MODORAN MARIN DANIEL

MASTER EFS ANUL 1 UEB

REFERAT

EDUCAREA SIMTULUI ESTETIC PRIN DANS

Educația estetică reprezintă activitatea de formare – dezvoltare a personalității umane prin

intermediul frumosului receptat, evaluat și cultivat la nivelul sensibilității, al raționalității șial
creativității umane.Educația estetică este o componentă a educației integrale și armonioase cu ajutorul
căreiarealizăm formarea personalității omului prin frumosul existent în natură, artă și societate, pentrua
deveni consumator și creator de frumos. Omul societății contemporane este
p r e o c u p a t d e crearea în jurul său a unui mediu estetic care să-i înnobileze viața, deoarece frumosul
pătrunde înzonele cele mai adânci ale vieții sufletești, răscolește emotivitatea,
sensibilizează, înviorează,transformă și determină la meditație.Unii specialiști văd în educația
estetică un mijloc de umanizare mai ales a tineretului, copleșit de tehnicizarea excesivă din
zilele noastre, precum și posibilitatea dezvoltării spiritualeși a destinderii în timpul liber.În formarea
educației estetice există mai multe niveluri și anume: nivelul informativteoretic în care se
realizează instruirea estetică a elevilor prin familiarizarea lor cu cunoștințe estetice din
domeniul diferitelor arte, cât și cunoștințe tehnice, priceperi și deprinderi necesare
în procesul de creație, a exersării artistice. Funcția principală a acestor cunoștințe este ceaexplicativă
ele ajutând la contemplarea și înțelegerea valorilor estetice.U n a l t n i v e l a l e d u c a ț i e i e s t e t i c e
e s t e c e l f o r m a t i v - a p l i c a t i v , c a r e s e r e a l i z e a z ă p r i n contactul nemijlocit cu opera de
artă asigurându-se astfel condițiile necesare pentru receptareamesajului estetic. În acest
fel se stabilește comunicarea psihică între receptor și opera de artă, dintre structurile
conștiente și inconștiente ale personalității umane și mesajul estetic.Cele două niveluri se află într-un
raport de reciprocitate, completându-se unul pe celălalt,căci instruirea asigură o mai bună
receptare, în timp ce contemplarea propriu-zisă valorifică virtuțiile instruirii și asigură
realizarea scopului fundamental al educației estetice. Instruirea esteu n m i j l o c ș i o c o n d i ț i e a
e d u c a ț i e i e s t e t i c e , i a r f o r m a r e a e s t e s c o p u l e i . Ș i d e a i c i t e m e i u l educației
estetice din școală căreia îi sunt subordonate toate formele și modalitățile pe care le avem
la îndemână.Obiectivele educației estetice în școală sunt axate atât pe dezvoltarea
sensibilității și ar e c e p t i v i t ă ț i i f a ț ă d e f e n o m e n u l e s t e t i c ș i v a l o r i l e p e c a r e a c e s t a
l e î n g l o b e a z ă , r e s p e c t i v – formarea unei atitudini estetice, dar și pe dezvoltarea potențialului de
creație estetică a copilului,de generare a frumosului sub toate formele sale de manifestare – frumosul în
natură, artă, viață.La realizarea educației estetice își aduc contribuția factorii educativi:
familia, școala,societatea. Între acești factori rolul principal îl are școala.
Mijloacele de care se servește școala pentru realizarea sarcinilor estetice sunt:
procesul de învățământ și activitățile extracurriculare

Existenţa dansului este atestată încă din vremuri străvechi, prin desene simple sau culori, reprezentând
figuri de oameni şi animale, acestea datând din neoliticul timpuriu. Popoarele vechi, printre care
egiptenii, grecii, având un simţ rafinat pentru frumos, cântau armonia în gesturi, atitudini şi mişcare.
Egiptenii dădeau dansului diverse semnificaţii, mesajul ce-l transmiteau fiind mai mult sau mai puţin
legat de pământesc: astral, de fertilitate, funerar, ofrandă, iar grecii întruchipau prin dans veneraţia ce-o
purtau zeilor. Dansul avea o însemnătate deosebită în viaţa oamenilor, el exprimând o legătură aproape
magică, o descărcare a sufletului către divinitate. Pe măsura trecerii vremii, dansul capătă alte conotaţii,
evoluează, devine foarte complex, maeştrii de dans structurează, ordonează şi codifică fiecare pas, gest,
atitudine. În secolul al XVIII-lea, Ludovic al XIV-lea înfiinţează Academia de dans, iar tehnica
baletului este structurată prin anumite norme ce se vor numi clasice. De-a lungul vremii dansul îmbracă
diferite forme sau stiluri, acestea fiind definite printr-un anumit limbaj corporal. A primit astfel diverse
denumiri: dans clasic (academic), dans modern (neoclasic - are la bază dansul clasic îmbogăţit cu
mişcări, coregrafii, atitudini moderne), dans contemporan (ilustrează societatea într-o anumită
perioadă), modern dance jazz, dans folcloric, dans sportiv, dans tematic, dans de caracter.
Specialiştii domeniului însă delimitează, după anumite caractereristici (elementele constitutive), în trei
categorii: dans clasic, dans tematic şi dans de caracter. Dansul este o activitate motrică, extrem de
complexă, ce implică intelectul, emoţiile, prin participarea efectivă a trupului şi afectivă prin
particularităţile personalităţii umane. În educarea estetico-motrică, dansul este o artă complexă, ce se
găseşte la graniţa îmbinării altor trei forme separate de artă: muzica, artele plastice şi teatrul.
Practicarea sistematică şi organizată a dansului are o influenţă deosebită asupra dezvoltării armonioase,
fizice şi psihice. Există discipline sportive cu un pronunţat caracter artistic ce vizează, în principal,
educarea expresivităţii corporale folosind mijloace artistice de comunicare prin expresie (gimnastică
ritmică şi sportivă, sport aerobic, patinaj artistic, înot artistic etc.) Tehnica corporală, folosită în redarea
esteticii corporale specifice fiecărei discipline, este extreme de variată şi complexă, împrumutând din
mijloacele de bază din baletul clasic, dans modern, clasic, tematic, reprezentativ, de caracter. Dansul,
ca formă de educaţie folosită în programa şcolară, se situează la un nivel iniţial, de pornire, fără să fie
pus accentul pe tehnica corporală, ci strict de comunicare, de exprimare a emoţiilor şi sensurilor ce-l
definesc, de construire a expresivităţii motrice proprii, prin participarea în procesul de creaţie artistică.
Dansul reprezintă sau ar trebui să întruchipeze nevoia, dorinţa, voinţa, trăirea, atitudinea, emoţia
individuală a unei persoane sau a grupului de care aparţine, în scopul provocării unei impresii asupra
celor din exterior. Cu alte cuvinte, comunicarea dintre dansator şi spectator (student, elev şi profesor
sau ceilalţi colegi ai studenţilor, elevilor) trebuie să genereze legătura, raportul expresie-impresie. Deci,
această activitate presupune participarea profesorului (coregrafului), a elevului sau studentului în
calitate de subiect şi al spectatorului, ce poate fi reprezentat prin profesor, ceilalţi elevi, studenţi sau a
spectatorilor externi, părinţi, prieteni. Pe baza unei teme alese, compoziţia este pusă în practică sub
forma unei creaţii coregrafice, o înlănţuire de elemente exprimate fizic, dar şi însoţite emoţional de
starea determinată de ideea propusă şi, binenţeles, acompaniată de muzică. „Din punct de vedere
estetic, muzica provoacă executanţilor emoţii plăcute, îmbogăţindu-le totodată cultura generală şi
asigurându-le dezvoltarea expresivităţii în mişcare” (V. Mociani, 1985). Muzica se constituie în mijloc
de dezvoltare a creativităţii, imaginaţiei. „Concordanţa muzicii cu mişcarea se manifestă sub două
aspecte: unul din punct de vedere al caracterului muzicii şi al doilea din punct de vedere al mijloacelor
de expresivitate ale muzicii” (V. Mociani, 1985). Cunoaşterea de către profesor a noţiunilor muzicale
elementare vor determina reuşita explicării şi folosirii celor mai potrivite bucăţi muzicale.
Particularităţile acompaniamentului muzical (împărţirea frazelor muzicale, cunoaşterea ritmului,
tempoului, ritmicitatea motrică) toate vor înlesni şi ghida subiecţii în punerea pe muzică a succesiunilor
coregrafice. Mijloacele utilizate pentru educarea ritmicităţii motrice sunt: percuţie, mişcări simple ale
membrelor superioare, deplasări, combinaţii simple. Mijloacele pe care le are profesorul pentru a pune
în practică intenţia subiecţilor sunt relativ puţine, subiecţii neposedând un bagaj motric variat, dar prin
mişcări simple, sugestive, acesta trebuie să realizeze spectacolul pe înţelesul spectatorului şi să
corespundă nivelului de pregătire al subiecţilor. Competiţia între participanţi, între grupele aceleiaşi
facultăţi sau de la facultăţi diferite vor creşte elanul şi dorinţa subiecţilor de afirmare, autodepăşire sau
de câştigare a întrecerii. Spectacolul poate avea şi un caracter demonstrativ. Toate aceste forme de
manifestare şi prezentare ale produselor finite (dansuri, creaţii artistice, spectacole, serbări) vor urmări
aceleaşi obiective: - formarea unei ţinute corecte; - îmbunătăţirea supleţii şi dezvoltarea mobilităţii
articulare; - educarea schemei corporale (plasamentul corpului în spaţiu, conştientizarea şi posibilitatea
 autocorectării poziţiilor segmentelor corpului în diferite planuri, direcţii, în spaţiu, lateralitatea); -
educarea simţului echilibrului (static şi dinamic); - orientarea spaţio-temporală; - educarea simţului
ritmului; - stimularea expresivităţii corporale prin formarea capacităţii de a reda un gest, o mişcare
însoţită de emoţia, trăirea, atitudinea, sentimentele, starea adecvată impusă; - stimularea creativităţii şi
imaginaţiei prin participarea activă la realizarea compoziţiei coregrafice; - educarea ritmicităţii şi
muzicalităţii motrice; - dezvoltarea capacităţii de autoapreciere a prestaţiei motrice; - încurajarea
comunicării cu ceilalţi – socializare - urmărindu-se astfel integrarea fiecărui individ în colectiv. În
şcoală, dansul va avea un rol deosebit prin dezvoltarea capacităţii de comunicare corporală, cu accent
deosebit pe creşterea posibilităţilor creative, nedându-se importanţă tehnicităţii. Subiecţii vor fi sfătuiţi
să reproducă cât mai exact din punct de vedere tehnic mişcarea propusă şi executată de profesor,
binenţeles şi încurajaţi să dea şi o interpretare proprie, să exprime ceea ce simt, ce-şi imaginează, ceea
ce îi inspiră sau le sugerează acompaniamentul muzical. Combinaţiile coregrafice arătate de profesor
vor antrena memoria motrică şi coordonarea, vor viza capacitatea de concentrare, disponibilitatea,
aprecierea reperelor şi o dorinţă lăuntrică de autoperfecţionare, de cunoaştere de sine, de conştientizare
a corpului în mişcare prin intermediul imaginii modelului, dar şi a propriiilor imagini mentale.
Evaluarea în dans este mai dificilă, însă poate fi realizată de către profesor sau chiar de către subiecţi,
stabilindu-se anumite criterii ce trebuie atinse, să se verifice nivelul cunoştinţelor şi deprinderilor
motrice specific acumulate, respectiv progresul înregistrat.

BIBLIOGRAFIE

1. Băiaşu, Gh., Gimnastica, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1985

2. Crăciun, M., Exerciţiul fizic, izvor de sănătate, Bucureşti, Editura Sport – Turism, 1984
3. Grigore, V., Pregătirea artistică în gimnastica de performanţă, ANEFS, 2002
4. Lamour, H., Pédagogie de rhythm, Edition revue Eps, Paris, 1985
5. Levieux, F.; Levieux, J.-P., Expression corporelle, Editions revue Eps, Paris, 1985
6. Mociani, V., Gimnastica, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1985
7. Macovei, S., Muzica în practica activităţilor motrice, în Palestrica mileniului III, nr. 4, decembrie,
Cluj-Napoca, 41, 2005
8. Macovei, S., Manual de gimnastică ritmică (metodica învăţării elementelor corporale), Editura Bren,
Bucureşti, 2007
9. Macovei, S.; Buţu, O., Metodica predării gimnasticii ritmice în şcoală, Editura Bren, Bucureşti, 2007
10.Stoenescu, G., Tinereţe, sănătate, frumuseţe, Editura Sport – Turism, Bucureşti, 1990
11.Vişan, A., Dansul pentru educaţia corporală, Editura Cartea universitară, Bucureşti, 2005
12.Urseanu, T.; Ianegic, I.; Ionescu, L., Istoria baletului, Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor
din RSR, Bucureşti, 1967