şi comitetelor de control al apelor
exercită controlul asupra procedurilor şi rezultatelor.
Toate celelalte impozite au un rol marginal ca surse de venituri şi valoarea lor derivă
adeseori din posibilitatea controlului asupra compartamentelor nedorite (de ex. posesia
unui număr prea mare de câini).
Municipalităţilor li se acordă prin lege dreptul de a percepe impozite pe bonurile
patrimoniale şi pe terenurile de construcţii. Până în prezent, aceste impozite reprezintă o
sursă marginală de venituri, îndeosebi pentru că jurisprudenţa permite un tip foarte
restrictiv de aplicaţii.

2.3.1.2. Taxe plătite de utilizatori

În această catogorie de venituri locale se iclud taxele plătite de beneficiari pentru
diverse sarcini prestate. Astfel, există:
- taxa pentru canalizare, taxa pentru colectarea gunoiului, taxa pentru poluare, taxa
pentru înmormântare, taxa pentru construcţii, taxa pentru funcţionarii urbani, taxe de
parcare, etc.

17
 Măsurile şi reglementările pentru protecţia mediului au impus o creştere continuă a
taxelor pentru canalizare şi colectarea gunoaielor. Aceste creşteri determină probleme, în
special locuitorilor cu venituri minime.
Valorile taxelor nu depind de veniturile oamenilor şi creează mari dezechilibre, între
puterea economică a acestora şi venituri.

2.3.2. Resurse obţinute prin transferuri

2.3.2.1. Alocaţiile specifice
Subvenţiile cu scop precis determinat sau alocaţiile specifice au rolul de a contribui
la acoperirea unor cheltuieli cu care sunt confruntate uneori municipalităţile. Spre exemplu,
în unele municipalităţi pot să nu existe şcoli de stat sau numărul salariaţilor poate fi extrem
de mare.
De asemenea, prin intermediul asociaţiilor specifice pot fi stimulate anumite politici
ca de pildă îngrijirea sau protecţia mediului.
Principalele subvenţii cu scop precis sunt destinate:
- asistenţei sociale, căminelor pentru vârstnici, locuinţelor, poliţiei municipale,
şcolilor elementare publice, sprijinirea transportului public, modernizarea oraşelor.
Acordarea alocaţiilor presupune respectarea de către municipalităţile beneficiare a
unei anumite proceduri de evidenţiere, justificare, planificare, precum şi supunerea
cheltuielilor supravegherii la nivel naţional.

2.3.2.2. Fondul municipal

Fondul municipal se constituie anual dintr-un procent (cca. 10%) din suma
impozitelor percepute de stat, cu excepţia taxelor vamale şi a impozitelor pe autovehicule.
Suma totală plătită sub formă de subvenţii municipalităţilor în cursul unui an este stabilită
de Guvern şi Parlament, independent de venitul obţinut în anul respectiv.

18
 2.3.2.3. Alocaţiile suplimentare
În cazul în care o municipalitate nu îşi poate finanţa toate cheltuielile, ea poate să
solicite o alocaţie suplimentară. O condiţie a primirii acestei este ca propriul său venit
(rezultat din impozitele pe proprietăţi imobiliare, canalizare, salubritate şi curăţenie) să aibă
deja un nivel destul de ridicat. Deficitul trebuie să se datoreze unor factori asupra cărora
municipaitatea să aibă un control limitat sau minim. Un exemplu ar fi situaţia unei
municipalităţi cu o populaţie restrânsă, căreia i s-a solicitat menţinerea unei reţele extinse
de drumuri.

2.3.3 Împrumuturi
Uneori autorităţile locale sunt nevoite, pentru a finanţa noi cheltuieli capitale, să
împrumute bani de pe piaţa de capital.
În general, aceasta reprezintă datorii pe termen scurt şi pe termen lung. Această
metodă de finanţare a cheltuielilor este reglementată de Legea cheltuielilor capitale ale
organismelor publice.
Guvernul doreşte să controleze volumul datoriei fluctuante controlate de ofiialităţile
municipale şi provinciale. De asemenea, autorităţile locale au interesul de a avea baza
financiară sănătoasă.
Legea cheltuielilor capitale ale organismelor publice reglementează faptul că un
consiliu provincial nu poate aproba o hotărâre a unui consiliu municipal de realizare a unei
cheltuieli capitale decât dacă are finanţarea pe termen lung asigurată. Coroana are aceeaşi
autoritate în cazul unei astfel de hotărâri, ca şi a unei autorităţi provinciale. Prin lege s-a
stabilit că municipalităţile nu pot face împrumuturi decât în guldeni olandezi.

2.4. Furnizarea serviciilor publice locale

Încă din sec. 18 şi 19 oraşele se preocupau de realizarea unor servicii publice, cum
ar fi: asigurarea pazei, protecţia împotriva incendiilor, asigurări sociale şi investiţii în
infrastructură.

19
 Alegerea unei anumite structuri a serviciilor constituie o operaţie cu un pronunţat
caracter politic care poate să difere de la un loc la altul.
Atât timp cât legea nu impune anumite categorii şi servicii, municipalitatea are
libertatea de a iniţia sau de a înceta producerea unui serviciu.

2.4.1. Servicii asigurate în administrare directă

În această modalitate de organizare a serviciilor publice între administraţie şi
cetăţeni se nasc raporturi juridice de subordonare administrativă.
Unele servicii publice pot fi realizate în mod autonom de o administrare locală.
Astfel de servicii sunt:
- ordinea şi siguranţa publică, stingerea incendiilor, întreţinerea străzilor şi
parcurilor, şcolile elementare, biblioteci, teatre, colectare gunoi, canalizare, administrare
cimitire.
Municipalităţile răspund de asemenea de amenajarea urbană şi existenţa unui număr
suficient de locuinţe. Autorităţile locale răspund în faţa cetăţenior de modul de alocare a
locuinţelor sociale.

2.4.2. Servicii asigurate în parteneriat

Municipalităţile pot asigura servicii, publice şi în parteneriat cu alte persoane şi
grupuri sau organizaţii.
Iniţiativa poate aparţine nu numai municipalităţii.
Spre exemplu:
- Proprietarii de magazine doresc reconstruirea unei zone comerciale.
Municipalităţile pot subvenţiona procesul de amenajare, se pot ocupa de reconstrucţia
străzilor, etc.
- Un club sportiv doreşte construirea unui nou stadion. Municipalitatea poate pune
la dispoziţie terenul. Garanţiile financiare pot permite unui astfel de club să împrumute
fondurile necesare.

20
 2.4.3. Servicii asigurate prin structuri private
O serie de servicii economice şi de utilităţi sunt realizate de societăţi de servicii, la
care municipalităţile sunt deţinătoare de pachete însemnate de acţiuni. În cazul societăţilor
de servicii portuare şi aeroportuare sau cele de asigurare a activităţilor recreative şi de
încurajare a turismului.
În ultima perioadă accentul a căzut pe privatizarea tuturor utilităţilor, instalaţiilor
sportive, de întreţinere a spaţiilor verzi, de întreţinere a drumurilor.
În domeniul sănătăţii publice aproape toate spitalele au fost privatizate. Acelaşi
lucru s-a întâmplat şi cu abatoarele.

21
 3. DANEMARCA

3.1. Sistemul administraţiei publice

Aplicând principiul modern al subsidisiarităţii, în Danemarca autorităţile locale sunt
cele mai apropiate de cetăţean. Acestea asigură majoritatea serviciilor publice şi reprezintă
autorităţile cu care cetăţeanul se află cel mai ades în contact.
Începând cu Actul de Reformă privind administraţia locală (1970) autorităţile locale
au dobândit o importanţă din ce în ce mai mare, atât în cadrul relaţiilor cu cetăţenii, cât şi
cu societatea în ansamblu. Transferurile suscesive de putere de la nivelul administraţiei
centrale au plasat majoritatea funcţiilor locale şi regionale în mâinile autorităţilor locale şi
judeţelor.
Consiliile locale şi judeţene sunt relativ libere să iniţieze şi să implementeze
politicile locale şi regionale, acest sistem fiind aplicat în toate ţările nordice.
Puterea autorităţilor locale daneze constă în dreptul acestora de a percepe impozitul
pe venit.
În linii mari, funcţiile administraţiei centrale şi ale autorităţilor locale regionale sunt
distribuite după cum urmează:

* Administraţia centrală
Folketing-ul (Parlamentul danez) adoptă legi pe care toată lumea trebuie să le
respecte şi în comformitate cu care este guvernată întreaga societate, inclusiv activităţile
administraţiei locale şi judeţelor.
Folketing-ul, administraţia centrală şi Banca Centrală a Danemarcei sunt
responsabile de politica globală a ţării.
Administraţia centrală ia toate măsurile necesare pentru binele public. Acestea se
realizează prin directive şi linii generale.

22
 Administraţia centrală este responsabilă de politica externă şi de securitatea ţării.
Anterior, aproape toate funcţiile – inclusiv cele de competenţă regională şi locală –
aparţineau administraţiei centrale. Astăzi, responsabilitatea acesteia cuprinde: apărarea,
justiţia, penitenciarele, poliţia, taxele vamale şi impozitele, serviciile poştale, căile ferate,
autostrăzile, aeroportul din Copenhaga, câteva porturi, oficiile forţei de muncă, inspecţia
fabricilor, cursurile de pregătire profesională şi învăţământul superior.

* Judeţe
Danemarca este împărţită în 14 judeţe, fiecare având o suprafaţă considerabilă.
Funcţiile acestora sunt mult prea vaste pentru a putea fi îndeplinite doar de autorităţile
locale. Principala responsabilitate care revine la nivel de judeţ o reprezintă reţeaua de
spitale. De asemenea, judeţele administrează asigurările publice de sănătate.
Judeţele asigură servicii permanente, precum: îngrijirea copiilor în timpul zilei,
centre pentru tineret, instituţii pentru handicapaţi.
Judeţele sunt responsabile de învăţământul gimnazial.
În domeniul culturii, judeţele participă la administrarea teatrelor, orchestrelor şi
muzeelor regionale.
În ceea ce priveşte protecţia mediului, judeţele îşi împart responsabilităţile cu
autorităţile locale.
Construcţia şi întreţinerea principalelor căi rutiere de comunicaţie interjudeţene
revin tot acestora, la fel şi coordonarea unei părţi importante a transportului public.
Judeţele asigură o planificare regională coerentă.

* Autorităţile locale
Toate celelalte funcţii – cele mai multe, evident – revin autorităţilor locale.
Aproape toate beneficiile obţinute din asigurări sociale trec prin trezoreriile locale,
care reţin o parte din acestea pentru cheltuieli proprii. În schimb, autorităţile locale răspund
de asistenţa socială, asistenţa medicală în şcoli, asistenţa stomatologică pentru copii,

23
asistenţa medicală la domiciliu, supraveghere la domiciliu, ajutor la domiciliu şi centre de
îngrijire a copiilor în timpul zilei, instituţii speciale pentru bătrâni, etc.
Autorităţile locale răspund de învăţământul primar, şcoli de tineret şi educaţia
pentru petrecerea timpului liber. Bibliotecile publice sunt de asemenea administrate de
administraţiile locale, care mai au datoria să finanţeze organizaţiile sportive şi culturale, şi
să construiască unele facilităţi în domeniul sportului.
Autorităţile locale sunt responsabile de întreţinerea şi extinderea reţelei rutiere
locale, asigurarea necesităţilor de gaz, electricitate, apă şi căldură. Serviciile oferite de
autorităţile locale includ: tratarea apelor de canalizare şi eliminarea acestora, colectarea
deşeurilor şi a gunoaielor, staţiile pentru incinerarea deşeurilor şi controlul alimentelor.
Autorităţile eliberează licenţe de construcţii, inspectează clădirile şi conduc un serviciu
eficient de protecţie împotriva incendiilor.
Problemele legate de mediu constituie o preocupare atât pentru autorităţile locale
cât şi pentru judeţe, după cum s-a menţionat deja.
În ultimii ani, autorităţile locale şi judeţele au iniţiat şi pus în practică, împreună,
mai multe programe care vizează crearea de noi locuri de muncă. Ele cooperează şi în
dirijarea transportului public.
Autorităţile locale stabilesc taxele pe proprietatea imobiliară, pe care se bazează
toate impozitele directe, inclusiv cele percepute de administraţia centrală şi judeţeană. De
asemenea, autorităţile locale pot cumpăra teren în vederea revânzării lui ulterioare pentru
construirea de case şi intreprinderi industriale.
Autorităţile locale sunt obligate să elaboreze planuri pentru dezvoltarea comunităţii
lor.
Cheltuielile autorităţilor locale sunt acoprite din impozite şi taxe locale pe venit,
plăţi şi cotizaţii pentru serviciile locale şi subvenţii guvernamentale.

24
 3.2. Asociaţia Naţională a Autorităţilor Locale din Danemarca.
Asociaţia Naţională a Autorităţilor Locale s-a înfiinţat în 1970, ca urmare a Actului
de Reformă a administraţiei locale, prin fuzionare dintre Asociaţia oraşelor daneze,
Asociaţia municipalităţilor rurale şi Asociaţia municipalităţilor urbane din Danemarca.
*Funcţiile asociaţiei
Funcţiile asociaţiei se împart în trei mari categorii:
Reprezentarea intereselor autorităţilor locale
Asociaţia reprezintă interesele autorităţilor locale vizavi de Foket-ing, guvern şi
administraţia centrală. Oferă punctele de vedere asupra proiectelor de legi şi altor
reglementări, atât prin prezentarea unor declaraţii, cât şi prin participarea în grupurile de
lucru şi comisiile administraţiei centrale. Asociaţia ia iniţiative politice, ceea ce
influenţează direct deciziile şi legislaţia.
Asigurarea serviciilor
Asociaţia este un organism consultativ, care asigură servicii de informare. Publică
o revistă săptămânală şi se ocupă de programele de pregătire pentru consilierii locali şi
funcţionarii publici. Serviciile de consultare pentru probleme specifice sunt prevăzute be
bază de contract. Aceste sercicii de consultare sunt disponibile în concurenţă cu societăţile
private.
Negocierea salariilor
Asociaţia este organismul central pentru negocieri vizavi de organizaţiile staff-ului
din administraţiile locale, cu care se negociază acorduri colective. Aceste acorduri cuprind
aproape toţi cei 300.000 de angajaţi municipali.

* Cooperarea internaţională
Asociaţia Naţională este angajată activ în cooperarea internaţională. Aceasta are loc
cu Uniunea Europeană, Consiliul Europei, CEMR (Consiliul Municipalităţilor şi
Regiunilor Europene) şi IULA (Uniunea Internaţională a Autorităţilor Locale).

25
 Asociaţia cooperează cu asociaţiile similare şi autorităţile locale din alte ţări şi
prevede asistenţă practică în organizarea descentralizării democratice în ţările Europei
Centrale şi de Est.

3.3. Serviciile publice locale

Principalele domenii de activitate a administraţiilor publice locale în materia
serviciilor publice sunt:
a) Bunăstare socială şi sănătate
Bunăstarea socială şi serviciile medicale necesită 50% din buget şi de aceea se
numără printre cele mai importante responsabilităţi ale autorităţilor locale, fiind în acelaşi
timp şi cele mai costisitoare. Mai mult, este domeniul cu cea mai pronunţată rată de
creştere, datorată nu numai creşterii şomajului, numărului de femei care caută de lucru şi
speranţei pentru o viaţă mai bună, ci şi alocării de noi servicii – dintre care toate au ca
rezultat ameliorarea facilităţilor în instituţii, un sistem lărgit de ajutor la domiciliu şi o
semnificativă creştere a alocaţiilor de şomaj.
În prezent, autorităţile locale finanţează alternativ nişte facilităţi referitoare la
îngrijirea zilnică, menaj, mâncare pentru cei care nu şi-o pot pregăti singuri, ajutor la
domiciliu şi cămine pentru bătrâni. La această dezvoltare a contribuit şi preferinţa acestora
din urmă de a rămâne în propria casă.
b) Învăţământ, cultură
Autorităţile locale asigură învăţământul primar, administraţia centrală fiind
răspunzătoare de învăţământul superior şi profesional, iar judeţele de cel gimnazial (pentru
tineri cuprinşi între 16-19 ani).
Învăţământul primar reprezintă cel mai cuprinzător sistem educaţional în
Danemarca. Circa 90% din copiii cuprinşi între 7-16 ani urmează cursurile şcolilor primare
locale. Ceilalţi merg la şcoli particulare.
c) Drumuri şi transport public

26
 Administraţia centrală este responsabilă de autostrăzi şi de drumurile principale.
Judeţele răspund de drumurile secundare, iar autorităţile locale de toate celelalte drumuri
publice.
Majoritatea porturilor comerciale şi de pescuit sunt administrate de autorităţile
locale, la fel şi multe porturi de ambarcaţii.
Căile Ferate ale statului danez şi companiile de transport regional (sau local)
operează pe majoritatea traseelor de autobuz.
d) Protecţia mediului
În conformitate cu Actul de protecţie a mediului, sectorul public şi-a asumat
responsabilitatea nu numai pentru protecţia sănătăţii individuale a cetăţenilor, ci şi pentru
problemele de mediu.
De mai mulţi ani, autorităţile şi-au asumat responsabilitatea pentru controlul sanitar
al alimentelor şi apei potabile, controlul sanitar al caselor, deratizare, etc. Mai recent, ele
au investit un mare efort în protecţia oamenilor şi a naturii împotriva reziduurilor
industriale şi a altor surse de poluare. Un obiectiv care a fost atins, pe de o parte printr-o
tratare mai eficientă a apei şi a arderii deşeurilor şi pe de altă parte printr-un sistem de
licenţe şi inspecţii.
Pentru o mai bună protecţie a mediului, autorităţile locale colectează reziduurile
petroliere şi chimice, care apoi sunt distruse, la “Kommunekemi”, o staţie de tratare din
Nyborg, aparţinând administraţiei centrale.
Grămezile din ce în ce mai mare de reziduuri industriale şi menajere sunt arse acum
în staţii de incinerare şi reciclate în sistemul de termoficare. Ziarele şi sticla sunt recuperate
şi reutilizate în industrie.
Actul de protecţie a mediului prevede supravegherea strictă a intreprinderilor care
utilizează produse care reprezintă un pericol potenţial. Consiliul local sau judeţean, după
cum este cazul, hotărăşte dacă acestor intreprinderi li se poate acorda permisiunea să
înceapă sau să-şi extindă producţia.

27
 Deoarece autorităţile locale şi judeţele au stabilit standarde comune pentru calitatea
apelor curgătoare, a lacurilor, eleşteelor, etc. ele trebuie să asigure şi tratarea eficientă a
apelor reziduale.
Consumatorii acoperă toate cheltuielile pentru canalizare, colectarea deşeurilor,
etc., prin impozite şi alte plăţi. Controlul şi inspecţia sunt finanţate de contribuabili.
e) Servicii industriale, construcţii, protecţie împotriva incendiilor
Responsabilitatea pentru apă, gaz, electricitate şi încălzire în judeţ a
trecut pe seama autorităţilor locale din momentul când aceste servicii tehnice au devenit
fezabile.
Cu toate acestea, autorităţile locale nu asigură întotdeauna singure aceste servicii.
Cu excepţia gazelor, celelalte implică şi unele societăţi cooperatiste şi cu răspundere
limitată. Autoritatea verifică dacă furnizorul îşi îndeplineşte obligaţia faţă de rezidenţii
locali, atunci când are posibilitatea tehnică să facă acest lucru, eliberează permise de
instalare a conductelor subterane şi a cablurilor pe drumurile publice şi poate insista asupra
garanţiilor pe care le oferă producţia.
Serviciile administraţiei locele sunt pe sistem non-profit. Plăţile pentru aceste
servicii acoperă cheltuielile operaţionale, uzura şi dobânda.
În domeniul construcţiilor, proiectele de mare anvergură nu pot fi iniţiate fără
permisiunea autorităţilor. Inspecţiile au loc în timpul construcţiei, iar utilizarea ulterioară
a proprietăţii trebuie să aştepte mai întâi aprobarea oficială şi eliberarea permisului.
În comformitate cu Actul de prevenire a incendiilor autorităţilor locale li se cere să
asigure serviciul de protecţie contra incendiilor. Unele autorităţi au propriile brigăzi de
pompieri, dar majoritatea realizează acest serviciu prin contracte cu corpuri de salvare
private.

3.4. Veniturile colectivităţilor locale

Mai mult de jumătate din cheltuielile locale ale autorităţilor locale

28
sunt finanţate prin impozite locale. Doar o mică parte din venitul local este sub forma
impozitelor împărţite, adică impozite impuse de administraţia centrală, din care autorităţile
locale primesc un mic procent.

3.4.1. Impozitul pe venit

Impozitul de venit se împarte între administraţia centrală şi cele locale. Totuşi,
acestea din urmă sunt cele care asigură partea cea mai consistentă a serviciilor şi sunt cele
mai apropiate de contribuabil.
Autorităţile locale şi judeţene percep impozite directe pe venit. Spre deosebire de
impozitele de stat, în cazul impozitelor locale pe venit contribuabililor li se percepe acelaşi
procent, indiferent de câţi bani câştigă.
Toate impozitele personale pe venit, indiferent că se plătesc autorităţilor centrale
sau locale, se adună de la salariaţi şi alţi plătitori şi se înaintează Administraţiei centrale a
taxelor vamale şi impozitelor, care rambursează impozitele locale şi judeţene autorităţilor
respective.

3.4.2. Impozitul pe proprietate

Acest impozit reprezintă o sursă de venit atât pentru bugetele locale cât şi pentru
cele ale judeţelor.
Baza de impozitare o reprezintă valoarea proprietăţii.
Impozitul este fixat în strânsă legătură cu aprobarea bugetului anual şi cu volumul
cheltuielilor publice care trebuie acoperite.
Controlul exerciţiului financiar şi al tuturor conturilor autorităţilor locale este o
cerinţă statutară pentru a se urmări echilibrul şi legalitatea operaţiunilor. În cele mai multe
cazuri, acestă funcţie este îndeplinită de către Departamentul pentru control financiar al
Administraţiei Locale, ca întreprindere inter-municipală.

29
 3.4.3. Subvenţiile
O trăsătură predominantă a finanţelor publice în Danemarca ultimilor 25 ani este
trecerea de la subvenţiile specifice fiecărei activităţi la “subvenţiile în bloc” (bani atribuiţi
fără desemnarea unui serviciu anume).
Există mai multe motive pentru abolirea subvenţiilor specifice. Mai întâi, aceste
subvenţii au fost resimţite ca o încălcare a principiului de auto-administrare locală.
Autorităţile locale care au responsabilităţi statutare trebuie să fie împuternicite să aprobe şi
cheltuielile. În al doile rând, diferitele refinanţări au avut tendinţa să distorsioneze structura
serviciilor locale. În al treilea rând, vechiul sistem a încurajat practic autoritatea locală să
cheltuiască.
O dată cu schimbarea în sistemul de abordare a subvenţiilor, autorităţile locale au
dobândit un grad mare de libertate în stabilirea propriilor standarde privind asigurarea unor
servicii variate.
În consecinţă, sunt mari diferenţe atât în modul de tratare de către autorităţi a cererii
pentru servicii căt şi a cheltuielilor curente.
Un exemplu îl constituie învăţământul primar. Numărul de lecţii pe care le primeşte
un copil într-o săptămână variază mult, deşi în acest caz legea a stabilit nişte cerinţe
minime. Unele autorităţi locale sunt în favoarea claselor cu un număr mai mic de elevi, în
timp ce altele preferă clasele cu mai mulţi elevi, ceea ce le permite mărirea numărului de
ore pe săptămână.

 Reglementarea şi ajustarea subvenţiilor în bloc de către administraţia centrală

O mare parte din legislaţia adoptată de Folketing (Danish Parliament), precum şi
deciziile luate de administraţia centrală, influenţează autorităţile locale în diverse moduri.
O influenţă majoră este legată de finanţe şi cheltuieli. Pentru ca autorităţile locale
să nu fie puse în faţa unor cheltuieli suplimentare, apărute ca o consecinţă a noii legislaţii
şi a directivelor administrative fără asigurarea fondurilor necesare, Asociaţia Naţională a
Autorităţilor Locale şi administraţia centrală au căzut de acord că subvenţiile în bloc ar
trebui ajustate anual, pentru a compensa efectele estimate asupra cheltuielilor autorităţii

30
locale. Deci, în principiu, nu există nici o scuză pentru mărirea taxelor locale prin
argumentarea folosirii unor presiuni din partea administraţiei centrale.
Acest “principiu al compensaţiei” adoptat de Folketing, nu permite factorilor externi
(precum schimbările demografice). Ministerelor li se cere să negocieze cu Asociaţia
Naţională a Autorităţilor Locale consecinţele fiscale ale fiecărei propuneri legislative şi
sunt obligaţi să ajungă la un acord, înainte ca propunerea să fie prezentată Folketing-ului
sau ca directivele administrative să fie implementate.
În caz că nu se ajunge la un acord, este la latitudinea Ministerului de Finanţe şi a
Comisiei de Finanţe a Folketing-ului să ia o decizie finală. Unui minister care impune
cheltuieli suplimentare unei autorităţi locale i se cere în mod normal să finanţeze creşterea
rezultată în subvenţiile în bloc, prin reduceri în propriul buget.
În mod similar un minister pus în faţa unei creşteri a propriilor cheltuieli are
alternative reducerii bugetului ministerial.

31