Capitolul 1

Genealogia metodei socratice

Metoda stă la baza tuturot activităților umane. Fie că încercăm să ne

bucurăm de timpul liber sau suntem angrenați în procesul muncii sau al învățării,
întotdeauna căutăm în primul rând o metodă de abordare. În toate ramurile
activității umane experții în eficiență încearcă să sistematizeze și să eficientizeze
infrastructurile, iar noi metode de economisire a timpului, energiei și banilor sunt
căutate în permanență. Pe lângă acestea să nu uităm că până și cei ce se ocupă de
partea abstractă a activităților umane, de partea mai puțin pragmatică, cei ce
activează în domeniul științelor sau al învățământului, și aceștia încearcă să
găsească și să stăpânească metode din ce în ce mai bune.
Chiar dacă interesul pentru metodă este foarte pregnant în zilele noastre, nu
trebuie să se creadă că acesta are origini recente. Aceasta nu este o descoperire
recentă întrucât ea poate fi întâlnită încă de pe vremea lui Socrate după cum vom
vedea mai departe.
Departe de a fi o pierdere de timp, studiul metodei poartă mari avantaje pentru
noi, întrucât fără a cunoaște modul în care se face un lucru, acel „cum” al orcărui
domeniu, șansele de a progresa și de a deveni iscusiți sunt minime. Cel mai bine
putem să demonstrăm aceasta în interiorul sferei științei, luată în sensul de
cunoaștere a cauzelor unui lucru. Dintotdeauna metoda și știința au fost întrețesute
și neseparate, întrucât metoda este motorul științei.
Metoda poate fi definită ca un sistem de procedare corectă în vederea obținerii
adevărului. Sistemul unei metode denotă întotdeauna o serie fixă și bine definită de
pași ce trebuie făcuți în vederea atingerii unui scop dar și ordinea acțiunilor pe care
cineva este nevoit să le facă pentru a-și asigura cea mai ușoară și sigură atingere a
țintei propuse. În știință obiectivul metodei este de a obține adevărul.
 Metoda a fost cea mai înfloritoare în epocile cu cel mai mare progres
filosofic. Filosofia greacă și-a atins punctul culminant în Socrate, Platon și
Aristotel.
Progresul rapid făcut de fizică și chimie în urma aplicării constante a metodei
științifice i-a consolidat valoarea. Metoda științifică a reușit să trezească chimia din
somnul superstițios al alchimiei, a reușit să salveze fizica din bâjbâirile sale
neîndemânatice și a reușit să facă din epoca noastră o epocă a marilor descoperiri.
Acum că ne-am făcut o scurtă idee despre valoarea incontestabilă a metodei,
este timpul să ne întrebăm asupra originii sale. Un fel de metodă a existat tot
timpul printre cercetători, întrucât omul fiind o ființă rațională alege în permanență
mijloace potrivite pentru scopurile sale. Însă asta nu înseamnă că mijloacele alese
sunt întotdeauna cele mai bune, de aceea întotdeauna acesta a făcut apel la tradiție,
la predecesorii săi pentru a învăța din experiențele lor și în cel mai fericit caz
pentru a clădi mai departe sau a corecta ceea ce ei nu au reușit.
Când filosofii s-au întrebat asupra principiului lumii aceștia au conchis în
moduri diferite, Thales că este „apa”, Anaximenes a spus că „aerul”, Pitagora a
răspuns „numărul” iar Heraclit a spus „focul”. Însă aceștia nu au ajuns la aceste
răspunsuri metodic, ci mai mult din anumite observații arbitrare asupra lumii. Ei și-
au postulat ipotezele bazându-se pe câteva observații empirice, neavând mijloace
pentru a-și putea verifica concluziile și nici un fel solid de a demonstra afirmațiile
făcute sau de a discredita alte teorii cu care intrau în conflict.
Speculația lui Thales cum că toate lucrurile ar fi o unitate a condus mai târziu
la noi speculații asupra unului și multiplului. În apărarea lui Thales apare
Parmenide enunțându-și dilema cum că din ființă și neființă nu poate apărea ființă,
în concluzie aceasta este neschimbată și una. Empedocle a susținut contrariul, că
ființa este multiplă și că la baza lumii ar sta ca principiu cele patru elemente,
pământul, aerul, focul și apa. Un alt filosof timpuriu care a avut o idee asupra
metodei este Zeno, contemporan mai tânăr al lui Parmenide, pe care Aristotel
potrivit lui Diogene Laertios l-ar fi numit creatorul dialecticii. 1 Însă metoda nu a

1 Diogene Laertios – Despre viețile și doctrinele filosofilor, Cartea IX, cap. 5 Zeno din Elea
fost încă suficient de bine dezvoltată printre acești filosofi care se întrebau asupra
unului și multiplului, iar ca rezultat filosofia a stagnat și a început încet să își
piardă din reputație.
Apariția sofiștilor a adus cu sine un nou tip de învățătură, aceasta bazându-se
pe principiul că adevărul este relativ, concluzie trasă de către aceștia în urma
dezbaterilor îndoielnice și fără sfârșit ale predecesorilor. Deși contribuția sofiștilor
nu a fost mare în ceea ce privește metoda speculativă aceștia au adăugat și au
dezvoltat retorica și dialectica ca și metode de expunere.
Cu toate acestea, Socrate, cel din fire iscoditor și iubitor de cunoaștere
vorbind cu filosofi precum Parmenide și Zeno și cercetându-i îndeaproape pe
sofiști, a învățat și evaluat tot ceea ce se știa la vremea respectivă despre metoda
filosofică. El nu era interesat de problemele dezbătute de către primii filosofi, nu îl
interesa să cerceteze principiul lumii ci el a fost în primul rând interesat de
întrebările etice ale sofiștilor chiar dacă nu era de acord cu scepticismul acestora.
În primul rând acesta s-a convins că orice speculație filosofică trebuie să se
servească de o metodă, așadar de la predecesorii săi și-a ales ceea ce considera mai
bun și a pus bazele unei metode proprii de cercetare, reușind să dea filosofiei o
nouă vigoare și noi mijloace de investigare a problemelor trăgând concluzii și
testându-le. Toate metodele anterioare au fost fragmentare și vagi, nici pe departe
la fel de bine definite și complete precum metoda socratică. Așadar realizând că
metoda sa este valoroasă, și recunoscându-i necesitatea urgentă în filosofie, a
predat-o conștiincios discipolilor săi.
Discipolul cel mai capabil și cel mai dedicat în aprecierea metodei lui Socrate
a fost Platon, acesta având o mare stimă pentru mentorul său. Mânat de admirația
pentru Socrate acesta i-a păstrat caracterul în dialogurile sale cu fidelitate.
Admirându-i filosofia și metoda Platon i-a imortalizat în dialoguri doctrinele
nescrise și procedeele de investigare, iar acesta nu numai în dialogurile de tinerețe
dar și în cele târzii se folosește de metoda învățată de la mentorul său întrucât i-a
realizat valoarea pentru studiile sale mai avansate. Platon nu s-a limitat cu
investigațiile unde s-a oprit Socrate, ci conștiincios a luat în considerare probleme
neatinse de Socrate, în special cercetarea realității lumii, a principiului. Mai mult,
când Platon și-a așternut concluziile și descoperirile în scris, acesta a intuit în
metoda lui Socrate o inestimabilă valoare pentru expunere, o unealtă de prezentare
potrivită pentru a face subiectele care puteau fi greu de înțeles interesante, pline de
vigoare și clare.
Iată pe scurt o prezentare a dezvoltării metodei filosofice în Grecia antică.
Fără o metodă bine conturată presocraticii au ajuns la certuri, iar filosofia a început
să stagneze. Sofiștii au reușit să contribuie prin stimulul pe care l-au produs în
vederea studiului dialecticii. Socrate fiind conștient de nevoia unei metode începe
să pună bazele propriei sale metode, după care Platon a propagat-o mai departe și a
utilizat-o în cercetările sale dovedindu-i astfel valoarea.
Ceea ce rămâne acum de văzut este ce este metoda Socratică și de ce este
aceasta importantă în căutarea cunoașterii.
 Capitolul 2
Definirea și explicarea metodei socratice

În ultimul capitol am putut să urmărim dezvoltarea metodei logice în rândul

primilor filosofi și cum aceasta a reușit să culmineze în metoda lui Socrate. În
acest capitol vom încerca să luăm în considerare natura și particularitățile metodei
lui dar și să încercăm să o definim.
Trebuie semnalat că în acest capitol scopul nu este de a lua în considerare
chestiuni strâns legate de metoda socratică, chestiuni care nu se pretează direct
problemei abordate aici. Astfel nu se va lua în considerare de exemplu dacă Platon
a îmbunătățit sau nu metoda după cum a primit-o de la maestrul său, nici
dezvoltarea doctrinelor lui Socrate de către Platon sau validitatea acestor doctrine.
De asemenea nu se va trata despre întregul sistem logic al lui Platon, adică teoria
epistemologică și teoria ideilor. În schimb vom lua în considerare logica metodei
pe care o folosește, o vom defini, analiza și explica.
Pe lângă toate acestea vom arunca o lumină asupra planului pe care Socrate l-
a urmărit în metoda sa de cercetare, dar și asupra principiilor pe care se bazează,
iar într-unul din capitolele finale, asupra valorii acestei metode.
Căutând să definim metoda Socratică, cum am putea proceda mai bine decât
să începem prin a face ceea ce Socrate însuși ar fi făcut într-o asemenea situație?
Acesta ar fi început fără îndoială să adune ceea ce ascultătorii săi cunoșteau despre
un anumit subiect, iar în continuare formulând o definiție, o primă tentativă de
teorie asupra subiectului, după care aceasta s-ar fi pus sistematic să o supună unui
test cu multă atenție și cu ajutorul rațiunii.
Așadar încercând să adunăm ceea ce știm despre această metodă a lui Socrate
vom putea spune că știm în primul rând că ea se bazează pe a pune întrebări și pe a
da răspunsuri la ele, adică ea poate fi descrisă ca un plan sistematic pentru în
cadrul căruia o discuție filosofică poate avea loc. În al doilea rînd putem spune că
acest plan caută să afle în primul rând o definiție a unui termen, după care scopul
este de a examina răspunsul în mod minuțios. În al treilea rând, știm că numele
este derivat de la inventatorul ei, Socrate, care a reușit să o popularizeze și să o
predea discipolilor săi. Iar în ultimul rând, cunoaștem că scopul în care Socrate se
folosea de această metodă era acela de a afla adevărul pentru sine și de a-i ajuta și
pe alții să îl găsească cu ajutorul ei.
Având aceste coordonate, cunoaștem suficient pentru a formula o definiție a
acestei metode, pe care o putem pune în următoarele cuvinte:

Metoda Socratică este un sistem inductiv de întrebare și răspuns cu scopul de

a găsi și a preda o definiție universal adevărată.

Acum vom încerca pas cu pas să disecăm această definiție.

În primul rând metoda Socratică este un sistem sau o metodă. Metoda poate fi
definită ca mijloc sau procedare corectă în vederea găsirii adevărului. Prin urmare
aceasta implică folosirea unor pași regulați, unor reguli bine definite, a unei ordini
în cercetare, un mod bine determinat de a porni pe urmele adevărului căutat.
Așadar din cele spuse mai sus, întrebarea pe care trebuie să ne-o punem în
continuare este următoarea, care sunt regulile care stau la baza metodei lui Socrate
și cărora acesta li se supune? În mod general putem spune că sunt etapele ce
trebuie să fie aplicate oricărui sistem logic, iar acestea au fost enumerate de către
Zeller în cartea sa Socrates and the Socratic Schools după cum urmează:

1. Realizarea ignoranței într-o chestiune oarecare

2. Căutarea cunoașterii în privința acelei chestiuni
3. Formarea conceptului despre acea chestiune
 Cu toate acestea, aceste trei etape nu reușesc să diferențieze în totalitate
metoda socratică de oricare altă metodă, întrucât ceea ce este distinct în metoda lui
Socrate este interogarea inductivă, adică trecerea de la particular la general.
Nota distinctivă a metodei socratice este foarte bine evidențiată de către
Aristotel în pasajul următor:

„Now Socrate devoted his attention to the moral virtues,... Both of these are
associated with the starting point of scientific knowledge”2

Aici Aristotel nu doar că indică corectitudinea fundamentală și valoarea logică

a metodei, care urmează să fie examinată în capitolul următor, însă acesta indică
deasemenea caracteristicile speciale ale metodei, definirea generală și raționarea
inductivă. Prin urmare acest pasaj din Aristotel poate fi ușor confirmat dacă
încercăm să ne aducem aminte de conținutul dialogurilor Socratice, multe dintre
ele nefiind altceva decât încercarea de a găsi o definiție generală a unei virtuți
oarecare, printr-o examinare inductivă a unor definiții date. Spre exemplu în
dialogul Republica se încearcă stabiliriea naturii dreptății, în Euthyphron se iau în
considerare mai multe definiții ale pietății iar în Protagoras avem de-a face cu
definirea virtuții în genere.
Ceea ce Socrate cere de la o definiție este ca ea să fie științifică sau altfel spus
esențială, să fie dată în maxima ei generalitate. Că aceasta este ceea ce Socrate
căuta să afle de la interlocutorii săi o poate demonstra următorul pasaj:

„SOCRATE Amintește-ți însă că nu te-am rugat să-mi arăți una sau două din
multele fapte pioase, ci chipul acela anume care face ca faptele să fie pioase.”3

Așadar în sistemul său Socrate are nevoie mai întâi de toate de o definiție de
la adversarul său. De obicei, interlocutorii săi sunt foarte încrezători, și întrebarea
lansată de Socrate li se pare facilă. Însă interlocutorii săi se pripesc să răspundă
2 Aristotel, Metafizica, XIII, 4, 1078b
3 Platon, Opere II, Euthyphron, 6d
fără prea multă reflecție potrivit simțului comun sau al opiniei. Așadar acesta nu dă
un răspuns despre esența lucrului cercetat ci doar exprimă credința comună asupra
acestuia. O astfel de definiție oferită în grabă problemei este adesea ori incompletă
ori incorectă, astfel încât pentru Socrate devine ușor să-și înceapă incursiunile sale
interogându-și interlocutorii pornind de la definiția dată, evidențiindu-le erorile și
astfel ajungându-se la primul pas al metodei logice potrivit cu etapele indicate de
Zeller mai sus.
Prima etapă, care constă în a-l face conștient pe interlocutorul său de propria
sa ignoranță în urma răspunsului insuficient pentru problema în cauză se
desfășoară după cum urmează. Socrate ia definiția propusă și începe să o analizeze
aplicând-o unor multiple instanțe particulare ale virtuții în cauză, și nu după mult
timp reușește să găsească o instanță pentru care definiția devine contradictorie, în
care nu se potrivește. Spre exemplu definiția dreptății dată de către Polemarchus în
dialogul Republica, și anume că dreptatea este a face bine prietenilor și a face rău
dușmanilor, nu rezistă analizei, întrucât aceasta își pierde consistența în cazul unui
prieten fals sau al unui dușman interpretat greșit. Din această practică a testării
conceptelor generale prin aplicarea lor la instanțe particulare, reușește metoda
socratică să-și primească caracterul său inductiv. Prin urmare Aristotel a subliniat
inducția ca o notă esențială a dialecticii lui Socrate.
Mai departe, interlocutorul văzând că-i fuge pământul de sub picioare, și că
ceea ce credea că știe defapt nu știe, acesta este pregătit să treacă la cea de-a doua
etapă, și anume la căutarea cunoașterii. Cea de-a doua etapă se aseamănă foarte
mult cu prima. Socrate își indeamnă interlocutorul la redefinirea obiectului
cercetărilor, iar de obicei acesta răspunde mult mai neîncrezător și propune un
răspuns doar ipotetic. Apoi Socrate se folosește în același mod de noua definiție,
supunând-o unor cazuri particulare. Bineînțeles, dacă definiția nu este fără de
cusur, sau altfel spus, dacă nu este o definiție esențială, dată în maxima ei
generalitate, și nu admite excepții, Socrate îi va găsi punctul slab în urma
scrutărilor sale atente. În cele din urmă, interlocutorul văzând că nu poate da de
capăt problemei, îl cheamă pe Socrate să-i dea o mână de ajutor și astfel cea de-a
treia etapă a metodei este atină, și anume momentul când se începe formularea unei
definiții științifice și generale, o definiție esențială.
În cea de-a treia etapă, la fel ca și în cea de-a doua se propun definiții care
sunt considerate ipotetice până când cu ajutorul unei inducții atente se ajunge la o
definiție esențială. Însă există o diferență, și anume aceea că Socrate este pregătit
să confirme ipoteza iar nu să o respingă, ba chiar de multe ori el însuși propunând
răspunsul sau definiția. Când toate dificultățile particulare ale unei definiții
ipotetice sunt trecute, Socrate este dispus să accepte definiția. Cu toate acestea, cel
mai adesea dialogurile Socratice nu trec niciodată dincolo de cea de-a doua etapă,
întrucât întrebarea originală este lăsată fără răspuns, după cum este cazul în
dialoguri precum Euthyphron, Meno sau Protagoras.
Însă investigarea Socratică nu se sfârșește cu niște concepte izolate și
deconectate, ba din contră, reuștește să sintetizeze aceste concepte într-o știință
unificată, testându-le coerența prin același proces prin care au fost mai întâi
stabilite. Această nouă valență a metodei Socratice va fi discutată și explicată în
Capitolul 3.
Am văzut așadar că în toate cele trei etape ale metodei Socratice s-a folosit o
formă de inducție în vederea obținerii unei cunoașteri generale. Acum este
momentul să examinăm natura acestei inducții întrucât aceasta este caracteristică și
esențială pentru metodă.
Inducția este bineînțeles un proces de raționare, care stă la antipodul celuilalt
tip de raționare numit deducție. Raționarea este în genere un proces al minții prin
care reușim să ajungem sau să obținem noi cunoștințe pornind de la date
cunoscute. Prin urmare deducția raționează de la un adevăr bine știut și general
către adevărul particular, spre exemplu dacă toți oamenii sunt raționale, urmează că
Platon fiind om este și el rațional. Pe de altă parte inducția procedează invers, ea
pornește de la datele concrete și particulare încercând să ajungă la stabilitatea și
adevărul general, spre exemplu ajungem să cunoaștem existența unei cauze
observând efectele repetate pe care le produce.
 Așadar inducția este procesul pe care Platon îl utilizează în dialogurile sale
socratice, din moment ce el procedează întotdeauna pe calea aceasta, de a defini
pornind de la particular, de a găsi generalul cazurilor particulare. Exact aceasta este
procedura lui Socrate după cum se poate urmări în scrutările sale din dialoguri. El
examinează diferite cazuri particulare în vederea găsirii unei noțiuni generale. Spre
exemplu dacă ar fi căutat ce este dreptatea, el ar fi început să caute ce este drept în
pantofar, în brutar, în fizician și așa mai departe. Această metodă atât de concretă și
simplă a reușit să-i pună în dubiu pe mulți dintre contemporanii săi reușind așadar
să-și adune pe lângă adepți și dușmani care mai târziu vor reuși să-i pecetluiască
moartea. Însă adevărul este că Socrate a reușit cu ajutorul acestei metode să
popularizeze filosofia în rândul oamenilor simpli.
Cu toate acestea trebuie să notăm că deși inducția de acest fel este un semn
caracteristic al metodei socratice, nu se încearcă deloc să se declare că Socrate nu
utilizează niciodată deducția. A utiliza doar pura inducție, fără a te baza deloc pe
deducție s-ar dovedi a fi o metodă stearpă care nu ar avea mijloace suficiente
pentru a avansa în cunoaștere, întrucât cea mai bună formă de inducție se bazează
pe deducție, adică pe principiul că efecte similare vor avea întotdeauna cauze
similare. Un bun exemplu asupra deducției îl putem găsi în dialogul Meno, unde
Socrate îl supune pe sclav unui curs riguros de deducție geometrică pentru
stabilirea doctrinei anamnezei.
Chiar dacă valoarea metodei dialectice a lui Socrate stă în găsirea unei soluții
corecte la o problemă, trebuie remarcată și caracteristica sa de a fi un foarte bun și
folositor aparat argumentativ. Când citim dialogurile suntem întotdeauna în
admirație față de tehnica iscusită a lui Socrate de a-și contrazice interlocutorii, de
a-i confrunta cu propriile erori din definiții, de a le lua pământul sigur de sub
picioare. Cum reușește Socrate să obțină acest efect? Cum poate acesta prin
întrebări care par atât de simple și de banale, să-și forțeze adversarul prin întrebări
graduale cu care acesta este de acord să ajungă la o contradicție? În cele ce
urmează vom încerca să răspundem acestor întrebări.
 Dacă vrem să cunoaștem cum a fost Socrate în stare să respingă argumentele
interlocutorilor săi va trebui să înțelegem în primul rând două lucruri, și anume că
Socrate, în urma unor considerații precedente asupra subiectului discuției a devenit
familiar cu ceea ce este adevărat și eronat în chestiune și că acesta are un plan de
argumentare bine definit și bine lucrat bazat pe principiul silogismului.
Fără îndoială că Socrate se prezenta în fața acestor dezbateri bine înarmat,
pregătit de luptă. Însă aceasta nu în sensul că ar fi putut prevedea toate întorsăturile
dezbaterii însă fără îndoială că s-a gândit îndelung și des la subiectul central, care
de obicei se concentra pe natura unei virtuți oarecare. Ar trebui să-i atribuim mai
mult decât simpla genialitate dacă am presupune că acesta discuta cu atâta
iscusință fără să se fi gândit deloc în avans asupra subiectului în cauză. Însă putem
sublinia aici faptul că de cele mai multe ori Socrate era cel ce propunea subiectul
dezbaterii, și aceasta ne poate convinge asupra faptului că nu îi erau subiecte
străine și că acestea erau reflectate în singurătățile sale, în lungile sale opriri în
plină zi pe străzile Atenei, cufundat în gânduri până seara, sau până a doua zi.
În modul său avansat de a gândi acesta nu era deloc superficial. El nu era
niciodată mulțumit să accepte pur și simplu ceea ce oamenii de rând dădeau ca
definiție unui concept oarecare, așadar ceea ce se credea în mod popular. Din
contră, acesta examina întotdeauna credințele comune pentru sine cu ajutorul
propriului său sistem de investigare inductivă. Cu alte cuvinte acesta a dezbătut
problemele în propria sa minte în același mod în care le-a dezbătut cu victimele
sale. Când opinia populară nu putea să reziste scrutărilor și testărilor sale, el
continua să investigheze pentru sine până când ori găsea el răspunsul ori găsea cel
puțin multiple respingeri ale acelor opinii comune. De aceea nu se temea niciodată
să-și împingă adversarul în dificultate, întrucât el era dinainte obișnuit cu firul și
dificultățile raționamentelor.
Totuși o asemenea măiestrie a argumentului nu putea să-i parvină lui Socrate
doar dintr-o simplă cugetare în avans. Altceva era necesar. Prin simpla cugetare în
avans asupra problemelor dezbătute el reușea să aducă la lumină argumentele cele
mai clare pe care putea să le utilizeze împotriva interlocutorilor săi, însă marea artă
se află în faptul că el știa cum să prezinte aceste argumente, cum să le ordoneze și
să aibă eficiență. Ca și dialectician iscusit, Socrate era nevoit să obțină cel mai bun
efect dramatic și psihologic din acele raționamente. Acestea le-a intreprins folosind
o formă de silogism distinsă și extinsă prin care reușea să-și prezinte obiecțiile.
Fiecare raționament, fie că era lansat ca să convingă sau ca să respingă, poate
fi pus în forma unui silogism. Altfel spus, el este constituit din trei propoziții, o
premisă majoră, una minoră și concluzia care este dedusă din cele două premise.
Așadar orice argument bine încadrat în această formă tripartită era imposibil de
refutat atâta timp cât era fără eroare. Marele Socrate prin urmare avea un mare
avantaj știind să se folosească în mod corect de acest sistem silogistic, prin urmare
era imbatabil în dezbateri.
Socrate, observând o anumită eroare în afirmațiile interlocutorilor săi, ar fi
putut fără a sta mult pe gânduri să le demonstreze și să evidențieze punctul slab al
argumentărilor. Însă aceasta nu ar fi fost foarte convingător. Psihologia metodei
socratice constă în a face interlocutorul să-și autocondamne afirmațiile admițând
de bună voie că răspunsul său este insuficient sau greșit. Astfel a reușit Socrate să
imprime în mintea interlocutorilor săi îndoiala față de propriile prejudecăți. În loc
să le respingă răspunsul pe loc, Socrate îl alimentează cu mici incursiuni ca mai
apoi să-l prindă și să-l descompună.
Aceste mici incursiuni sunt acele admiteri de bună voie ale interlocutorilor la
întrebările lui Socrate, și nu sunt nimic altceva decât multiple premise majore în
structura obiecției silogistice. Acestea sunt cazuri particulare, exemple concrete
care prin caracterul lor inofensiv ajung să fie cu simplitate admise, după care
ajunge să se evidențieze premisa minoră pe care acestea sunt bazate ca să se
întoarcă toată argumentarea cu capul în jos, interlocutorul rămânând uimit în fața
neștiinței lui și în fața faptului că toată argumentarea și-a pierdut stabilitatea.
Însă silogismul întins al lui Socrate este un mecanism chiar mai bun decât
silogismul simplu, întrucât reușește să ascundă mai bine concluzia pe care este pe
cale să o stabilească, până în momentul în care aceasta cade ca o bombă din cer
distrugând întreaga argumentare minuțios construită.
 Din nou așadar putem vedea motivul pentru care metoda lui Socrate este
preponderent inductivă. De la multiple cazuri particulare Socrate ajunge la o
noțiune generală.
Unul dintre multele silogisme socratice care se finalizează printr-o respingere
categorică poate fi găsit în dialogul Menon.4 Socrate respinge aici afirmația lui
Menon că virtutea ar fi ceva diferit pentru diferite clase de oameni. În dialog
Socrate scoate în evidență premisa majoră folosindu-se de pași mărunți, prin
întrebări particulare, la care Menon răspunde fără ezitare urmând ca la urmă
argumentarea să cadă.
În dialogul Euthyphron, protagonistul ce poartă numele dialogului definește
pietatea ca asistarea zeilor, grijă purtată pentru zei. Voi atașa aici o parte din
dialogul Euthyphron iar la final voi evidenția silogismul ce reiese din acest
fragment.

„EUTHYPHRON Iată, Socrate, care parte a dreptății cred eu că formează

evlavia și pietatea: anume cea referitoare la grija cuvenită față de zei; iar cea
referitoare la oameni este cealaltă parte a dreptății.

SOCRATE Mi se pare că e foarte frumos spus, Euthyphron; dar mai am încă

o mică nelămurire: nu prea înțeleg la ce fel de grijă te referi; doar nu vrei să spui
că așa cum e grija față de orice altceva, la fel e și aceea față de zei; căci zicem
cam așa: nu oricine știe să aibă grijă de cai, ci doar grăjdarul; nu-i așa?

EUTHYPHRON Ba chiar așa.

SOCRATE Pentru că meseria lui este îngrijirea cailor.

EUTHYPHRON Da.

4 Platon, Opere II, Menon, 73

 SOCRATE Și nici de câini nu știe oricine să aibă grijă, ci numai vânătorul.

EUTHYPHRON Așa e.

SOCRATE Pentru că vânătoarea e într-un fel și îngrijirea câinilor.

EUTHYPHRON Da.

SOCRATE Iar văcarul se îngrijește de boi.

EUTHYPHRON Desigur.

SOCRATE Iar pietatea și evlavia sunt grija față de zei; așa spui?

EUTHYPHRON Întocmai.

SOCRATE Însă orice îngrijire are în vedere unul și același lucru: și anume
binele și folosul celui îngrijit, după cum, de pildă, caii îngrijiți de priceperea
grăjdarului trag de aici un folos și se desăvârșesc; oare nu crezi?

EUTHYPHRON Ba da.

SOCRATE La fel și câinii, și boii, și toate celelalte asemenea lor; toți trag
foloase de pe urma priceperii celui ce-i îngrijește. Sau poate crezi că îngrijirea
urmărește vătămarea celui îngrijit?

EUTHYPHRON Pe Zeus, nu cred una ca asta.

SOCRATE Ci folosul?
 EUTHYPHRON Cum altfel?

SOCRATE Atunci și pietatea, fiind grija față de zei, aduce un folos zeilor și-i
desăvârșește? Ai fi în stare să spui că ori de câte ori faci un lucru pios îl
desăvârșești pe vreunul dintre zei?

EUTHYPHRON Sigur că nu, pe Zeus.”5

Majoră - Pietatea este grijă cuvenită față de zei

Minoră - Omul nu are cum să poarte grijă zeilor
Concluzie - Pietatea nu este grija cuvenită față de zei

O altă caracteristică a metodei socratice înafară de procesul definirii și al

inducției este însăși personalitatea lui Socrate. Metoda socratică nu ar fi fost
completă fără să fi fost pătrunsă de umorul său, de bine cunoscuta sa ironie și
agerime. Chiar dacă acestea nu sunt notele esențiale ale metodei, dacă am lăsa la o
parte aceste caracteristici am avea de pierdut. Trebuie doar să ne punem să citim
unul din dialoguri ca să ne dăm seama automat de aerul ironic și în același timp
plăcut al ironiei lui Socrate. O să citez aici două exemple dintre multe altele care se
pot da în acest sens. În următorul pasaj din Menon, Socrate răspunde comparației
celui ce poartă numele dialogului cum că Socrate ar semăna cu un peștele-torpilă
din pricina că acela își amorțește victimele la fel cum el își amorțește interlocutorii.

„SOCRATE Îmi dau seama acum de ce ai făcut această comparație.

MENON Și de ce crezi că am făcut-o?

5 Platon, Opere II, Euthyphron, 12e – 13c, pp. 275 - 276

 SOCRATE Ca să-ți răspund și eu cu una. Eu știu că tuturor tinerilor frumoși
le place să fie comparați. Au de câștigat din asta, căci lucrurile cu care sunt
comparați cei frumoși sunt la rândul lor frumoase, așa cred. Eu însă n-am să-ți
răspund cu altă comparație. În ce mă privește, dacă peștele-torpilă amorțește el
însuși atunci când îi amorțește pe ceilalți, atunci seamăn cu el; dacă nu, nu
seamăn. Fiindcă eu n-am la îndemână nici un răspuns atunci când îi pun în
încurcătură pe alții. În clipa de față, eu însumi nu știu ce este virtutea, iar tu, deși
poate știai înainte de a te apropia de mine, acum semeni leit cu un neștiutor. Și
totuși vreau să cercetez ce anume este împreună cu tine.”6

Al doilea exemplu este un scurt pasaj din dialogul Euthydemos în care

Socrate îi răspunde acestuia în felul următor:

„SOCRATE […] A venit momentul să-l convingeți pe băiat, arătându-i cum

trebuie să se îndrumeze către cunoaștere și virtute. Însă mai întâi am să vă arăt
cum înțeleg eu treaba asta și cam o să vi se pară că fac acest lucru ca un
nepriceput și din dorința de a vp auzi înțelepciunea, voi îndrăzni să improvizez în
fața voastră. Ascultându-mă, voi și discipolii voștri, stăpâniți-vă, deci, râsul. […]”7

În fine, definiția metodei socratice nu ar fi completă dacă nu am indica scopul

ei, și anume găsirea adevărului. Metoda socratică nu este doar un simplu
instrument ingenios pentru a expune și a face paradă de măiestrie dialectică față de
un ins mai puțin priceput și a nu lua în seamă concluziile obținute. Aceasta este
maniera dialectică a sofiștilor de care Socrate nu era încântat deloc, întrucât aceia
nu căutau adevărul ci utilitatea. Scopul lor era să facă din oricine un logician
capabil și un om iscusit în discurs pentru a câștiga orice caz în instanță, chiar
făcând un argument slab să pară puternic. În schimb singura ardoare interioară a lui
Socrate era de a găsi adevărul și de a-i ajuta și pe alții să ajungă la el.

6 Platon, Opere II, Menon, 80c – 80d, pp. 386 - 387

7 Platon, Opere III, Euthydemos, 278d, p. 78
 De multe ori el se pune în analogie cu moașa care ajută la nașterea copiilor,
tot astfel precum el ajută să se nască ideile adevărate care stau latente în
interlocutorii săi. Așadar neplăcerile și confuziile pe care le aducea cu sine metoda
sa nu erau urmărite, ele erau consecința căutării adevărului. Ajungând să realizeze
valoarea metodei sale în vederea căutării adevărului el a ajuns să-și conștientizeze
misiunea de a transmite mai departe în polis această descoperire care dădea roade,
astfel discipolii săi au ajuns să-i urmeze cu încântare dezbaterile sale.
Ca să rezumăm, metoda socratică, la fel ca oricare altă metodă logică este
constituită din trei etape. Prima etapă constă în a determina ceea ce se cunoaște și
ceea ce nu se cunoaște. Apoi de a construi ipoteze asupra necunoscutului pornind
de la ceea ce se cunoaște, iar în fine, doar când ipotezele au fost testate și dovedite,
doar atunci ele vor putea fi acceptate.
Conținutul ipotezelor în metoda lui Socrate este de regulă definirea unei idei
universale. Maniera de a testa validitatea definiției este cea a inducției, adică a
aplicării și verificării mai multor cazuri particulare. Această formă a inducției este
valoroasă nu numai pentru a defini dar și pentru a-l face pe interlocutor conștient
de erorile incontestabile din raționamentul său.
Scopul metodei este de a descoperi adevărul în timp ce respingerea este de
ordin secundar. Probabil cea mai bună modalitate de a încheia acest capitol este de
a ne reaminti definiția inițială a metodei socratice și anume:

Metoda Socratică este un sistem inductiv de întrebare și răspuns cu scopul de

a găsi și a preda o definiție universal adevărată.
 Capitolul 3
Valoarea metodei socratice în vederea găsirii adevărului

Pentru orice cercetare serioasă care se dorește a fi de succes este nevoie de o

abordare sistematică. Confruntându-ne cu diferite subiecte abstracte și subtile ne
dăm seama repede că avem nevoie de un sistem, de o metodă bine conturată pentru
a putea întreprinde cercetarea, iar cu cât subiectul este mai subtil și mai abstract cu
atât nevoia de sistematizare devine mai acută.
Acesta este motivul pentru care filosofii au nevoie în mod imperios de
metodă, de sistem, mai mult decât alți cercetători din alte domenii, pentru că
domeniul este foarte abstract iar aici este nevoie de precizie maximă pentru a nu
ajunge la concluzii greșite. Fără metodă presocraticii și sofiștii au renunțat la
căutarea adevărului, iar cei din urmă au considerat că adevărul este relativ din
moment ce au observat că ceilalți nu puteau să ajungă la niște concluzii ferme și se
aflau în permanență în conflict teoretic. Fără metodă filosofarea lor nu era altceva
decât simplă speculație, astfel încât au ajuns să abandoneze filosofia în favoarea
unei activități mai pragmatice, mai utilitare precum arta de a convinge, indiferent
de valoarea persuasiunii.
Diferite școli de gândire au adoptat diferite concluzii, iar fiecare gânditor cu
renume era contraziz de către altul. S-a ajuns astfel la scepticism ca singură
atitudine față de încercările filosofice. Cu toții și-au bazat teoriile pe evidențele
simțurilor, și cu toate acestea cu toții au punctat asupra faptului că simțurile nu pot
conduce la adevărul ultim. Astfel, în mod natural atitudinea față de orice speculație
filosofică a devenit sceptică sau indiferentă întrucât toate ideile filosofilor erau
într-o continua contradicție.
Apoi a apărut Socrate cu propria sa metodă foarte bine definită cu care a fost
capabil să stabilească concluzii potrivite pentru aserțiunile sale dar și să stabilească
falsitatea aserțiunilor predecesorilor săi și a contemporanilor. Cu alte cuvinte
această metodă a inaugurat rațiunea în filosofie și a dezaprobat orice credință sau
idee nedovedită și incoerentă.
Dacă privim atenți putem să ne dăm seama de ce metoda socratică a fost un
mijloc foarte valoros pentru căutarea adevărului filosofic. În orice investigație
căutăm mai întâi de toate să consumăm orice posibilitate de a obține vreo
informație, adică să cunoaștem problema în toate aspectele sale evitând orice
posibilitate a erorii, iar metoda socratică îndeplinește toate aceste funcții după cum
vom vedea mai departe.
Orice mijloc de a obține informație este folosit, întrucât metoda socratică
implică cele cinci simțuri cognitive, înafara cărora nu există altă sursă de
cunoaștere în natură. De exemplu în dialogul Phaidon se subliniază clar faptul că
de la cunoașterea empirică ajungem să cunoaștem universalul după cum vom vedea
în fragmentul următor.

„SOCRATE Atunci cunoașterea egalității în sine trebuie să o fi dobândit noi

cumva încă înainte de a începe să vedem, să auzim și să percepem prin celelalte
simțuri. Altfel nu am putea să raportăm la ea egalitățile percepute prin simțuri,
spunându-ne că toate aspiră să se identifice cu ea și că toate îi rămân inferioare.”8

Deasemenea, foarte frecvent acesta examinează calitățiile sensibile ale

obiectelor pentru a-l ajuta la obținerea acelei idei universale.
A treia sursă ce apare frecvent în metoda socratică sunt ideile. Defapt scopul
metodei constă în a examina conceptele și în a găsi adevărata idee universală. De
asemenea Socrate s-a bazat și pe învățăturile altora fiind deschis la informațiile
procurate de alții, însă aceasta cu mare precauție. Defapt în urma verdictului
oracolului din Delfi acesta chiar își ia în serios rolul de învățăcel nevrând să creadă
că el este cel mai înțelept om. De aceea el este deschis întotdeauna să învețe de la
interlocutorii săi care spera să fie mai înțelepți decât el.

8 Platon, Opere IV, Phaidon, 75b, p. 77

 Aproape în fiecare dialog îl găsim pe Socrate ca pe un cercetător umil, uneori
mimând această umilință când intră în modul său ironic, însă cel mai adesea sincer.
Totuși în dialogul Apologia lui Socrate se poate observa cât de puțină cunoaștere
găsește în interlocutorii săi. Dar mai presus de toate el pune rațiunea la lucru, nu la
întâmplare, ci cu atâta rigurozitate încât îmbinându-se cu talentul său și cu faptele
puse la dispoziție el consumă orice posibilitate a acestei surse de cunoaștere.
Rațiunea, sau procesul de învățare a necunoscutului pornind de la ceea ce este
cunoscut, are o mai mare aplicabilitate în filosofie decât oricare dintre cele cinci
surse cognitive. Iar aici putem spune că Socrate era conștient de faptul că rațiunea
este bipartită, adică inductivă și deductivă, și că el era nevoit să și le pună în slujbă
ambele pentru a putea să obțină rezultatele cele mai bune în investigațiile sale.
Inducția este procesul prin care adevărul general este extras din mai multe
adevăruri particulare. Din moment ce acesta era scopul lui Socrate de a formula
definiții generale și concepte universale, el s-a văzut în mod natural nevoit să
folosească cu precădere inducția. Dacă luăm în considerare câteva din subiectele
tratate în dialoguri această necesitate va deveni mai clară. După cum am văzut,
dialogul Republica este cu precădere axat pe definirea dreptății, Euthyphron cu
definirea pietății, Protagoras cu definirea virtuții, Lahes cu definirea curajului.
Examinarea unui dialog va demonstra mai clar metoda sa inductivă.
Euthyphron este cel mai scurt dintre cele prezentate mai sus și probabil și cel mai
clar. Când lui Euthyphron i se cere să definească pietatea, acesta dă ca și definiție
un exemplu de fapt pios, și anume propria sa faptă, adică acuzarea propriului său
tată vinovat de crimă. Însă Socrate îi atrage atenția că această definiție nu este
adecvată, și ca urmare Euthyphron dă o definiție care pare a fi universală, și
anume:

„EUTHYPHRON Pios este ce le e drag zeilor, iar ce le e urât e nelegiuit.”9

9 Platon, Opere II, Euthyphron, 6e, p. 267

 Însă Socrate dovedește această definiție a fi greșită arătând că zeii nu iubesc
aceleași lucruri. Socrate aduce aminte de cazuri particulare în care zeii și oamenii
nu se pun în acord asupra unor acte drepte sau nelegiuite, chiar dacă aceștia admit
existența dreptății și nelegiuirii. Apoi definiția finală a lui Euthyphron, cum că pios
este grija față de zei nu este acceptată și dialogul se încheie.
Utilizând cel de-al doilea mod de raționare, deducția, se pornește de la general
la particular. Dialogul Timaeus este aproape în întregime un dialog deductiv. Cu
toate acestea vedem acest tip de raționare utilizat în tandem cu inducția, după cum
am spus și în Capitolul 2.
Ca să exemplificăm din nou cu ajutorul dialogului Euthyphron, găsim ultima
definiție a pietății criticată pe baza faptului că este contrară principiului deducției,
zeii fiind ființe superioare nu pot să fie îngrijiți de oameni. Prin urmare, definiția
cum că pietatea este grija cuvenită față de zei nu mai este coerentă ci se bate cap în
cap cu faptul că zeii nu sunt ființe care să beneficieze de grija oamenilor.
Alt exemplu poate fi găsit în dialogul Phaidon, unde după stabilirea
principiului contradicției după o lungă inducție, Socrate deduce din acest principiu
că sufletul, care este în mod esențial principiul vieții, nu poate să moară întrucât
acesta nu poate să admită contrariul său, adică moartea. Zeller subliniază foarte
bine în fragmentul următor acest fapt:

„In a similar way we see Socrates analyzing thoroughly the common notions
of his friends. He reminds them of the various sides of every question; he brings
out the opposition which every notion contains within itself or in relation to some
other; and he aims at correcting by additional observations, assumptions resting
on a one-sided experience, at completing them, and giving them a more careful
definition.”10

Punctele forte ale metodei lui Socrate sunt ilustrate nu doar de înțelegerea
utilizării facultăților rațiunii, dar și de asemănările cu diferite metode moderne.

10 Zeller, Socrates and the Socratic schools, Chapter VI, Method of Induction, p. 131
Metoda științifică a fost elogiată încă de acum patru secole, iar astăzi aceasta este
încă și astăzi foarte valoroasă pentru scopurile ce și le-a propus. Pe scurt, această
metodă poate fi descompusă în patru etape:

1. Observarea unor fapte particulare

2. Tragerea unei concluzii ipotetice din aceste fapte observate
3. Testarea ipotezei cu ajutorul observării unor noi fapte
4. Declararea ipotezei ca teorie sau lege potrivit cu certitudinea obținută prin
experimente

Prin urmare punctele comune între metoda științifică și metoda socratică sunt
următoarele:

1. Considerarea unor fapte particulare care împărtășesc un element comun

2. Formularea unei ipoteze care să explice elementul comun
3. Căutarea unor noi fapte pentru a stabili adevărul ipotezei sau căutarea unei
noi ipoteze care să se preteze noilor fapte

Diferența între cele două metode constă mai mult în obiectul pe care îl
cercetează fiecare. Metoda științifică se ocupă cu explicarea fenomenelor naturale,
cu datele științelor fizice, în timp ce metoda socratică se ocupă cu cercetarea
conceptelor filosofice. Pe lângă acestea, metoda socratică încearcă să pună mai
întâi ipoteza iar apoi se aduc faptele particulare în vederea testării ipotezei.
Un alt avantaj al metodei socratice este acela că aceasta are nevoie de o
discuție între cel puțin două persoane. Astfel, fiind vorba de dialog între două sau
mai multe persoane posibilitatea de eroare este scăzută iar șansele de a se descoperi
ceva nou cresc. Un om care se retrage și studiază în turnul său de fildeș duce lipsă
de inspirația și sugestia ce pot fi sugerate de către o a doua minte. Discuția în mod
natural scoate în evidență toate aspectele unei probleme, și sporește înțelegerea de
ambele părți.
 Din nou, putem să dăm seamă de valoarea acestei metode și bazându-ne pe un
argument bazat pe autoritate. Ca să nu-l menționăm pe Xenofon și pe alți adepți ai
lui Socrate, trebuie să ne referim doar la raporturile lui Platon față de această
metodă. Platon considera această metodă ca fiind foarte înaltă, acesta utilizând-o în
cercetările sale private și chiar a predat-o prin intermediul dialogurilor sale. Pe
lângă acestea el nu a ezitat să meargă mai departe pe firul acestei metode ieșind din
câmpul delimitat de cercetările lui Socrate, astfel că metoda l-a purtat pe Platon în
regiuni ale gândirii dincolo de orizonturile și scopurile ei inițiale. Dar cu toate
acestea el se ține de ea până și în ultimele sale dialoguri.
Doar la sfârșitul carierei sale Platon a început să abandoneze metoda
dialogului în scrierile sale, așternându-și ultimele lucrări aproape într-un discurs
neîntrerupt, și anume Timaios, Critias și Legile. Însă putem specula că obișnuințele
sale timpurii acumulate pe parcursul uceniciei cu Socrate nu l-au părăsit înaintând
în etate, chiar dacă scrierile sale nu au mai așternut metoda atât de clar precum în
dialogurile timpurii.
La urma urmelor nu contează cât de excelentă pare metoda lui Socrate în
teorie, valoarea sa incontestabilă nu se poate baza decât luând în considerare
rezultatele care au fost obținute cu ajutorul ei. Așadar, în mâinile lui Socrate și
Platon, a fost oare această metodă productivă, a reușit să descopere vreun nou
adevăr? Nu putem decât să răspundem afirmativ.
Primul fruct al acestei metode este unul pragmatic, iar acesta provine din
cercetările lui Socrate care a reușit să formeze o serie de concepte clare și bine
definite. Aceste concepte erau cu precădere etice, însă de asemenea politice și
metafizice, iar conceptele clare și bine definite sunt fără doar și poate baza oricărui
sistem filosofic și sunt necesare pentru fundamentarea oricărui progres al unui
sistem corect. A începe cu premise false și cu idei false nu înseamnă nimic altceva
decât a blestema din debut concluzia. Așadar în conceptele socratice se află
începutul unui sistem epistemologic și etic.
Însă la Platon observăm un sistem filosofic complet, un sistem care
îmbrățișează fizica, dialectica, etica, teologia și estetica, un sistem care este fondat
pe Teoria Ideilor. Potrivit acestei teorii, singurele realități sunt Ideile, sau
arhetipurile tuturor obiectelor care ne înconjoară. Aceste idei comunică gradual cu
Ideea supremă, care este Binele. Adevărata înțelepciune este cunoașterea acestor
esențe absolute, iar această cunoaștere nu poate fi obținută decât pe calea
dialecticii, altfel spus prin intermediul metodei socratice.
Teoria Ideilor a fost prima enunțare a ideii universale și aceasta a ridicat o
problemă nepusă înainte, și anume problema realității acestei idei universale. Chiar
dacă răspunsul lui Platon nu a fost corespunzător, a reușit să pună bazele care l-au
ajutat pe Aristotel să ofere un răspuns potrivit.
Platon, probabil indirect, a reușit să propună o doctrină de care era nevoie în
perioada aceea și pe care sofiștii o respingeau, și anume că adevărul este absolut.
Pe parcursul dialogurilor Phaidon, Parmenide și Republica, Platon insistă asupra
faptului că Ideile, altfel spus realitățile eterne și absolute, sunt adevărate. Din
moment ce acestea sunt imuabile la fel este și adevărul. Lucrurile sunt adevărate
întrucât acestea participă la entitățile absolute cărora le corespund. Mai jos voi reda
un fragment din dialogul Phaidon care va reuși să ilustreze această idee.

„SOCRATE Atunci examinează ce rezultă din existența acelor realități și vezi

dacă vei fi de acord cu mine. Eu sunt convins că, dacă în afarî de Frumosul în sine
există și altceva frumos, singura cauză pentru care acel lucru e frumos este
participarea lui la Frumosul în sine; și la fel pentru rest. Accepți, drept cauză
căutată, o asemenea cauză?

CEBES Da, o accept.

SOCRATE Numai că, dacă lucrurile stau așa, mie unuia nu-mi mai intră în
cap deloc cauzele celelalte, cauzele acelea savante, și mă văd cu totul neînstare să
le înțeleg. Iar dacă cineva încearcă să-mi dea drept cauză a frumuseții unui lucru
fie culoarea lui înflorită, fie forma sa, fie indiferent ce de felul acesta, eu mă
leapăd de toate, tulburat de toate. Și rămân, într-un chip simplu, fără
întortochieri, poate naiv, la explicația mea: că nimic altceva nu conferă acelui
lucru frumusețe decât prezența în el a Frumosului în sine, sau comuniunea cu el,
sau indiferent ce altă formă de relație cu el, căci în privința asta nu sunt încă
foarte ferm. Ferm sunt numai în a susține că toate cele frumoase sunt frumoase
numai datorită Frumosului, căci aceasta mi se pare, și pentru mine și pentru un
altul, răspunsul cel mai sigur. Știu că ținându-mă bine de el nu risc să cad. Ce
siguranță e în a putea răspunde, ție însuți și oricui: „Frumoase sunt cele frumoase
prin Frumos!” Nu crezi și tu așa?”11

Esențele sunt adevărate și neschimbate fie că existența lor reală și separată

este de ordinul obiectiv sau subiectiv. Această contribuție este subliniată de
Lutoslawski în următoarele cuvinte:

„We see the influence of his activity as a teacher in the rules for dialectic
discussion, consisting in starting from recognised premisses, in dividing and
distinguishing notions, în following up the consequences of each hypothesis and
avoiding unjustifiable generalisations. By these means Plato reached a degree of
certitude not experienced before. He created an ideal of infallible knowledge, far
above traditional opinions, and he distinguished this scientific knowledge from
common belief, by his ability to show a reason for each assertion. The methodic
connection of thought gave to his conclusions a permanence and consistency
which unscientific opinion never reaches.”12

O altă contribuție foarte importantă adusă de Platon filosofiei este apărarea

ideii existenței unui suflet nemuritor. Sufletul există întrucât omul cunoaște Ideile,
acestea fiind abstracte, intangibile pentru simțurile noastre. Prin urmare corpul nu
are cum să le cunoască, așadar partea spiritulă din noi este singura care poate să
aibă acces la aceste Idei abstracte. Această idee o va contura mult mai bine
următorul pasaj din Phaidon.
11 Platon, Opere IV, Phaidon, 100c – 100e, p. 115
12 Lutoslawski Wincenty, Origin and grouth of Plato’s Logic, pp. 216 - 217
 „SOCRATE Așadar consideri că, în general, filosoful nu este preocupat de
ale trupului, ci că, atât cât îi stă în putință, rămâne departe de ele, îndreptându-și
gândul către suflet?

SIMMIAS Întocmai.

SOCRATE Atunci, chiar din aceste prime exemple nu este limpede că filosoful,
spre deosebire de toți ceilalți oameni, caută să își detașeze cît mai mult sufletul de
tovărășia trupului?

SIMMIAS Așa reiese.

SOCRATE Și atunci, nu e așa, Simmias, ce să creadă oamenii mulți? Că

acela care nu găsește nici o plăcere în asemenea lucruri și nu se împărtășește din
ele nu este vrednic să trăiască, că cel căruia nu-i pasă câtuși de puțin de plăcerile
care se datorează trupului năzuiește către moarte.

SIMMIAS Ce spui tu e perfect adevărat.

SOCRATE Și-acuma, dacă trecem la însăși dobândirea înțelegerii

adevărului, spune-mi: ce crezi, dacă în cursul unei cercetări îi cerem trupului
concursul, ne este el oare piedică sau ajutor? Adică, de pildă: este un anume grad
de adevăr în ce ne dau vederea și auzul când până și poeții ne tot spun că nimic nu
este întocmai așa cum auzim sau cum vedem? Or, dacă printre simțurile legate de
trup nici măcar acestea două nu sunt nici sigure și nici exacte, cu atât mai puțin
sunt celelalte, care, nu încape îndoială, le sunt acestora inferioare. Tu nu crezi
așa?

SIMMIAS Ba chiar așa.

 SOCRATE Și atunci când ajunge sufletul la adevăr? Căci am văzut că ori de
câte ori pornește să cerceteze ceva cu ajutorul trupului, acesta în chip sigur îl
înșală.

SIMMIAS Chiar așa este.

SOCRATE În schimb, oare nu cumva prin actul de-a gândi i se vădește

sufletului ceva din realitate?

SIMMIAS Ba da.

SOCRATE Și când gândește cel mai bine? Când nu îi vine nici o tulburare
nici de la auz, nici de la văz, nici de la suferință, nici de la vreo plăcere, de la
nimic din toate acestea; când rămâne, atât cât este cu putință, singur el cu sine,
când lasă trupul să își vadă de-ale sale și când, iarăși atât cât este cu putință, se
desface de orice legătură și de orice apropiere de el, pentru a năzui către realitate.

SIMMIAS Așa este.

SOCRATE Nu este prin urmare și acesta un domeniu în care sufletul

filosofului arată cel mai mare dispreț pentru trup și caută să scape de el, urmărind
să rămână el cu sine însuși?

SIMMIAS Nu încape îndoială.

SOCRATE Și acum, Simmias, să vedem ce spunem mai departe. Afirmăm noi

sau nu existența a ceva drept în sine?

SIMMIAS Pe Zeus, de bună seamă că o afirmăm.

 SOCRATE Dar a ceva frumos sau bun în sine?

SIMMIAS Cum altfel!

SOCRATE Dar ai văzut până acum vreodată cu ochii tăi măcar vreunul din
aceste lucruri?

SIMMIAS Nicidecum.

SOCRATE Atunci să le fi perceput tu oare cu un alt simț decât acelea ale

trupului? Și nu vorbesc numai de bine, de frumos sau de dreptate, ci, în general,
de toate, de mărime, sănătate, forță, într-un cuvânt de ce anume sunt lucrurile,
toate, în esența lor, de ce sunt ele cu adevărat. Oare aceasta să ne-o poată spune
trupul? Nu stau lucrurile mai degrabă altfel? Spune-mi, nu acela dintre noi care se
străduiește cât mai mult și cât mai exact să înțeleagă ce este în sine fiecare dintre
lucrurile pe care le cercetează se apropie cel mai mult de cunoașterea lor?

SIMMIAS Bineînțeles.

SOCRATE Și cel care realizează în chipul cel mai pur acest lucru nu este
oare cel care, în cel mai înalt grad posibil, se apropie de fiecare lucru numai cu
gândirea în sine, fără să recurgă, în actul gândirii, nici la văz, nici la vreun alt
simț pe care să-l antreneze în cursul procesului rațional? Nu este oare tocmai
acela care, recurgând doar la gândirea în sine, pură de orice amestec, se pune pe
urmele fiecărei realități luate de asemenea în sine, pură de orice amestec? Cel
care, în acest scop, se lipsește cât mai mult de ochi și de urechi și, ca să spun așa,
de întregul lui trup, convins că orice asociere cu el tulbură sufletul și îl împiedică
să dobândească adevărul și cunoașterea? Iar dacă ar fi ca cineva să atingă
vreodată realul, nu ar fi tocmai el acela?”13

13 Platon, Opere IV, Phaidon, 64e – 66a, pp. 61 - 63