Alături de Sâmbătă lui Lazăr, Duminica Intrării triumfale a Mântuitorului în Ierusalim

reprezintă “începutul Crucii“. Stereotipul nostru mental care asociază bucuria cu absenţa suferinţei
este contrariat de această sărbătoare: unde este triumful, unde este bucuria, ce se celebrează
acum, dacă Iisus intră în Ierusalim pentru a fi răstignit? Cum de este primit ca un împărat Cel
ce vine călare pe smeritul asin? Cum de I se strigă “Osana!” Celui aşteptat de către mai-marii
poporului pentru a fi ucis?

Biserica însă vede şi altceva dincolo de acestea şi ne îndeamnă: “Veniţi să mergem cu El, să ne
răstignim cu El, pentru a-L auzi spunându-ne: nu la Ierusalimul pământesc Mă sui pentru
Patima Mea, ci la Tatăl Meu şi Dumnezeul Vostru, pentru ca să intraţi cu Mine în Ierusalimul
ceresc, în Împărăţia Cerurilor“. Acesta este Ierusalimul în care intră biruitor Hristos prin Pătimirea
şi moartea Sa.

Bucuria creştinilor nu are nici o legătură cu veselia indiferentă şi superficială a omului lumesc, nici
cu “autosugestia” pozitivă a optimismului pământesc, ci este o bucurie a jertfei roditoare şi
izvorâtoare de nemurire, a conştiinţei că prin Cruce şi numai prin Cruce dobândim Învierea.
Este bucuria provenită din biruinţa asupra patimilor noastre, biruinţa pe care nu o putem
câştiga decât întru Hristos, dar nu automat şi magic, ci numai prin propria noastră luptă.
“Purtând totdeauna în trup omorârea lui Iisus, pentru ca şi viaţa lui Iisus să se arate în trupul
nostru” (2 Corinteni 4, 10-11). Vrem şi noi să intrăm în Ierusalim, împreună cu Domnul? Chiar
vrem cu adevărat? Atunci să începem să purtăm şi Crucea împreună cu El! De nu, fi-vom, poate,
moştenitori ai altei împăraţii, din această lume, dar nu a celei cereşti.(Stea Emy)

Când ne apropiem de Sfânta împărtăşanie, câtă frică şi evlavie, iar după împărtăşire - câtă
bucurie şi veselie! însă puterea nu stă în simţire, ci în tăria voinţei. Iudeii, care L-au
întâmpinat pe Domnul cu atâta simţire, oare erau nesinceri, oare nu aveau cu adevărat
simţămintele pe care le arătau? Şi totuşi, L-au răstignit pe Domnul. Oare nu se întâmplă şi la noi
ca atunci când II primim pe Domnul prin Sfintele Taine să facem dovadă de multe simţăminte,
iar când se răcesc simţămintele să slăbim şi să nu facem faţă nici măcar celor dintâi ispite? Pe
venirea simţămintelor nu poţi pune temei: trebuie să formăm şi să păstrăm tăria hotărârii.

Ce-i drept, viaţa creştinească, plăcută lui Dumnezeu, este cu precădere o viaţă a inimii. Şi
Domnul cere ca inima să ia parte în toate.

Te rogi? Roagă-te cu inima.

Dai milostenie? Dă cu durere în inimă.
Posteşti? Posteşte cu dorinţa să te jertfeşti Domnului.

Scăpărările simţămintelor nu sunt însă totuna cu simţământul statornic şi neschimbat faţă de

Domnul şi cu inima dăruită Lui pe de-a-ntregul. Tocmai asta cere Domnul atunci când spune:
Fiule, dă-Mi inima ta! Şi I-o dăm, şi, strigând acum: Osana, bine este cuvântat Cel ce vine, să ne
punem în inimă o asemenea rânduială, încât din ea să iasă mărturie Celui Preaînalt: “vrem să
împărăţească asupra noastră, şi vor rămâne pururea credincioşi acestei Împărăţii”.(Sf. Teofan)

8. Hristos intra în Ierusalim având ca steag smerenia

În ciuda osanalelor datorate învierii lui Lazăr şi a aşteptărilor poporului, adică a „primirii
împărăteşti” (Sfântul Chiril al Alexandriei), intrarea
Împăratului Hristos în Ierusalim s-a făcut în smerenie deplină.

Episoadele petrecute în timpul intrării lui Hristos în oraş, unde după puţine zile avea să sufere
chinuri cumplite, iar în cele din urmă, să fie răstignit şi să învieze, sunt descrise de Sfinţii
Evanghelişti (Matei 21,1-11, Marcu 11,1-10, Luca 19,28-40, Ioan 12, 12-16).

Intrarea Domnului în Ierusalim – ca de altfel toate evenimentele împărăteşti – a fost

propovăduită de profeţi în Vechiul Testament.

Proorocul Zaharia spunea: Bucură-te foarte, fiica Sionului, veseleşte-te, fiica Ierusalimului, căci
iată, împăratul tău vine la tine drept şi biruitor; smerit şi călare pe asin, pe mânzul asinei. El va
nimici carele din Efraim, caii din Ierusalim şi arcul de război va fi frânt. El va vesti pacea
popoarelor şi împărăţia Lui se va întinde de la o mare până la cealaltă mare şi de la Eufrat până
la marginile pământului (Zaharia 9,9-10).

Prezenţa lui Hristos înseamnă prezenţa iubirii de oameni şi a îngăduinţei, nu a dreptei judecăţi
sau a osândei. Hristos S-a întrupat şi a venit în Ierusalim în chip de rob, ca mire şi ca miel
neprihănit care se dă pe sine spre jertfire, smerit ca picătura de ploaie ce cade pe lână fără să facă
zgomot, iar prin acest chip umil El i-a răsturnat de pe tronuri pe cei puternici şi i-a ridicat pe cei
smeriţi (Sfântul Chiril al Alexandriei). Hristos a venit către oameni aşa cum vine mirele la
nuntă, adică plin de dragoste şi de smerenie, nu ca un stăpânitor. De altfel, dragostea nu poate
fi legată de stăpânire şi de tiranie.

Hristos este Împăratul noului Israel al harului lui Dumnezeu. Însă Împărăţia Sa nu are legătură cu
gândirea şi cu slava lumească, pentru că este o împărăţie a iubirii şi a smereniei. Hristos a intrat
în Ierusalim şi în istorie în chip diferit faţă de ceilalţi împăraţi şi stăpânitori. El nu era un tiran
înconjurat de acoliţi şi de aghiotanţi şi nici nu ducea după Sine o mulţime de ostaşi care trăiau în
belşug,cereau biruri sau îi puneau pe oameni la munci înjositoare şi vătămătoare. Steagul lui
Hristos era smerenia, sărăcia şi simplitatea (Sfântul Grigorie Palama).

Atunci când comentează intrarea lui Hristos în Ierusalim, Sfinţii Părinţi au în vedere şi atmosfera
obişnuită a acelei epoci, când împăraţii şi conducătorii militari intrau în oraşe cu multă autoritate şi
putere. Însă Hristos nu deţinea o asemenea putere şi nici nu voia să Se impună oamenilor în
acest fel. De aceea, Sfântul Epifanie, Episcopul Ciprului, spune că Hristos nu avea sceptru şi
trâmbiţe, ci a venit într-o sărăcie desăvârşită; nu era însoţit de săbii, de arme şi de suliţe, aşa
cum, în semn de cinste, se însoţeau stăpânii pământeşti, ci Se purta cu smerenie deplină; nu avea
oameni înarmaţi, scuturi, blazoane încrustate în aur, coifuri şi platoşe, ci numai blândeţe fără
margini, bunătate nemăsurată şi cumpătare desăvârşită.

Smerenia lui Hristos este expresia iubirii şi simplităţii Sale, nu o virtute exterioară prefăcută.
Omul simplu din fire şi iubitor este neapărat un om smerit. Smerenia lui Hristos, împletită cu
simplitatea şi cu dragostea Sa, reprezintă în realitate energia Sa necreată, care provine din firea
simplă a Dumnezeirii. De aceea, atunci când sfinţii se învrednicesc să îl vadă pe Hristos în slavă,
ei sunt copleşiţi de dragostea şi de smerenia Sa. Hristos este blând şi smerit cu inima, după cum
El însuşi a spus-o.(Vlachos)

13. Pruncii Îl slăveau pe Hristos

Chiar dacă întregul popor îl slăvea pe Hristos strigând pe cale „osana”, când El a intrat în
templu, de unde i-a scos pe cei care vindeau şi cumpărau şi i-a vindecat pe orbii şi pe şchiopii
care se găseau acolo, arhiereii şi cărturarii au fost indignaţi. Indignarea lor a crescut atunci când
i-au auzit pe copii strigând Osana Fiului lui David. Arhiereii şi cărturarii au protestat înaintea lui
Hristos, dar El le-a răspuns: Au niciodată n-aţi citit că din gura copiilor şi a celor ce sug Ţi-ai
pregătit lauda? (Matei 21,15-16).

Aşa cum aminteşte şi Hristos, imnele de slavă cântate de copii au fost proorocite în Vechiul
Testament de Profetul David: Din gura pruncilor şi a celor ce sug ai săvârşit laudă, pentru
vrăjmaşii Tăi, ca să amuţeşti pe vrăjmaş şi pe răzbunător (Ps. 8,2). Fiind curaţi, copiii L-au slăvit
pe Hristos în templu, nu pe cale.

Aceşti copii s-au arătat mari teologi, iar imnul lor a fost un imn teologic, chiar dacă ei erau
needucaţi şi neînvăţaţi (Sfântul Grigorie Palama).

Priveliştea era străină şi peste fire pentru că pruncii de lapte stăteau în braţele mamelor lor şi cu
o mână ţineau sânul mamei, iar cu cealaltă ramură de finic, în vreme ce aceleaşi guri care
sugeau laptele matern rosteau dogma împărătească (Sfântul Chiril al Alexandriei). Limba şi
buzele pruncilor erau mişcate de harul şi de puterea Sfântului Duh, pentru că altfel acest lucru
nu ar fi fost cu putinţă.

Un fapt şi mai ieşit din comun a fost acela că pruncii Îl slăveau pe Hristos ca Dumnezeu, în
vreme ce părinţii lor, arhiereii şi cărturarii îl huleau.

Sfântul Chiril al Alexandriei face o serie de observaţii deosebite, subliniind această diferenţă. El
spune că
 pruncii L-au recunoscut pe Împăratul zidirii aşa cum Acesta S-a înfăţişat, în vreme ce
părinţii lor s-au arătat neştiutori;
 copiii L-au slăvit ca Dumnezeu, însă părinţii lor L-au răstignit ca vrăjmaş;
 copiii cântau osana, iar părinţii strigau răstigniţi-L;
 vârsta fragedă şi nepricepută s-a înţelepţit, în vreme ce înţelepţii s-au întunecat;
 copiii şi-au aşternut veşmintele ca să treacă peste ele Hristos, iar părinţii lor I-au împărţit
hainele;
 pruncii L-au întâmpinat pe Hristos cu ramuri de finic, iar părinţii blestemau;
 copiii L-au primit pe păstor ca nişte miei, în vreme ce părinţii lor au sfâşiat mielul ca
nişte lupi.

Diferenţa dintre copii şi părinţi izvorăşte din starea sufletească diferită a acestora, deoarece Duhul
Sfânt lucrează numai asupra inimilor curate şi nemurdărite de mândrie. El nu poate sălăşlui în
inimile atinse de nepăsare.

Imnul pruncilor de lapte este imnul noului popor al Domnului, care are inimă de prunc. Sfântul
Apostol Pavel le spune creştinilor din Corint: Fraţilor, nu fiţi copii la minte. Fiţi copii când e
vorba de răutate. La minte însă, fiţi desăvârşiţi (I Cor. 14,20). Există o vârstă de prunc şi de copil
la minte şi o vârstă de prunc şi de copil la inimă. Creştinii nu trebuie să fie prunci cu mintea. Ei
trebuie să fie prunci cu inima, în vreme ce la minte, ei trebuie să fie desăvârşiţi şi împliniţi. Starea
de pruncie a inimii este legată de curăţirea şi de îndepărtarea de acolo a tuturor gândurilor.

Sfântul Grigorie Palama le spune creştinilor pe care îi păstorea: „fraţilor, bătrâni sau tineri,
luaţi răutatea pruncilor ca să fiţi laolaltă cu împăraţii şi cu căpeteniile“. Atunci când omul are
răutate de prunc, el este întărit de Dumnezeu pentru a putea ţine semnele biruinţei şi ale
triumfului nu numai asupra patimilor viclene, ci şi asupra vrăjmaşilor văzuţi şi nevăzuţi, după
care omul primeşte harul de a grăi de fiecare dată când este nevoie.(Vlachos)

15. Prăznuire lăuntrică

Un tropar al slujbei Vecerniei din duminica Floriilor începe astfel: „Astăzi harul Sfântului Duh pe
noi ne-a adunat şi toţi, luând Crucea Ta, zicem…“ Sfântul Nicodim Aghioritul explică motivul
pentru care se rosteşte acest tropar, motiv care are o semnificaţie deosebită. El spune că în ziua
pomenirii Sfântului Antonie cel Mare (17 ianuarie), părinţii de odinioară care vieţuiau prin
mănăstiri se retrăgeau în pustie, în munţi sau în peşteri şi rămâneau acolo până în ziua Floriilor,
nevoindu-se în isihie sfântă şi petrecând în post şi în rugăciune. În săptămâna de dinainte de
duminica Floriilor, ei se strângeau laolaltă pentru a prăznui Patimile, Răstignirea şi Învierea lui
Hristos. La acest fapt se referă multe tropare. Unul dintre ele spune: „Veniţi cei din pustii şi din
munţi şi din peşteri, adunaţi-vă ţinând stâlpări împreună cu noi, să întâmpinăm pe împăratul şi
Stăpânul“. Tocmai de aceea cântau: „Astăzi harul Sfântului Duh pe noi ne-a adunat“.

De aici înţelegem că nu este suficientă prăznuirea exterioară a acestor evenimente, ci este nevoie de
o abordare existenţială şi interioară a lor. Rugăciunea, isihia şi cumpătarea sunt mijloacele
potrivite pentru ca omul să se apropie în mod corect de aceste sărbători şi să le prăznuiască în
chip sfânt, nu idolatric. De aceea, Biserica a stabilit o perioadă de pregătire de cincizeci de zile
[Triodul. n.n.], care începe din Duminica vameşului şi a [Link] fapte hristologice sunt
legate de mântuirea omului şi presupun o pregătire corespunzătoare.

Învierea lui Lazăr şi intrarea triumfală a lui Hristos în Ierusalim închipuie nădejdea învierii de
obşte precum şi intrarea lui Hristos în inima curată a omului. Aceste sărbători trebuie să
depăşească stadiul de evenimente exterioare şi să devină prăznuiri lăuntrice.

Tit, Episcopul Vostrelor, spune: „Să ne facem pentru El car sfânt, nu mânz necurat, pentru ca
[Hristos] să urce în el. Să punem frâu pe gândurile noastre, pentru ca El să domnească peste noi
în veac“.
(Din: Mitropolit Hierotheos Vlachos, Predici la Marile Sărbători, Ed. Egumeniţa, 2008)

Totuşi, ca simbol al prevestirii Învierii lui Hristos, Duminica Floriilor este Duminica bucuriei
poporului simplu care primeşte pe Iisus ca fiind deja biruitor asupra morţii prietenului său Lazăr
şi prevestind, de asemenea, biruinţa Sa asupra păcatului, asupra iadului şi asupra propriei Sale
morţi.
Când Mântuitorul Iisus Hristos intră în Ierusalim, El merge, de fapt, spre suferinţă ca, prin
Sfintele şi mântuitoarele Sale Pătimiri,

Duminica Intrării Domnului în Ierusalim este o zi care prevesteşte Învierea lui Hristos, ea este,
oarecum, un Paşte anticipat, o arvună a biruinţei asupra morţii, asupra păcatului, asupra răutăţii
oamenilor, o biruinţă a iubirii lui Hristos-Dumnezeu, iubire mai tare decât orice ură şi invidie, decât
orice trădare şi laşitate, decât orice lăcomie de bani şi de putere lumească trecătoare.

Ultima duminică din Postul Paştelui, înaintea Săptămânii Patimilor Domnului Iisus, este Duminica
Floriilor sau a stâlpărilor. Sărbătoare care ne aminteşte peste timp de intrarea triumfală a
Mântuitorului în Ierusalim. Ultima Sa intrare în sfânta cetate înainte de patimile, moartea şi învierea
Sa din morţi.

Era doar a doua zi după învierea prietenului Lazăr din Betania, cel mort de patru zile. Mica
localitate din apropierea Ierusalimului fusese luată cu asalt de mulţimea curioşilor dornici să-l vadă
pe Lazăr cel înviat, dar şi pe Învăţătorul despre minunile căruia o ţară întreagă vuia. Într-un astfel de
moment Domnul a ales să intre în Ierusalim. Iar vestea că Iisus vine, avea să-i scoată din case pe
locuitorii Ierusalimului, care L-au întâmpinat cu ramuri de finic, cu flori şi cu haine aşternute în
cale. Ca pe un mare împărat. Spre bucuria mulţimii de curioşi dornici să-L vadă, dar şi spre
supărarea fariseilor care-L urau de moarte.

Mulţimile îl aclamau strigând: „Osana! Binecuvântat este cele ce vine întru numele Domnului,
Împăratul lui Israel!” (Ioan 12, 12-15). A fost singurul moment din viaţa Sa pământească în care
Iisus a acceptat să fie aclamat ca un împărat. Deşi intra în cetate plin de modestie, călare pe un asin
şi nu cu strălucirea unui împărat. În acea veselie generală, un singur om era trist, iar Acela era
Însuşi Domnul. Pentru că ştia cele ce aveau să urmeze atât de curând. Şi faptul că veselia
mulţimii de oameni, avea să se preschimbe în ură neîmpăcată. Ură până la moarte! O moarte
nemeritată, pentru cât bine le făcuse tuturor.

Duminica Floriilor este o zi de sărbătoare. O zi în care ne amintim de acel eveniment unic, de

bucuria cu care trebuie să îl întâmpinăm pe Domnul nostru Iisus Hristos în viaţa noastră. Ca pe
un Mântuitor şi Domn. Şi nu cu nesinceritate precum ierusalimitenii, ci din toată inima şi simţirea
noastră.
În tradiţia Bisericii noastre, în această zi sunt aduse în biserici crenguţe de salcie spre a fi
binecuvântate de către preot şi împărţite credincioşilor, care le duc la casele lor şi le păstrează la
icoane. În semn de evlavie pentru Împăratul sufletelor noastre. Este o zi în care mulţumim lui
Dumnezeu şi pentru renaşterea naturii, a florilor, a pomilor, a ierbii. Căci numai peste câteva zile Îl
vom numi pe Mântuitorul „primăvara sufletelor noastre”.