Caracterizare Otilia Mărculescu – Enigma Otiliei

Introducere
Cuprinsă între 1918 şi 1939, perioada interbelică se evidenţiază în literatură printr-o deosebită
dezvoltare a romanului. În cadrul “secolului romanului”, proza este caracterizată prin
coexistenţa tendinţelor moderniste, ce domină epoca, cu cele tradiţionaliste.
George Călinescu considera că literatura trebuie să fie în legătură directă cu "sufletul uman",
abordând astfel realismul clasic ("A procedat clasic, după metoda balzaciană a faptelor concrete,
a experienţei comune"susține criticul literar Pompiliu Constantinescu), depăşind acest program
estetic prin introducerea elementelor de modernitate. Publicat în anul 1938, "Enigma Otiliei" este
un roman (al doilea dintre cele patru scrise în total), specie a genului epic, în proză, de mari
dimensiuni, cu acţiune complexă şi complicată, desfăşurată de obicei pe mai multe planuri
narative, la care participă un număr mare de personaje. Caracterul acestuia ilustrează mai multe
tipare : clasic şi obiectiv, prin perspectiva narativă; realist, balzacian, prin temă, veridicitate,
personajele "tipice în împrejurări tipice", tehnica detaliului semnificativ folosită în descrieri,
monografic sau social prin aspectele lumii urbane înfăţişate, şi interbelic prin perioada în care
este încadrat; de sinteză estetică, prezentând şi elemente moderniste- naturalismul, constând în
interesul pentru alienare şi senilitate, motivate prin ereditate şi mediu şi tehnicile moderne de
caracterizare(comportamentismul, pluriperspectivismul- reflectarea poliedrică sau tehnica
oglinzilor paralele) şi romantice- prin gruparea antitetică a personajelor(de exemplu, Moş
Costache şi Pascalopol) şi analiza sentimentului erotic sau descrierea Bărăganului.
Reper 1: statut social, moral, psihologic
Otilia este protagonista romanului, personaj reprezentativ pentru modernitatea romanului, atat
prin tehnicile de realizare, cat si prin problematica sa existentiala, reprezentand enigmatica
drama a feminitatii.
Sub aspect social, Otilia Marculescu este o tanara de optsprezece ani, fiica celei de a doua sotii
a lui Costache Giurgiuveanu, femeie frumoasa si bogata, care murise „de suparare” si ii lasase
sotului toata averea, impreuna cu datoria cresterii Otiliei, ramasa de mica fara mama (dar
Costache Giurgiuveanu amână adoptarea ei după moartea mamei sale). Ea este studenta la
Conservator, izestrata cu un temperament de artista, studiază pianul și alege să citească reviste și
cărți franțuzești, reprezentand atat tipul cochetei cat si, in egala masura, misterul feminine.
Conditia definitorie a Otiliei este cea de orfan. Acest fapt este subliniat de Aglae, care numeste
casa fratelui sau „azil de orfani”. Inca din seara sosirii lui Felix in casa lui Mos Costache, Otilia
se arata generoasa fata de Felix, care ii impartaseste statutul.. Este respinsă de clanul Tulea, în
ciuda faptului că este indiferentă față de averea lui moș Costache.
Statutul moral al eroinei implică oscilația între Felix și Pascalopol, respectiv decizia ei finală de
a-l părăsi pe tânărul Felix. Otilia îl iubește pe Felix, dar îl alege pe moșier, motivându-și opțiunea
ca pe o dovadă de altruism, deoarece ea pretinde că nu dorește să stea în calea realizării
profesionale a tânărului „o dragoste nepotrivită pentru marele viitor”. Alege, de fapt, siguranța și
stabilitatea financiară. Este o fire foarte enigmatică, fapt susținut atât de Felix, cât și de
Pascalopol („A fost o fată delicioasă, dar ciudată. Pentru mine e o enigmă”). Otilia personifica
libertatea de spirit, inglobeaza la un loc sentimente si ratiune. Cand Felix îi spune că „Pascalopol
e bogat”, ea raspunde că „bogatia nu e totul si tata e foarte bogat, iar mama a murit de suparare”.
Capabila de daruire, ea vine in camera lui Felix, dar după noaptea lor casta, Otilia pleaca la Paris
cu Pascalopol cu care se marita.
Statutul psihologic al tinerei este marcat de faptul că a rămas orfană, și de viața ei în casa
Giurgiuveanu. Aglae o consideră o amenințare în ceea ce privește moștenirea bătrânului, dar
comportamentul frumos al Otiliei rămâne neschimbat față de clanul familiei Tulea, deși este
silită să le facă față atacurilor în permanență. Personalitatea ei este în formare, fiind sensibilă,
imprevizibilă, chiar capricioasă. Ea este o imagine a misterului feminin și, totodată, reprezintă
un ideal de feminitate pentru Felix și Pascalopol. Otilia reprezinta intruchiparea misterului
feminin, iar comportamentul derutant al fetei il descumpaneste pe Felix, pentru ca nu-si poate
explica desele ei schimbari de atitudine, trecerea ei brusca de la o stare la alta. Otilia insasi
recunoaste cu sinceritate: „sunt foarte capricioasa”.
Reper 2: o trăsătură a personajului evidențiată de două secvențe
Personaj eponim al romanului, Otilia Mărculescu, reprezintă misterul feminității adolescentine,
aceasta fiind prezentată ca o ființă enigmatică, marcată de un puternic conflict interior.
Trăsătura dominantă a Otiliei o reprezintă spiritul contradictoriu, prezent pe tot parcursul
romanului. Cauzat de o combinație de porniri contradictorii: îl iubește sincer pe Felix, dar îi
oferă atenții lui Pascalopol. Nebunatică, frivolă, melancolică, meditativă, risipitoare este totuși
capabilă de gesturi de devotament.
O primă secvență relevantă este cea în care Felix îi mărturisește Otiliei că o iubește prin
intermediul unei scrisori. Fata nu reacționează în niciun fel la declarația de dragoste a lui Felix și,
într-un gest de exaltare nebunească, tânărul fuge de acasă. Otilia îl caută peste tot cu trăsura, iar
când în sfârșit îl găsește în parc, așezat pe o bancă încărcată cu zăpadă, comportamentul ei este la
fel de neclar și misterios ca întotdeauna, lăsând în sufletul lui Felix dezamăgire și nedumerire.
Conversația tinerilor evidențiază cele afirmate: „-Ce copil ești! Ți-am citit scrisoarea, dar am
uitat, știi că sunt o zăpăcită.[…]/-Otilia, e adevărat? Mă iubești?/ – Ei, ei, nu ți-a spus nimeni că
te urăște.”
O altă secvență ce subliniază spiritul contradictoriu al tinerei este cea în care, atunci când după
moartea lui Costache Giurgiuveanu, Otilia vine în camera lui Felix pentru a-i dovedi că îl
iubește: „Ca să-ți dau o dovadă că te iubesc, am venit la tine”. Discuția tinerilor evidențiază
raportarea diferită la iubire și că au, implicit, concepții diferite despre viață: Otilia percepe
iubirea în felul aventuros al artistului, cu dăruire și libertate absolute, în timp ce Felix are despre
dragoste păreri romantice și vede în femeie un sprijin în carieră. Dându-și seama că aceasta ar
putea reprezenta o piedică în împlinirea idealurilor tânărului bărbat, Otilia îl părăsește pe Felix și
alege siguranța căsătoriei cu Pascalopol.
Reper 3: două elemente de structură/ compoziție/ limbaj relevante pentru construcția
personajului
Titlul initial dat de G. Calinescu operei sale a fost “Parintii Otiliei”. Acesta reflecta idea
balzaciana a paternitatii, deoarece fiecare dintre personaje determina intr-un fel soarta ofranei
Otilia, asemeni unor parinti. Autorul schimba titlul din motive editoriale si astfel accentul este
pus pe misterul protagonistei. La nivel morfologic, titlul este constituit dintr-un substantiv
comun articulat căruia îi este subordonat un substantiv propriu în cazul genitiv,ce denumeşte
personajul feminin, eponim, al romanului, revelând fascinaţia lui Felix pentru misterul Otiliei.
Titlul are o valoare simbolic-anticipativa, pentru ca fixeaza personajul eponim. Termenul
“enigma” are dubla semnificatie: sugereaza inefabilul feminin, concentreaza complexitatea
Otiliei. De asemenea, el constituie simetria romanului, intrucat caracterizarea finala a lui
Pascalopol despre Otilia surprinde aceasta imagine controvesata (“Pentru mine e o enigma”).
Titlul original al cartii, “Parintii Otiliei”, face trimitere la motivul
Modalități de caracterizare
Portretul Otiliei, conturat prin tehnici moderne, se realizeaza mai ales indirect. Aceasta este
caracterizată indirect prin comportamentism (fapte, gesturi, replici), gandurile ei fiind
necunoscute cititorului, din cauza perspectivei narative obiective. Aceasta tehnica este dublata de
reflectarea poliedrica a personalitatii Otiliei, in constiinta celorlalte personaje
(pluriperspectivismul). Pentru mos Costache, ea este „fe-fetita”, pentru Felix, femeia capricioasa
„cu un temperament de artista”, pentru Aglae „o fata desteapta”, cu spirit practic. Totusi,
complexitatea Otiliei este cel mai bine cuprinsa de colegul lui Felix, Weissmann: „Orice femeie
care iubeste un barbat fuge de el, ca sa ramana in amintirea lui ca o aparitie luminoasa”.
Portretul fizic al Otiliei este realizat din perspectiva lui Felix, in incipitul romanului. Felix
remarca mai intai „un cap prelung, încarcat cu bucle”. Fata ei este „maslinie”, „cu nasul mic si
ochii foarte albastrii”, aratand „foarte copilaroasa”. Otilia este pusa in opozitie cu Aglae, pentru a
i se arata bunatatea si in opozitie cu Aurica, pentru a reliefa frumusetea, feminitatea.
Otilia este caracterizată încă din primul capitol direct, de către narator: „o fată subțirică,
îmbrăcată într-o rochie foarte largă pe poale, dar strânsă tare la mijloc”. Ulterior, portretul este
completat de narator „față măslinie, cu nasul mic și ochi foarte albaștri”. Atât caracterul, cât și
aspectul fizic al fetei reies din caracterizarea directă făcută de alte personaje: Felix și
Pascalopol o văd în dublă ipostază: tânărul o privește ce pe o iubită și mamă: „Nici nu știu cum
te iubesc, ca pe o logodnică, ca pe o mamă aș zice”; „ Am găsit în tine tot ce mi-a lipsit în
copilărie” , pe când maturul Leonida Pascalopol o vede ca pe o iubită și fiică „N-aș putea să-ți
spun dacă o iubesc pe Otilia ca părinte sau ca bărbat”. Personalitatea Otiliei este evidenţiată prin
reflectarea ei în conştiinţa celorlalte personaje, ca şi cum ar fi văzută în mai multe oglinzi
paralele, prin tehnica relectării poliedrice. Astfel, moş Costache o consideră fata cuminte şi
iubitoare, pe care trebuie să o protejează, dar nu are forţa de a lua decizia înfierii ei, din pricina
caracterului său avar. Aurica o invidiază, considerând-o o rivală în alegerea bărbaţilor: „E o
şireată, caută numai bărbaţi în vârstă, bogaţi”. Stănică considera că Otilia este o fata materialista,
colegii lui Felix o văd ca pe “cea mai elegantă conservatoare”, Pascalopol o vede ca pe o
domnisoara “delicioasa”, în vreme ce Aglae o detestă, utilizând la adresa fetei apelative precum
„dezmăţata”, „stricată”, „zănatică”.
Cei doi bărbaţi între care oscilează eroina completează acest portret: în timp ce pentru Felix
Otilia reprezintă feminitatea tulburătoare, Pascalopol mărturiseşte că nu poate delimita
sentimentele virile de cele paterne. Pentru ambele personaje masculine, Otilia este, într-o
anumită etapă a existenţei lor, o enigmă, ceea ce justifică titlul romanului. Din perspectiva
psihologiei masculine feminitatea va fi întotdeuna resimţită ca fiind misterioasă, enigmatică
pentru că nu se lasă descoperită în toate resorturile ei intrinseci. Firea năstruşnică, visătoare şi
imprevizibilă, tumultul tinereţii sunt cuceritoare. Vitalitatea, exuberanţa şi sinceritatea
deconcertantă a tinereţii formează o imagine pură, de un farmec aparte: îl târăşte în goană pe
Felix prin curte, răpăie pe scară, fluieră, dansează, stările sale de spirit schimbându-se foarte
repede. Aceeaşi feminitate şi francheţe a gesturilor manifestă şi faţă de Pascalopol. Pentru Aglae
şi Aurica, purtările Otiliei sunt asemeni „fetelor fără căpătâi şi fără părinţi”. Autocaracterizarea îi
completează portretul Otiliei, care-şi cunoaşte foarte bine soarta de fiinţă tolerată, obligată să-şi
rezolve singură problemele vieţii. Interesant este că, deşi manifestă o oarecare superficialitate, ea
are totuşi conştiinţa acestei superficialităţi tipic feminine: „când tu vorbeai de ideal, eu mă
gândeam că n-am şters praful de pe pian”; „Noi, fetele, Felix, suntem mediocre şi singurul meu
merit e că-mi dau seama de asta”.
În monologul său, Costache Giurgiuveanu o asociază cu mama ei „Tot așa era, mândră, ținea la
casă… și cânta bine la pian”. Aglae și Aurica o percep ca fiind o destrăbălată, fiindcă nu respectă
eticheta vremii: „O stricată, o destrăbălată”. Caracterizarea indirectă o surprinde ca o ființă
emancipată, care nu respectă întru totul normele de conduită ale vremii și preferă să se manifeste
așa cum simte. Otilia se autocaracterizează ca fiind „foarte capricioasă, vreau să fiu liberă!”.
Mijloacele balzaciene: imaginea contradictorie a Otiliei prin descrierea camerei și a portretului ei
fizic, interiorul dezvăluind preocupările artistice, naturalețea, cochetăria, curiozitatea și atracția
spre nou a tinerei.
Puternicul conflict interior al Otiliei este generat de lipsa afecțiunii materne, mediul
predominant masculin în care trăiește, precum și faptul că se află la granița dintre adolescență și
tinerețe. Eroina este un amestec ciudat de atitudine copilărească și matură în același timp: aleargă
desculță prin iarba din curte, se urcă pe stogurile de fân din Bărăgan, dar este profund rațională și
matură atunci când îi explică lui Felix motivele pentru care nu se pot căsători „eu am un
temperament nefericit: mă plictisesc repede, sufăr când sunt contrariată”. Trecerile clare de la o
stare la alta sunt dovezi clare ale zbuciumului său interior, care generază în Otilia o nevoie
puternică de libertate, această necesitate fiind justificarea sa pentru plecarea la Paris cu
Pascalopol. Ea îl alege pe acela care nu-i răpește libertatea și nu-i impune constrângeri, fie ele și
de ordin afectiv, mărturisindu-i lui Felix „ Aș vrea să fug undeva, să zbor. Ce bine de tine că ești
liber. Aș vrea sa fiu băiat”.
Încheiere:
Enigma Otiliei este un roman de profundă critică socială, în cadrul căruia este construit unul
dintre personajele feminine cele mai complexe ale literaturii noastre, cu un farmec inefabil,
amestec de candoare și rafinament, de copilărie și maturitate, de capriciu și devotament, de
inconștiență și luciditate.

SUPLIMENTAR

Otilia Mărculescu este "eroina mea lirică", proiecţia autorului în afară, "tipizarea mea în ipostază
feminină" (G.Călinescu). Ea este prezentată în mod direct de către narator, care îi atribuie rolul
de observator lui Felix, la începutul romanului: „faţa măslinie, cu nasul mic şi ochii foarte
albaştri arăta şi mai copilăroasă între multele bucle şi gulerul de dantelă”. Portretul personajului
se completează prin alte trăsături, precum cochetăria, bunul gust în vestimentaţie: „Fata subţirică,
îmbrăcată într-o rochie foarte largă pe poale, dar strîmtă tare la mijloc...” Personajul îşi dezvăluie
complexitatea, prin caracterizarea indirectă, ce reiese din faptele şi comportamentul său, din
modul în care vorbeşte şi din relaţiile cu celelalte personaje. Astfel, descrierea camerei fetei,
realizată spre sfârşitul primului capitol al romanului, corespunde modelului balzacian, care
propune tehnica focalizării în vederea prezentării personalităţii celui care trăieşte în mediul
descris. Deci, cadrul în care trăieşte devine o modalitate de pătrundere în psihologia personajului,
iar camera Otiliei, prin detaliile surprinse, vorbeşte despre caracterul ei dezordonat şi spontan:
„Sertarele de la toaletă şi de la dulapul de haine erau trase afară în felurite grade şi în ele se
vedeau, ca nişte intestine colorate ghemuri de panglici, cămăşi de mătase mototolite…” Faptul că
era interesată de moda vremii justifică bunul gust, rafinamentul, dragostea de muzică şi armonie.
Dezordinea şi amalgamul de lucruri prezente în camera Otiliei sugerează, pe de altă parte, şi
faptul că ea încă se caută pe sine, este la vârsta la care personalitatea ei nu s-a desăvârşit încă. În
opoziţie cu acestă etapă este imaginea Otiliei din finalul romanului, pe care Felix cu surprindere
o observă în fotografia pe care i-o dă Pascalopol; imaginea femeii mature nu-i mai aminteşte prin
nimic de cea pe care el o cunoscuse cândva. În conturarea Otiliei, scriitorul foloseşte şi tehnica
modernă a perspectivelor multiple şi a observaţiei psihologice (pluriperspectivismul).
Comportamentul fetei este contrariant de multe ori, pentru cei din jur. Ea impresionează prin
naturaleţe, prin calităţile tipice vârstei adolescentine: gustă oricând farmecul jocurilor copilăreşti,
escaladează la moşia lui Pascalopol stogurile de fân. Trăieşte din plin viaţa şi nimic nu o
împiedică să râdă în hohote sau să fie melancolică: „Îmi vine uneori să râd, să alerg, să zbor. Vrei
să fugim? Hai să fugim!”, ceea ce atestă stările de exuberanţă şi libertate pe care le resimte în
unele momente. În relaţia cu Felix dovedeşte însă maturitate: deşi îl iubeşte, va pleca alături de
Pascalopol, realizând că o relaţie între ei va interveni în destinul strălucit al tânărului.
Compoziţia personajului include, şi bibliografia lui evidentă într-o discuţie cu Felix: „Papa, vezi
tu, nu mi-e tată bun... Mama a mai fost căsătorită înainte, şi când a luat pe papa, eu eram de
câţiva ani... Priveşte! Uite pe mama şi pe tatăl meu adevărat. (Şi Otilia întinse lui Felix o
fotografie puţin ruptă, în care Otilia din alte vremuri, însă cu privirile blânde, în rochie cu panier
şi cu un mare zuluf căzut peste umăr ţinea de braţ un bărbat gras, şi el cu ochii Otiliei)”. Otilia se
mişcă într-o lume fixată pentru totdeauna în tipare. Moş Costache îi pecetluieşte definitiv
destinul. Nu o înfiază şi Otilia va fi sacrificată de familia care îşi doreşte atât de mult moştenirea.
Într-un comentariu pe care chiar scriitorul îl face cu referire la romanul său el va nota „Otilia nu
e personaj principal. Felix şi Otilia sunt acolo în caliatate de victime şi de termeni angelici de
comparaţie.” Prin faptul că sunt orfani, ei sunt vulnerabili. În opinia mea, Otilia Mărculescu este
unul dintre cele mai reuşite personaje ale romanului, atât prin tehnicile de realizare, cât şi prin
problematica sa existenţială, reprezentând tipul feminităţii.