Universitatea de Stat „Alecu Russo” din Bălţi

Facultatea de Ştiinţe Reale, Economie şi ale Mediului

Catedra de ştiinţe economice

BAZELE TEHNOLOGIEI
(Notiţe de curs)

Pentru studenţii ciclului I – studii de licenţă,

domeniul general de studiu 36 – „Ştiinţe economice”
la specialităţile:
Business şi Administrare, Finanţe şi Bănci,
Contabilitate, (studii cu frecvenţă la zi şi frecvenţă redusă)

Bălţi, 2023

1
 Notiţele de curs la disciplina Bazele tehnologiei pentru studenţii ciclului I, specialităţii Business şi
Administrare de la Facultatea Ştiinţe Reale, Economice şi ale Mediului – Bălţi: Universitatea de Stat
„Alecu Russo” din Bălţi, 2023, p. 62

Discutat şi aprobat la şedinţa Catedrei ştiinţe economice din _____________ 2023, proces verbal nr. __

Şef catedră ________________ dr., conf., Carolina Tcaci

Titularul cursului:
Rodica Slutu, lector universitar la Catedra de ştiinţe economice

Recenzent: dr., conf., Andrei Balînschi

2
3
 SUMAR

Tema 1. OBIECTUL DE STUDIU AL BAZELOR TEHNOLOGICE

1.1. Obiectul de studio al merceologiei……………………………………………... 5
1.2. Metodele de cercetare utilizate de merceologie………………………………... 5
1.3. Obiectul de studio al tehnologiei. Clasificarea şi caracteristica proceselor
tehnologice……………………………………………………………………… 6
1.4. Clasificarea tehnologiilor alimentare de producere a alimentelor 7

Tema 2. CARACTERISTICI DE CALITATE A PRODUSELOR FINITE

2.1. Caracterul tehnico-economic al calităţii şi metodele de apreciere a ei…………. 8
2.2. Standardizarea şi principiile standardizării……………………………………... 9
2.3. Clasificarea standardelor……………………………………………………….. 9
2.4. Organizaţia Internaţională de Standardizare…………………………………… 10

Tema 3. AMBALAREA MĂRFURILOR

3.1. Definirea ambalajului şi a operaţiei de ambalare a mărfurilor…………………. 12
3.2. Funcţiile ambalajelor…………………………………………………………… 13

Tema 4. CEREALELE ŞI PRODUSELE CEREALIERE

4.1. Structura şi compoziţia chimică a bobului cerealier.
Păstrarea şi calitatea cerealelor…………………………………………………. 17
4.2. Caracteristica produselor cerealiere…………………………………………….. 18

Tema 5. PRODUSE ZAHAROASE

5.1. Materii prime şi material auxiliare utilizate la producerea produselor zaharoase 26
5.2. Sortimentul produselor zaharoase……………………………………………… 28
5.3. Aprecierea calităţii, ambalarea, transportul şi păstrarea produselor
zaharoase………………………………………………………………….......... 29

Tema 6. BĂUTURI ALCOOLICE

6.1. Băuturi alcoolice tari…………………………………………………………… 30
6.2. Băuturi moderat alcoolice ……………………………………………………… 31
6.3. Băuturi slab alcoolice…………………………………………………………... 32

Tema 7. LAPTE ŞI PRODUSELE LACTATE

7.1. Caracterizarea merceologica a laptelui de consum……………………………... 34
7.2. Pregatirea laptelui pentru consum şi aprecierea calităţii acestuia……………… 35
7.3. Caracterizarea merceologica a brînzeturilor……………………………………. 36
7.4. Caracterizarea principalelor grupe de brînzeturi……………………………….. 37
7.5. Defectele brînzeturilor………………………………………………………….. 38

Tema 8. MĂRFURILE TEXTILE

8.1. Caracteristica şi clesificarea fibrelor textile……………………………………. 39
8.2. Ţesături…………………………………………………………………………. 40
8.3. Verificarea calităţii ţesăturilor………………………………………………….. 40

Tema 9. MĂRFURILE DIN STICLĂ

9.1. Materii prime folosite la obţinerea sticlei………………………………………. 47
9.2. Proprietăţile generale ale sticlei………………………………………………… 47

4
 9.3. Procesul tehnologic de obţinere a articolelor din sticlă………………………… 48
9.4. Verificarea calităţii mărfurilor din sticlă……………………………………….. 49
9.5. Sortimentul mărfurilor din sticlă……………………………………………….. 50
9.6. Marcarea, ambalarea şi depozitarea mărfurilor din sticlă………………………. 51

Tema10. MĂRFURILE DIN CERAMICĂ

10.1 Materii prime folosite pentru obţinerea produselor ceramic…………………… 52
.
10.2 Obţinerea produselor ceramic şi influenţa acesteia asupra calităţii…………….. 53
.
10.3 Tipuri de produse ceramic……………………………………………………… 54
.
10.4 Calitatea mărfurilor ceramic pentru menaj…………………………………….. 56
.
10.5 Marcarea, ambalarea, depozitarea şi transportul articolelor ceramic…………... 56
.

Tema11. MĂRFURILE DIN MATERIAL PLASTIC

11.1 Caracteristica materialelor plastic……………………………………………… 57
.
11.2 Proprietăţile generale ale materialelor plastic…………………………………. 57
.
11.3 Caracteristica principalelor tipuri de material plastic…………………………... 58
.
11.4 Caracteristica mărfurilor din material plastic…………………………………... 58
.
11.5 Condiţii tehnice de calitate. Verificarea calităţii……………………………….. 59
.
11.6 Ambalarea, marcarea, transportul şi depozitare………………………………... 59
.

Tema12. MĂRFURILE DIN LEMN

12.1 Structura, compoziţia chimică şi proprietăţile lemnului………………………... 60
.
12.1 Principalele defecte ale lemnului………………………………………………. 61
.
12.1 Procesul tehnologic de obţinere a mobile………………………………………. 62
.

5
 Tema 1. OBIECTUL DE STUDIU AL BAZELOR TEHNOLOGIEI
1. Obiectul de studiu al merceologiei.
2. Metodele de cercetare utilizate de merceologie.
3. Obiectul de studiu al tehnologiei. Claificarea şi caracteristica proceselor tehnologice.
4. Clasificarea tehnologiilor alimentare de producer a alimentelor.

1. Obiectul de studiu al merceologiei.

Merceologia este ştiinţa cercetării tehnico-economice a produselor într-o concepţie
integratoare a utilităţii, a calităţii, raportată la necessitate şi eficienţă economic-socială.
Merceologia are ca obiect de studiu proprietăţile mărfurilor care le conferă utilitate,
respectiv calitate, realizată în strînsă corelaţie cu cerinţele pieţei pentru satisfacerea nevoilor
consumatorilor în condiţii de eficienţă economică.
Marfa, ca obiect al schimburilor economice, are proprietăţi generale şi specific care-I dau
o anumită utilitate, pentru satisfacerea umei nevoi.
Merceologia este studiul originii produselor, a proprietăţilor esenţiale, fizice şi chimice a
indicilor de veritabilitate, precum şi a mijloacelor de a stabili calitatea, de a descoperi
falsificările mărfurilor.
Datorită caracterului complex şi dinamic al calităţii, merceologia studiază produsele din
punct de vedere tehnic, economic şi social toate constituind funcţii inseparabile, aflate într-o
strînsă interdependenţă.
Funcţia tehnică presupune studiul principalelor proprietăţi ale produselor finite, precum
şi factorii care influenţează în sfera producţiei (materii prime, operaţii de oţinere), precum şi cel
din domeniul comerţului (ambalare, transport, păstrare).
Funcţia economică presupune necesitatea studierii implicaţiilor de natură a nivelului
calităţii produselor pentru creşterea gradului de competitivitate pe piaţă (optimizarea calităţii
mărfutilor în funcţie de costurile de fabricaţie; cheltuieli de utilizare; optimizarea gamei
sortimentale).

6
 Funcţia socială presupune cercetarea unor proprieăţi care influenţează direct sau indirect
starea de sănătate a oamenilor, nivelul de cultură, gustul esthetic etc.
Aşadar, merceologia studiază fenomene şi probleme specific sortimentelor de mărfuri ale
loturilor comerciale, pe tot circuitul tehnic al acestora: producător- intermediar – consummator –
mediu ambient.
Printre acestea figurează termenii de: clasificare, codificare, standardizare, recepţie
cantitativă şi calitativă, păstrare etc. Merceologia studiază mărfurile în sfera cirulaţiei economice,
în toate etapele logistice ale acesteia, între care se stabileşte un circuit informaţional.

2. Metodele de cercetare utilizate de merceologie.

Studiul mărfurilor se face prin intermediul mai multor metode. Metodele de cercetare ale
merceologiei s-au perfecţionat continuu datorită dezvoltării ştiinţei şi tehnicii:
La cercetarea calităţii produselor se utilizează următoarele metode:
a) metode generale;
b) metode clasice;
c) metode modern.
Metodele generale:
- metoda, inductivă, - stă la baza elaborării unor prognoze şi strategii, plecînd de la
particular la general (ex:făină-pîine).
- metoda, - general-particular (ex: dacă se cunosc condiţiile de păstrare dintr-un deposit, se
poate deduce cu o anumită aproximaţie, modificările care vor avea loc în structura unor
produse).
- analiza, - presupune descompunerea logică a unui produs în părţi pentru cunoaşterea
aportului fiecărei părţi la calitatea ansamblului.
- sinteza, - permite regruparea părţilor obiectului descompus prin analiză.
- metode, matematice şi informatice, - permit explicarea unor fenomene legate de uzura
morală a produselor, de optimizarea calităţii produselor.
- metode, statistice, - permit generalizarea datelor de la nivelul eşantionului (probă) la cel
al lotului de produse. (ex: controlul statistic al calităţii loturilor de produse).
Metode clasice:
- metode, psihosenzoriale (organoleptice), - reprezintă mărimea, culoarea, aspectul
exterior, gust, etc.
- metode, experimentale, - cuprinde: analiza-sinteza, inductivă-deductivă, testări, tind să
reproducă cît mai fidel condiţiile reale care se vor găsi în timpul utilizării effective.

7
 - analiza, structurii, - permite identificare naturii materiei prime (ex: identificarea naturii
fibrelor dintr-un produs textile sau proporţiilor de protein, glucide din produsele
alimentare).
- analiza, funcţională, - se aplică produslor complexe cu un grad ridicat de tehnicitate,
constă în verificarea pe standuri de probă, în laboratoare(ex:mijloace de transport).
Metode moderne:
- analiza valorii, - urmăreşte stabilirea unor corelaţii raţionale între aportul părţilor,
subansamblurilor sau a funcţiilor. Această metodă permite reducerea costurilor inutile.
- analiza morfologică, - se bazează pe studierea sistematică a unui număr mare de valori
ale proprietăţilor, pentru a găsi multiple combinări.
- metoda Brainstorming, - urmăreşte identificarea în grup a celor mai bune idei de produse.
Sporirea responsabilitatii pentru calitatea produselor si serviciilor constituie în ultima
instanta o problema de etica a calitatii, producatorul si consumatorul putând fi concomitent sau
succesiv în ambele ipostaze, ceea ce implica raspunderi de ordin social. Sub incidenta acestor
factori se poate afirma ca îmbunatatirea sistematica a calitatii produselor si serviciilor în scopul
satisfacerii la nivel superior a cerintelor privind productia si consumul capata proportii si
semnificatii deosebite situând conceptul de calitate la nivelul de atribut al civilizatiei moderne.

3. Obiectul de studiu al tehnologiei. Claificarea şi caracteristica proceselor

tehnologice.
Tehnologia studiază ştiinţa despre tehnică, transformarea materiei prime în produse finite,
care realizează prin procese tehnologice.
Prin proces tehnologic se subînţelege un ansamblu de operaţii mecanice, fizice, chimice
etc. Care prin acţiunea lor succesivă sau simultană transformă materia primă în produse finite.
Orice proces tehnologic se poate realiza prin mai multe metode tehnologice. Metoda
tehnologică indică schimbările principale de formă, structură, de compoziţie care au loc în
timpul transformării materiei prime. Fiecare proces tehnologic e constituit din mai multe operaţii
tehnologice. La rîndul său fiecare operaţie tehnologică a formată din mai multe faze tehnologice.
Desfăşurarea proceselor tehnologice a materiei prime în bunuri materiale într-o anumită ordine şi
timp se numeşte flux tehnologic. Reprezentarea grafică a fluxului tehnologic se numeşte schemă
tehnologică. Cu timpul fluxul tehnologic poate fi modificat parţial sau în întregime.
Modernizarea fluxului tehnologic în corespundere cu ultimele rezultate ale ştiinţei în domeniul
dat se numeşte modernizare tehnologică.
Echipamentul cu care se realizează un proces tehnologic se numeşte utilaj tehnologic, iar
funcţionarea lui la parametri de lucru se numeşte regim tehnic.
8
 Procesele tehnologice se clasifică după următoarele criterii:
1. După scopul producerii:
a) procese tehnologice de extracţie;
b) procese tehnologice de prelucrare.
2. După natura transformării din materie primă:
a) procese tehnologice mecanice;
b) procese tehnologice fizice;
c) procese tehnologice chimice.
3. După modul de desfăşurare în timp:
a) procese tehnologice continuie;
b) procese tehnologice semicontinuie;
c) procese tehnologice ciclice.
4. După gradul de tehnicitate a executării operaţiilor tehnologice:
a) procese tehnologice mecanizate;
b) procese tehnologice automatizate;
c) procese tehnologice cibernetizate.
5. După mărimea seriei de fabricaţie:
a) cu producţie în masă;
b) în serie.
Felul procesului tehnologic utilizat reprezintă un anumit tip de operatii tehnologice
executate intr-o anumita succesiune, anumite utilaje şi forţă de muncă de un anumit nivel de
calificare. Dat fiind faptul că un produs poate fi realizat prin două sau mai multe variante de
proces tehnologic, se pune problema alegerii acelei variante de proces tehnologic care sa
conduca la obtinerea unor produse de calitate superioara cu cheltuieli cat mai reduse.

4. Clasificarea tehnologiilor alimentare de producere a alimentelor.

Toate tehnologiile alimentare se clasifică în 4 grupe în dependenţă de procesele
tehnologice de bază.
Din prima grupă fac parte tehnologiile alimentare în care drept proces tehnologic de
bază este considerat procesul de fermentaţie. Din această grupă fac parte următoarele tehnologii
de fabricaţie:
 tehnologia producerii vinurilor;
 tehnologia produselor de panificaţie;
 tehnologia berei;
 tehnologia de prelucrare a laptelui.
9
 Drept forţă motrică în aceste tehnologii sînt drojdiile şi microorganismele, care
transformă unele produse iniţiale din compoziţia chimică în alte produse (alcool, acid lactic).
Din a doua grupă fac parte tehnologiile alimentare în care drept procese esenţiale sînt
folosite procesele fizico-chimice. Astfel în această grupă prin procese fizice de tratare a meteriei
prime se obţine extragerea componentului elimentar dorit, iar prin procese chimice de purificare
se asigură eliminarea impurităţilor sau se obţine rafinarea producţiei finite. Din această grupă fac
parte:
 tehnologia de extragere a uleiului vegetal;
 tehnologia de obţinere a zahărului.
Din grupa a treia fac parte tehnologiile alimentare în care drept procese esenţiale sînt
considerate procesele termo-mecanice. În aceste tehnologii materia primă poate fi tratată la
început prin procese mecanice apoi termice şi invers. Din această grupă fac parte următoarele
tehnologii:
 tehnologia de fabricare a pastelor făinoase;
 tehnologia de fabricare a conservelor;
 tehnologia produselor de cofetărie.
Principalele procese tehnologice sînt: uscarea, coacerea, evaporarea, amestecarea.
Din grupa a patra fac parte tehnologiile alimentare în care drept proces esenţial e
considerat reacţia chimică. Prin intermeiul reacţiilor chimice mai mult cu caracter biochimic,
materia primă, deşeurile sînt transformate în produse finite. Din această grupă fac parte
următoarele tehnologii:
 tehnologia de obţinere a alcoolului tehnic;
 tehnologia obţinerii gucozei alimentare din amidon.
În industria alimentară se întîlnesc o mare diversitate de tehnologii de fabricare a
produselor alimentare. Toate aceste tehnologii se aduc la o schemă generală comună: depozitarea
materiei prime, pregătirea materiei prime (separarea de impurităţi, stocarea), amestecarea
(dozarea, omogenizarea), transformarea (tehnică, chimică, biochimică), finisarea, ambalarea(în
vrac, pentru transportare, pentru reprezentare), depozitarea (tehnologică,pentru livrare).
Bibliografie:
1. Dinu, V. Merceologia produselor nealimentare, Editura ASE, Bucureşti, 2002.
2. Sârbu, R. Merceologie. Mărfuri industriale, Editura A.S.E, Bucureşti, 2004.

10
 Tema 2. CARACTERISTICI DE CALITATE A PRODUSELOR FINITE.
1. Caracterul tehnico-economic al calităţii şi metodele de apreciere a ei.
2. Standardizarea şi principiile standardizării.
3. Clasificarea standardelor.

1. Caracterul tehnico-economic al calităţii şi metodele de apreciere a ei.

Calitatea, în sensul cel mai general este o categorie folosofică şi exprimă însuşirile
esenţiale ale unui obiect, care-l fac să se distingă de toate celelalte produse similare.
Calitatea proprietăţile unui corp de-a satisface cerinţele consumatorilor.
Fiecare proprietate a unui produs poate fi caracterizată cantitativ sau calitativ cu ajutorul
anumitor indici de calitate. Dacă indicele de calitate caracterizează o singură proprietate se
numeşte indice unitar, dacă două sau mai multe proprietăţi indice complex.
Produsul este elementul de bază al loturilor de mărfuri, sub această formă are loc
circulaţia mărfurilor, de aici apar aşa termeni ca:
 calitatea unităţii de produs (important pentru consumatorul final);
 calitatea lotului (importantă pentru intermediari);
 cerinţe de calitate (Expresiile cererilor formulate de beneficiari în timpul cercetărilor de
piaţă).
Calitatea are un caracter complex şi dinamic. Caracterul complex al calităţii este
determinat de:
1. Funcţia tehnică, (cunoaşterea principalelor proprietăţi ale produselor finite, materiei prime,
operaţii de obţinere etc.);
2. Funcţia economică, (la producător: cheltuieli de producţie; la beneficiar (cheltuieli de
reparaţie, întreţinere);
3. Funcţia socială, (cercetarea unor proprietăţi care influenţează direct sau indirect starea de
sănătate, nivelul de cultură, gustul estetic, gradul de poluare a mediului înconjurător, consumul
produselor noi).

11
 Caracterul dinamic al calităţii derivă din caracterul dinamic al nevoilor şi al utilizării.
Factorii care determină caracterul dinamic sînt:
 progresul tehnico-ştiinţific;
 exigenţele crescînde ale consumatorilor;
 competitivitatea tehnică.
În activitatea practică, legată de producţie şi comercializarea mărfurilor, au apărut noţiuni
concrete, care derivă din noţiunea teoretică a calităţii.
Calitatea proiectată, - reflectă valorile individuale ale proprietăţilor la un nivel ales în
urma comparaării mai mai multor variante.
Calitatea omologă, - o serie „zero” de produse, care are caracterul de etalon.
Calitatea prescrisă, - nivelul limitativ al valorilor mărfurilor înscrise în standard, pe baza
ei se afce recepţia calitativă a loturilor de mărfuri.
Calitatea contractată, - valorile produselor asupra cărora s-a convenit între părţile
contractate.
Calitatea reală, - exprimă nivelul determinat la un moment dat pe circuitul tehnic şi se
compară cu calitatea prescrisă sau contractată.
Calitatea tehnică, - exprimă gradul de conformitate a valorilor individuale ale
proprietăţilor, faţă de prescripţiile standardelor şi normelor.
Calitatea comercială, - exprimă caracteristici senzoriale, gama sortimentală, mărimea
termenului de garanţie.
Metodele de determinare a calităţii:
 organoleptică;
 de laborator.
Factorii de determinare a calităţii:
1. În producţie (cercetarea şi proiectarea, materie primă,materiale, procesul tehnologic,
calificarea profesională a salariaţilor, asigurarea şi controlul calităţii, standardle, normele);
2. În comerţ (ambalare, transport, păstrare).
Aşadar, calitatea este un concept care se utilizează în toate domeniile vieții economice și
sociale, însă care prezintă caracter subiectiv și care are semnificații particulare pentru domenii
sectoare, funcțiuni sau obiecte specifice. Calitatea este un termen general, aplicabil la cele mai
diferite trăsături sau caracteristici, fie individuale, fie generice și a fost definită în diferite moduri
de către diverși experți sau consultanți în calitate, care îi atribuie deci acestui termen semnificații
diferite.

12
 2. Standardizarea şi principiile standardizării.
Analiza experienţei pe plan mondial a demonstrat că una din căile cele mai rezonabile
pentru asigurarea unui nivel de creştere permanentă al calităţii produselor şi competitivităţii lor
este standardizarea.
Termenul standardizare descrie o activitate specifică prin care sînt stabilite, pentru
probleme reale sau potenţiale, prevederi destinate unei utilizări comune şi repetate, urmărind
obţinerea unui grad optim într-un context dat.
Această activitate constă în elaborarea, difuzarea şi punerea în aplicare a standardelor.
Standardizare crează un limbaj comun, care permite producătorilor şi furnizorilor să
comunice clar cu inginerii, designerii şi cu agenţii de vînzări.
Standardizarea se aplică produselor în toate zonele şi la toate etapele de producţie în
economia modernă.
Standerdale contribuie la sporirea eficienţei producţiei, facilitează comunicare,
îmbunătăţeşte calitatea şi eficacitatea bunurilor şi serviciilor şi a altor obiective de bază din
domeniul public referitoare la sănătate, securitate, mediul înconjurător.
Principalele obiective ale standardizării sînt:
1. Raţionalizarea economică, - reprezintă elementul esenţial de raţionalizare economică.
Realizarea acestui obiectiv depinde de capacitatea standardelor, de a promova constituirea unui
mediu tehnic comun tuturor întreprinderilor. Acest obiectiv este realizat prin:
 tipizare, - constă în stabilirea unei game raţionale de tipuri şi mărimi ale produselor;
 unificare, - presupune stabilirea unor caracteristici constante pentru toate piesele,
sistemele tehnice;
 modularea, - constă în folosirea de componente unificate constructiv, care pot fi
combinate în mai multe variante (mobilă, produse electrice etc.).
2. Asigurarea şi ridicarea calităţi, i- se precizează nivelul minim al principalelor caracteristici
de calitate ale produselor, modalităţi de efectuare a recepţiei calitative a loturilor de mărfuri,
condiţii de ambalare, transport, depozitare.
3. Facilitate schimburilor de mărfuri şi informaţii tehnico-ştiinţifice, - se caracterizează prin
terminologia adoptată, prin simbolozări, codificări. Standardizarea contribuie la stabilirea unui
limbaj comun între părţile contractante, facilitînd schimbările comerciale pe pieţele naţionale,
regionale, internaţionale.

3.Clasificarea standardelor.
Standardizarea cuprinde toate activităţile umane: industria, agricultura, construcţii,
transport etc. Standardele se clasifică după următoarele criterii:
13
 1. După nivel (naţional, regional, internaţional, profesional etc.);
2. După subiect (construcţii, agricultură, comerţ, transport etc.);
3. După conţinut (terminologice, de clasificare, simbolizare etc.).
Standerdele de pe teritoriul Republicii Moldova: de stat (STAS) se practică pentru o grupă
omogenă de produse de însemnătate interramurală şi şi aplicaţie, sînt elaborate de organele
superioare de standardizare şi aprobate de consiliul de miniştri, standarde Republicane (StR);
standarde de ramură (StRr) elaborate de ministerul de ramură, standarde de condiţii tehnice
(CT).

4.Organizaţia Internatională de Standardizare.

În cadrul unei reuniuni, desfăşurate în anul 1946 la Londra, delegaţi din 25 de ţări au
hotărît să creeze o nouă organizaţie internaţională, „al cărei obiect să fie facilitarea coordonării
internaţionale şi unificării standardelor industriale”. Această organizaţie a inceput să funcţioneze
oficial la data de 23 februarie 1947.
S-a hotarat ca denumirea organizatiei sa fie Organizatia Internationala de Standardizare,
iar pentru forma prescurtata s-a adoptat termenul ISO, derivat din cuvantul grecesc „isos”,
insemnand „egal”. Aceasta solutie a permis ca denumirea prescurtata sa se pastreze in toate cele
trei limbi oficiale ale organizatiei (engleza, franceza, rusa).
Primul standard ISO, cu titlul „Temperatura de referinta standard pentru masurarea
industriala a lungimii”, a fost publicata in anul 1951.
In momentul constituirii sale, ISO avea 25 de membri. In prezent, cuprinde organismele
nationale de standardizare din 124 de tari, reprezentand circa 90% din totalul comertului
mondial. ISO are legaturi cu circa 440 de organizatii internationale, incluzand institutiile
specializate ale ONU. Astfel, are statutul de organism consultant pe langa Consiliul economic si
social al ONU (ECOSOC) si un statut echivalent pe langa aproape toate celelalte institutii
specializate ale ONU.
Colaboreaza, de asemenea, cu organisme regionale de standardizare. In general, este
acceptat principiul ca standardele ISO sa serveasca drept baza pentru toate standardele elaborate
in scopul satisfacerii cerintelor specifice ale unor anumite regiuni geografice.
Obiectivele ISO:
Obiectivele ISO potrivit statutului sau, este de a favoriza dezvoltarea standardizarii pe
plan mondial, in scopul facilitatii schimburilor de produse si servicii intre tari si pentru
dezvoltarea cooperarii in domeniul activitatilor intelectuale, stiintifice, tehnice si economice.
Initial, ISO a urmarit rationalizarea unui numar mare de standarde contradictorii in
domeniile industrial si comercial, elaborate de-a lungul anilor in diferite tari. In prezent,
activitatea sa este mult mai complexa, concretizandu-se in:
 organizarea coordonarii si unificarea standardelor nationale;
 elaborarea de standarde internationale, continand prescriptii comune, susceptibile de a fi
utilizate la nivel national si international;
 organizarea schimbului de informatii intre tari, privind activitatea de standardizare;
 cooperarea cu alte organizatii internationale in domeniul elaborarii standardelor.
Pîna in prezent, ISO a elaborat 11000 de standarde internationale.
ISO este administrat de un Consiliu, care decide structura tehnica a acesteia si accepta, in
vederea publicarii, standardele internationale elaborate de comitetele tehnice.
Lucrarile ISO se desfasoara prin 2000 de comitete tehnice (Technical Committees –TC).
Decizia de infiintare a unui comitet este luata de Consiliul ISO, iar domeniul sau de activitate
este aprobat de Biroul tehnic al ISO, in numele Consiliului. Comitetele tehnice pot infiinta, la
randul lor, subcomitete (Subcommittees -SC) si grupe de lucru (Working Groups –WG), pentru
14
rezolvarea unor probleme specifice. Aceste comitete acopera, in prezent, majoritatea domeniilor
industriei, precum si sectoare ale stiintei, agriculturii, sanatatii, ca de exemplu: TC22–
automobile, TC20-aeronautica, TC67-industria petrolului si gazelor naturale, TC38-produse
textile, TC34- produse agricole, TC47-chimie, TC122 –ambalaje, TC176-managementul si
asigurarea calitatii, TC207 – managementul de mediu, etc.
In activitatea ISO sunt implicati si circa 3000 de experti voluntari. Pentru facilitarea
desfasurarii activitatii de standardizare si pentru o mai buna reflectare, in aceasta activitate, a
cerintelor unor domenii specifice, in cadrul ISO au fost infiintate o serie de comitete
consultative:
a) comitetul pentru evaluarea conformitatii;
b) comitetul pentru politica consumatorului,
c) comitetul pentru dezvoltare;
d) comitetul pentru informare;
e) comitetul pentru materiale de referinta;
f) comitetul pentru pricipiile standardizarii.
Participarea la lucrarile acestor comitete este deschisa tuturor comitetelor tehnice
interesate, in calitate de membrii participanti sau de observatori. Comitetul pentru evaluarea
conformitatii (CASCO) a fost infiintat in anul 1970, in urmatoarele scopuri principale: studierea
mijloacelor de evaluare a conformitatii produselor, proceselor, serviciilor si sistemelor calitatii,
cu standardele sau cu alte documente de referinta, elaborarea de ghiduri internationale referitoare
la incercari, inspectii si la certificarea produselor, proceselor si serviciilor, ca si pentru evaluarea
sistemelor calitatii, laboratoarelor de incercari, organismelor de inspectie si de certificare;
Bibliografie:
1. Ionaşcu, I.; Răducanu, I.; Atanasie, I.; Schileru, I. Metode şi tehnici de asigurare şi control al
calităţii produselor industriale, Caiet de laborator pentru produsele textile şi de pielărie, Lito
A.S.E., Bucureşti 2004.
2. Stanciu, I.; Părăianu, E.; Schileru, I. Merceologie, calitatea şi sortimentul mărfurilor
nealimentare, Editura Oscar Print, Bucureşti 2000.

15
 Tema 3. AMBALAREA MĂRFURILOR.
1. Definirea ambalajului şi a operaţiei de ambalare a mărfurilor.
2. Funcţiile ambalajelor .
2.1. Funcţia de conservare şi protecţie a produselor.
2.2. Funcţia de manipulare, depozitare şi transport.
2.3. Funcţia de promovare a mărfurilor.

1. Definirea ambalajului şi a operaţiei de ambalare a mărfurilor.

Dezvoltarea spectaculoasa a ambalajului este strîns legată de evoluţia modului de viaţă şi
de consum. Bazată pe tehnologii de vîrf, ambalarea este însoţită de costuri importante asociate
fazei de post-comun, impact asupra mediului înconjurător şi asupra consumatorului. Fără
ambalare, materialele ar fi în dezordine şi ineficiente.
Ambalarea şi ambalajul sînt definite pe numeroase căi. Ambalarea deriva din cuvîntul
latin „condere” cu sensul de a stabili, a stabiliza, prezentare stabila.
Din punct de vedere comercial, ambalajul este „un container care permite asigurarea în
cele mai bune condiţii a manevrării, conservării, depozitării şi transportului produselor”. Din
acelaşi punct de vedere, ambalarea poate fi definită ca: „realizarea unui inveliş material, sau
primul conţinător al unui produs care constituie o unitate de vînzare en detail”.
In „Petit Robert” (1989), ambalajul este un „inveliş din materiale şi forme diferite în care
se ambalează un produs pentru transport sau vanzare”. Aceeaşi sursă defineşte ambalarea ca fiind
„prezentarea unor articole pentru vînzare”.
Institutul Francez al Ambalajului şi Ambalării propune următoarele definiţii in „Petit
glossaire de l’emballage”:
 ambalajul, – este obiectul destinat să învelească sau să contină temporar un produs sau
un ansamblu de produse pe parcursul manevrării, transportului, depozitării sau
prezentării, în vederea protejării acestora sau facilitării acestor operaţii;
 ambalarea, – reprezintă operaţia de obţinere a „primului inveliş aflat în contact direct cu
produsul” .

16
 Noţiunea engleză de „packaging” este mult mai largă, ea regrupează următoarele funcţii:
protecţie, conservare, uşurinţă în utilizare, comunicare şi facilitarea vînzării. Ea da mai multă
importanţă rolului comercial al ambalajului.
Astfel, Institutul de Ambalare din Anglia furnizează trei direcţii în definirea ambalarii:
 sistem coordonat de pregatire a bunurilor pentru transport, distributie, depozitare, vanzare
cu amanuntul si consum;
 cale de asigurare a distributiei la consumatorul final, in conditii optime si cu costuri
minime;
 functie tehnico-economica care urmareste minimizarea costurilor la livrare.
Conform STAS 5845/1-1986, ambalajul reprezinta un mijloc (sau ansamblu de mijloace)
destinat sa cuprinda sau sa inveleasca un produs sau un ansamblu de produse, pentru a le asigura
protectia temporara din punct de vedere fizic, chimic, mecanic, biologic in scopul mentinerii
calitatii si integritatii acestora in starea de livrare, in decursul manipularii, transportului,
depozitarii si desfacerii – pana la consumator sau pana la expirarea termenului de garantie.
Tot in conformitate cu STAS 5845/1-1986, ambalarea este definita ca fiind „operatie,
procedeu sau metoda, prin care se asigura cu ajutorul ambalajului, protectia temporara a
produsului, in decursul manipularii, transportului, depozitarii, vanzarii, contribuind si la
inlesnirea acestora pana la consumare sau pana la expirarea termenului de garantie”.
Ordonanta Guvernului Romaniei nr. 39/29 august 1995, defineste ambalajul ca „un
material specific, ca executie si natura, destinat ambalarii produselor alimentare in vederea
asigurarii protectiei si utilizat pentru transportul, manipularea, depozitarea sau desfacerea
acestora.”
Ambalajele pot fi clasificate dupa mai multe criterii:
1. Dupa natura materialului din care sunt constituite: ambalajele se clasifica in: ambalaje
din hartie-carton, sticla, metal, materiale plastice, lemn, materiale textile, materiale complexe;
2. Dupa sistemul de confectionare: exista urmatoarele tipuri de ambalaje: ambalaje fixe,
ambalaje demontabile, ambalaje pliabile.
3. Dupa tipul ambalajului: acestea pot fi: lazi, cutii, flacoane, pungi etc.;
4. Dupa domeniul de utilizare: ambalajele se clasifica in: ambalaje de transport, ambalaje
de prezentare si desfacere;
5. Dupa natura produsului ambalat: ambalaje pentru produse alimentare, ambalaje
pentru produse industriale, ambalaje pentru produse periculoase;
6. Dupa gradul de rigiditate: ambalaje rigide, ambalaje semirigide, ambalaje suple;
7. Dupa modul de circulatie: ambalaje refolosibile, ambalaje nerefolosibile.

17
 2. Functiile ambalajelor.
Indiferent de gradul de dezvoltare economica a unei tari, marfurile produse si
comercializate sunt de neconceput fara ambalaj. In momentul de fata, la nivel mondial
aproximativ 99% din productia de marfuri este ambalata. Considerat mult timp ca un simplu
obiect utilitar, conceptia despre ambalaj s-a modificat considerabil, el fiind cel care permite
circulatia produselor din momentul fabricatiei pana la consumatorul final.
Importanta ambalajului, considerat parte integranta a unui sistem, este evidentiata de
principalele functii pe care ambalajul trebuie sa le indeplineasca. Acestea sunt: conservarea si
protectia produselor, manipulare, transport, depozitare, informarea si promovarea produselor.
2.1. Functia de conservare si protectie a produselor.
Considerata functie elementara a ambalajelor, aceasta consta in protejarea continutului de
efectele mediului extern, in cazul in care exista o corelare perfecta intre ambalaj-produs-metoda
de conservare.
Astfel, putem vorbi despre urmatoarele tipuri de protectie pe care trebuie sa le asigure
ambalajul:
 impotriva factorilor fizici (actiuni mecanice, lumina, temperatura, presiune);
 impotriva factorilor chimici si fizico-chimici (aer, apa, vapori, oxigen, dioxid de sulf
(SO2), dioxid de carbon (CO2));
 impotriva factorilor biologici (microorganisme, insecte).
Dintre factorii fizici, solicitarile mecanice la care sunt supuse produsele ambalate au
efecte variabile. Trepidatiile din timpul transportului influenteaza atat produsul, cat si ambalajul.
Ele pot comprima, tasa produsul in interiorul ambalajului, formandu-se astfel spatiu liber care
compromite protectia oferita de ambalaj impotriva socurilor ulterioare.
Lumina este un factor fizic care produce decolorari si degradari profunde ale marfurilor.
Numeroase produse sunt sensibile la lumina care are rolul de a initia reactii fotochimice,
responsabile de alterarea culorii, pierderea vitaminelor. Rolul ambalajului in acest caz este fie de
a filtra lungimile de unda care produc deprecierea produselor, fie de a opri patrunderea luminii in
interiorul ambalajului (ambalajul opac).
In vederea conservarii, numeroase produse necesita o stabilitate relativa la temperatura.
Ambalajul trebuie sa protejeze produsul de impactul cu temperaturi ridicate, deoarece mai mare
de 400 C, poate provoca deformarea produselor, sau stimuleaza reactii chimice care duc la
descompunerea produsului, modificarea gustului sau mirosului. In acest scop se utilizeaza
ambalajele din materiale plastice, lemn sau protectii suplimentare cu rumegus, fibre de bumbac,
folii de aluminiu.

18
 Protectia chimica trebuie sa raspunda necesitatii unor produse de a nu veni in contact cu
anumite substante chimice agresive: H2, NH3, SO2, CO2. In acest scop, ambalajul joaca un
dublu rol:
 rolul de bariera la transferul de gaze din exterior catre interiorul ambalajului;
 rolul de bariera la oxigen si vapori de apa pentru protectia produselor sensibile la oxigen
(riscul dezvoltarii mucegaiurilor sau bacteriilor aerobe;
 rolul de bariera la transferul gazos din interior catre exterior, pentru a evita: pierderea
aromelor specifice produsului, deshidratarea produsului, pierderea gazelor sau amestecul
gazos care a fost introdus in interiorul, ambalajului in scopul conservarii produsului
(CO2, N2, vapori de alcool).
Prin protectia fizico-chimica se protejeaza marfurile ambalate de actiunea mediului
extern (aer, umiditate, lumina). Calitatea protectiei fizico-chimice depinde de materialele
utilizate in confectionarea ambalajelor, fiecare material, avand o anumita permeabilitate care
depinde de caracteristicile structurii.
Protectia impotriva factorilor biologici are drept scop mentinerea calitatii igienice si
microbiologice a produselor alimentare. Astfel, rolul ambalajului este:
1. De a realiza o bariera fizica intre microorganismele prezente in atmosfera si produsele
ambalate, impiedicand astfel recontaminarea sau supracontaminarea acestora;
2. De a limita sau impiedica schimburile gazoase susceptibile de aparitia si dezvoltarea
germenilor patogeni;
3. De a asigura o etanseitate perfecta la toti germenii microbieni si de a suporta conditii de
sterilizare in cazul produselor care necesita acest tratament;
4. De a impiedica un contact direct intre produsele sterile: paine, zahar, paste si persoanele
care le manipuleaza;
5. De a evita riscurile de intoxicatie alimentara produsa de flora microbiana patogena
continuta in produsele nesterilizate: carne, peste.
Protectia si rezistenta termica a ambalajelor tine seama de faptul ca numeroase produse
necesita, in vederea conservarii, o stabilitate relativa intr-un anumit domeniu de temperatura. In
acest sens, ambalajul contribuie la conservarea produselor congelate si trebuie sa aiba o
rezistenta termica buna, tinand seama de urmatorii factori:
 rezistenta la socuri termice;
 rezistenta la caldura, daca produsul necesita sterilizare;
 rezistenta la temperaturi scazute, atunci cand conditiile de conservare a produsului
necesita temperaturi scazute sau ridicate.

19
 2.2. Functia de manipulare, depozitare si transport.
Aceasta functie este legata de protectie deoarece pe parcursul operatiilor de manipulare-
depozitare-transport, produsele ambalate sunt supuse unor solicitari mecanice, care le pot
deteriora.
 functia de manipulare.
Ambalajul secundar faciliteaza manevrarea produsului prin forma sa, volumul, greutatea,
prezenta unor orificii in scopul prinderii sale cu mana sau cu un utilaj. trebuie sa asigure o
securitate maxima pentru operatori, garantand in acelasi timp o buna stabilitate a incarcaturii.
 functia de depozitare.
In timpul depozitarii, ambalajul este acela care preia presiunea rezultata in urma operatiei
de stivuire a produselor. De aceea, cerintele fata de ambalaj tin seama de urmatorii factori:
 ambalajul sa fie usor de aranjat in stiva;
 sa fie precizate conditiile in care poate fi depozitat si eventualele precautii in manipulare;
 sa reziste la variatii de temperatura si umiditate atunci cand depozitarea are loc in spatii
deschise.
Utilizarea rationala a spatiilor de depozitare, ca si cerintele consumatorilor necesita fie
divizarea cantitatilor mari de produse in unitati mici, fie gruparea cantitatilor mici in unitati mari.
Toate aceste cerinte sunt posibile numai prin fabricarea unor ambalaje corespunzatoare,
care sa poata fi preluate de mecanisme speciale fara a suferi deteriorari sau sa poarte pe suprafata
lor semne avertizoare cu privire la indicatiile de stivuire.
 functia de transport.
Transportul este prezent in toate etapele vietii ambalajului. Pentru cvasitotalitatea
marfurilor nu exista transport fara ambalaj. Produsele sunt transportate pe cai rutiere, feroviare,
pe calea aerului sau pe mare. Fiecare mod de transport are un impact mai mult sau mai putin
important asupra mediului, prin tipul de combustibil utilizat si necesitatea existentei unei
infrastructuri.
Cerintele fata de ambalajul de transport sunt axate pe:
 necesitatea adaptarii ambalajului la normele de transport;
 optimizarea raportului volum/greutate;
 produsul trebuie sa fie continut intr-un volum standard pentru a beneficia de un tarif
avantajos si conditii mai bune de transport;
 greutatea mai mica a ambalajului corespunde unei taxe mai mici;
 posibilitatea de adaptare a ambalajului la unitatile de incarcare utilizate uzual in
transportul principal si secundar (palete, vagoane de cale ferata, camioane)
20
 2.3. Functia de promovare a marfurilor.
Ambalajul este o interfata, un mediu, intre produs si utilizator. Rolul sau nu se limiteaza
numai la acela de a contine si proteja produsul, ci si de a facilita vanzarea acestuia prin
declansarea actului de cumparare.
Ambalajul prezinta produsul si contribuie substantial la vanzarea acestuia. Adevarat
„vanzator mut” al produsului, informeaza si „seduce” consumatorul.
Elementele definitorii ale functiei de promovare a produsului, cuprind:
 identificarea si prezentarea produsului;
 informarea cumparatorilor;
 crearea unei atitudini pozitive fata de produs;
 modificari in mentalitatea si obiceiurile cumparatorului;
 comunicarea cu clientul.
Elementele prin care un ambalaj poate atrage atentia cumparatorului asupra unui produs,
sunt: modul de realizare al ambalajului, eticheta, marca de fabrica sau de comert, estetica
ambalajului. Informatiile pe care le contine ambalajul permit: identificarea produsului,
prezentarea caracteristicilor sale si a conditiilor de utilizare, cum ar fi: denumire, marca,
provenienta, mod de utilizare, compozitie, durata de conservare, toxicitate, impactul asupra
mediului inconjurator.
Informatiile pot fi prezentate sub diferite forme: texte, etichete, pictograme si coduri de
bare.
Tendinta generala in privinta formei vizeaza simplitatea pentru o perceptie mai usoara si
cu valoare informationala maxima. Forma aleasa pentru ambalaj trebuie sa tina seama de
ambianta, locul si modul de utilizare al produselor, conditiile de pastrare, modul de recuperare al
ambalajului.
Alt element important este culoarea. Prin caracteristicile sale, culoarea permite
identificarea usoara a produsului ambalat. Atractia exercitata de culoare depinde de psihicul
cumparatorului. S-a demonstrat practic, ca, in momentul vizualizarii produsului, cumparatorul
sesizeaza mai intai culoarea, apoi desenul si marca.
Grafica este un alt element important in realizarea ambalajului. Pentru ambalaje se
impune o grafica simpla, expresiva, iar ilustratia oferita trebuie sa fie compatibila cu produsul
ambalat. O grafica moderna se caracterizeaza prin sobrietate, echilibru, elemente coloristice,
alegere judicioasa a caracteristicilor, cat si punerea in valoare a unor elemente ca: denumirea
produsului, modalitati de utilizare, recomandari, marca de fabrica.

21
 Adesea, singura veriga de legatura intre producator si consumator, ambalajul trebuie sa
actioneze in sensul crearii unei imagini favorabile a produsului.
Comunicarea cu consumatorul se realizeaza in urmatoarele directii:
 identificarea rapida a produsului
 ambalajul trebuie sa contina informatii cu privire la: marca, compozitie, conditii sau
sugestii de utilizare, garantarea calitatii, data limita de vanzare pentru produsele
perisabile.
De asemenea, ambalajul trebuie sa permita situarea produsului intr-o grupa de referinta
(produs de lux, produs alimentar, produs menajer) cat si in universul specific marcii: de exemplu,
ciocolata Valrona, pastele fainoase Barilla.
Bibliografie:1. Budescu, E. Universul ambalajelor şi al maşinilor de ambalat. Rev. Calita nr.
13/2001.
2. Cîrstea, M. Ambalaje termocontractibile. Rev. Calita nr. 3/2000.

22
 Tema 4. CEREALELE ŞI PRODUSELE CEREALIERE
1. Structura şi compoziţia chimică a bobului cerealier. Păstrarea şi calitatea cerealelor.
2. Caracteristica produselor cerealiere. Calitatea. Sortimentul. Ambalarea:
a) crupele;
b) făina;
c) pastele făinoase;
d) produse de panificaţie.

1. Structura şi compoziţia chimică a bobului cerealier.

Păstrarea şi calitatea cerealelor.
Bobul cerealier este alcătuit din trei părţi:
 învelişul (acoperă bobul, are mai multe straturi cu celule dense ce conţin celuloză,
pigmenţi şi minerale cu rol de protecţie);
 miezul făinos (reprezintă principala componentă a bobului din care se obţine făina şi
derivatele din făină cu celule mari ce conţin amidon şi proteine);
 embrionul (este partea vie a bobului ce deţine 1,4-3,1% din greutatea bobului).

Tabelul nr. 1
Compoziţia chimică a principalelor cereale
Cereale Apă, Glucide, Protide, Lipide, Celuloză, Cenuşă brută, %
% % % % %
Grîu de toamnă 15,0 70,0 10,0 1,7 1,6 1,7
Porumb 15,0 67,2 9,9 4,4 2,2 1,3
Orz 15,0 67,0 9,5 2,1 4,0 2,4
Secară 15,0 73,2 7,2 1,5 1,6 1,5
Orez decorticat 15,0 74,8 7,6 1,0 0,4 1,2

Calitatea cerealelor boabe. Calitatea cerealelor depinde de structura şi compoziţia

chimică a speciei, soiului, precum şi de proprietăţile senzoriale. Identificarea calităţii cerealelor
se face de persoane calificate, cu practică în comerţ (recepţionar, merceolog, agent primitor etc.).
Tabelul nr. 2
Caracteristici de calitate fizico-chimice ale cerealelor.

23
 Grîu Porumb Orez Secară
panificaţie Paste făinoase
Apa, max % 14 14 15 15 14
Gluten uned, % min. 22 28 - - -
Corpuri străine, % max. 3 3 4 3 5
Gustul cerealelor este dulceag, slab perceptibil, specific. La boabele învechite sau
alterate se observă pierderea luciului.
Păstrarea cerealelor constituie una din operaţiile importante pentru menţinerea calităţii
acestora. Păstrarea se realizează în hambare, magazii prevăzute cu instalaţii de ventilaţie şi
condiţionare a aerului.

2. Caracteristica produselor cerealiere. Calitatea. Sortimentul. Ambalarea.

Produse din cereale

Rezultate din prelucrarea Rezultate din prelucrarea

primară Rezultate din prelucrarea terţială
secundară

Concentrate
Crupe Făină Paste Produse de alimentare
făinoase patiserie

Produse pentru
Produse de alimentaţia
panificaţie copiilor

Figura 1: Sortimentul produselor cerealiere.

Crupele sunt produse obţinute din prelucrarea primară a boabelor de cereale şi
leguminoase prin aplicarea unor tratamente speciale. Crupele se clasifică:
Tabelul nr.3
Tipuri de crupe
Cereale Crupa
Grîu Arpacaş, griş, pufarin
Orez Orez glasat (6), orez şlefuit (5), fulgi de orez
Orz Arpacaş
Ovăz Fulgi de ovăz
Porumb Mălai, fulgi de porumb, pufuleţi
Fasole Fulgi de fasole
Mazăre Despicată şi şlefuită, mazăre granulată

24
 Crupele sunt produse care rezultă în urma unui proces special de prelucrare prin care este
separat endospermul de celelalte părţi structurale ale boabelor de cereale sau leguminoase.
Sortimentul de crupe cuprinde mai multe, cum sunt:
 crupe pe bază de grîu: crupe expandate şi glazurate, griş, arpacaş;
 crupe pe bază de porumb: mălai, fulgi de porumb, porumb expandat;
 crupe pe bază de orz: arpacaş, brizură de orz;
 crupe pe bază de orez: orez şlefuit, orez polisat, orez expandat, brizură de orez, orez
expandat, fulgi de orez;
 crupe de ovăz: fulgi de ovăz.
Compoziţia chimică a crupelor este identică sau apropiată de cea a boabelor din care
provin, în funcţie de procesele de prelucrare la care sunt supuse.
În procesul obţinerii crupelor pot fi delimitate două etape: pregătirea boabelor pentru
prelucrare şi prelucrarea propriu-zisă. Pregătirea boabelor presupune eliminarea impurităţilor,
sortarea pe dimensiuni şi după caz, opărirea şi uscarea lor. În funcţie de specificul produsului
finit ce urmează a fi obţinut, operaţiunile de prelucrare propriu-zisă pot fi: fragmentare, şlefuire,
polisare, laminare, prăjire, expandare, glazurare etc.
Crupele cu cea mai mare frecvenţă de utilizare în consumul alimentar sunt: mălaiul,
Crupe
grişul şi orezul (crupele de orez)

Naturale
Artificiale
întregi
Normale
fragmentate Tapioca* Orez artificial

opărite
Laminate

prăjite

din orez
Expandate

porumb

Figura 1. Procesul tehnologic şi tipurile de crupe obţinute

Caracteristici de calitate: conţinutul de apă, max. 14,5%; aciditate, max. 2,2 grade;
cenuşă totală 0,7% s.a.
Arpacaşul se realizează în două clase: calitatea I – bobul întreg; calitatea II – arpacaş
mărunt.
Tabelul nr. 4

Orezul – G – glasat; S – şlefuit. Se prezintă în două clase de calitate.

Caracteristici Calitatea
25
 I II
Apă, max. 15% 15%
Corpuri străine organice, max. 0,5% 2%
Corpuri străine anorganice, max. 0,2% 0,3%
Boabe galbene, max. lipsă 5%
Boabe cu dungi roşcate, max. 3% 12%
Boabe nedezvoltate (verzi), max. lipsă 5%

În unele ţări încadrarea pe clase de calitate a orezului are la bază lungimea bobului:
 orez comun – lungimea bobului [< 5,2] mm;
 orez semifin – lungimea bobului [5,2-6,4] mm;
 orez fin – lungimea bobului [> 6,4] mm (Bonnet Bell, Europa, Zenit);
 orez superfin – lungimea bobului [> 6,4] mm + caracteristici deosebite (Volano, Roma,
Koral).
Fulgi de ovăz – se fabrică din boabe de ovăz, decordicate, şlefuite şi supuse unui
tratament hidrotehnic, apoi se laminează între valţuri căpătînd aspectul unor fulgi. Umiditatea
11-12%; sînt dietici, nutritivi şi uşor de asimilat.
Mălaiul (sau făina de porumb, în granulaţie de 0,2-1,0 mm).
Mazăre crupă – se obţine din boabe de mazăre purificate, sortate; se produce în 2 tipuri:
mazăre despicată, mazăre fragmentată, conţinut ridicat de proteine 26-32%.
Calitatea crupelor se caracterizează prin proprietăţi: organoleptice (aspect exterior,
culoarea, mirosul, gustul); fizico-chimice (umiditatea %; aciditatea – grade, uniformitatea, %;
granulozitatea ş.a.); tehnico-culinare (timp de fierbere, min); creşterea în volum; comportarea la
fierbere etc.).
Ambalarea şi păstrarea crupelor.
Ambalaj de transport: saci textili (70-80 kg); saci noi de hîrtie (50-60 kg); lăzi de carton
(material plastic) – 40-50 kg.
Ambalaj de prezentare: pungi de hîrtie (0,5-1,0 kg), pergamentată, hîrtie acoperită cu
răşini sintetice; folii de polietilenă.
Păstrarea: depozite curate, aerisite, uscate, umiditatea 40-75%, t < 10oC.

2.2. Făina.
Făina este un produs sub formă de pulbere fină, obţinută prin măcinarea boabelor de
cereale panificabile; clasificarea făinii se face după natura boabelor (grîu, secară, porumb ş.a.);
după destinaţie (panificaţie, cofetărie, patiserie, paste făinoase); după calitate (calitate
superioară, calitatea I, II, integrală).
Calitatea făinii (în Italia) – 5 tipuri (cenuşă; gluten; celuloză):
– tipul 00 (două nule) – cea mai fină; cenuşă mică; gluten min., culoare albă;
– tipul 0 – cenuşă mai ridicat, mai multe glutine; celuloză min., culoare alb-gălbuie;
– tipul 1 – cenuşă mai ridicat, culoare alb-gălbuie;
– tipul 2 – nuanţă cenuşie;
– tipul integral – conţine tărîţe.
Compoziţia chimică a făinii depinde de gradul de extracţie a făinii: glucide (70-75%);
proteine 10% (gliadina şi gluteina formînd în prezenţa apei glutenul ce conferă făinii însuşiri de
panificaţie), săruri minerale (potasiu, calciu, magneziu, sodiu ş.a.), vitamine (B 1, B2, B6, B12 ş.a.).
Cerinţe de calitate:
 organoleptice (culoarea, gustul, mirosul);
 fizico-chimice (fineţea, umiditatea, cenuşa, aciditatea, cantitatea de gluten);
 tehnologice (capacitatea de hidratare; capacitatea de a forma şi a reţine gaze în aluat).
Tehnologia:
1. Pregătirea boabelor pentru măcinare:

26
  separarea impurităţilor (separatoare de diferite construcţii, site);
 separarea prafului şi a impurităţilor uşoare (vînturare sau aspirare);
 separarea particulelor feroase (cîmp magnetic);
 decojirea parţială a boabelor;
 condiţionarea.
2. Măcinarea:
 inferioară – o singură trecere a boabelor prin valţuri → făină;
 superioară (crupe, grişuri mari, mijlocii, mici), făină de granulozitate diferită.
Ambalarea şi păstrarea făinii:
 ambalaj de transport: saci textili 50-80 kg;
 ambalaj de prezentare: pungi de hîrtie rezistentă, cu masa 1,0; 2,0; 3,0; 5,0 kg;
 păstrarea: spaţii special amenajate, curate, aerisite: umiditatea 70-75%; T 0 pînă la 100C.
În aceste condiţii termenul de valabilitate variază: 60 zile vara, 120 zile iarna.

2.3. Pastele făinoase.

Pastele făinoase sunt produse obţinute din aluat nedospit, preparat din făină şi apă
(adaosuri), modelat prin presare în diferite forme, apoi uscat şi ambalat.
Din punct de vedere al modelării pastele făinoase pot fi:
 paste tubulare (macaroane);
 paste filiforme (tăiţei şi lazane);
 paste figuri /cuburi, litere, melci, steluţe etc.)
Procesul tehnologic de obţinere a pastelor făinoase:
1. Depozitarea materiei prime (făina, apa, adaosuri);
2. Dozarea;
3. Frămîntarea aluatului;
4. Compactizarea şi modelarea aluatului;
5. Presare (vălţuire)
6. Tăiere (pentru macaroane, spaghete, fidea), ştanţare;
7. Uscare;
8. Răcire;
9. Ambalare;
10. Livrare

Tabelul nr. 5
Caracteristici de calitate a pastelor făinoase
Nr. Caracteristici Tipul pastelor
d/o obişnuit extra superior
1. Apă, max. % 13,0 13,0 13,0
2. Aciditate, grade, max. 3,5 3,2 3,2
3. Creşterea în volum la fierbere 2,5 ori 4,0 ori 4,0 ori
3. Comportarea la fierbere Să fie elastice, să nu se lipească
5. Corpuri străine Lipsă

Ambalarea şi păstrarea pastelor făinoase:

 în cutii de carton de 0,500 kg sau 1,0 kg; pungi de hîrtie, celofan, polietilenă;
 saci de hîrtie, max. 10 kg (numai pentru figuri);
 lăzi de lemn, carton ondulat; material plastic.
Păstrarea: depozite, magazii curate, aerisire; W = 70-75%; T < + 20 0C, termen de
valabilitate – 6-12 luni.

27
 2.4. Produse de panificaţie.
Această grupă cuprinde produsele obţinute din aluaturi afînate biologic (drojdii) sau
chimic (bioxid de carbon, amoniu) şi supuse coacerii.
Caracteristica sortimentului:
 pîine simplă (albă, semialbă, neagră);
 pîine cu adaos de făină de secară (albă, semialbă, neagră);
 produse de franzelărie simplă (care conţin extract de malţ – chifle, cornuri etc.);
 produse de franzelărie cu zahăr şi ulei;
 produse speciale de franzelărie (cozonaci, împletituri, chifle);
 pîine dietetică (medicinală), pîine fără sare (acloridă), pîine cu calciu, pîine pentru
diabetici (bogată în proteine şi cu conţinut redus de făină de grîu);
 pîine graham (din făină de extracţii diferite).
În cadrul fiecărei grupe de pîine se fabrică diferite sortimente pe baza standardelor
profesionale sau de firmă.

apa făina drojdiile sarea adaosurile

încălzire amestecare cernere încălzire

prepararea suspensiei prepararea soluţieiprepararea adaosurilor

prepararea maielei

fermentarea I

prepararea aluatului

fermentarea II

divizarea aluatului

dospirea aluatului

coacerea aluatului

răcirea pîinii

28
 Figura 3. Principalele faze tehnologice ale produselor de panificaţie.
Bolile pîinii se datorează microorganismelor care nu sunt distruse prin coacere (boala
întinderii, boala cretoasă, boala sîngerie, mucegăirea).
Tabelul nr. 6
Defectele pîinii:
Nr. Defectele Manifestarea defectelor
d/o
1. De aspect Pierderea formei, volum redus, coaja ruptă lateral, crăpături în coajă
2. De culoare Coajă arsă, palidă
3. De miez Miez lipicios şi inelastic, strahel slăninos, desprinderea cojii de miez, miez
fărîmicios
4. De gust Gustul acru, dulce, amar
5. De miros Miros străin (petrol, cosmetice, detergenţi)

Ambalarea, marcarea, păstrarea, transportarea:

1. Ambalaj de transport (lăzi, lădiţe din material plastic) max. straturi pentru a nu schimba forma.
2. Ambalaj comercial – hîrtie de diferite tipuri, polietilenă.
3. Marcarea pîinii trebuie să cuprindă:
 denumirea firmei, societăţii producătoare;
 denumirea produsului şi masa nominală;
 data fabricaţiei (ziua, luna, anul şi schimbul);
 standardul sau altă specificaţie tehnică;
 termenul de valabilitate.
4. Păstrarea este de scurtă durată; în spaţii special amenajate, luminoase, aerisite, curate; lipsite
de mucegai, de insecte şi rozătoare, temperatura de +10 +200C; W 70%.
5. Transportul cu mijloace de transport acoperite.
6. Termenul de valabilitate este în funcţie de grupa de făină fiind cuprins între 24-48 ore şi
decurge de la data scoaterii din cuptor.
Bibliografie:
1.Ciumac, J. Merceologia produselor alimentare. EdituraTehnica, Chişinău, 2003.
2.Diaconescu, I. Merceologia Alimentară, Editura Eficient, Bucureşti, 2001.

29
 Tema 5. PRODUSE ZAHAROASE.
1. Materii prime şi auxiliare utilizate la producerea produselor zaharoase.
2. Sortimentul produselor zaharoase.
3. Aprecierea calităţii, ambalarea, transportul şi păstrarea produselor zaharoase.

1. Materii prime şi auxiliare utilizate la producerea produselor zaharoase.

Grupa produselor zaharoase include un sortiment larg de alimente, caracterizate printrun
conţinut mare de zahăr solubil (glucoza, zaharoza), aspect atragător, gust dulce, arome plăcute şi
valoare energetică ridicată.
Din punct de vedere alimentar, unele produse zaharoase sînt alcătuite numai din glucide
(produse de caramelaj, fondanterie) iar altele sunt mai complexe (ciocolata, halva etc), conţinînd
şi lipide, proteine, substanţe minerale, vitamine; acestea din urmă sînt mai echilibrate din punct
de vedere nutritiv. Toate aceste produse sînt uşor prelucrate şi asimilate de către organism,
reprezentand pentru acesta o sursă de energie, motiv pentru care consumul lor în cantităţi
moderate este recomandat în cazul unor activitaţi fizice de mare intensitate.
Calitatea produselor zaharoase este determinată de calitatea materiilor prime şi auxiliare
folosite, de respectarea tehnologiei de fabricaţie şi de asigurarea condiţiilor optime de păstrare pe
întreg circuitul logistic.
Zahărul
Zahărul este un produs obţinut din sfecla de zahăr sau trestie de zahăr, generalizarea
consumului său pe tot globul începand cu secolul al XIX-lea. Calitatea zahărului (in special
culoarea si puritatea) este determinată în cea mai mare măsura de rafinare. Rafinarea zahărului se
face prin solubilizare, recristalizare şi decolorare cu carbune activ sau alţi agenţi de fixare a
substanţelor colorante. Zahărul se fabrică în trei sortimente: zahăr cristal (tos), zahar bucaţi
(candel) si zahăr pudră.
Cele mai importante caracteristici fizico-chimice care servesc la aprecierea calitaţii
zahărului sunt: conţinutul în zaharoză (99,7-99,9%); conţinutul în substanţe reducătoare, (max.
0,25%); conţinutul în apă (0,05-0,10 %); conţinutul în cenusa (max. 0,1%); culoarea, exprimată
în grade Stammer (0,7-1,2). Zahărul cristal (tos) trebuie să fie alb, lucios, iar celelalte sortimente
albe, mate, fără aglomerari. Conţinutul în substanţe reducatoare trebuie să se încadreze în
proporţia recomandată, deoarece o creştere a acesteia favorizează higroscopicitatea, reducînd
stabilitatea zahărului pe perioada păstrarii. Zahărul trebuie ambalat în pungi de hîrtie tratată sau
în saci din materiale textile şi păstrat în încaperi uscate cu o umiditate relativă a aerului de
maxim 80%, curate, aerisite, fără miros strain.
30
Mierea de albine
Mierea de albine este un produs alimentar nativ ("cel mai dulce produs al naturii")
apreciat pentru valoarea nutritiva ridicata şi insuşirile dietetice şi terapeutice deosebite. Ea
rezultă în urma prelucrării de către albine a nectarului florilor sau a unor substanţe dulci secretate
de unele insecte parazitare care traiesc în special pe frunzele unor arbori, pomi fructiferi sau alte
plante (mierea de mană). Nectarul este un suc dulce, care conţine 70-90% apă în care sunt
solubilizate: glucoza, fructoza, zaharoza, dextrine, acizi organici, substanţe aromatizante,
colorante, tanante etc.
Valoarea nutritivă a mierei diferă de cea a multor dulciuri, deoarece, pe langa glucoză si
fructoză (70-80%) conţine şi alte substanţe biologic active, cu efect terapeutic. Astfel, în miere se
găsesc vitamine din grupul B (B1, B2, B3, B5, B6, B12), C, A, K, acid pantotenic, acid folic,
enzime (invertaza, catalaza, amilaza) şi elemente minerale (Fe, P, K, Mg). În mierea florala,
zaharoza se găseste în cantitaţi reduse (circa 5-10%). Uneori, datorita conţinutului mai ridicat de
glucoza (ex. mierea de rapiţa, de floarea soarelui) mierea poate fi cristalizata (zaharisita); aceasta
nu este inferioara calitativ sau nutritiv si poate fi fluidificata prin incalzire intr-o baie de apa la
40oC.
In funcţie de provenienţă, mierea poate fi:
 miere monoflora, care provine integral sau în cea mai mare parte din nectarul unei
 anumite specii de flori (miere de salcam, tei, floarea soarelui, menta etc);
 miere poliflora, care provine din nectarul mai multor specii de plante din flora
 spontană sau de cultura (de pomi fructiferi etc);
 miere de padure, provenita în cea mai mare parte din sucurile dulci de pe alte parţi ale
plantei decît florile (mierea de mană) dar şi din nectarul florilor de pădure.
Sortimentele de miere se individualizeaza prin caracteristici organoleptice specifice, mai
importante fiind culoarea, consistenţa, mirosul, gustul şi puritatea.
Culoarea variază în funcţie de provenienţă mierei, constituind şi un element de
identificare a naturii acesteia. Ea poate fi galben deschis (miere de salcam), galben-portocaliu
catre roşcat (mierea de tei), galben-auriu (mierea de floarea soarelui), brun-inchis (mierea de
padure) etc.
Consistenţa (vascozitatea) este determinată de densitatea mierei (minim 1,41). Este
apreciata mai mult mierea care are o consistenţa mai ridicată şi care a fost extrasă numai după ce
fagurii au fost capaciţi parţial cu ceara de către albine (mierea maturata).
Mirosul trebuie să fie plăcut, aroma fiind conferită de nectarul floral din care provine
mierea. El este mai pronunţat la mierea monofloră.
Gustul trebuie să fie dulce, fără influenţe de acru.
Puritatea este dată de lipsa corpurilor străine vizibile cu ochiul liber. Se admit cantitaţi
mici de granule de polen.
Mierea se ambaleaza în borcane de sticlă, pahare de carton parafinat, bidoane de
aluminiu sau poiletilenă, tuburi de aluminiu.
Pastrarea se face în încaperi răcoroase la o temperatura optimă de 15 oC, cu o umiditate
scazută, bine aerisite şi fără mirosuri străine. Pastrată în condiţiile recomandate, mierea are un
termen de valabilitate de 12 luni.
Mierea artificiala se obţine prin învertirea zahărului cu diferiţi acizi (citric, tartric),
aromatizare cu diferite arome naturale sau de sinteză şi colorare. Ea nu conţine vitamine, enzime,
polen, motiv pentru care are doar valoare calorica, nu şi terapeutica.
Alte materii prime si auxiliare
Amidonul se incadrează în grupa materiilor prime de bază utilizate pentru fabricarea
produselor zaharoase. Se obţine din cartofi, seminţe de cereale (porumb, grîu, orez) sau
leguminoase (fasole); produsul se prezintă sub forma de pulbere sau granule de culoare albă.
Glucoza se obţine prin hidroliza acidă sau enzimatică a unor materii prime cu conţinut
ridicat de amidon (cereale, cartofi, etc.). Pentru fabricarea produselor zaharoase se utilizează
glucoza lichidă sau solidă. Glucoza lichidă se prezintă ca un lichid vîscos, cu gust dulceag şi fără
31
miros. Glucoza solidă are aspectul unei mase amorfe, de culoare albă, alb-galbui sau galben, cu
gust dulce.
Glucoza lichida se ambalează în bidoane sau butoaie din materiale metalice sau plastice.
Glucoza solidă se ambalează în hîrtie tratată, apoi în lăzi de carton sau material plastic. Păstrarea
se face la temperaturi de maxim 20oC şi la o umiditate de relativă a aerului de maxim 80%.
Acizii alimentari se utilizează pentru armonizarea gustului produselor zaharoase, mai
frecvent folosiţi fiind acidul citric, tartric şi lactic.
Aromatizanţii utilizaţi în industria produselor zaharoase pot fi naturali sau de sinteza.
Aromatizanţii naturali se extrag din frunze, flori, fructe sau din planta intreaga Extractele folosite
mai frecvent sunt cele de portocale, lămîi, menta, trandafiri şi cuisoare. Prin sinteza se obţin:
mentolul, vanilina şi altele. Substanţele aromatizante se pot utiliza în stare pură sau sub forma de
esenţe.
Coloranţii alimentari folosiţi la fabricarea produselor zaharoase pot fi naturali sau
sintetici. Coloranţii naturali mai frecvent folosiţi sunt: clorofila (pentru culoarea verde),
carotenul (pentru portocaliu), şofranul (pentru galben), caramelul (pentru brun), carminul (pentru
roşu) etc. Coloranţii sintetici admişi sînt: tartrazina (pentru galben), amarantul şi eritrozina
(pentru roşu) şi indigotina (pentru albastru) .

2. Sortimentul produselor zaharoase.

Produsele zaharoase (dulciurile) se grupează în general după natura materiilor prime
folosite la fabricarea lor şi după procesul tehnologic de obţinere; astfel, se disting urmatoarele
categorii: produse de caramelă, drajeuri, caramele, fondanterie, produse gelificate şi spumoase,
ciocolata şi specialitaţi de ciocolată, halva, produse dietetice.
Produse de caramelaj.
Produsele de caramelaj sînt constituite integral sau parţial din masa de caramel.
Caramelul este un semifabricat obţinut prin fierberea şi concentrarea unui sirop de zahăr şi
glucoză, pîna la un conţinut de 95-99% substanţă uscată. Masa de caramel este imbogaţită cu
diferite adaosuri, coloranţi, aromatizanţi şi modelată la cald în bomboane de diferite forme şi
mărimi. Produsele de caramelaj se impart în doua grupe de bază, în cadrul cărora intră diverse
varietaţi de produse de acest tip; cele doua grupe de bază sînt: bomboane sticloase simple
(dropsuri) şi bomboane sticloase umplute.
Bomboanele sticloase simple se obţin din caramel aromatizat, colorat, cu sau fără
acidulare. În masa de caramel pot fi incluse şi anumite adaosuri cum ar fi: lapte, cafea, unt,miere
de albine etc.
Bomboanele sticloase umplute sînt formate dintr-un inveliş de masa de caramel (70-80%)
şi umplutură (20-30%); sortimentul se diferenţiaza după natura umpluturii, care poate fi: pasta de
fructe, sirop, lichior, miere, ciocolată etc.
Bomboanele sunt acoperite cu o crusta subţire de cristale fine de zahăr, operaţiunea fiind
denumită brumare. Prin brumare se asigură un aspect placut şi o stabilitate mai mare prin
reducerea higroscopicitaţii.
Drajeuri.
Drajeurile sînt produse zaharoase de formă sferica, ovoidală sau lenticulară, cu suprafaţa
lucioasă şi divers colorată. Structura drajeurilor cuprinde un nucleu (miez) şi un inveliş. Nucleul
poate fi constituit din: alune, fondant, jeleu, lichior etc. Aceste nuclee se prelucrează în turbine
de drajare, prin rostogolirea lor într-o masă de zahăr macinat. Durata de drajare este diferenţiată
în funcţie de mărimea dorită a drajeurilor şi proporţia stabilită între inveliş şi nucleu. Învelişul
drajeurilor poate fi de zahăr, ciocolată, cacao etc.
Caramele.
Caramelele sînt produse obţinute prin prelucrarea termică a unui amestec de zahăr,
glucoza, lapte, unt sau grăsimi vegetale solidificate. Pentru crearea unui sortiment cît mai larg, în
acest amestec se introduc şi diverse adaosuri precum: ciocolata, cafea, sîmburi de fructe, extract
de malţ etc.
32
 Principalele defecte care pot fi întalnite la caramele sînt:
 cristalizarea parţiala;
 rîncezirea, datorită unor grăsimi oxidate sau păstrării în condiţii improprii;
 umectarea caramelelor cauzată în principal de condiţiile improprii de păstrare
 (variaţii ale temperaturii, umiditate relativă a aerului ridicată);
 aderarea hîrtiei la produs, cauzată de conţinutul redus de grăsimi sau de folosirea unui
ambalaj necorespunzator.
Produse pe baza de fondant (fondanteria)
În această categorie sînt incluse bomboanele fondante, marţipanul şi alte produse
zaharoase. Bomboanele fondante sînt realizate din trei semifabricate: fondantul, nucleul si
siropul de candisare.
Fondantul este o pastă de culoarea albă, cu consistenţa cremoasa, obţinut prin fierberea şi
concentrarea unui amestec de zahăr, glucoză şi apă. Fondantul de calitate superioară trebuie să
aibă cristale de mici dimensiuni.
Nucleele se obţin din sîmburi graşi (nuci, alune, migdale, fistic, etc.) macinaţi şi
amestecaţi cu zahăr pîna la formarea unei paste omogene. Semifabricatul obţinut în acest mod
este denumit şi marţipan.
Siropul candis este folosit pentru acoperirea produselor de fondanterie cu un strat subţire
de cristale fine de zahăr cu rol protector şi estetic.
Serbetul se obţine din sirop de zahăr şi glucoza, după o tehnologie asemanatoare cu cea a
fondantului. Lărgirea sortimentului se realizează prin utilizarea unor adaosuri: coloranţi,
aromatizanţi, cacao, fructe etc.
Produse gelificate si spumoase.
Jeleurile sînt produse obţinute prin fierberea unui sirop de zahăr şi glucoză, coloranţi,
acizi alimentari, arome, care gelifică la răcire datorita adaosurilor de gelatina, pectina sau agar-
agar. După fierbere, compoziţia se toarnă în tipare de forme diferite realizate în pudra de amidon,
după care se acoperă cu zahar cristal.
Produsele spumoase au o structură spongioasă realizată prin incorporarea unor bule mici
de aer în mod uniform în masa produsului. Ca agent spumant se poate folosi: albuşul de ou,
gelatina, lactoalbumina, pectina etc. Produsele spumoase sînt foarte higroscopice, impunînd
restricţii în ceea ce priveşte umiditatea relativă a aerului in spaţiile de păstrare.
Rahatul se obţine prin fierberea unui sirop de zahăr şi glucoza (sau/si fructoza) cu
amidon. Pentru lărgirea sortimentului pot fi încorporate şi anumite adaosuri cum ar fi: diferite
substanţe aromatizante, cacao, unt, fructe confiate, alune, migdale etc.
Ciocolata si specialitaţi de ciocolata.
Ciocolata şi produsele din ciocolată se caracterizează prin gust plăcut, aroma agreabilă şi
valoare nutritivă ridicată. Materia prima de bază folosită pentru fabricarea acestor produse o
reprezintă boabele de cacao. Boabele de cacao sînt seminţele arborelui Theobroma cacao,
cultivat în zonele tropicale din America, Asia şi Africa. Ele au o valoare nutritivă bine apreciată,
printe componenţii specifici remarcîndu-se conţinutul mare în lipide (circa 50%) şi prezenţa
substanţelor stimulente (teobromina, 0,8-2,1%, cofeina 0,05-0,35%). Lipidele se extrag prin
presare (dupa prajirea si macinarea boabele de cacao) rezultînd untul de cacao; acesta din urmă
are o temperatură de topire relativ mica (32oC) şi proprietatea de a-şi micşora volumul prin
răcire, facilitînd astfel scoaterea produselor din forme. Boabele de cacao mai conţin şi alte
substanţe importante: acizi organici (malic, tartric, oxalic, citric, acetic), substanţe aromatice,
substanţe minerale (potasiu, fosfor, magneziu) şi altele. Pe lînga pudra de cacao, pentru obţinerea
ciocolatei se mai folosesc şi alte materii prime de bază: zahăr, lapte praf, lecitina etc.; ca adaosuri
pot fi utilizate: grăsimi vegetale, sîmburi graşi (nuci, alune etc.), fructe confiate, cafea etc.

3. Aprecierea calitaţii, ambalarea, transportul şi păstrarea produselor zaharoase

Calitatea produselor zaharoase este determinată de nivelul proprietaţilor organoleptice, al
caracteristicilor fizico-chimice şi absenţa defectelor. Avînd în vedere higroscopicitatea zahărului,
33
ambalajele produselor zaharoase trebuie sa fie impermeabile, să menţina substanţele volatile
implicate în formarea aromei şi să protejeze produsele de mirosurile străine din mediul
înconjurator; de asemenea, se acordă o atenţie deosebită şi aspectelor estetice ale ambalajului de
prezentare.
Transportul produselor zaharoase se realizează cu mijloace de transport izoterme, care
asigură protecţia împotriva umiditaţii şi a variaţiilor de temperatură.
Pastrarea produselor zaharoase se face în spaţii uscate, curate şi dezinfectate, bine
aerisite şi fără mirosuri străine. Condiţiile optime de păstrare se situează la valori de 18-20oC
pentru temperatura şi de 60-75% pentru umiditatea relativă a aerului.
Bibliografie:
1. Ciumac, J. Merceologia produselor alimentare. EdituraTehnica, Chişinău, 2003.
2. Diaconescu I., Merceologia Alimentară, Editura Eficient, Bucureşti, 2001.

Tema 6. BĂUTURILE ALCOOLICE.

1. Băuturile alcoolice tari.
2. Băuturi moderat alcoolice.
3. Băuturi slab alcoolice.

1. Băuturile alcoolice tari.

Băuturile alcoolice sînt produse alimentare lichide care au în compoziţia lor o anumită
proporţie de alcool etilic. Alcoolul etilic este o substanţă considerată convenţional trofica,
deoarece prin descompunere (oxidare) eliberează energie în organism. De menţionat însă, că un
consum în cantităţi mari sau în mod constant poate prejudicia grav sănătatea; de asemenea,
alcoolul nu este o substanţă indispensabilă pentru buna funcţionare a organismului uman.
Dupa conţinutul de alcool, aceste băuturi se clasifică în trei grupe principale:
 alcoolice tari, cu 25-70% alcool (rachiuri naturale şi industriale);
 moderat alcoolice, cu 8-20% alcool (vinurile);
 slab alcoolice, cu 1-6% alcool (berea).
Băuturi alcoolice tari natural.
Aceste bauturi se mai numesc şi rachiuri naturale şi se obţin în cea mai mare parte prin
fermentarea şi distilarea fructelor şi a subproduselor de la vinificaţie. De asemenea, mai pot fi
folosite ca materii prime şi anumite sucuri de plante, plămezi de cereale sau alte surse naturale de
zahăr fermentescibil.
Ţuica de prune este cel mai frecvent intalnita în ţara noastra, producîndu-se încantităţi
mult mai mari comparativ cu alte tipuri de băuturi alcoolice tari. În funcţie de sortiment, poate
avea o concentraţie alcoolică între 25-50%. Ţuica de prune este limpede, incolora, cu nuanţă
gălbuie şi cu aroma specifica (mai intensă la unele sortimente, cum ar fi ţuica batrînă).
Pentru fabricarea rachiurilor se pretează aproape toate fructele, deoarece au în
compoziţia lor zahăr fermentescibil; se fabrică rachiu de mere, caise, cireşe, pere, fructe de
pădure etc. Acestea au culoare gălbuie pîna la brună şi un buchet de arome specific fructelor din
care provin. Din gama rachiurilor obţinute din subproduse rezultate de la vinificaţie, fac parte:
rachiul de drojdie, rachiul de tescovină şi rachiul de vin.
Rachiul de drojdie se fabrică prin distilare din drojdia rezultată după limpezirea vinului.
Are o concentraţie alcoolică de circa 30% şi un miros specific de drojdie. Prin învechirea
acestuia, se obţine spuma de drojdie, cu o concentraţie alcoolică de circa 35%.
Rachiul de tescovină se obţine prin prelucrarea tescovinei rezultată în urma procesului de
vinificaţie. Are o concentraţie alcoolică asemanatoare celui de drojdie, este incolor sau slab
galbui, cu miros caracteristic.
34
 Bauturi alcoolice tari pe bază de vin. Prin distilarea vinului se pot obţine rachiurile
de vin sau diferite distilate superioare. Rachiul de vin se obţine de regulă din vinuri slab
alcoolice sau degradate.
Distilatele de vin se obţin din vinuri stabilizate, nealterate. Ele se supun invechirii în
butoaie de stejar, la temperaturi cuprinse între 20 şi 300C. Acestea sînt recunoscute ca produse tip
Cognac (după procedeul Cognac), şi au denumiri convenţionale, dupa zonele din care provin. Au
o concentraţie alcoolică între 36-45%, o culoare galbenă chihlimbarie, şi un buchet şi gust
specifice, armonizate în urma procesului de învechire.
În funcţie de durata de învechire, produsele tip Cognac, se clasifică astfel: (trei, cinci,
şapte – în funcţie de gradul de învechire). Pentru consum curent, învechirea distilatelor de vin (şi
implicit formarea culorii şi buchetului specific) este accelerata cu ajurorul unor aşa-numiţi
bonificatori (prune uscate, flori de tei, zahar caramelizat etc.).
Bauturile alcoolice tari din cereale se fabrica prin distilarea plămezilor fermentate (din
grîu, orz, ovăz, secară), învechirea şi după caz, aromatizarea lor; mai cunoscute sînt cele tip
whisky şi gin. Concentraţia alcoolică a acestor băuturi este de 40-50%.
Romul natural se obţine prin distilarea melasei de la trestia de zahăr. Distilatul se
învecheşte în butoaie, timp în care se formează culoarea brună şi buchetul specific (aromatizarea
se face prin adăugarea unor plante aromate).
Bauturi alcoolice industrial.
Rachiurile industriale se obţin prin diluarea alcoolului etilic rafinat la care se adaugă
esenţe sau extracte de plante, cu sau fără zahăr. Pentru fabricarea alcoolului se folosesc materii
prime bogate în amidon (cartofi, cereale) sau în zaharuri uşor solubile (ex: sfecla de zahăr).
Din categoria băuturilor alcoolice industriale fac parte: rachiurile simple, rachiurile
aromate şi lichiorurile.
Rachiurile simple conţin numai alcool de fermentaţie, diluat pînă la o anumită
concentraţie, uşor îndulcit şi macerat cîteva zile. Sortimentul este alcăturit din rachiu alb, rachiu
extra şi diverse tipuri de vodcă. Vodcă superioară conţine şi alte ingrediente şi este supusă unei
maturari care se deruleaza pe o perioadă mai mare de timp.
Rachiurile aromate conţin pe langă alcool şi diferite arome sintetice sau naturale,
coloranţi alimentari şi uneori, în funcţie de sortiment, o cantitate mai mare de zahăr. Cele mai
importante sortimente sînt: romul industrial, obţinut din alcool, colorat cu caramel şi aromatizat
cu esenţă de rom; rachiul de vişine, caise, portocale etc.; ginul, obţinut din alcool cu adaos de
fructe de ienupăr sau alte plante aromate.
Lichiorurile sunt băuturi cu un conţinut de alcool cuprins între 25-45%, îndulcite,
colorate şi aromatizate cu diferite esenţe sau extracte de fructe sau plante.

2. Băuturi moderat alcoolice.

În această categorie de băuturi se încadrează diversele sortimente de vinuri.
Vinurile naturale.
Vinurile naturale sînt băuturi care se obţin prin fermentaţia alcoolică a mustului din
struguri (fructele viţei-de-vie, Vitis vinifera). Pentru obţinerea unor vinuri de calitate, strugurii se
recoltează la maturitate deplină, sau chiar la supramaturitate, cînd au cel mai mare conţinut de
zahăr şi cea mai mare greutate a bobului.
Compoziţia chimică a vinului este destul de complexă, fiind dată atît de compuşii iniţiali
ai mustului cît şi de cei formaţi pe parcursul fermentaţiei şi învechirii. Astfel, vinul conţine
alcool etilic (8…14%), alcool propilic, alcool izopropilic, alcool izoamilic, glicerina, acizi
(tartric, citric, malic, lactic etc.), zaharuri, substan_e azotate, esteri, aldehide, vitamine, enzime,
substan_e minerale (vinul roşu este bogat în fier), tanin, substanţe colorante, aromate, substanţe
pectice.
Principalele operaţiuni tehnologice pentru fabricarea vinurilor sînt: dezbrobonarea
(desciorchinarea), zdrobirea, separarea mustului şi presarea, limpezirea şi corectarea compoziţiei
chimice, fermentarea, limpezirea şi stabilizarea, pritocirea, cupajarea, învechirea. Varietatea
35
soiurilor de struguri (peste 4000, din care cele mai multe produc struguri de vinificaţie),
condiţiile pedo-climatice şi tehnologiile variate determină existenţa unei game largi de
sortimente de vinuri
Vinurile speciale.
O grupa destul de reprezentativă este cea a vinurilor speciale, care se obţin din must de
struguri sau vinuri stabilizate după tehnologii speciale şi adaos de zahăr, alcool sau alte
ingrediente. Din grupa vinurilor speciale fac parte: vinuri spumante, vinuri spumoase, vinuri
lichioroase, vinuri aromatizate.
Vinurile spumante (tip sampanie) se fabrică după tehnologia clasică "champenoise"
(şampanizarea vinului în sticle) sau după alte tehnologii mai rapide. Şampanizarea constă în
fermentarea suplimentara a vinului în sticle, după ce în prealabil s-a adăugat un sirop de zahăr,
drojdii selecţionate şi alte ingrediente. Fermentaţia se desfaşoara lent, iar bioxidul de carbon
rezultat este înglobat în masa vinului spumant. După fermentaţie şi limpezire, vinurile se supun
invechirii.
Vinul spumant original este champagne (şampania) care a preluat denumirea zonei
geografice în care se produce, aceasta fiind cunoscută ca marca înregistrata şi protejata.
Vinurile spumoase se obţin din vinuri sănătoase, acide şi stabilizate prin înglobare de
bioxid de carbon în vinul îndulcit şi aromatizat.
Vinurile lihicoroase se obţin din vinuri stabilizate, prin adaos de alcool (pînă la o
concentraţie alcoolică de 15-20%) şi zahăr sau must. Vinurile lichioroase, precum Tokay,
Malaga, Porto, Madera, Xeres şi altele (Lacrima lui Ovidiu - Murfatlar) se caracterizează prin
conţinut ridicat de zahăr (10-20%) şi gust dulce pronunţat. Fabricarea lor se face după tehnologii
proprii, o deosebită importanţă acordandu-se procesului de învechire.
Vinurile aromatizate se obţin din vin cu adaos de zahăr sau must, alcool alimentar şi
măcerate din plante, după reţete proprii fiecarui produs. Cele mai cunoscute sînt vermuturile şi
vinul pelin (la care predomină pelinul ca planta aromatizantă). Aprecierea calităţii vinurilor se
face prin intermediul caracteristicilor psihosenzoriale şi fizico-chimice. Fiind prin excelenţă
produse gustative, proprietăţile psihosenzoriale au o importanţă deosebită, apreciindu-se mai ales
culoarea, mirosul, buchetul, gustul, şi limpiditatea. Dintre caracteristicile fizico-chimice se
apreciază îndeosebi conţinutul de alcool, conţinutul de zahăr, aciditatea totală şi aciditatea
volatile. Depozitarea vinului se face în încaperi sau pivniţe curate, aerisite, cu temperatura
cuprinsa între 5…15oC şi umiditatea relativă a aerului de maxim 75%.
Bolile si defectele vinurilor.
Bolile microbiene ale vinurilor sînt produse de microorganisme aerobe şi anaerobe.
Vinurile bolnave se recunosc după aspect, gust şi miros care prezintă modificari evidente. Bolile
provocate de microorganismele aerobe întalnite cel mai frecvent sînt floarea vinului şi oţetirea.
Ele apar de regulă la vinurile cu o concentraţie alcoolică redusă (sub 10o alcoolice), care se
păstrează la temperaturi de peste 15oC, în vase insuficient umplute.
Floarea vinului este provocată de drojdii, cea mai frecventă fiind Micoderma vini
(drojdie falsă, provenită de pe struguri). La început, boala apare sub formă de pete albe, iar intr-o
fază mai avansată de dezvoltare formează un voal albicios, plisat, numit floare. Vinul capată un
gust apos şi un miros neplăcut; tăria alcoolică a vinului scade, datorită oxidării parţiale a
alcoolului etilic în bioxid de carbon şi apă. Vinurile bolnave pot fi tratate într-o fază incipientă a
bolii, prin pasteurizare, filtrare şi cupajare.

3. Băuturi slab alcoolice.

Dintre băuturile slab alcoolice, importanţa comercială deosebită are berea, fiind solicitată
de cea mai mare masă de consumatori.
Berea este o bautură naturală, obţinută prin zaharificarea plămezii de orz germinat (malţ),
fierberea cu hamei şi fermentarea alcoolică a mustului obţinut. De menţionat că la fabricarea
berii pot fi folosite şi alte cereale bogate în amidon sau materii prime zaharoase fermentescibile
pentru înlocuirea parţială a orzului. Malţul se obţine din boabele de orz prin germinare dirijată
36
(incolţire). Încolţirea orzului şi obţinerea malţului sînt necesare pentru activarea şi producerea de
amilaze care asigură zaharificarea amidonului. Hameiul este planta ale cărei flori conferă berii
gustul amărui specific, contribuie la formarea aromei, imbunătăţeste spumarea, limpezimea şi
conservabilitatea.
Calitatea berii este influenţată în foarte mare măsura şi de calitatea apei utilizate. Aceasta
trebuie să îndeplineasca o serie de condiţii stricte, mai ales în ceea ce priveşte puritatea şi
duritatea (să fie scăzuta). Tipul de bere obţinut depinde de tipul de malţ folosit, respectiv de
procesele de prelucrare la care a fost supus acesta. Astfel, malţul blond se obţine din orzoaica
(sau orz de buna calitate) prin germinare dirijată, uscare şi vînturare. Malţul brun rezultă prin
prăjirea malţului blond la o temperatura de 150oC, iar cel negru prin prăjirea la 170-200oC.
Compoziţia chimica a berii este complexă şi variabilă în funcţie de sortiment. Principalele
substanţe conţinute de bere sînt: alcoolul etilic (pînă la 6-7%), dextrine, azot solubil, vitamine
(B1, B2, B6, PP, C), elemente minerale (K, Mg, Fe etc.), acizi organici (lactic, acetic, malic etc.),
substanţe colorante, tanante şi CO2 (circa 0,4%). După conţinutul în alcool etilic, berea se
clasifică în 4 categorii: bere fără alcool; bere slab alcoolizată, cu 0,5-1,5% alcool; bere obisnuită,
cu 3-4,5% alcool; . În majoritatea ţărilor (inclusiv în România) se produce bere de fermentaţie
inferioară, de urmatoarele tipuri:
 bere blondă tip Pilsen, de culoare galben-pai deschis, puternic hameiată, cu aromă pură
de hamei şi spumare intensă;
 bere blondă tip Dortmund, de culoare galben-auriu, mai slab hameiată;
 bere brună tip Munchen, de culoare închisă, slab hameiată, în care predomină aroma de
malţ.
Aprecierea calităţii berii se face prin intermediul caracteristicilor organoleptice şi fizico-
chimice. Din punct de vedere organoleptic se apreciază aspectul, mirosul, aroma, gustul,
volumul, fineţea şi perisabilitatea spumei. Aspectul berii trebuie să fie de lichid limpede, fără
sediment sau impurităţi (berea pasteurizata poate avea un depozit redus de sediment). Mirosul
trebuie să fie plăcut, caracteristic fiecarui tip, cu aroma de hamei sau malţ, fără influenţe străine
(miros de mucegai, de acru etc.). Gustul trebuie sa fie characteristic fiecarui tip, amărui (dulce-
amărui în cazul berii Caramel), plăcut. Berea turnată în pahar trebuie să formeze o spumă
compactă şi persistentă.
Dintre caracteristicile fizico-chimice, mai importante sînt: concentraţia mustului primitiv
(conţinutul de substanţă solubilă al mustului care se supune fermentaţiei primare), concentraţia
alcoolică, aciditatea şi conţinutul de CO2. Stabilitatea berii la păstrare este redusă la cea
nepasteurizată (12 zile, în condiţii de refrigerare) şi mare la berea pasteurizată (60 zile) sau
sterilizată (un an). Bolile şi defectele berii. Fiind o băutura nutritivă slab alcoolică, berea are o
stabilitate limitată, fiind predispusă la alterare din cauza unor microorganisme care se dezvoltă
cu uşurinţă. Alterarea se manifestă prin schimbarea aspectului şi a gustului berii. În locul
aspectului limpede, apare tulbureala, care, în funcţie de natura cauzelor care o provoacă, poate fi
biologică sau fizico-chimică.
Bibliografie:
1. Ciumac J. Merceologia produselor alimentare. EdituraTehnica, Chişinău, 2003.
2. Diaconescu I., Merceologia Alimentară, Editura Eficient, Bucureşti, 2001.

37
 Tema 7. LAPTE ŞI PRODUSE LACTATE.
1. Caracterizarea merceologica a laptelui de consum.
2. Pregatirea laptelui pentru consum şi aprecierea calităţii acestuia.
3. Caracterizarea merceologica a brînzeturilor.
4. Caracterizarea principalelor grupe de brînzeturi.
5. Defectele brînzeturilor.

1. Caracterizarea merceologica a laptelui de consum.

Laptele de consum este lichidul secretat de glanda mamara a femelelor mamifere (vaca,
bivoli_a, capra, oaie). Datorita compoziţiei chimice complexe şi echilibrate în trofine laptele este
considerat cel mai complex aliment; valoarea sa nutritivă se transmite în cea mai mare parte
produselor prelucrate.
In general, prin lapte ca produs alimentar se inţelege laptele de vacă; laptele provenit de
la celelalte specii (bivoliţa, capra, oaie etc) preia denumirea acestora.
Compoziţia chimică a laptelui.
Laptele este un lichid biologic în care grasimile sînt repartizate în microglobule (2-
10milioane/cm3), intr-o soluţie apoasă de proteine, glucide şi alte substanţe. Din punct de vedere
chimic, laptele este un amestec în proporţii bine definite de apă, lipide, proteine, glucide
(lactoză), substanţe minerale, vitamine şi alte component.
Proteinele mai importante din lapte sunt: cazeina 2,75%, lactoalbumina 0,36% şi
lactoglobulina 0,12%. Valoarea deosebită a proteinelor din lapte se datorează faptului că sînt
alcătuite din aminoacizi esenţiali, în proporţii apropiate de necesităţile organismului.
Cazeina este principalul component proteic al laptelui. Prin acidifiere sau în urma acţiunii
enzimelor proteolitice aceasta coagulează. Coagularea laptelui stă la baza fabricarii produselor
lactate acide şi a branzeturilor.
Lipidele din lapte sunt alcătuite dintr-un amestec de gliceride (grasimi, neutre),
precum şi de cantitaţi mici de fosfatide şi steride. Acizii graşi mai importanţi din gliceride sînt:
butiric, capronic, caprilic, lauric, miristic, palmistic, stearic si oleic.
Grăsimile sînt răspandite în lapte sub forma de globule. Mărimea globulelor de
grăsime diferă în funcţie de specia, rasa animalului, de momentul perioadei de lactaţie.
Laptele, mai ales în prima parte a perioadei de lactaţie (numit colostru) conţine o serie de
anticorpi (imunoglobuline, antitoxine, aglutine etc), care apără organismul nou - nascut de
acţiunea microbilor patogeni.
Glucidele sînt reprezentate în lapte de lactoza, prezenta în concentraţii de 4,5-5,2%.La
preparea brînzeturilor aproape 90% din lactoza trece în zer.
Lactoza este cel mai labil component al laptelui; sub influen_a bacteriilor lactice suferă procesul
de fermentaţie lactică transformandu-se în acid lactic.

38
 Substanţele minerale. Sărurile pe care le conţine laptele în cantităţi mari sînt: clorura de
sodiu, de potasiu şi de calciu; citratul de sodiu, de potasiu, de magneziu şi de calciu. Peste 50%
din totalul substanţelor minerale din lapte sînt sărurile de Ca si P.
Principalele vitamine din lapte sînt: A, D, E, B1, B2, B6 si PP; vitamina C se găseşte în
proporţii mult mai reduse (0,5- 2,8 mg/l) decît în produsele de origine vegetală. Conţinutul în
vitamine variază în limite foarte largi, determinate de alimentaţia animalelor pe parcursul
perioadei de lactaţie, tratamentele tehnologice aplicate etc.
Enzimele cele mai importante sînt peroxidaza, reductaza şi catalaza.
Peroxidaza se formează în organismul animal şi trece din sînge în lapte. În industria
laptelui peroxidaza este folosită la aprecierea tipului de pasteurizare, fiind descompusă la cca
800C (pasteurizare înaltă).
Reductaza se formează în urma activităţii bacteriilor. Determinarea reductazei permite
evaluarea gradului de infectare bacteriană şi a stării de prospeţime. Laptele proaspăt şi cu un
grad de infectare redus conţine cantităţi mici de reductază.
Catalaza este o enzimă de origine mamară sau bacteriană. Este distrusă prin
încalzirea laptelui la 63-650C timp de 30 minute. Prezenţa unei cantitaţi mari de catalaza este un
indiciu pentru unele boli ale ugerului animalelor.
Substanţele colorante (pigmenţii). În laptele de vacă sînt prezenţi carotenul şi
xantofila, în timp ce lactoflavina se găseşte în laptele tuturor speciilor.
Gazele. Laptele proaspăt recoltat conţine gaze dizolvate, care în timpul mulgerii şi
transportului se degaja parţial, iar la pasteurizare şi fierbere total. Astfel, un litru de lapte
proaspat muls conţine volumetric circa 8% gaze, dintre care 50-70% bioxid de carbon, 20-30%
azot si 4-10% oxigen.

2. Pregatirea laptelui pentru consum şi aprecierea calităţii acestuia.

Principalele operaţiuni de pregătire a laptelui pentru consum sînt normalizarea şi
igienizarea.
Normalizarea este operaţia prin care laptele este adus la conţinutul de grăsime dorit, prin
adăugarea sau extragerea unei parţi din grăsimea laptelui; de obicei, normalizarea se face prin
cupajarea laptelui integral cu cel smantanit.
Igienizarea laptelui pentru distrugerea sau eliminarea microorganismelor se poate
realiza prin diferite procedee:
 fizice: termoabioza (pasteurizare, sterilizare, incalzire cu microunde etc.); radiobioza
prin utilizarea radiaţiilor; atermoabioza;
 chimice (chimioabioza), respectiv distrugerea microorganismelor prin utilizarea
substanţelor chimice (antibiotice, conservanţi antiseptici, fitoncide etc).
Metoda cea mai frecvent utilizată pentru igienizarea laptelui este pasteurizarea.
Pasteurizarea constă în încalzirea laptelui în instalaţii speciale la mai puţin de 100oC.
Procedeul are la baza principiul ridicării rapide a temperaturii, urmată de o răcire imediată.
Ridicarea rapidă a temperaturii provoaca distrugerea în mare parte a microorganismelor, fără a
modifica valoarea nutritivă şi gustul specific al laptelui.
Pentru laptele integral destinat consumului uman pasteurizarea este obligatorie, deoarece
prin intermediul său se pot transmite la om bolile infecţioase ale animalelor; de asemenea, chiar
atunci cînd laptele provine de la animalele sănătoase, se poate infecta cu bacterii saprofite,
patogene sau condiţionat patogene datorita condiţiilor de recoltare.
Deoarece laptele constituie un mediu prielnic de dezvoltare a bacteriilor şi a altor
microorganisme, în stare pasteurizată sau naturală trebuie păstrat la temperaturi de refrigerare,
chiar şi numai pentru perioade scurte.
Sortimentul de lapte de consum se diferenţiază după conţinutul de grasime:
 lapte integral (pasteurizat sau sterilizat) cu 3,6% grăsime;
 lapte cu 3%, 2,5% sau 1,8% grăsime (lapte normalizat);
 lapte smîntanit care conţine 0,1% grăsime.
39
 Calitatea laptelui este exprimată prin caracteristicile organoleptice, fizico-chimice şi
microbiologice.
Conţinutul de grasime este indicatorul principal de calitate al laptelui şi al tuturor
produselor lactate. Stabilirea preţului laptelui la preluarea de la producatori se face pe baza
conţinutului de grasime determinat periodic. Laptele şi produsele lactate ce au conţinut de
grăsime mai mare, pe lînga valoarea lor nutritivă (calorică) mai ridicată, prezintă şi proprietaţi
organoleptice superioare.
Aciditatea laptelui se exprimă în grade Thorner (oT), respectiv numarul de cm3 desoluţie
de hidroxid de sodiu de concentraţie 0,1 normală pentru neutralizarea acidităţii din 100ml lapte si
releva prospe_imea laptelui. La laptele bun pentru consum aciditatea variază între 15 si 20 grade
Thorner.
Densitatea laptelui oglindeşte compoziţia sa. Extracţia grăsimii determină creşterea
densităţii iar adaosul de apă micşorarea sa.
Se exprimă corectitudinea normalizării laptelui; dacă aceasta s-a făcut prin adăugare de
lapte smîntanit, care nu modifică proporţia celorlalte componente ci numai pe cea a grăsimii, nu
se schimbă conţinutul în substanţa uscata.
Condiţii microbiologice. În laptele de consum nu sînt admise mai mult de 10 bacterii
coliforme /g sau un numar total de microorganisme aerobe mai mare de 300000/g. Laptele de
consum se ambalează în butelii de sticlă, din materiale plastice sau pungi de polietilenă, precum
şi în ambalaje tip "Tetra-Pak" din cartoane speciale.
Termenul de valabilitate pentru laptele de consum pasteurizat este de 24 de ore prin
păstrare la temperatura de refrigerare de 3-8oC. Laptele ultrapasteurizat (UHT) are termene de
valabilitate mult mai mari (90-180 de zile).

3. Caracterizarea merceologica a brînzeturilor. Definirea şi clasificarea

branzeturilor.
Brînza este un produs alimentar lactat, solid sau semilichid obţinut după reţete adecvate,
prin scurgere după coagularea laptelui. Din punct de vedere tehnologic, brînza este cazeina mai
mult sau mai puţin debarasata de alţi constituienţi ai laptelui şi mai mult sau mai puţin procesata.
Datorita conţinutului ridicat de substanţe proteice şi grăsimi într-o formă uşor asimilabilă,
brînzeturile au o valoare nutritivă ridicată, constituind un aliment important în hrana omului de
toate varstele.
Clasificarea brînzeturilor.
1. După specia de animale de la care provine laptele se deosebesc: brînzeturi din lapte de
vacă (brînza proaspată de vaci, trapist, Olanda, etc), brînzeturi din lapte de oaie (telemea,
caşcavalul de Dobrogea, brînza de burduf,); branzeturi din lapte de capră; branzeturi din
amestecul laptelui diferitelor specii.
2. După conţinutul de grăsime raportat la substanţa uscată, brînzeturile se clasifică:
 brînzeturi dublu creme, cu minim 60% grăsime;
 brînzeturi creme, cu minim 50% grăsime;
 brînzeturi foarte grase, cu minim 45% grăsime;
 brînzeturi grase, cu minim 40% grăsime;
 brînzeturi trei sferturi grase, cu minim 30% grăsime;
 brînzeturi semigrase, cu minim 20% grăsime;
 brînzeturi slabe, cu minim 10% grăsime.
3. După consistenţa pastei şi unele particularitaţi tehnologice, brînzeturile pot fi:
 cu pasta moale (brînza proaspătă de vaci, brînza Caraiman, brînza telemea, brînza
Bucegi, Bran, Camembert etc);
 cu pasta semitare (trapist, Olanda etc);
 cu pasta tare (svaiţer, Muresana, Parmezan, Cedar etc);
 brînzeturi frămîntate (brînza de Moldova, brînza de burduf etc);
40
  brînzeturi opărite (caşcaval de Dobrogea, Penteleu, Dalia, afumate etc);
 brînzeturi topite.
Principalele operaţiuni tehnologice de obţinere a brînzeturilor.
Procesul tehnologic comportă operaţiuni de pregatire a laptelui, de inchegare şi
prelucrare a coagulului, de formare, sărare, presare şi maturare.
Pregatirea laptelui se face prin normalizare, pasteurizare, înglobare de clorura de
calciu, coloranţi (galben de şofran şi caroten), maiele şi prin maturare. Adaosul de clorura de
calciu (10-25 g/l) este necesar pentru obţinerea unui coagul fin şi creşterea randamentului.
Desfaşurarea în bune condiţii a procesului tehnologic necesită adăugarea de culture selecţionate
de bacterii lactice (streptococi, lactobacili etc) şi mucegaiuri (Penicillium roqueforti, Penicillium
camemberti).
Inchegarea laptelui şi prelucrarea coagului. Închegarea se face cu enzime proteolitice de
origine animală (cheag, pepsină), extracte din plante, enzime microbiene şi mai rar cu acizi
(lactic, clorhidric, sulfuric etc) cînd se obţine un coagul mai tare, elastic şi cu aciditate mare.
Prelucrarea coagulului constă în taierea şi marunţirea acestuia, iar la unele sortimente şi
încalzirea a 2-a (la 36-600C). Gradul de mărunţire a coagulului şi încalzirea a 2- a determină
separarea intr-o masură mai mare sau mai mică a zerului, respectiv conţinutul de apă al
brînzeturilor şi tipul pastei.
Formarea, sărarea şi presarea branzeturilor. Coagulul marunţit este introdus în forme şi
supus presării (5-24 ore în funcţie de sortiment) pentru aglomerarea boabelor de coagul într-o
măsura omogenă şi eliminarea zerului. Sărarea brînzeturilor urmareşte să imprime acestora un
gust plăcut, să continue procesul de deshidratare şi să regleze procesele microbiologice. Cele mai
cunoscute metode de sărare a brînzeturilor sînt: sărarea uscată, sărarea în sărămura şi sărarea în
bob (introducerea sării în masa de boabe de coagul).
Maturarea este operaţiunea de păstrare a brînzeturilor anumite perioade de timp
determinate, în anumite condiţii de temperatură şi umiditate relativă a erului. Pe parcursul
procesului de maturare componentele brînzei suferă modificări fizice şi biochimice complexe. În
cazul depăşirii timpului normal de maturare, la brînzeturi apare fenomenul de supramaturare (şi
chiar alterare, îndeosebi la cele moi) care înrăutăţeşte considerabil caracteristicile organoleptice
ale brînzeturilor.

4. Caracterizarea principalelor grupe de brînzeturi.

Brînzeturi cu pasta moale, nematurate.
Din aceasta grupă fac parte brînzeturile proaspete cu pasta moale, nematurate. Se
caracterizeaza printr-un coagul fin, consistenţă onctuoasa, aroma şi gust de fermentaţie lactică,
uşor acrişor şi corespunzator adaosurilor folosite; aceasta grupă include: brînza proaspată de
vaci; brînzeturi creme; brînzeturi aperitiv şi desert; caş proaspăt; urda.
Branza proaspata de vaci se obţine prin coagularea laptelui cu ajutorul acizilor, separea
zerului şi omogenizarea coagulului. Laptele folosit poate fi integral normalizat sau degresat,
rezultînd brînza foarte grasă, grasă, semigrasă sau slabă. Brînza proaspată de vaca prezintă un
aspect de pastă omogenă, curată, fără scurgere de zer, cremoasă, nesfărămicioasă sau cu o
structura grunjoasă la brînza de tipurile semigrasă şi slabă. Din brînza proaspată de vaci, prin
adăugare de smîntană, se obţin brînzeturi crème iar prin adăugare de sare şi condimente (chimen,
boia, piper etc) se obţin brînzeturi aperitiv.
Casul proaspat se obţine prin închegare, separare de zer în sedile şi maturare scurtă (cel
mult 48 ore).
Urda rezultă prin precipitarea la cald (82-840C) a lactoalbuminei care rămane în
zerul rezultat de la fabricarea unor brînzeturi din lapte de vacă sau de oaie.
Branzeturi cu pasta moale, maturate.
Branzeturile cu pasta moale, maturate se caracterizează printr-un conţinut mai ridicat de
apă, peste 50%, ceea ce le conferă o consistenţă care variază de la pasta moale, onctuoasă, pînă
la o consistenţă uşor elastică, în funcţie de conţinutul de apă şi grăsime.
41
Aceste brînzeturi se obţin printr-o coagulare de durată mai mare, prelucrarea sumară a coagulului
şi la temperaturi mai scăzute, autopresare sau presare uşoara şi maturare de scurtă durată (20-40
zile). Tipurile de brînzeturi care se încadrează în aceasta grupă sînt: brînzeturi tip telemea;
brînzeturi tip Fetta; brînzeturi tip Limburg sau Romadur; brînzeturi cu mucegaiuri nobile;
brînzeturi moi la care se aplică încalzirea a doua.
Brînzeturi cu pasta semitare.
Aceste brînzeturi se obţin din caş de oaie sau de vacă maturat, plastificat şi amestecat cu
diferite adaosuri. Coagulul se marunţeşte fin, se aplică incalzirea a doua la temperature cuprinse
între 38-460C, după care se procedează la formarea şi taierea calupurilor la fundul vanei sub zer,
introducerea în forme şi presarea cu o forţă care creşte treptat (1-10 kgf/kg brînza). După sărarea
umedă, urmează maturarea în camere speciale la temperatura de 14-160C, timp de 35-45 zile;
spre sfîrşitul perioadei de maturare, cand s-a format coaja, se parafinează. Din aceasta categorie
fac parte: brînza Trapist, brînzeturile tip Olanda (Edam,Gauda), brînza Tilsit, Tarnava,
Carpatina, Transilvania, Rodo, Corbeni, brînzeturile maturate cu ingrediente (ţelina, piper,
chimen etc).
Branzeturi oparite.
Cascavalurile au ca particularitate comună opărirea caşului maturat. Prin opărire caşul
capătă proprietăţi plastice şi se poate intinde sub forma de fire. Aceasta insuşire, pe care o capată
caşul prin opărire, se datorează unui proces de demineralizare parţiala a fosfocazeinatului de
calciu sub acţiunea acidului lactic, cu formare de fosfocazeinat monocalcic, solubil care uneşte
particulele de coagul într-o masă compactă cu un grad ridicat de plasticitate. Tipurile principale
de caşcaval sînt: caşcavalul de Dobrogea (denumit şi caşcaval de campie) din lapte de oaie,
caşcavalul Dalia din lapte de vacă, caşcavalul Penteleu, Muscel, Rucar, Feteşti, Teleorman din
lapte de oaie, vacă sau amestec, cascavalurile afumate Covasna, Bradet, Vrancea din lapte de
vacă.
Brînzeturi topite
Brînzeturile topite se obţin prin topirea brînzeturilor fermentate sau proaspete, cu sau fără
adaos de lapte praf, unt sau smîntana, în prezenţa sărurilor de topire care influenţează substanţial
calitatea acestor brînzeturi.Brînzeturile topite pot fi cu sau fără adaosuri, afumate sau neafumate.
Sortimentul de brînzeturi topite este alcătuit din: brînzeturi şi creme pentru copii; brînzeturi tip
creme; brînzeturi cu adaos de legume şi condimente; brînzeturi afumate etc.

5. Defectele branzeturilor
Defectele brînzeturilor pot fi de natură igienică (folosirea unui lapte necorespunzator),
tehnologica (proces condus incorect) sau microbiologică (produse de microorganisme).
Principalele defecte întalnite la brînzeturi pot fi grupate în: defecte de coaja, defecte de format,
de culoare, de desen, de consistenţă, de gust şi miros.
Defectele de coajă frecvent întalnite sînt: coaja prea groasă, cu crăpături, cancerul
cojii, infectarea cojii cu mucegaiuri.
Defectele de format pot fi: mărimea neuniformă a bucaţilor, turtirea şi balonarea
brînzeturilor. Coaja brînzeturilor balonate prezintă adesea crăpături, iar consistenţa lor este
cauciucoasă.
Defectele de culoare: culoare cenuşiu-negricioasă, roşiatică, pete negre pe suprafaţă.
Defectele de desen pot consta în lipsa desenului sau desenul bogat al pastei.
 Lipsa desenului în secţiune. Se poate datora unei activităţi reduse a bacteriilor
producătoare de gaze;
 Desenul bogat al pastei se datorează unei maturări la temperaturi prea ridicate sau
gradului ridicat de infectare a laptelui.
Defectele de consistenţă se referă la pasta, care poate fi: sfărămicioasa, cauciucoasă, cu
crapaturi.
Defecte de gust şi miros se regăsesc prin senzaţii de acru, amar, rînced. Brînzeturile
obţinute dintr-un lapte infectat cu microorganisme patogene pot devein mijloace de transmitere a
42
unor boli infecţioase; de exemplu, Mycobacterium tuberculosis, Salmonella typhymurium si
altele se pot transmite la om prin consumarea brînzeturilor infectate.
Bibliografie:
1. Ciumac, J. Merceologia produselor alimentare. EdituraTehnica, Chişinău, 2003.
2. Diaconescu, I. Merceologia Alimentară, Editura Eficient, Bucureşti, 2001,

Tema 8. TRICOTURILE
1. Piaţa industriei textile în Republica Moldova.
2. Obţinerea şi clasificarea tricoturilor.
3. Caracteristici de calitate a tricoturilor.

1. Piaţa industriei textile în Republica Moldova.

Industria uşoară este una dintre cele mai importante sectoare din economia Republicii
Moldova, care în prezent cuprinde in jur de 600 de companii, mare parte IMM-uri. Acestea
activeaza in productia de textile, confectii, pielarie si accesorii, incaltaminte.
In prezent, industria usoara din Republica Moldova reprezinta aproape 20% din totalul
volumului de export al tarii, din care 86% merg inspre Uniunea Europeana, iar restul este
consumat de piata interna.
Ca urmare a restructurarii si modernizarii, performantele industriei usoare le-au depasit
pe cele ale industriei Republicii. Moldova în general. Contribuţia sectorului de T&C la producţia
industrială totala a crescut la 8,5% in 2013. Acest sector contribuie semnificativ si la exporturile
moldovenesti, crescand de la 16% in 2003 la 20% in 2013. In ce priveste forta de munca,
industria de T&C angajeaza aproape 26.000 de persoane.
Mare parte din cei angajati sunt femei din zonele rurale. Moldova a profitat şi ea de
tendinta mutarii productiei in state cu costuri de munca mai scazute. Astfel, sectorul de textile si
confectii a devenit unul dintre cele mai dinamice din aceasta tara. Apropierea de pietele de
desfacere vest-europene (Rep. Moldova se situeaza la 1.300 de kilometri de Moscova si la 1.800
de kilometri de Hamburg) este un element-cheie al avantajelor strategice ca furnizor de textile si
confectii. Un numar insemnat de companii (cam 61%) sunt situate in regiunea centrala a tarii;
21% sunt situate in nordul tarii (Balti, Soroca, Floresti, Edinet, Riscani, Singerei); iar restul de
18% in sudul Moldovei (Cahul, Taraclia, ATU Gagauzia).
Avand in vedere distributia regionala a intreprinderilor din acest sector, trebuie remarcat
faptul ca industria usoara este dezvoltata in toate regiunile, dar industria textila si cea de
imbracaminte este predominanta. In ultimii ani insa, tot mai multe companii incep sa ia asupra
lor sarcina procurarii materialelor, astfel ca reusesc sa creasca valoarea adaugata a produselor
fabricate in Rep. Moldova.
Industria textila din Moldova este reprezentata in principal de productia de covoare, cu
venituri anuale de aproximativ 45-50 milioane de dolari. Producatorii de covoare sunt in primul
rand orientati spre export, iar cei doi mari jucatori sunt Floare-Carpet si Moldabela. Floare-
Carpet este specializat numai in productia de covoare din lana si Moldabela
produce covoare din lana si fibre sintetice.
Principalul furnizor de lana pentru fabricarea covoarelor este Noua Zeelanda. Si fibrele
sintetice sunt importate. Fabrica Floare-Carpet are integrata si o filatura, de unde cumpara fire si
Moldabela. O alta companie importanta, joint-venture cu participare belgiana, este JSC Euro
Yarns, producator de fire sintetice pentru covoare si mochete, din Zona Libera Ungheni.
43
 Fabrica are desfacere in principal in Belgia si Polonia, dar si in Comunitatea Statelor
Independente Ruse (CIS). Unul dintre clientii principali ai sai este Moldabela.
Pe langa covoare, textilistii moldoveni fabrica si tesatura de bumbac, lenjerii de pat si
ciorapi, dar exista un singur producator de textile de casa la Tiraspol si tot unul singur de ciorapi
la Chisinau.
Sectorul de confectii în ultimii cinci ani, industria de confectii a reprezentat peste
jumatate din veniturile industriei uşoare. Sectorul de confectii are o traditie bogata in Moldova si
este una dintre ramurile economice cele mai dezvoltate. Majoritatea partenerilor de afaceri sunt
italieni, germani si olandezi, inclusiv branduri de top precum Dolce & Gabbana si Trussardi.
Firmele de confectii s-au specializat in productia fast-fashion, iar avantajele lor sunt
preturi mici de productie, in conditiile unor standarde europene de munca. In 2013 erau
inregistrate 344 de companii producatoare de confectii in Republica Moldova, dintre care 19 se
incadrau la categoria companiilor mari, 118 IMM-uri si 207 microcompanii.
Piata interna de consum de imbracaminte este extrem de competitiva din cauza
produselor de calitate scazuta importate din China si a comertului cu haine la mana a doua. In
plus, piata este mica, salariile reduse si cheltuielile medii anuale pentru toate bunurile de consum
sunt mai mici de jumatate din cheltuielile altor tari din regiune.
Pentru a fi capabili sa produca la capacitate maxima, majoritatea producatorilor de
confectii din Moldova sunt în prezent dependenţi de exporturile către UE, CSI şi piaţa turceasca.
Tot în 2013, în jur de 70% din companiile de confecţii moldoveneşti lucrau pentru pieţe de
export din vestul Europei, în principal Italia, Marea Britanie şi Germania. Chiar dacă acest tip de
producţie nu presupune investiţii mari, companiile moldoveneşti s-au specializat de-a lungul
timpului şi livrează calitate ridicată.

2. Clasificarea şi obţinerea tricoturilor.

Din punct de vedere economic tricoturile conţin cu 30% mai puţine fire decît ţesăturile şi
necesită numai aproximativ 50% din timpul necesar ţeserii unui produs cu utilizare identică,
precum şi adaptarea mai uşoară la linia modei. Creşterea rapidă se mai datoreşte şi faptului că
unele produse, care înainte erau realizate în exclusivitate din ţesături, în prezent se obţin şi din
tricoturi. Astfel, sfera de utilizare a tricoturilor s-a extins la: blănuri artificiale, stofe pentru
costume, covoare, pături, tapiţerii pentru automobile etc.
Avantajele din punct de vedere calitativ, faţă de ţesături, sînt: elasticitatea şi
extensibilitatea, caracteristicile igienico – sanitare, confortul – sînt mult mai bune decît
proprietăţile similare ale ţesăturilor.
Clasificarea tricoturilor se face după următoarele criterii:
1. După structură:
 tricoturi simple;
 tricoturi urzite.
Tricoturile simple dintr-un fir sînt acelea la care toate ochiurile dintr-un rînd sînt realizate
prin buclarea succesivă a uneia sau a mai multor fire (pentru obţinerea ciorapilor, lengeriei etc.).
Legăturile de bază a tricoturilor simple sînt: glat, patent şi lincs.
Tricoturile de urzeală au ponderea cea mai mare în cadrul produselor tricotate de metraj.
Legăturile de bază ale tricotului urzit sînt: lănţişor, tricot, postav şi atlaz. Alte legături derivate
sînt: cu desen de contextură, cu desen de culoare.
2. După formă:
 formă plană (obţinute la maşini rectilinii);
 formă tubulară (obţinute la maşini circulare).
3. După natura materiei prime:
 bumbac şi tip bumbac;
 lînă şi tip lînă;
 mătase şi tip mătase.

44
 4. După destinaţie:
 pentru lengerie;
 pentru îmbrăcăminte exterioară;
 perdele etc.
Operaţiile tehnologice de obţinere a tricoturilor diferă în funcţie de destinaţia lor, şi
reprezintă următoarele etape:

Tricotaje şi confecţii din tricot simplu: Tricotaje şi confecţii din tricot urzit:
1. Controlul calităţii materiilor prime; 1. Controlul calităţii materiilor prime;
2. Bobinarea; 2. Bobinarea;
3. Tricotare; 3. Urzire;
4. Încheierea şi coaserea; 4. Tricotare;
5. Controlul şi sortarea; 5. Controlul şi sortarea;
6. Finisarea; 6. Finisarea;
7. Confecţionarea; 7. Confecţionarea;
8. Control, etichetare, ambalare. 8. Control, etichetare, ambalare.

Tricotarea constă în transformarea firului în buclă şi apoi în ochiuri pe maşini de tricotat

rectilinii sau circulare.

3. Caracteristici de calitate a tricoturilor.

Calitatea tricoturilor este determinată de o serie de caracteristici fizico-mecanice şi
tehnologice, dintre care unele sînt comune cu cele ale ţesăturilor (desimea exprimată prin
numărul de ochiuri pe 50 -100 mm pe direcţia rîndului şi şirului, masa pe unitatea de suprafaţă,
grosimea, rezistenţa) şi altele specifice tricoturilor.
Tricoturile au unele caracteristici comune, cu ale ţesăturilor, cum ar fi, laţimea, grosimea,
rezistenţa şi alungirea la rupere, dar şi unele specifice: elasticitatea, întinderea sau
extensibilitatea, deşirabilitatea, tendinţa de rulare.
Elasticitatea tricotului reflecta capacitatea tricoturilor de a se deforma la actiunea unor
sarcini mici si de a reveni la starea initiala dupa incetarea actiunii. Tricoturile simple sunt mai
elastice decat cele urzite. Datorita elasticitatii pronuntate, tricoturile se muleaza pe corp si sunt
lejere la purtare.
Intinderea sau extensibilitatea influenteaza in mare masura calitatea tricoturilor. Ea este
determinata de desimea si structura tricotului, cat si de grosimea si torsiunea firului. Capacitatea
de extensibilitate sau deformare intereseaza atunci cand trebuie sa se asigure anumite proprietati
functionale produsului ( de exemplu cazul ciorapilor).
Deşirabilitatea se manifesta prin desfacerea sirurilor de ochiuri cand firul se rupe. Ea
depinde de structura tricoturilor şi de natura firelor folosite şi este mai pronunţată la tricoturile
simple de fire chimice netede decît la tricoturile urzite, din fire naturale.
Contracţia tricotului faţă de dimensiunile iniţiale se datorează elasticităţii firelor care tind
sa-si menţină porţiunile buclate. Contracţia creşte odată cu fineţea firelor. De gradul de
contracţie se ţine seama la confecţionarea tricotajelor.
Tendinta de rulare este o caracteristica negativa a tricoturilor deoarece produce dificultati
in procesul de confectionare. Ea exprima tendinta tricotului de a se rula la margini, pe linia
randurilor sau a sirurilor de ochiuri.
Defectele tricoturilor pot sa provina de la materia prima (din fire), de la tricotare ( din
cauza functionarii defectuoase a masinilor de tricotat) sau de la operatile de finisare.
Defectele provenite de la fire mai frecvente sunt: dungi de fire cu portiuni mai groa-se, noduri,
varietati de nuante, fire trase, scamosare necorespunzatoare, defecte de la coa-sere si finisare,
pasi sariti sau suprapusi, montarea necorespunzatoare a manecilor, a captuselilor, a fermoarelor,
nasturi lipsă, butoniere festonate incomplete, fermoar de culoare contrastanta cu produsul,
buzunare fara simetrie si montate incorect, etc.
45
 Cele mai fecvente defecte provenite de la tricotare şi finisare şi care influentează calitatea
produselor sunt: latimea neuniforma, pliuri de-a lungul bucatii, dungi in lungime sau in latime
din cauza vopsirii defectuoase, diferente mari de desime, ochiuri scapate, scamosare
necorespunzatoare, pete de ulei, etc.
Tricoturile sunt produse textile sub forma plana sau tubulara, obtinute prin buclarea
succesiva sau simultana a unu fir sau a mai multor fire, transformarea lor in ochiuri si inlantuirea
ochiurilor intr-o anumita ordine. Factorii principali care influenteaza diversificarea sortimentului
si imbunatatirea calitatii tricoturilor sunt: materia prima, structura tricoturilor, procesul
tehnologic, utilajele folosite pentru tricotaje, etc.

Tema 9. ŢESĂTURILE.

1. Ţesăturile. Operaţii de obţinere.

2. Verificarea calităţii ţesăturilor.

1. Ţesăturile. Operaţii de obţinere.

Ţesăturile sunt mărfuri textile finite sub forma unor foi plane sau tubulare, realizate prin
îmbinarea, după anumite modele, a două sisteme de fire: fire de urzeală şi fire de bătătură.
Firele de urzeală sunt firele care sunt dispuse în direcţia lungimii ţesăturii (sunt paralele
cu marginile ţesăturii), iar firele de bătătură sunt cele care, după anumite modele, numite armuri
sau legături, leagă transversal, prin diferite încrucişări, firele de urzeală.
Fabricarea ţesăturilor presupune o serie de operaţii, respectiv:
1. Operaţii premergătoare efectuate asupra firelor;
2. Ţeserea propriu-zisă;
3. Finisarea ţesăturilor.
Anterior ţeserii, asupra firelor se execută operaţii de pregătire a urzelii, care cuprind:
depănarea firelor de urzeală; urzirea şi năvădirea şi operaţii de pregătire a bătăturii, care
constau în: canetarea, dublarea şi răsucirea firelor de bătătură..
Principiul de ţesere propriu-zisă comportă trei faze, prin reluarea cărora ia naştere
ţesătura:
 ridicarea şi coborârea unei părţi din firele de urzeală, pentru formarea rostului;
 introducerea în rost a bătăturii prin intermediul unei suveici;
 îndesarea bătăturii în rost.
Încrucişarea firelor de urzeală cu cele de bătătură, în diferite modalităţi, conduce la
aparariţia unor ţesături cu desene variate, dar şi cu proprietăţi fizico-mecanice şi tehnologice
diferite.
Legăturile se repezintă pe hîrtie milimetrică, cu respectarea următoarelor reguli:
 spaţiile dintre două linii verticale reprezintă firele de urzeală;
 spaţiile dintre două linii orizontale reprezintă firele de bătătură;
 pătrăţelele din desen reprezintă punctele de încrucişare a firelor de urzeală, cu cele de bătătură;
 când firul de urzeală trece (leagă) peste cel de bătătură, pătrăţica se haşurează (fir luat);
 pătrăţica nehaşurată reprezintă firul de bătătură de-asupra celui de urzeală (fir lăsat);
 partea din desen care se repetă în cadrul întregului, atât în direcţia urzelii cât şi în cea a bătăturii,
poartă numele de raport de legătură.
El se exprimă sub forma unui raport, la numărător fiind numărul firelor de urzeală iar la
numitor, numărul firelor de bătătură, după care se repetă desenul.
Legăturile se clasifică în legături fundamentale: pânză, diagonal şi atlaz, legături derivate
din cele fundamentale: rips, panama, crep etc. şi legături combinate: fagure, carouri etc.
46
 2. Verificarea calităţii ţesăturilor
Determinarea calităţii reale a ţesăturilor presupune verificarea principalelor caracteristici
de calitate ale acestora şi anume: caracteristici fizico-mecanice: grosimea, desimea în urzeală şi
în bătătură, lăţimea, masa specifică, sarcina de rupere şi alungirea la rupere, rezistenţa la
frecare, rezistenţa la sfâşiere, scurtarea firelor în ţesătură, rezistenţa la plesnire, flexibilitatea,
neşifonabilitatea etc.; caracteristici tehnologice: aspectul exterior, draparea, contracţia,
rezistenţa la deplasare a firelor în ţesătură şi caracteristici igienico-sanitare: absorbţia şi
cedarea umidităţii, capacitatea de îmbibare a ţesăturilor, permeabilitatea la aer şi gaze etc.
Grosimea ţesăturilor caracterizează capacitatea de drapare şi de formare a cutelor unei
ţesături, influenţează proprietăţile de termoizolare şi prezintă interes în procesul de confecţionare
a obiectelor de îmbrăcăminte. Grosimea ţesăturilor variază între două şi trei diametre ale firelor
utilizate şi depinde nu numai de natura fibroasă a firelor şi de torsiunea acestora, dar şi de tipul
de legătură a ţesăturii şi de desimea în urzeală şi în bătătură.
Grosimea variază de la 0,1mm la 4 mm, ţesăturile subţiri având capacitatea de a forma
cute libere, bine conturate, pe când cele groase, formează doar contururi generale. Grosimea
ţesăturilor se determină cu micrometrul.
Desimea ţesăturilor este dată de numărul de fire pe direcţia urzelii şi a bătăturii existente
într-o porţiune de 10 cm. Ea depinde de tipul firelor, al legăturii ţesăturii şi de tratamentele de
finisare şi influenţează în mod direct masa ţesăturii, rezistenţa şi alungirea la rupere, moliciunea,
rezistenţa la frecare, contracţia la umezire, permeabilitatea la apă şi gaze etc.(cu cât o ţesătură
este mai deasă, ea este mai rezistentă şi mai durabilă, spre diferenţă de o ţesătură mai puţin
deasă, care va fi moale, uşoară şi mai puţin rezistentă).
Desimea ţesăturilor se determină prin metoda extragerii firelor dintr-o porţiune de
material de 1 cm şi numărarea lor atât pe direcţia urzelii cât şi a bătăturii, urmând ca rezultatul să
fie apoi înmulţit cu 10(se foloseşte la ţesăturile foarte dese sau din straturi suprapuse), sau prin
numărarea firelor din raport, cu ochiul liber sau cu ajutorul unei lupe, urmând ca acesta să fie
înmulţit cu numărul de rapoarte ce se încadrează în suprafaţa de 100 cm2.
Indicele desimii relative se calculează separat pentru urzeală şi pentru bătătură şi este dat
de relaţia:
S
E = C x Nm x 100, în care:
E = indicele desimii relative, în %;
S = numărul de fire pe 10 cm;
C = coeficient egal cu 75 pentru ţesăturile din lână şi 80 pentru restul ţesăturilor;
Nm = fineţea firelor.

Din acest punct de vedere al desimii relative, ţesăturile foarte uşoare au un indice de 30-
40%, ţesăturile mai dese, pentru rochii: 45-56%, pentru cămăşi: 50-60%, pentru costume din
bumbac: 65-80%, pentru costume din lână: 100-110% iar pentru paltoane, 100-140%.
Lăţimea ţesăturilor se determină cu centimetrul şi influenţează posibilităţile de croire a
materialului şi de aşezare a tiparelor. În industria textilă se produc ţesături cu următoarele lăţimi:
între 60-80 cm (lăţime mică); 90-110 cm (lăţime medie) şi 120-220 cm (lăţime mare).
Masa ţesăturilor se determină prin cântărirea unui m 2 de ţesătură sau a unui metru liniar,
la balanţa analitică. Masa este influenţată direct de fineţea firelor, desimea şi finisarea ţesăturii şi
de condiţiile de mediu, respectiv de umiditate.Tocmai de aceea, probele trebuie condiţionate în
atmosferă standard timp de 24 h înaintea determinării. Pe lângă determinarea masei ţesăturilor în
stare condiţionată, se determină şi masa ţesăturilor în stare uscată, la o temperatură de 105-
110°C, până la masă constantă.
Din punctul de vedere al masei, ţesăturile se împart în: ţesături uşoare (pentru articole de
îmbrăcăminte pentru femei şi copii, lenjerie, cămăşi etc.), ţesături medii (pentru costume) şi
47
ţesături grele (pentru paltoane). De exemplu, masa pe m 2 a ţesăturilor de bumbac variază între
100-350 g/ m2.
Sarcina şi alungirea la rupere sunt determinate cu ajutorul dinamometrului, atât pe
epruvete uscate şi condiţionate cât şi în stare umedă.
Sarcina de rupere este dată de forţa sub acţiunea căreia are loc ruperea unei epruvete de
un anumit format şi prezintă importanţă în aprecierea durabilităţii unei ţesături. Sarcina de rupere
depinde de calitatea fibrelor şi a firelor, de desimea ţesăturii (cu cât desimea este mai mare, cu
atât sarcina de rupere va creşte), de tipul de legătură (sarcina de rupere va fi mai mare la
ţesăturile cu legătură pânză sau diagonal, spre diferenţă de ţesăturile cu legătură atlaz sau satin)
şi de tratamentele de finisare aplicate ţesăturii respective (albirea, piuarea etc. conduc la
reducerea sarcinii de rupere iar mercerizarea, apretarea, presarea etc conduc la creşterea sarcinii
de rupere).
Alungirea relativă la rupere reprezintă raportul procentual dintre alungirea absolută pe
care a suferit-o ţeasătura în momentul ruperii şi lungimea ei iniţială.
La fel ca şi în cazul firelor, epruveta, de dimensiuni standardizate, condiţionată şi
pretensionată (sarcina de pretensionare diferă în funcţie de masa ţesăturii), este prinsă în cele
două clame ale dinamometrului, cea superioară fiind fixă, iar cea inferioară, mobilă, fiind clema
de acţionare care se mişcă în direcţia sarcinii aplicate. Dinamometrul este astfel reglat încât
ruperea să aibă loc în cca. 30 secunde iar sarcina de rupere, exprimată în kgf, se citeşte pe scala
aparatului.
După determinarea sarcinii de rupere, se poate calcula şi rezistenţa specifică, σ, cu
ajutorul următoarei formule:
P
σ = A , în care:
σ = rezistenţa specifică, în kgf/cm2;
P = sarcina de rupere, în kgf;
A = suprafaţa epruvetei, în cm2.
Alungirea absolută la rupere influenţează moliciunea, îndoirea şi proprietăţile plastice
ale ţesăturilor şi reprezintă diferenţa dintre lungimea epruvetei în momentul ruperii şi lungimea
iniţială a epruvetei supusă determinării.

ΔLmax = Lmax – L0, în care:

ΔLmax = alungirea absolută la rupere, în mm;
Lmax = lungimea epruvetei în momentul ruperii, în mm;
L0 = lungimea iniţială a epruvetei, în mm.
Alungirea relativă la rupere este dată de relaţia:
ΔL max
εmax = Lo x 100, în care:
εmax = alungirea relativă la rupere, în %;
ΔLmax = alungirea absolută la rupere, în mm;
L0 = lungimea iniţială a epruvetei, în mm.

Atât alungirea absolută cât şi cea relativă se pot calcula nu numai în momentul ruperii, ci
şi pentru orice valoare a forţei ce acţionează asupra epruvetei, până în momentul ruperii.
Ambele determinări, atât sarcina de rupere, cât şi alungirea la rupere, se efectuează pe
epruvete decupate atât pe direcţia urzelii cât şi pe cea a bătăturii, rezultatul final fiind exprimat
ce medie a mai multor determinări.

48
 În cazul în care ţesătura este formată din două sau mai multe sisteme de fire, se pot
înregistra două sau mai multe valori maxime ale sarcinii de rupere, caz în care se consideră ca
sarcină de rupere prima valoare maximă înregistrată.
Determinarea rezistenţei la alunecare a firelor în ţesătură ca urmare a solicitării la
tracţiune se realizează atât pe direcţia urzelii cât şi a bătăturii. Deplasarea firelor influenţează
proprietăţile de coasere şi de durabilitate la purtare a obiectului de îmbrăcăminte (în lipsa
rezistenţei la deplasare, firele se desprind şi aspectul ţesăturii are de suferit).
Alunecarea firelor pe direcţia urzelii reprezintă deplasarea firelor de bătătură printre cele
de urzeală, iar alunecarea pe direcţia bătăturii, reprezintă deplasarea firelor de urzeală printre
cele de bătătură.
Determinarea se efectuează tot cu ajutorul dinamometrului, care are fixat în clema
superioară, fixă, un dispozitiv cu ace şi care pătrunde prin ţesătură la o distanţă de 5 mm de
capătul acesteia. Ca urmare a solicitării la tracţiune a epruvetei, firele se deplasează prin
împingere de către acele dispozitivului, urmărindu-se momentul apariţiei destrămării epruvetei.
Valoarea forţei care provoacă deplasarea firelor (rezistenţa opusă de fire la deplasare) se citeşte
pe cadranul dinamometrului, în kgf.
Determinarea rezistenţei la sfâşiere se realizează tot cu ajutorul dinamometrului. Ea
depinde de natura firelor (natura fibrelor componente, grad de torsiune etc.), de desimea ţesăturii
şi de tratamentele de finisare, având un important rol tehnologic în procesul de confecţionare a
îmbrăcămintei. Epruveta condiţionată supusă încercării prezintă o anumită formă, respectiv două
aripioare care se vor introduce în clamele dinamometrului sub un anumit unghi, urmărindu-se
forţa necesară pentru sfâşierea epruvetei pe o porţiune de o anumită lungime prestabilită.
Determinările se vor efectua pe epruvete decupate atât în direcţia urzelii, cât şi a bătăturii.
Rezistenţa la sfâşiere se va exprima ca medie aritmetică a valorilor maxime citite pe
diagrama de sfîşiere şi se exprimă în kgf (daN).
Determinarea rezistenţei la flexionare a ţesăturilor oferă informaţii cu privire la supleţea
unui material, la capacitatea de mulare şi de drapare a ţesăturii respective.
Draparea reprezintă proprietatea ţesăturilor de a forma cutele dorite, ale căror forme şi
stabilitate depind de proprietăţile fibrelor, de structura ţesăturii, de proprietăţile ei mecanice etc.
În general, materialele fine formează cute mici iar cele groase şi aspre, cute mari.
Această caracteristică se determină cu ajutorul unei epruvete cu o lăţime de 20 mm,
urmărindu-se determinarea lungimii capătului liber al acesteia, care flexează sub propria
greutate, până la atingerea unui plan înclinat la 41,5°, faţă de orizontală.
Rigiditatea ţesăturii se calculează separat pe direcţia urzelii şi pe cea a bătăturii, la
ambele capete ale epruvetei, iar atunci când ţesătura prezintă finisaje diferite pe cele două feţe,
rigiditatea se determină pentru ambele feţe ale ţesăturii.
Calculul rigidităţii se efectuează folosind următoarea formulă:
Lu
Ru = M ( 2 )3, în care:
Ru = rigiditatea în urzeală, în mg·cm;
M = masa ţesăturii, în mg/cm2;
Lu = lungimea porţiunii flexate din epruveta pe direcţia urzelii, ca medie a 2 determinări
(la ambele capete) sau a 4 determinări (la ambele capete şi pe cele două feţe), în cm.
Lb
Rb = M ( 2 )3, în care:
Rb = rigiditatea în bătătură, în mg·cm;
M = masa ţesăturii, în mg/cm2;
Lb = lungimea porţiunii flexate din epruveta pe direcţia bătăturii, ca medie a 2 determinări
(la ambele capete) sau a 4 determinări (la ambele capete şi pe cele două feţe), în cm.

49
 RT = √ Ru x Rb , în care:
RT = rigiditatea ţesăturii, în mg·cm;
Ru = rigiditatea în urzeală, în mg·cm;
Rb = rigiditatea în bătătură, în mg·cm.

Determinarea unghiului de revenire din şifonare oferă informaţii cu privire la

comportarea la purtare a ţesăturilor, la capacitatea de menţinere a formei, cutelor, pliurilor etc. şi
la proprietăţile de deformare plastică a ţesăturilor.
Determinarea se face pe epruvete în formă specială de T, decupate pe direcţia urzelii şi a
bătăturii. Acestea se pliază cu partea superioară peste cea inferioară şi asupra lor se aplică, timp
de 15 minute, o forţă de presare de 0,5 kgf/cm 2. După maxim 5 minute de la îndepărtarea forţei
de presiune se măsoară unghiul de şifonare – ά1 şi din nou se repetă măsurarea unghiului după 30
de minute de la prima determinare, obţinându-se un ά2.
Unghiul de revenire din şifonare va fi dat de diferenţa dintre cele două unghiuri ά2 şi ά1 şi
se va determina ca medie a 5 determinări.
Capacitatea de îmbibare a ţesăturilor reflectă proprietatea de absorbţie a ţesăturilor şi
este influenţată de higroscopicitatea fibrelor din care sunt alcătuite firele, de desimea ţesăturii şi
de tratamentele de finisare ale acesteia. Este o proprietate foarte importantă mai ales în cazul
unor anumite produse finite, cum ar fi: prosoape, cearşafuri, lenjerie de corp şi de masă , batiste,
cămăşi etc.
Determinarea se efectuează introducând epruvete, cu o masă de 0,2-0,3 g din ţesătura de
verificat, timp de 1 minut, într-un anumit volum de lichid, aflat la temperatura mediului. Proba se
cântăreşte imediat după ce este scoasă din lichid, se stoarce prin presare între două straturi de
hârtie de filtru şi din nou se cântăreşte. Capacitatea de îmbibare cu lichid a ţesăturilor este dată
de relaţia:

M 1−Mo
Cî = Mu x 100, în care:
Cî = capacitatea de îmbibare cu lichid a ţesăturii, în %;
M1 = masa ţesăturii determinată după scoaterea din lichid, în g;
M0 = masa ţesăturii după presarea între foile de hârtie de filtru, în g;
Mu = masa iniţială a ţesăturii aflată în stare uscată, în g.
Determinarea rezistenţei vopsirilor şi imprimărilor presupune în fapt o serie de verificări
prin care epruvetele de ţesături vopsite şi/sau imprimate sunt supuse la: acţiunea apei calde,
spălare, curăţire chimică, transpiraţie, frecare umedă şi uscată, călcare, tratament termic fără
presare, intemperii etc.
Determinările se bazează pe acţiunea diverşilor agenţi fizici şi chimici asupra vopsirilor
şi imprimărilor ţesăturilor şi pe evaluarea rezultatelor cu ajutorul scării de gri.
Determinarea rezistenţei la apă caldă se verifică pentru ţesăturile din lână sau în amestec
cu lână.
Determinarea presupune prelevarea a trei probe de aceleaşi dimensiuni: o probă din
ţesătura de lână ce urmează a fi analizată, o alta dintr-o ţesătură de lână nevopsită şi o a treia,
dintr-un material de altă compoziţie fibroasă, din bumbac, nevopsit. Cele trei probe se vor coase
între ele pe una dintre laturi, astfel ca proba de analizat să se afle la mijloc, formând împreună o
epruvetă compusă.
Ulterior, epruveta compusă este introdusă într-un pahar cu apă distilată acidulată, la o
temperatură de 70±2°C, unde este menţinută cca. 30 de minute. După îndepărtarea apei,
epruvetele sunt descusute iar proba de analizat se usucă la o temperatură de 60°C.

50
 Aprecierea rezultatelor se face pe de o parte stabilind gradul de rezistenţă al vopsirii sau
al imprimării ţesăturii la apă caldă, prin compararea modificării culorii epruvetei testate faţă de
o epruvetă identică, dar nesupusă tratamentului cu apă caldă, iar ulterior se apreciază rezultatul
cu ajutorul scării de gri, urmărindu-se contrastul care este identic cu contrastul dintre cele două
epruvete de ţesătură.
Pe de cealaltă parte, se apreciză gradul de cedare al colorantului pe materialele
nevopsite tot prin intermediul scării de gri, urmărindu-se contrastul identic al cedării de colorant
pe proba nevopsită, cu contrastul existent pe scara de gri.
Rezultatul se exprimă prin trei cifre: prima semnifică gradul de modificare a culorii
probei analizate, a doua semnifică gradul de cedare a culorii pe materialul nevopsit de aceeaşi
natură fibroasă iar a treia cifră indică gradul de cedare a vopsirii sau imprimării pe materialul
nevopsit de o altă compoziţie fibroasă (pe epruveta de bumbac).
Determinarea rezistenţei vopsirilor şi imprimărilor la spălat urmează aceeaşi metodă a
epruvetei compuse, care este introdusă într-o soluţie alcalină, temperatura soluţiei şi timpul de
acţionare fiind dependente de natura materialului. După spălare, epruveta se clăteşte cu apă rece
de două ori, apoi este lăsată într-un curent de apă rece timp de 10 minute şi călcată la o
temperatură de 60°C. Aprecierea pe baza scării de gri se realizează ca în cazul determinării
rezistenţei la apă caldă.
Determinarea rezistenţei vopsirilor şi imprimărilor la transpiraţie urmează acelaşi
principiu de determinare şi de apreciere a rezultatelor, diferenţa constând în faptul că se
realizează două epruvete compuse, una fiind introdusă într-o soluţie alcalină, la o temperatură de
20±2°C, iar cea de-a doua, într-o soluţie acidă, la aceeaşi temperatură, unde se menţin cca. 30 de
minute. Apoi, epruvetele stoarse sunt menţinute timp de 4 ore la o temperatură de 37±2°C şi
uscate la 60°C.
Determinarea rezistenţei vopsirilor şi imprimărilor la frecare se realizează cu ajutorul
Crokmetrului şi se efectuează asupra epruvetelor prelevate atât pe direcţia urzelii cât şi a
bătăturii. Din materialul de analizat se prelevează epruvete de 140x50 mm care se fixează pe
masa aparatului iar dintr-un alt material etalon, din pânză albită de bumbac, se prelevează
epruvete care se vor ataşa de piesa care execută frecarea prin mişcări de du-te,vino. Determinarea
constă în efectuarea a 10 cicluri de mişcări, sub o sarcină de 900 gf, asupra unei suprafeţe a
epruvetei de analizat de cca. 2,5 cm2.
Frecarea se realizează atât în stare uscată, cât şi în stare umedă (proba de bumbac albit
este umezită cu apă distilată şi apoi stoarsă). Aprecierea rezultatelor se face prin intermediul
scării de gri, urmărindu-se cedarea de colorant pe proba albită de bumbac şi aprecierea
contrastului corespunzător nivelului de pe scara de gri.
Determinarea rezistenţei vopsirilor şi imprimărilor la călcat comportă trei încercări: la
călcat uscat, la călcat umed şi la călcat cu umezire.
La călcat uscat, proba de analizat se aşează pe o ţesătură albită din bumbac şi se calcă cu
fierul de călcat timp de 15 minute, la o temperatură care depinde de natura ţesăturii de analizat
(bumbac şi in: 190-210°C; lână, mătase şi celuloză: 140-160°C iar fibrele acetat şi sintetice, la
115-120°C).
La călcat umed, epruveta de verificat, împreună cu o altă epruvetă din pânză albită se
introduc în apă distilată şi apoi se storc. Epruveta de verificat se aşează pe o ţesătură albită, iar
deasupra ei se aşează cealaltă epruvetă umedă din pânză albită, călcarea făcându-se cca. 15
minute, prin mişcări de du-te, vino.
La călcat cu umezire, peste epruveta de analizat, uscată, se pune o pânză de bumbac
umezită cu apă distilată, călcarea făcându-se ca la celelalte determinări.
Aprecierea rezultatelor se face urmărindu-se cedarea de colorant pe pânza albită de bază
şi pe cea de acoperire şi prin compararea contrastului cu cel existent pe scara de gri, luându-se
în consideraţie pânza pe care contratul este cel mai puternic.
Determinarea modificărilor dimensionale la spălat se efectuează asupra tuturor
ţesăturilor, cu excepţia celor care conţin peste 50% lână şi a ţesăturilor crep şi exprimă
51
proprietatea de contracţie a ţesăturii, care în stare liberă, are loc în proporţie de 90% după prima
înmuiere şi spălare.
Determinarea modificării dimensionale la călcat (contracţia dirijată) se efectuează în
special pentru ţesăturile de lână şi tip lână. Din ţesătura de analizat se prelevează epruvete de 500
x 500 mm, astfel ca marginile să fie paralele cu firele de urzeală şi de bătătură ale ţesăturii, pe
care se trasează câte trei perechi de repere, pe direcţia urzelii şi pe cea a bătăturii. Epruvetele se
supun condiţionării în atmosferă standard, timp de 24 sau 48 de ore, şi se măsoară distanţa dintre
repere, făcându-se media artimetică a celor trei distanţe marcate pe fiecare direcţie.
Epruveta este apoi acoperită cu unul sau două straturi de cârpă umezită şi se supune
călcării şi presării, la anumite temperaturi şi durate de timp, în funcţie de natura fibroasă a
ţesăturii şi de masa ei pe m2. După călcare, se măsoară distanţele dintre repere, separat pe direcţia
urzelii şi a bătăturii, iar modificarea dimensională la călcat se determină aplicând relaţia:
li−lc
Md = li x 100, în care:
Md = modificarea dimensională la călcat, în %;
li = distanţa medie între repere, înainte de călcare, în mm;
lc = distanţa medie între repere, după călcare, în mm.

Rezultatul se exprimă separat pe direcţia urzelii şi a bătăturii , fiind cu semnul +, dacă

dimensiunile epruvetei s-au mărit sau cu - , dacă dimensiunile s-au micşorat.
Bibliografie:
1. Sârbu, R. Merceologie. Mărfuri industriale, Editura A.S.E, Bucureşti, 2002.
2. Redeş, Al.; Petrescu, V.; Răducanu, I.; Pleşea, D. Merceologie industrială, Editura Eficient,
Bucureşti, 2000.

Tema 10. MĂRFURI DIN STICLĂ.

1. Materiile prime folosite la obţinerea sticlei.
2. Proprietăţile generale ale sticlei.
3. Procesul tehnologic de obţinere a articolelor din sticlă.
4. Verificarea calităţii mărfurilor din sticlă şi defectele mărfurilor din sticlă.
5. Sortimentul mărfurilor din sticlă.
6. Marcarea, ambalarea şi depozitarea mărfurilor sin sticlă.

1. Materiile prime folosite la obţinerea sticlei.

La obţinerea sticlei sunt utilizate materii prime principale, care dau marea majoritate a
proprietăţilor, în rândul cărora intră vitrifianţii, fondanţii şi stabilizanţii, precum şi materii prime
secundare, care cuprind afinanţii, opacizanţii, decoloranţii şi coloranţii.
Materiile prime principale sunt principalele trei categorii de oxizi care alcătuiesc
compoziţia sticlei cu un rol bine determinat în formarea proprietăţilor acesteia.
Vitrifianţii sunt materialele care intră în cantitatea cea mai mare în masa sticloasă, având
rolul principal în formarea sticlei, deoarece prin topire şi răcire conferă starea vitroasă, specifică
sticlei (corp solid transparent). Materiile prime cu rol de vitrifianţi sunt: nisipul cuarţos, cu un
conţinut în dioxid de siliciu (SiO2) de peste 95 %; boraxul şi acidul boric din care rămâne în
sticlă trioxidul de bor (B2O3) şi pentaoxidul de fosfor (P2O5).
Fondanţii au rolul de a coborî temperatura de topire a vitrifianţilor (sub 1500 oC) şi de a
realiza trecerea sticlei solide în stare păstoasă la o temperatură mai scăzută. Fondanţii folosiţi la
obţinerea sticlei sunt: carbonatul de sodiu - soda calcinată (Na 2CO3) şi carbonatul de potasiu
K2CO3. Oxizii alcalini rămaşi după adăugarea fondanţilor participă la îmbunătăţirea unor
proprietăţi ale sticlei cum sunt: luciul şi transparenţa.
52
 Stabilizanţii au rolul de a mări stabilitatea chimică şi de a îmbunătăţi proprietăţile
mecanice şi termice ale sticlei. Se foloseşte în cantităţi mari oxidul de calciu (calcarul), oxidul de
magneziu, iar în cantităţi mai mici oxidul de bariu, oxidul de plumb, oxidul de zinc.
Materiile prime secundare sunt substanţe care se adaugă în proporţii mai mici pentru a-i
conferi anumite proprietăţi sticlei.
Afinanţii au rolul de a limpezi masa sticloasă topită, eliminând bulele de aer şi de gaze
rezultate din reacţiile chimice dintre componenţi prin antrenarea acestora la suprafaţă. În calitate
de afinanţi se folosesc: trioxidul de arsen, sulfatul de sodiu, azotatul de sodiu sau potasiu,
sultaful de calciu.
Opacizanţii sunt substanţe, care dacă se află fin dispersate în sticlă, fac ca aceasta să fie
opalescentă. Opacizarea se face prin adăugarea de bioxid de staniu, bioxid de titan, fluorină,
criolită sau bioxid de zirconiu.
Decoloranţii se introduc cu scopul de a înlătura culoarea imprimată sticlei de către
diferite impurităţi din materiile prime, de exemplu culoarea verzuie datorită prezenţei fierului. În
acest scop, se folosesc amestecul de trioxid de arsen şi azotatul de sodiu.
Coloranţii se utilizează pentru obţinerea unor sortimente de sticlă cu diferite culori. Cei
mai utilizaţi coloranţi pentru sticlă sunt: oxizii de fier (dau nuanţe de albăstrui sau galben),
oxidul de mangan (albastru), oxizii de mangan (roz-gălbui), oxidul de nichel (violet), oxidul de
crom (verde) etc.
Se pot folosi ca materii prime şi cioburile de sticlă, care contribuie la reducerea
consumului de materii prime, concomitent cu ameliorarea proprietăţilor sticlei.

2. Proprietăţile generale ale sticlei.

Cunoaşterea proprietăţilor sticlei prezintă importanţă, deoarece ele determină calitatea,
sortimentul şi valoarea de utilizare a articolelor din sticlă.
Proprietăţile fizice mai importante sunt: masa specifică, proprietăţile termice, optice şi
electrice.
Masa specifică variază între 2-8 g/cm3 în funcţie de compoziţia chimică. Astfel, sticla cu
un conţinut mai mare de oxizi ai metalelor grele au o masă specifică mai mare decât cele care au
un conţinut mai mare în oxizi alcalini.
Proprietăţile termice sunt determinate de comportarea sticlei faţă de căldură.
Conductibilitatea termică a sticlei este redusă, ea fiind considerată un izolator termic;
Dilatarea termică este influenţată de compoziţia sticlei. Coeficientul de dilatare termică
este redus când sticla are un conţinut bogat de dioxid de siliciu, conţinutul mai mare în oxizi de
sodiu şi potasiu măreşte coeficientul de dilatare termică.
Stabilitatea termică reprezintă proprietatea sticlei de a rezista la variaţii mari şi rapide de
temperatură, fără a se distruge (se mai numeşte rezistenţă la şoc termic).
Proprietăţile optice ne arată comportarea faţă de lumină şi sunt exprimate prin transmisia
luminii, absorbţia luminii, indicele de reflexie şi refracţie.
Transmisia luminii se exprimă prin coeficientul de transmisie, care cu cât este mai mare
cu atât sticla este mai transparentă.
Absorbţia luminii se exprimă prin coeficientul de absorbţie (care este invers proporţional
cu transmisia), astfel când razele de lumină sunt absorbite parţial, sticla este translucidă, iar când
sunt absorbite total, sticla este opacă.
Indicele de reflexie se exprimă prin coeficientul de reflexie a luminii, care la sticla
obişnuită de geam este egal cu 4 %.
Indicele de refracţie este dependent de natura oxizilor şi de proporţia lor în sticlă, astfel
oxizii de plumb, bariu, zinc măresc indicele de refracţie (are valori mari la sticla cristal).
Conductibilitatea electrică a sticlei este redusă, ea fiind considerată un bun izolator.
Proprietăţile mecanice ale sticlei sunt: duritatea, elasticitatea, fragilitatea, rezistenţa.
Duritatea sticlei este cuprinsă între 5-7 pe scara de duritate Mohs şi variază în funcţie de
compoziţia chimică.
53
 Fragilitatea denumită şi rezistenţă la şoc mecanic, este o proprietate negativă, sticla se
sparge uşor (fragilitatea poate fi îmbunătăţită
Proprietăţile chimice ne arată comportarea sticlei sub acţiunea agenţilor chimici (acizi,
baze, săruri) şi a celor atmosferici (umiditatea aerului, gaze din atmosferă).
Sticla are o foarte bună stabilitate chimică la acţiunea acizilor (numai acidul fluorhidric o
atacă), precum şi la acţiunea bazelor şi a apei. Totuşi, la o acţiune prelungită a umidităţii, sticla
se pătează şi îşi pierde din luciu şi transparenţă. Stabilitatea sticlei faţă de apă se îmbunătăţeşte
prin creşterea conţinutul de bioxid de siliciu şi oxid de aluminiu.
Proprietăţile igienico-sanitare ale sticlei sunt foarte bune, deoarece ea nu constituie un
mediu prielnic pentru microorganisme, se spală şi se întreţine uşor.

3. Procesul tehnologic de obţinere a articolelor din sticlă.

Procesul tehnologic de obţinere a articolelor din sticlă cuprinde patru faze mai
importante: obţinerea masei sticloase, fasonarea, recoacerea şi finisarea.
1. Obţinerea masei sticloase are loc prin:
- topirea amestecului de materii prime, controlate conform reţetei de fabricaţie, în
cuptoare speciale;
- afinarea se realizează prin adaosul de afinanţi, eliminându-se bulele de aer şi gazele,
prin antrenarea lor la suprafaţă;
- omogenizarea compoziţiei chimice a masei sticloase, pentru a obţine o viscozitate care
să permită prelucrarea sticlei în condiţii favorabile.
2. Fasonarea constă în transformarea masei sticloase în ob iecte, prin utilizarea
procedeelor ca: suflare, presare, tragere sau laminare.
Suflarea este procedeul prin care se obţin produse cu pereţi groşi şi cu cavităţi interioare
de forme diferite, suflarea se poate realiza cu maşini automate, semiautomate sau de către
muncitori, printr-o ţeavă de oţel care are la un capăt masa de sticlă vâscoasă. Astfel se obţin
diferite produse de uz casnic şi articole tehnice.
Presarea constă în introducerea unei cantităţi de sticlă topită în forma unei matriţe urmată
de presarea materialului. Sticla se introduce într-o formă metalică, se presează cu poansonul; prin
presare sticla umple întreaga formă, obiectul fasonat poate fi scos din formă după ridicarea
poansonului.
Tragerea se foloseşte la fabricarea geamurilor, plăcilor şi a ţevilor şi constă în trecerea
masei de sticlă printr-un sistem de valţuri, din care unul este fix, iar celălalt este mobil. Este o
metodă eficientă, iar produsele sunt de calitate superioară.
Laminarea constă în introducerea masei sticloase între doi cilindri laminori, care se rotesc
în sens invers. Prin acest procedeu se obţin geamuri, cu suprafaţa insuficient de netedă, fiind
necesară şlefuirea şi polizarea sticlei pentru obţinerea unor suprafeţe perfect netede.
3. Recoacerea constă în răcirea lentă a produselor fasonate de la temperatura de fasonare
la temperatura mediului ambiant. Scopul acestei operaţii este de a elimina tensiunile interne ce
apar în sticlă datorită răcirii rapide, tensiuni care ar diminua mult rezistenţa la şoc termic şi
mecanic a produselor finite.
4. Finisarea obiectelor din sticlă este necesare pentru conferirea unor proprietăţi
estetice, se poate realiza prin trei categorii de metode, şi anume:
- mecanice: tăierea, şlefuirea, lustruirea mecanică, sculptarea, perforarea, matisarea
mecanică (sablarea) etc.;
- fizice: pictarea, depunerea de sticlă colorată;
- chimice: lustruirea chimică, gravarea chimică, matisarea chimică (opalizarea).

4. Verificarea calităţii mărfurilor din sticlă şi defectele mărfurilor din sticlă.

Principalele caracteristici care se verifică sunt: aspectul, culoarea, stabilitatea suprafeţei
de sprijin, ovalitatea, dimensiunile, capacitatea şi masa, rezistenţa la şoc termic, prezenţa
tensiunilor interne.
54
 Aspectul şi culoarea se verifică vizual prin compararea produsului analizat cu un produs
de referinţă considerat etalon. La produsele din sticlă incolore nu de admit variaţii de culoare,
Verificând aspectul se urmăreşte prezenţa defectelor de topitură, de fasonare şi de finisare.
Ovalitatea produselor circulare se verifică prin măsurarea a două diametre perpendiculare şi se
calculează diferenţa dintre ele. Rezistenţa la şoc termic se verifică prin introducerea produselor
din sticlă, încălzite în prealabil cu apă la temperatura de fierbere, într-o baie de apă cu
temperatura de 20 de grade. În cazul în care nu apar fisuri, produsul prezintă rezistenţă la şoc
termic. Tensiunile interne se pun în evidenţă cu ajutorul polariscopului (aparat optic care indică
prezenţa tensiunilor interne în produsele din sticlă).
Defectele mărfurilor din sticlă se pot clasifica după diverse criterii, cel mai reprezentativ
fiind în funcţie de cauzele apariţiei lor. Astfel, deosebim:
Defectele de topitură apar sub formă de incluziuni diferite în masa sticloasă, defecte de
culoare şi stabilitate chimică necorespunzătoare. Ele apar în cursul procesului tehnologic de la
depozitarea materiilor prime până la obţinerea topiturii. Incluziunile de gaze sunt datorate
afinării necorespunzătoare şi pot fi de mărimi diferite, de regulă până la 0,8 mm. Defectele de
culoare apar din cauza utilizării cantităţilor necorespunzătoare de decoloranţi sau coloranţi.
Stabilitatea chimică necorespunzătoare are drept cauză folosirea unei cantităţi necorespunzătoare
de stabilizanţi şi se manifestă printr-o rezistenţă mică la apă, acizi sau alcalii. Incluziunile de
particule solide nevitroase sunt determinate de materii prime netopite şi apar sub formă de pietre,
noduri care au contur distinct în masa sticlei.
Defectele de fasonare sunt abateri de la formă, dimensiuni, capacitate, masă şi integritate.
Defectele de formă sunt abateri de la axa verticală de simetrie, de la secţiunea circulară, faţă de
planul orizontal de sprijin. Defectele de dimensiuni, capacitate şi masă sunt datorate
nerespectării limitelor de toleranţă prescrise ale caracteristicilor respective în operaţiile de
fasonare. Defectele de integritate sunt datorate unor surplusuri de masă sticloasă, unor
discontinuităţi ale suprafeţei sau lipsuri din suprafaţa produselor şi apar sub formă de lipituri,
fisuri, crăpături, ştirbituri, nervuri, brăzdări etc.
Defectele de recoacere şi călire sunt cauzate de nerespectarea curbei de recoacere şi de
călire, respectiv a parametrilor procesului de recoacere şi călire şi apar sub formă de tensiuni
interne, fisuri şi deformare.
Defectele de finisare pot apărea de la fiecare operaţie de finisare (şlefuire, polizare,
matisare, decorare), ca urmare a executării incorecte. Ele apar sub formă de şlefuire incompletă,
zgâriată; zgârieturi sau matisări ale suprafeţelor; matisare neuniformă; asimetrii ale elementelor
de decor; scurgeri de colorant etc.
Defectele din timpul manipulării, depozitării şi transportului sunt în general defecte de
aspect şi integritate. Apar sub forma de voalare a suprafeţei, ce are loc la contactul direct cu
umiditatea; fisuri, crăpături, zgârieturi, ştirbituri determinate de nerespectarea condiţiilor de
ambalare, manipulare, depozitare şi transport.

5. Sortimentul mărfurilor din sticlă.

Tipurile de sticlă se diferenţiază după structură, compoziţie chimică, proprietăţi şi
destinaţie.
După compoziţia chimică se disting:
 sticle unitare, care conţin un singur tip de oxizi ca vitrifianţi, de exemplu sticla de cuarţ,
care conţin cca. 98 % dioxid de siliciu;
 sticle binare, care conţin două tipuri de oxizi, de exemplu sticla silico-sodică;
 sticle ternare, care conţin trei tipuri de oxizi, de exemplu sticla silico-plumbo-potasică.
După destinaţie se disting următoarele grupe de sticlă: sticla comună; sticla cristal; sticla
optică; sticla specială.
Mărfurile din sticlă se clasifică în două grupe:
 mărfuri din sticlă pentru menaj;
 mărfuri din sticlă pentru construcţii.
55
 Sortimentul mărfurilor din sticlă pentru menaj cuprinde, după compoziţia chimică a
sticlei, două grupe: articole din sticlă comună; articole din sticlă cristal.
Articolele din sticlă se pot comercializa sub formă de servicii (seturi de pahare, servicii de
lichior, de vin, de apă etc.) sau sub formă de piese separate (obiecte de uz casnic, ambalaje de
diferite forme, articole din sticlă termorezistentă, articole decorative etc.).
Articolele din sticlă comună formate prin suflare au pereţii subţiri, sunt incolore sau
transparente, translucide sau opace, sunt finisate prin şlefuire. Cele obţinute prin presare au
pereţii groşi, sunt grele, au ornamentaţii în relief pe partea exterioară. Articolele suflate manual
au cea mai mare diversitate de forme şi în acelaşi timp valoare artistică ridicată. Dintre acestea se
remarcă articolele suflate manual fără ajustări sau adăugiri, articole din sticlă suprapusă, articole
din sticlă colorată, marmorată, filată, irizată etc.
Articolele din sticlă cristal se caracterizează prin omogenitate şi transparenţă ridicată,
luciu puternic şi produc prin lovire un sunet cristalin, prelung. Sunt finisate prin şlefuire cu
şlifuri adânci şi faţete care au efect deosebit la trecerea luminii.
Diversificarea sortimentului de articole din sticlă se realizează pe baza tipului de sticlă
folosit (reţetei de fabricaţie), cât şi prin folosirea diferitelor metode de fasonare şi finisare. Prin
folosirea de reţete cu constituenţi identici, dar în proporţii diferite, se obţin articole din sticlă cu
caracteristici diferite în privinţa culorii, luciului, transparenţei.

6. Marcarea, ambalarea şi depozitarea mărfurilor sin sticlă.

Marcarea produselor din sticlă se face diferit după calitate. Marcarea articolelor din sticlă
pentru menaj se face pe fiecare ambalaj, prin aplicarea unei etichete, care trebuie să conţină cel
puţin următoarele menţiuni:
 denumirea produsului;
 marca de fabrică a producătorului;
 calitatea;
 modelul;
 numărul bucăţilor ambalate;
 numărul lotului;
 emnul care defineşte fragilitatea.
Obiectele de cristal au etichetă sub formă de bulină, pe care se trece marca de fabrică şi
conţinutul în oxizi de plumb, în procente. Pentru cristal superior etichetarea va fi însoţită de un
marcaj rotund, de culoare aurie, inscripţionat cu specificaţia Pb 30 % pentru cristalul superior şi
24 % pentru cristalul cu plumb; marcaj pătrat, de culoare argintie, în cazul sticlei cristaline;
marcaj sub formă de triunghi echilateral, de culoare argintie în cazul cristalinului (sticlei sonore).
Ambalarea se realizează folosind ca materiale de protecţie hârtia de diferite calităţi şi cutii
de carton.
Transportul trebuie făcut cu atenţie pentru păstrarea integrităţii articolelor din sticlă.
Depozitarea trebuie efectuată în spaţii uscate pentru a evita unele modificări de luciu şi
transparenţă datorate acţiunii prelungite a umidităţii.
Bibliografie:
1. Sârbu, R. Merceologie. Mărfuri industriale, Editura A.S.E, Bucureşti, 2002.
2. Redeş, Al.; Petrescu V.; Răducanu I.; Pleşea D. Merceologie industrială, Editura Eficient,
Bucureşti 2000.

Tema 11. MĂRFURI DIN CERAMICĂ.

1. Materiile prime folosite pentru obţinerea produselor ceramic.
2. Obţinerea produselor ceramice si influenţa acesteia asupra calităţii.
3. Tipuri de produse ceramic.
4. Calitatea mărfurilor ceramice pentru menaj.
5. Marcarea, ambalarea, depozitarea şi transportul articolelor ceramic.

56
 1. Materiile prime folosite pentru obţinerea produselor ceramic.
Produsele ceramice sunt produse cu structură policristalină, formate din particula
aglomerate unite între ele, ca urmare a fenomenelor fizico-chimice de sinterizare şi vitrifiere.
Sinterizarea este procesul de aderare a particulelor prin încălzire la temperaturi inferioare
temperaturii de topire, având ca urmare înmuierea lor superficială şi apariţia unor noi cristale la
limita dintre particulele înmuiate. Vitrifierea este procesul de unire a particulelor solide datorită
apariţiei unei faze lichide (sticloase) şi a separării unei faze cristaline noi cu micşorarea
porozităţii produsului ceramic.
Pentru obţinerea produselor ceramice se folosesc materii prime principale, auxiliare şi
pentru glazură şi decor.
Materii prime principale.
Aceste materii prime au rolul cel mai important în formarea proprietăţilor masei ceramice.
Pentru obţinerea produsului ceramic brut se folosesc materiale plastice şi neplastice.
Materialele plastice constituie partea principală a masei ceramice care realizează legătura
între toţi constituenţii acesteia. Din această grupă fac parte: argila şi caolinurile. Plasticitatea,
puterea liantă, higroscopicitatea, contracţia la uscare a materiilor plastice determină în mod
hotărâtor calitatea produselor finite.
Argilele sunt materiale plastice care cu apa formează o masă ce se poate fasona, prin
uscare îşi păstrează forma, iar prin ardere se durifica. Se folosesc 6 sorturi de argila diferenţiate
după puritate, după mărimea particulelor şi resturi organice.
Caolinurile sunt materiale plastice mai pure, cu o structură cristalină mai pronunţată, dar
cu o plasticitate mai redusa. De regula au culoarea alba. Se întâlnesc 6 sorturi în funcţie de
aceleaşi criterii.
Materiile prime neplastice au rolul de a diminua unele efecte negative ale materialelor
argiloase, de a îmbunătăţi proprietăţile produselor finite. Dintre acestea fac parte: fondanţii,
materialele degresante şi refractare.
Fondantii au rolul de a micşora temperatura de formare a fazei topite, formând totodată
prin topire o compactizare şi conferind transluciditate produselor finite. Ei sunt foarte importanţi
şi în funcţie de natura primă folosită, produsul ceramic îi poartă denumirea (ex: porţelan fosfatic,
faianţa feldspatică). Se utilizează feldspaţi (folosiţi in general la ceramica fină), fosfaţi, dolomita,
calcarul.
Materiale degresante şi refractare conferă o rezistenţă înaltă (peste 1500 oC) şi participă
la formarea ciobului ceramic. Ele au rolul de a mări plasticitatea masei ceramice şi contracţia la
uscare. In afară de aceste proprietăţi măresc rezistenţa mecanică, rezistenţa la uzură, rezistenţa
faţă de agenţii corozivi a produselor ceramice tehnice si de menaj. Se utilizează cuarţul, alumina,
nisipurile cuarţoase.
Materiile secundare .
Plastifianţii (parafina, dextrina etc.) îmbunătăţesc prelucrabilitatea şi măresc rezistenţa
mecanică a produselor nearse.
Lubrifianţii (motorina, stearaţii de bariu, magneziu, zinc, petrolul lampant) facilitează
fasonarea prin presarea masei ceramice datorită acţiunilor de lubrifiere.
Fluidizanţii (carbonatul de sodiu, silicatul de sodiu etc.) contribuie la stabilizarea
barbotinelor ceramice cu un conţinut redus de apă.
Materiile prime pentru glazură şi decor.
Glazurile sunt sticle uşor fuzibile, depuse în straturi subţiri pe suprafaţa produselor
ceramice. Rolul lor este de a asigura o impermeabilizare a produselor faţă de lichide şi gaze, de a
contribui în acelaşi timp la îmbunătăţirea aspectului, conferind unele caracteristici de ordin
estetic, in special prin luciu, netezime, culoare. Glazurile pot fi transparente, opace sau colorate
si compozitia lor chimica este cea a unei sticle. Glazurile sunt obţinute din silice combinată cu
oxizi alcalini, alcalino-pământoşi, oxizi de plumb, alumină etc.

57
 Materiile prime pentru decorare sunt în special oxizi sau combinaţii ale metalelor grele
numiţi pigmenţi ceramici. Aplicarea acestora se poate face pe glazură şi sub glazură. Pigmenţii
aplicaţi pe glazură trebuie să aibă proprietatea de a pătrunde în glazură fără a se descompune la
ardere şi să-şi păstreze nuanţa. Pigmenţii folosiţi sub glazură (sunt puţini) trebuie să reziste la
temperatura de ardere a produsului ceramic de până la 1400 oC.
Se utilizează diferiţi compuşi în acest scop, pentru colorarea în: albastru - compuşi de
cobalt; verde - compuşi ai cromului; roşu închis şi brun - compuşi ai fierului; brun-violet, violet
- compuşi de mangan; galben, negru, portocaliu: compuşi de uraniu. Se mai utilizează aurul si
platina in stare coloidală.
Opacizanţii sunt substanţe care rămân sub formă de particule fine, uniform dispersate în
masa glazurii, pe care o opacizează sau pot produse bule de gaz nedizolvate în glazură,
conferindu-i acesteia un aspect lăptos. Se utilizează în acest scop: oxizi de staniu, oxid de titan,
oxid de zirconiu, oxid de stibiu.

2. Obţinerea produselor ceramice şi influenţa acesteia asupra calităţii.

Produsele ceramice se obţin prin următoarele operaţiuni:
a) Prepararea masei ceramice. Se dozează materialele prime conform reţetei de
fabricaţie, se supun sitării (cernerii), deferizării si omogenizării (deoarece prezintă importanţă
proporţia, granulaţia şi puritatea) după care se amestecă cu apa. Granulaţia componenţilor
determină calitatea produsului ceramic, de aceea sitarea se va executa cu deosebită atenţie.
In urma amestecării cu apă, masa ceramică poate fi:
 sub forma de pastă ceramică ce are pana la 20% apa;
 barbotină ceramica 24-35% apa. Daca nu are apă, masa se numeşte pulbere ceramică.
b) Fasonarea masei ceramice este operaţia care dă formă obiectului şi poate fi:
 plastică (pentru pasta ceramica);
 prin turnare (pentru barbotină);
 prin presare (pentru pulberi).
Fasonarea plastică se realizează prin:
 strunjire pentru obiectele cu forma unui corp de rotaţie. Se poate face manual (roata
olarului) sau automat;
 extrudere (tragere), masa ceramica este împinsă in faţa unui profil (orificiu). Se aplica la
produse ce au profil simplu;
 presarea in forme de ipsos; se aplica pentru articole de manufactură comună (căni, oale)
şi pentru obiectele artizanale.
Fasonarea prin turnare: Barbotina este turnată în forme de ipsos, care absorb apa din
barbotină, permiţând obţinerea formei dorite. Se realizează prin:
 turnare – vărsare pentru produse cu forme complicate si pereţi subţiri;
 turnare prin umplere pentru produsele cu forme simple şi pereţi groşi;
 turnare la cald sub presiune pentru obiecte de precizie foarte mare si cu forme foarte
complicate.
Presarea se aplica pulberilor pentru produsele ceramice tehnice.
c) uscarea produselor fasonate se realizează în scopul creşterii rezistenţei lor, a
înlăturării fenomenului de deformare ca urmare a evaporării bruşte a apei si a eliminării
contracţiei dimensionale. Uscarea se realizează natural in şoproane sau artificial in tuneluri de
uscare. In cazul in care este condusă necorespunzător, apar defecte ca crăpături, deformări.
d) arderea I-a (arderea produsului uscat). Se realizează în cuptoare speciale când au loc
modificări ale proprietarilor: creşte compactitatea, se modifică culoarea, se îmbunătăţeşte
rezistenţa mecanică. Pe la 500 oC produsul îşi pierde apa de cristalizare, devine poros si
sfărâmicios, dar prin amestecare cu apa nu mai da un material fasonabil. La 750 oC produsul este
tot poros, dar rezistent. La 1000 oC porozitatea începe să scadă din cauza unui fenomen de

58
 clincherizare, adică topire parţiala ce acoperă porii reducând porozitatea. Clincherizarea poate
avansa pana la vitrifiere, când produsul este aproape compact. Produsul rezultat se numeşte
biscuit ceramic.
e) glazurarea consta in depunerea unui strat subţire de glazura. Rezultă un produs
ceramic cu proprietăţi îmbunătăţite, privind: luciul, impermeabilitatea la apă şi gaze, proprietăţile
mecanice şi chimice. In condiţiile în care glazurarea nu este corespunzător executata, apar multe
defecte care afectează calitatea, unele neadmise in comercializarea produselor.
f) arderea a doua (arderea produselor glazurate). Se realizează la temperaturi mai scăzute
decât prima ardere. In urma acestei arderi se realizează aderenţa stratului de glazură la suprafaţa
produsului ceramic.
g) decorarea este operaţia de îmbunătăţire a aspectului exterior si se poate realiza pe
glazura si sub glazura.
Metode de decorare sunt:
- pictarea manuală este o decorare ce conferă valoare artistica deosebită;
- benzi şi linii;
- pulverizare, pentru suprafeţe colorate şi pentru fonduri cu degradeuri;
- decalcomanii – sunt decoruri în culori ceramice depuse prin imprimare pe o hârtie specială şi
acoperită cu o peliculă suport, care face posibilă transferarea şi depunerea decorului pe produs;
- ştampilare, pentru decoruri simple;
- serigrafie (sitografie) pentru desene simple, desene geometrice şi pentru produse de serie mare,
folosindu-se site-şablon;
- imprimare cu plăci de oţel, cu cilindri pe care este gravat desenul;
- gravură pentru inscripţii de aur;
- procedeul fotoceramic – reproducerea unei fotografii cu culori vitrificabile.
g) arderea a III-a (arderea decorului)
Se realizează la temperaturi şi mai mici decât arderea a II-a şi anume la 400-500 oC. În
urma acesteia se conferă rezistenţă decorului la acţiuni mecanice şi chimice.

3. Tipuri de produse ceramic.

Mărfurile ceramice pentru articole de menaj pot fi obţinute din trei tipuri de masă
ceramică şi anume: porţelan, semiporţelan,faianţă şi ceramică comună.
a) porţelanul
După fondantul principal care intră în compoziţie deosebim porţelanuri moi şi porţelanuri
tari.
Porţelanurile moi necesită o temperatură de ardere relativ joasă, sub 1300 oC; glazura este
puţin dură, putând fi zgâriată cu un vârf de oţel; au o transparenţă deosebită şi sunt utilizate în
principal pentru articolele decorative şi articolele de lux.
După fondantul principal pot fi: porţelanuri fosfatice, cunoscute sub denumirea de
porţelanuri englezeşti sau de oase (fosfat tricalcic obţinut prin calcinarea oaselor); porţelanuri de
frită sau porţelanuri artificiale, în compoziţia cărora intră frita (un silicat alcalin greu fuzibil),
după ardere prezintă transparenţa unei sticle opale; porţelanuri moi feldspatice (Seger), care
conţin 30-60 % feldspat, ceea ce permite vitrificarea la temperaturi joase.
Porţelanurile tari se caracterizează prin temperaturi înalte de ardere 1300-1450 oC;
glazura este dură; gradul de alb este de 65-75 %; transluciditate bună şi foarte bună; capacitatea
de absorbţie a apei este de maximum 0,5 %; au bună stabilitate termică.
După fondantul utilizat, deosebim: porţelan fedspatic, care are drept agent de vitrificare
feldspatul; porţelan felspato-calcic, care conţine minerale calciu, asociate cu feldspatul; porţelan
magnezic, ce conţine ca fondant steatitul şi o glazură feldspatică.
b) semiporţelanul
Este o masă ceramică fină, cu caracteristici intermediare între faianţa şi porţelan, aspectul
lui apropiindu-l mai mult de faianţă.

59
 Se caracterizează prin: ciob alb sau gri; semivitrificat, absorbţia apei maximum 5 %;
rezistenţa mecanică mai ridicată decât la faianţă; arderea se face la 1230-1300 oC; glazurarea cu
glazuri transparente sau opacizate, ce se ard la temperaturi mai scăzute decât biscuitul.
c) faianţa
Este o masă ceramică obţinută din caolin, cuarţ, calcar, argilă, dolomită, feldspat. Se
caracterizează prin: ciob alb-gălbui, porozitate mare (absorbţia apei 8-16 %); este permeabil
pentru lichide şi apă; temperatura de ardere 850.1250 oC.
După compoziţia masei ceramice, deosebim: faianţă silicoasă, care conţine 85-90 %
siliciu, arderea se face la 900-1000 oC; faianţă argiloasă – poate fi calcaroasă, feldspatică sau
mixtă (feldspat-calcaroasă) , se caracterizează printr-un conţinut ridicat de materiale argiloase,
aspect neted, glazură rezistentă.
d) ceramica comună
Este o masă ceramică obţinută din argile comune, cu un conţinut ridicat de oxizi de fier în
amestec cu nisip şi calcar. Prezintă o culoare roşie sau neagră, iar structura este granuloasă.
Cuprinde trei tipuri: ceramica comună sau populară; ceramica comună termorezistentă; majolica.
Ceramica comună se prezintă în două tipuri: ceramică roşie, de tradiţie romană, obţinută
printr-o ardere completă; ceramică neagră, de tradiţie dacică, obţinută printr-o ardere incompletă.
Ceramica comună termorezistentă conţine în plus compuşi ce-i conferă rezistenţă la foc,
se foloseşte pentru vase de menaj.
Majolica după ardere se acoperă cu glazură opacă pe bază de plumb şi staniu, se
decorează după care se glazurează a doua oară, astfel desenul apare cu un contur imprecis şi
aspect specific, deoarece glazura a doua de obicei este fisurată. Se utilizează pentru articole
decorative, teracote.
1. Sortimentul mărfurilor ceramice pentru menaj
Sortimentul cuprinde o gamă variată de produse diferenţiate între ele după mai multe criterii,
astfel deosebim:
2. După tipul de produs ceramic:
 porţelan;
 semiporţelan;
 faianţă.
3. După modul de fasonare:
 strunjite;
 presate;
 turnate.
4. După modul de decorare:
 pictate manual;
 prin pulverizare;
 imprimare;
 sitografie;
 ştampilare;
 cu benzi şi linii.
5. După destinaţie şi mod de comercializare:
 în piese separate: ceşti, căni, farfurii, platouri;
 sub formă de servicii: de masă, de ceai, cafea etc.;
 articole decorative: vaze, bibelouri, platouri decorative etc.
În funcţie de caracteristicile fizice şi condiţiile de aspect (numărul, mărimea şi poziţia
defectelor), articolele de menaj din porţelan şi faianţă se comercializează în trei calităţi: I-a, II-a
şi III-a, marcate în culorile respectiv roşu, verde şi albastru.
Luând în consideraţie criterii bine stabilite de încadrare în nivele de calitate distingem
calitatea: Masă, Superioară, Extra şi Lux. Criteriile de încadrare pe nivele de calitate sunt:

60
materia primă utilizată şi calitatea acesteia, gradul de complexitate al produsului, modul de
prelucrare şi decorare, gradul de noutate, mărimea seriei şi condiţiile de tehnoprezentare.

4. Calitatea mărfurilor ceramice pentru menaj

Calitatea articolelor ceramice pentru uz casnic este definită prin intermediul următoarelor
caracteristici:
a) aspectul. Este apreciat, în principal, în funcţie de defectele de aspect. Acestea sunt:
- defecte de formă, de dimensiuni şi de masă: asimetrie, curbură, dimensiuni
necorespunzătoare, margini deformate, lipsa planeităţii etc.;
- defecte de suprafaţă: bavuri, scurgeri de glazuri, valuri, înţepături;
- discontinuităţi: lipsă de glazură, rugozitate, zgârieturi, fisuri, crăpături, exfolieri;
- incluziuni: băşici, granule, grăunţe, proeminenţe, puncte colorate;
- defecte de decorare: decor deplasat, decor neaderent, lipsă decor, pete de colorant,
scurgeri de colorant etc.
b) Transluciditatea. Porţelanul este translucid până la o grosime de 3 mm, iar faianţa
este opacă.
c) Absorbţia de apă. Ea este determinată de structura spărturii, deci de porozitate, astfel
obiectele de porţelan sunt impermeabile, iar cele din faianţă sunt permeabile datorită porozităţii.
d) Rezistenţa la şoc termic. Se exprimă prin absenţa sau prezenţa crăpăturilor şi fisurilor
obiectelor supuse la încălziri şi răciri bruşte în apă, în anumite condiţii.
e) Rezistenţa la acizi a glazurii. Se prezintă convenţional prin pierderea în masă
exprimată la 1 dm3 a unei probe introduse într-o soluţie de HCl de 10 %, în anumite condiţii.
f) Rezistenţa la ciobire. Reprezintă rezistenţa obiectului la căderea de la înălţimea de 2 m
de-a lungul unei suprafeţe de oţel înclinată la un unghi de 80o. Nu se admit ciobiri.
g) Rezistenţa la spargere. Reprezintă rezistenţa obiectului ceramic la căderea unei
greutăţi cu masa de 35 g de la înălţimea de 120 cm. Nu se admit spargeri.

5. Marcarea, ambalarea, depozitarea şi transportul articolelor ceramice

Marcarea se face pe exterior, pe suprafaţa de sprijin a obiectelor cu trei menţiuni: marca
de fabrică a producătorului, calitatea, inscripţia „lucru manual” numai pentru produsele
decorate manual.
Marcarea calităţii se face numai prin ştampilare cu roşu pentru calitatea I-a, verde pentru
calitatea a II-a şi albastru pentru calitatea a III-a.
Fiecare ambalaj trebuie să aibă o etichetă cu următoarele menţiuni: denumirea
produselor, marca de fabric, calitatea; modelul; felul decorării, numărul bucăţilor ambulate,
numărul lotului, semnul avertizor pentru calitate.
Ambalarea se face cu grijă, folosind cutiile de carton duplex sau triplex, protejând între
articole cu hârtie de mătase, creponată sau manşon din carton ondulat.
Depozitarea se face în spaţii închise, curate şi ferite de umiditate;
Transportul trebuie făcut cu mijloace acoperite şi prevăzute cu semne avertizoare de
fragilitate.
Bibliografie:
1. Sârbu, R. Merceologie. Mărfuri industriale, Editura A.S.E, Bucureşti, 2002.
2. Redeş, Al.; Petrescu, V.; Răducanu, I.; Pleşea, D. Merceologie industrială, Editura Eficient, Bucureşti
2000.

Tema 12. MĂRFURI DIN MATERIALE PLASTICE

1. Caracteristica materialelor plastice.
2. Proprietăţile generale ale materialelor plastice.
3. Caracteristica principalelor tipuri de materiale plastice.
4. Caracteristica mărfurilor din material plastic.
61
 5. Condiţii tehnice de calitate. Verificarea calităţii.
6. Ambalarea, marcarea, transport şi depozitare.

1. Caracteristica materialelor plastice.

Materialele plastice sînt substanţe macromoleculare obţinute în urma reacţiilor de
polimerizare şi policondensare sub influenţa presiunii şi cărora, în anumite condiţii de
temperatură, li se poate da o anumită formă care şi-o păstrează.
Materialele plastice se obţin dintr-un amestec de mai multe substanţe:
– substanţa de bază;
– plastifiantul (de a se prelucra mai uşor, măresc elasticitatea, îmbunătăţesc rezistenţa la
temperaturi scăzute (ftaliţii, fosfaţii));
– materialele de umplutură (îmbunătăţesc rezistenţa la tracţiune, duritatea şi stabilitatea
chimică (grafit, cuarţ, lemn) - pulberi, fibre (bumbac, iută), ţesături (bumbac, sintetice);
– stabilizatori (conferă stabilitate la încălzire);
– materiale colorante.
Cele mai uzuale materiale plastice sînt cele obţinute pe cale sintetică, acestea putînd fi
clasificate după criteriile:
a) după modul de obţinere (polimerizate şi policondensate);
b) după felul prelucrării (nestratificate şi stratificate);
c) după comportarea la căldură (termorigide şi termoplastice).

2. Proprietăţile generale ale materialelor plastice.

Fiecare material plastic are anumite proprietăţi în funcţie de compoziţia chimică şi modul
de obţinere. Dar există o serie de proprietăţi generale care au făcut ca aceste materiale să fie larg
folosite. Principalele proprietăţi generale ale materialelor plastice sînt:
– au o masă specifică redusă (1-1,5 g/cm3);
– au o rezistenţă deosebită în mediul umed şi la acţiunea diferitor substanţe;
– au proprietăţi electroizolante foarte bune;
– au o bună rezistenţă mecanică;
– se pot prelucra uşor, obţinîndu-se obiecte de diferite forme;
– au un aspect exterior plăcut, unele sînt transparente şi se pot colora divers;
– au proprietăţi igienico-sanitare, deoarece nu constituie mediu prielnic pentru
microorganisme şi se păstrează uşor.
Dezavantajele materialelor plastice:
– nu au o rezistenţă prea mare la temperatură ridicată, limitele normale fiind între 70 şi
200oC, iar la temperaturi scăzute au tendinţe de rigidizare, crăpare;
– duritatea lor este scăzută, putîndu-se zgîrîia;
– prezintă fenomenul de îmbătrînire, respectiv îşi modifică proprietăţile în timp, sub
acţiunea oxigenului din aer şi a altor agenţi atmosferici.

3. Caracteristica principalelor tipuri de materiale plastice.

În tabelul de mai jos sînt descrise principalele materiale plastice obţinute prin
policondensare.
Tabelul nr. 7
1) Materialele plastice obţinute prin policondensare
Nr. Tipuri Caracteristici
d/o

1. Aminoplaste Sînt materiale termorigide, au o bună stabilitate la temperatură, pot

fi utilizate pînă la 150oC; masa specifică redusă; se pot colora; nu

62
 au miros; prezinte modificări neînsemnate la îmbătrînire.

2. Fenoplaste: Masa specifică redusă; culori întunecate; în mediu umed şi la cald

bachelite degajă un miros specific de fenol, deci nu se folosesc la obiectele
care vin în contact cu alimentele; bună comportare la temperatură şi
Produse stratificate: îmbătrînire.
pertinax, textolit

În tabelul nr. 8 sînt descrise principalele material plastic obţinute prin polimerizare.
Tabelul nr. 8
2) Materialele plastice obţinute prin polimerizare
Nr. Tipuri Caracteristici
d/o

1. Polietilena de înaltă Albire cu slabă nuanţă sidefoasă; masă specifică foarte mică (0,82
şi de joasă presiune g/cm3); în foi subţiri este aproape transparentă; se poate colora;
obiectele se pot folosi numai de la -30oC pînă la +70oC nu-şi
schimbă proprietăţile în contact cu alimentele şi nici nu le
influenţează.

2. Polisteron Incolor, asemănător ca aspect cu sticla, se poate realiza translucid şi

opac; se poate colora; masa specifică redusă (15 g/cm3); limitele de
timp pentru utilizare sînt -30oC pînă la +70oC.
Dezavantaje: este casant; sub influenţa luminii îşi modifică
proprietăţile, cu timpul se

3. Policlorura de vinil Are culoare alb-gălbuie sau alb roz; se poate colora variat; masa
plastefiată specifică redusă (4 g/cm3); limitele de temperatură pentru utilizare
semirigidă sînt de la -5oC pînă la +50o- +60oC.

4. Caracteristica mărfurilor din material plastic.

Sortimentul de mărfuri din material plastic este foarte diversificat şi poate fi grupat astfel:
a) după tipul de material plastic din care sînt confecţionate: polietilenă, polisteron,
aminoplaste, fenoplaste;
b) după domeniul de utilizare: mărfuri de uz casnic; mărfuri pentru construcţii şi
instalaţii; mărfuri electrotehnice; articole de încălţăminte;
c) sortimentul mărfurilor din material plastic:
– articole pentru îmbuteliere (canistre, bidoane, butoaie etc.);
– articole pentru păstratul alimentelor (cutii de alimente, cutii, fructiere, bomboniere etc.);
– articole pentru servitul mesei (farfurii, pahare, platouri, tăvi, solniţe, linguriţe etc.);
– articole pentru preparat alimente (căni, pahare gradate, cutii dozatoare, forme pentru
prăjituri, storcător citrice etc.);
– articole pentru curăţenie (bătător covoare, perie, cleme rufe, coş pentru rufe, spălat
geamuri etc.);
– articole decorative (ghivece, flori artificiale etc.);
– articole diverse (umeraşe, etajere, cuiere, dopuri etc.).

5. Condiţii tehnice de calitate. Verificarea calităţii.

Principalii parametri după care se caracterizează condiţiile tehnice şi calitatea sînt:
materialele, forma şi dimensiunile, aspectul, execuţia, rezistenţa.
63
 1) Materialele – articolele se execută în conformitate cu anumite reţete de fabricaţie
corelate cu destinaţia produsului. Materialele utilizate nu trebuie să influenţeze compoziţia,
gustul alimentelor.
2) Forma şi dimensiunile – acestea sînt prevăzute în normele tehnice şi standardele de
stat ale produselor.
3) Aspectul – trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să nu prezinte deformări sau
devieri de la axa de simetrie; să nu prezinte muchii sau colţuri ascuţite şi nici defecte de
integritate; să aibă suprafeţe netede; să aibă culoare uniformă.
4) Execuţia – trebuie să aibă suprafaţa orizontală plată; elementele de sprijin trebuie să
asigure stabilitate; accesoriile sau părţile mobile trebuie să funcţioneze normal la utilizare etc.
5) Rezistenţa – se referă la rezistenţa la cădere liberă, la variaţii de temperatură şi la
agenţii chimici; articolele din mase plastice trebuie să nu se deformeze, să nu crape, să nu se
spargă la utilizare etc.
Verificarea calităţii se face din trei aspecte: 1) verificarea ambalării şi marcării; 2)
examenul organoleptic; 3) examenul fizico-chimic.
Verificarea ambalării şi marcării se face uzual observînd dacă ambalajul prezintă
deteriorări şi dacă marcarea cuprinde toate datele necesare identificării produsului.
Examenul organoleptic constă în:
– identificarea materialului plastic din care sînt obţinute, analizînd aspectul, luciul,
flexibilitatea, mirosul;
– aspectul şi execuţia dacă se prezintă lipsuri de materiale, deformări, incluziuni de
corpuri străine, margini ondulate, crăpături etc,
– culoarea se observă dacă este uniformă pe toată suprafaţa.
Examenul fizico-chimic cuprinde:
– verificarea formei, care se face prin comparaţie cu produsul omogen;
– verificarea dimensiunilor care se face cu instrumente adecvate;
– verificarea rezistenţei la cădere liberă;
– verificarea rezistenţa la căldură;
– verificarea rezistenţei la agenţi chimici respectiv la soluţii alcaline, alcoolice şi soluţii
de detergenţi.

6. Ambalarea, marcarea, transport şi depozitare

Ambalarea se face ţinînd seama de forma şi natura produsului. Foliile se ambalează în
suluri, produsele pentru menaj în foiţă de hîrtie şi apoi în cutii de carton. În unele cazuri
articolele nu se ambalează ci se livrează în vrac (coşuri de rufe etc.).
Marcarea se face prin etichetare, gravare şi imprimare în funcţie de forma şi
dimensiunile produsului cu următoarele menţiuni: marca de fabrică, număr STAS sau NT, preţ,
este obligatoriu de a fi marcate şi ambalate.
Transportul se face cu mijloace acoperite şi curate.
Depozitarea se face în locuri curate, uscate, ferite de acţiunea directă a razelor solare şi la
cel puţin 2 m de sursele de căldură. Se recomandă ca temperatura încăperilor să fie nu mai
scăzută de -5oC şi nu mai mare de +30oC.
Bibliografie:
1. Sârbu, R. Merceologie. Mărfuri industriale, Editura A.S.E, Bucureşti, 2002.
2. Redeş, Al.; Petrescu, V.; Răducanu, I.; Pleşea, D. Merceologie industrială, Editura Eficient, Bucureşti
2000.

TEMA 13: MĂRFURI DIN LEMN.

1. Structura, compoziţia chimică şi proprietăţile lemnului.
2. Principalele defecte ale lemnului.
3. Fabricarea mobile.

64
 1. Structura, compoziţia chimică şi proprietăţile lemnului.
Prin structura lemnului se înţelege modul cum sunt grupate diferitele elemente
anatomice, care alcătuiesc masa lemnoasă.
Lemnul are o structură microscopică, în care deosebim celule de forme şi dimensiuni
diferite, şi o structură macroscopică, în care deosebim: coaja, cambiul, alburnul, duramenul,
măduva, precum şi inelele anuale, razele medulare şi porii.
Coaja (scoarţa) este alcătuită din două zone:
- coaja externă formată din celule moarte şi dure, are rol de protecţie faţă de acţiunea
agenţilor externi. Poate avea suprafaţa netedă sau cu crăpături, de culori diferite, constituind un
factor de identificare a speciilor lemnoase;
- coaja internă (liberul) este un ţesut viu cu structură fibroasă şi poroasă prin care circulă
seva.
Cambiul constituie stratul generator de dezvoltare a trunchiului adăugând în fiecare an un
nou inel de creştere. Inelele anuale indică vârsta arborelui.
Alburnul este partea exterioară a cilindrului lemnos, lemnul tânăr care se întinde spre
coajă. Caracteristici: ţesut rar şi afânat, conţinut mare de umiditate, lemn puţin rezistent şi
durabil,în general de culoare mai deschisă decât restul lemnului. El prezintă proprietăţi mai
scăzute faţă de restul lemnului si de aceea în operaţiile de debitare (taiere) se elimină.
Duramenul – lemn matur, apare treptat în procesul de duramenificare a alburnului în
timpul creşterii arborelui. Caracteristici: ţesut dens, rezistent, puţin permeabil la lichide.
Duramenul este partea cea mai importanta din lemn care asigura rezistenta lemnului, are un ţesut
dens, foarte rezistent si puţin permeabil la lichide. La unele specii este distins colorat de alburn
(ex: nuc, plop, stejar, salcâm, ulm).
Inelele anuale sunt elemente anatomice care constituie cercuri concentrice, delimitând
zona alburnului, duramenului şi măduvei. Lemnul de cea mai bună calitate este dat de speciile
care au inelele anuale crescute regulat, înguste şi egale.
Razele medulare apar sub forma unor linii radiale înguste sau late, care străbat inelele
anuale, îndeplinind funcţia de conducere şi înmagazinare a substanţelor nutritive. Se prezintă ca
linii lucioase, mai închise la culoare decât restul lemnului.
Porii (vasele) apar sub forma unor goluri mici, numărul şi mărimea lor determinând
porozitatea lemnului.
Compoziţia chimică a lemnului. Din punct de vedere chimic, lemnul este alcătuit din
substanţe organice şi substanţe anorganice.
Componentele principale: celuloza, hemiceluloza şi lignina reprezintă 96 % din
compoziţia chimică a lemnului.
Componentele secundare: răşinile, uleiurile eterice, gumele, substanţele tanante,
grăsimile, materialele colorante etc.
Lemnul bogat în celuloză se poate folosi pentru obţinerea hârtiei, fibrelor textile, iar cel
bogat în substanţe tanante pentru extragerea acestora.
Proprietăţile lemnului sunt determinate de structura şi compoziţia chimică a lemnului,
care determină modul de prelucrare şi utilizare, precum şi calitatea produselor din lemn.
Proprietăţile lemnului se clasifică în fizice, mecanice şi tehnologice.
Proprietăţile fizice.
Culoarea diferă de la o specie la alta, datorită pigmenţilor naturali, fiind influenţată de
climă, starea de sănătate, procentul de apă. Culoarea speciilor poate fi: albă de diferite nuanţe
(brad, molid, frasin, nuc, carpen); galbenă (salcâm), brună (frasin, ulm, stejar, fag, nuc), neagră
(abanos), cărămizie (palisandru).
Luciul este determinat de proprietatea lemnului de a reflecta lumina. Razele medulare au
rol determinant în formarea luciului, de aceea luciul este mai evident în secţiunea radială. Luciul
poate fi: mătăsos (paltin, ulm), argintiu (mesteacăn), auriu (salcâm).

65
 Textura este dată de mărimea şi gruparea elementelor anatomice (raze medulare, inele
anuale, pori). Textura este specifică fiecărei specii, poate fi: foarte fină (mahon, tisa), fină (nuc,
paltin), semifină (mesteacăn), aspră (stejar, ulm).
Desenul este influenţat de caracteristicile structurale care sunt evidenţiate prin modul de
debitare (inele anuale, raze medulare, noduri). Cele mai decorative sunt desenele în secţiune
radială şi tangenţială. Speciile de răşinoase au desenul simplu, speciile de foioase au desen mult
mai variat.
Masa specifică este influenţată de specie, porozitate, structură, umiditate, vârstă, condiţii
de climă. La speciile din ţara noastră masa specifică este cuprinsă de la 0,30 (plop negru cu 0,40
g/cm) şi 0,90 (stejar cu 0,80 g/cm3).
Umiditatea este cantitatea procentuală de apă pe care o conţine lemnul. În ţara noastră
umiditatea lemnului verde este de 45 %, iar a lemnului uscat în aer liber de 12-15 %. Umiditatea
lemnului influenţează proprietăţile mecanice şi tehnologice ale acestuia.
Umflarea şi contragerea lemnului sunt fenomene datorate higroscopicităţii acestuia.
Umflarea este proprietatea lemnului de a-şi mări volumul prin absorbţia apei. Contragerea este
fenomenul invers. Sunt fenomene dăunătoare pentru lemnul folosit la mobilă, tâmplărie,
construcţii.
Conductibilitatea termică şi conductibilitatea electrică sunt redusă datorită porozităţii,
lemnul este considerat un izolator. Lemnul umed conduce atât curentul, cât şi căldura.
Proprietăţile mecanice se referă la rezistenţa la rupere, compresiune, tracţiune,
încovoiere, despicare, oboseală, uzură, duritate etc. Aceste proprietăţi sunt influenţate de specia
lemnoasă, umiditate, defectele lemnului.
Proprietăţile tehnologice reprezintă însuşirile de comportare a materialului lemnos la
prelucrare, în tehnologia obţinerii diferitelor mărfuri din lemn. În acest scop, lemnul poate fi
prelucrat prin uscare, aburire, curbare, şlefuire, operaţii mecanice pentru corectarea unor forme şi
dimensiuni naturale.

2. Principalele defecte ale lemnului.

Defectele lemnului determină o scădere a calităţii produselor din lemn şi a posibilităţilor
de utilizare. Defectele lemnului se pot grupa în: defecte de formă, de structură, datorate factorilor
biologici, defecte datorate altor factori.
a) Defectele de formă a sortimentelor de lemn rotund. Din această categorie fac parte
acele defecte, care se manifestă prin devieri de la forma naturală a arborelui
Curbura constă în devierea axei de la linia verticală în unul sau mai multe planuri. Acest
defect apare mai des la foioase decât la răşinoase.
Conicitatea constă într-o descreştere pronunţată şi continuă a diametrului lemnului de la
bază la vârf. Apare mai des la foioase.
Canelura constă în formarea de valuri longitudinale a suprafeţei laterale a lemnului, astfel
că secţiunea transversală a acestuia are un contur sinuos, ondulat, afectând rezistenţa.
Ovalitatea este dezvoltarea în formă ovală a secţiunii transversale a lemnului. Se exprimă
în procente, prin diferenţa dintre mărimea axelor elipsei secţiunii transversale a piesei, raportată
la mărimea axei mari.
Înfurcirea este despărţirea trunchiului în două ramificaţii principale, care pornesc din
acelaşi loc.
b) Defecte de structură.
Excentricitatea constă în deplasarea laterală a măduvei faţă de centrul secţiunii
transversale a trunchiului. Piesele obţinute din lemnul cu asemenea defect se deformează mult în
sens longitudinal şi transversal, iar rezistenţa mecanică scade.
Devierea fibrelor după linii ondulate relativ regulate, provoacă apariţia unor defecte ca:
fibră răsucită, fibră creaţă, fibră încâlcită etc.
Fibra răsucită. Aprecierea acestui defect se face prin raportarea distanţei devierii de la o
linie paralelă cu axa longitudinală şi lungimea considerată axa piesei.
66
 Fibră creaţă sau ondulată se manifestă prin devierea fibrelor după linii ondulate relativ
regulate.
Neregularitatea lăţimii inelelor anuale constă în lăţimea diferită a unui inel sau a unei
grupe de inele anuale, faţă de lăţimea medie a inelelor de pe secţiunea transversală a unei piese.
Inimi concrescute. Defectul constă în creşterea împreună a două sau mai multe tulpini.
Nodurile sunt cele mai frecvente defecte şi apar la locurile de legătură ale crengilor cu
trunchiul. Nodurile se clasifică în mai multe grupe:
- după gradul de legătură cu masa lemnoasă: noduri concrescute, noduri parţial
concrescute, noduri căzătoare;
- după duritate: tari, cu duritate mai mare decât a lemnului, moi, putrede;
- după forma secţiunii: rotunde, ovale, punctate, transversale;
- după poziţia şi gruparea lor: în cuib, împrăştiate, ascunse, străpunse, nestrăpunse;
- după gradul de coloraţie: colorate normal; intens colorate.
Crăpăturile sunt discontinuităţi în masa lemnului datorate ruperii elementelor anatomice.
Ele apar la capete, pe faţă sau în interiorul piesei în urma uscării, contragerii, a gerului sau a
vântului, fiind denumite astfel:
Сadranura, când crăpăturile urmează linia razelor medulare;
Gelivura, când ruperea se produse din exterior spre interior, fiind cauzată de ger;
Rulura apare sub forma unor crăpături concentrice, care urmează linia inelelor anuale şi
se datorează acţiunii vânturilor puternice.
c) Defecte cauzate de factorii biologici
Lemnul datorită compoziţiei sale chimice în care predomină hidraţii de carbon şi a
umidităţii mari, constituie un mediu prielnic de dezvoltare a microorganismelor, a insectelor, a
ciupercilor. El poate fi distrus de acestea, provocând apariţia unor coloraţii specifice, producerea
de galerii, formarea de mucegaiuri etc. Cele mai dese modificări de acest gen sunt:
Inima roşie a fagului (duramen fals) – lemnul fagului nu-şi pierde rezistenţa mecanică,
dar se reduce flexibilitatea.
Albăstreala – lemnul capătă o coloraţie albăstruie cu nuanţe cenuşii sau verzui, provocată
de acţiunea unor ciuperci.
Putrezirea în diferite stadii determină apariţia de crăpături, lemnul devine sfărâmicios,
fiind neutilizabil.

3. Fabricarea mobilei.
Mobila este unul dintre produsele cu niveluri foarte variate de calitate, cuprinzând mobilă
cu preţuri scăzute, lucrată mecanic, până la piese lucrate manual.
Alături de calitatea materiilor prime şi a materialelor, procesul tehnologic de fabricare îşi
pune decisiv amprenta asupra calităţii produselor finite de mobilier.
Principalele faze ale procesului tehnologic de fabricare a mobilei, ilustrate în figura nr. 4,
pot fi împărţite în trei mari grupe, şi anume: obţinerea elementelor masive, finisarea şi montarea.
Din cadrul primei grupe, de obţinere a elementelor masive, fac parte următoarele
operaţii:
- uscarea cherestelei. Unul dintre indicii de calitate ai cherestelei este umiditatea, care
influenţează atât proprietăţile fizico-mecanice ale lemnului neprelucrat cât şi pe cele ale
produselor finite. Lemnul recent tăiat conţine o cantitate apreciabilă de apă, cuprinsă între 33 şi
peste 50% din masa totală. Uscarea lemnului înainte de a fi debitat în cherestea este necesară din
mai multe motive: lemnul uscat devine mai rezistent la putrezire decât cel umed; este mult mai
uşor şi deci mai simplu de livrat şi prin uscare, contractându-se, îşi schimbă forma, stabilitatea
devenind definitivă înainte de debitare.
La fabricarea mobilei, uscarea lemnului trebuie să se facă până la o umiditate de 8%.
Uscarea se poate face atât pe cale naturală, prin expunere la aer (este un proces îndelungat care
durează câteva luni) cât şi în cuptoare de uscare (proces care durează numai câteva zile). În

67
ambele cazuri, uscarea trebuie controlată pentru a se ajunge la umiditatea optimă şi pentru a se
preveni deformările.
- croirea brută (debitarea) cherestelei, a furnirului şi a celorlalte semifabricate (panel,
placaj, PAL, PFL etc.) în piese cu forme geometrice regulate şi fără defecte naturale (noduri,
crăpături etc.) sau de fabricaţie. Debitarea semifabricatelor se poate face în forme independente
sau în pachet. Nerespectarea strictă a dimensiunilor conduce la apariţia defectelor de asamblare
sau la imposibilitatea asamblării lor;
- tivirea, rindeluirea, retezarea şi frezarea se execută pentru: obţinerea unor grosimi
dorite, tăierea capetelor, înlăturarea marginilor, efectuarea profilelor de îmbinare (găuri şi cep,
cozi de rândunică etc.) sau a diferitelor profile decorative. De asemenea, se mai poate aplica o
eroziune mecanică (prin aşchieri controlate ale suprafeţei lemnului, cu ajutorul unor particule
abrazive) în vederea obţinerii unor ornamente în relief. Independent, se execută şi o serie de
elemente decorative în relief, care vor fi aplicate ulterior pe suprafaţa mobilei. Aceste elemente
se pot obţine prin dăltuire mecanică sau prin deformarea lemnului într-o formă sau într-o matriţă
metalică, la cald (presare) şi în condiţii de umiditate;

Principalele faze ale procesului tehnologic de fabricare a mobile:

Obţinerea elementelor masive:

uscarea cherestelei;
croirea brută (debitarea) cherestelei, a furnirului şi a celorlalte
semifabricate;
tivirea, rindeluirea, retezarea, frezarea;
furniruirea panourilor;
consolidarea canturilor şi asamblarea ramelor.

Finisarea:

- şlefuirea, chituirea, băiţuirea şi colorarea (pictarea)

suprafeţelor lemnoase;
- lăcuirea;
- lustruirea.

Montarea şi asamblarea pieselor de mobilier

Figura 4 . Procesul tehnologic de obţinere a mobilei.

- furniruirea panourilor. Anterior furniruirii propriu-zise, furnirurile sunt sortate după

textură, nuanţă şi desen, în vederea obţinerii prin îmbinare a efectelor dorite iar suprafeţele pe
care vor fi dispuse sunt şlefuite, pentru o mai bună aderenţă. Apoi, plăcile de furnir se îmbină
între ele cu hârtie adezivă şi sunt lipite pe suprafaţa dorită prin intermediul unor cleiuri cu nuanţă
similară furnirului respectiv;
68
 - consolidarea canturilor şi asamblarea ramelor cuprinde operaţiile de formare a
ramelor sau a panourilor, aplicarea bordurilor pe conturul plăcilor şi condiţionarea după
încleiere. Aceste operaţii se execută prin presare, la o temperatură de 30-35°C.
A doua mare grupă de operaţii tehnologice cuprinde operaţiile de finisare, care sunt
următoarele:
- şlefuirea, chituirea, băiţuirea şi colorarea suprafeţelor lemnoase. Şlefuirea şi chituirea
se efectuează pentru corectarea denivelărilor şi a asperităţilor existente, în vederea absorbţiei
uniforme a baiţului (în cazul unor suprafeţe necorectate, baiţul este asborbit neuniform, fapt ce
conduce la apariţia unor pete). Băiţuirea se realizează cu soluţii proaspete (cu o vechime de
maxim 3 zile din momentul preparării lor) de baiţuri organice în apă distilată. Folosirea unor
baiţuri mai vechi conduce la apariţia de pete pe suprafeţele lemnoase. Colorarea sau pictarea se
poate face prin pulverizare (totală, a întregii suprafeţe sau a anumitor zone, prin utilizarea de
şabloane) serigrafie, pictură manuală, prin tehnica tipografiei etc;
- lăcuirea necesită o pregătire anterioară a suprafeţelor, prin îndepărtarea prafului.
Lăcuirea propriu-zisă se execută cu lacuri pe bază de nitroceluloză, poliesterice sau cu lacuri
mate. În funcţie de tipul de lac utilizat, suprafeţele vor deveni: lucioase, transparente, semi-mate,
mate, cu luciu înalt, opac etc.;
- lustruirea se realizează cu paste şi lichide speciale de lustruire (suspensii de material
abraziv în emulsii de substanţe uleioase în apă) sau cu materiale abrazive.
Ultima operaţie a procesului tehnologic o reprezintă montarea şi asamblarea mobilei,
care constă în îmbinarea elementelor constructive, a ansamblurilor şi subansamblurilor pentru
obţinerea unor corpuri rezistente şi cu dimensiuni stabile. Montarea se realizează cu cepuri
rotunde, cu şuruburi sau prin încleiere. Tot în această fază are loc şi tapisarea, care poate fi
clasică (cu arcuri, chingi şi cu materiale de umplutură clasice: iarbă de mare, fibre vegetale) sau
modernă (cu materiale de umplutură pe bază de polimeri, poliuretan etc.).
Calitatea corespunzătoare a pieselor de mobilier este determinată nu numai de calitatea
materiilor prime şi a materialelor auxiliare, ci şi de respectarea condiţiilor de calitate impuse la
nivelul fiecărei faze a procesului tehnologic de fabricaţie. Aceste condiţii se referă la: prescripţii
constructive, prelucrări mecanice, asamblare, încleiere, finisare, tapiserie şi planitate a panourilor
libere sau montate în mobilă.
Prescripţiile constructive impuse produsului finit de mobilier sunt următoarele:
 părţile frontale perechi (uşi, sertare) la piesele de mobilă luate separat trebuie să
prezinte acceaşi textură şi culoare de furnir, iar restul panourilor să prezinte texturi
asemănătoare;
 canturile vizibile ale panourilor din lemn masiv trebuie să prezinte culori
apropiate de culoarea suprafeţelor exterioare iar la cele protejate cu furnir, furnirul trebuie să fie
din aceeaşi specie ca cel folosit pentru suprafeţele exterioare;
 în zonele de montare a accesoriilor supuse la solicitări mecanice mari (balamale,
limitatori etc.) trebuie prevăzut adaosuri de lemn masiv;
 pe suprafeţele frontale trebuie evitate denivelări pronunţate sau unghiuri ascuţite
pentru a se preîntâmpina agăţarea hainelor sau eventualele răniri ale utilizatorilor;
 piesele de mobilă cu dimensiuni de gabarit mare (dulapuri cu 3 uşi etc.) vor fi
executate, de preferinţă, demontabile.
Prelucrările mecanice trebuie să se facă îngrijit, să respecte condiţiile de formă a
pieselor, toleranţele şi ajustajele de îmbinări şi asamblări prevăzute în standarde. Ele trebuie să
fie executate după forma şi dimensiunile accesoriilor, iar uşile şi sertarele să fie bine ajustate şi
asamblate pentru a rezista la solicitări repetate de deschidere şi închidere şi pentru a asigura o
funcţionare uşoară.
Asamblarea trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
 să fie executată fără joc, pentru a se asigura soliditatea ansamblului şi pentru a se
evita apariţia de zgomote în timpul exploatării;

69
  mânerele, butonii, opritorii şi limitatorii de la uşi trebuie fixate solid prin cepuri
rotunde sau prin şuruburi;
 balamalele şi broaştele trebuie fixate solid prin şuruburi pentru lemn;
 uşile trebuie montate astfel ca la deschidere sau închidere să nu se producă
smulgerea balamalelor din şuruburi şi să rămână închise fără intervenţia broaştei sau a
opritorului;
 capetele şuruburilor, în special cele aparente şi decorative, nu trebuie să prezinte
urme de şurubelniţă iar crestăturile capetelor trebuie orientate într-un singur sens;
 capetele şuruburilor sau ale altor organe de asamblare care rămân vizibile şi care
prezintă pericol de accidentare trebuie acoperite corespunzător.
Încleierea trebuie efectuată cu respectarea regimului de condiţionare impus de natura
adezivului, pentru a se evita curbarea panourilor. Încleierea trebuie făcută fără prelingeri de
adeziv, cu o presiune corespunzătoare naturii adezivului şi structurii lemnului, astfel încât la
desprinderea forţată, suprafeţele încleiate să prezinte urme de rupere a fibrelor lemnului.
Adezivul trebuie aplicat uniform, neadmiţîndu-se zone neîncleiate, pete de la pătrunderea
adezivului la suprafaţă, suprapuneri sau rosturi la îmbinarea foilor de furnir.
Abaterea admisibilă de la planitate a panourilor libere sau montate în mobilă este de 2
mm (pentru panouri cu dimensiunea cea mai mare de maxim 1000 mm) şi 2% din dimensiunea
cea mai mare care depăşeşte 1000 mm.
Bibliografie:
1. Sârbu, R. Merceologie. Mărfuri industriale, Editura A.S.E, Bucureşti, 2002.
2. Redeş, Al.; Petrescu, V.; Răducanu, I.; Pleşea, D. Merceologie industrială, Editura Eficient, Bucureşti
2000.

Bibliografie:
1. Budescu, E. Universul ambalajelor şi al maşinilor de ambalat. Rev. Calita nr. 13/2001.
2. Ciumac, J. Merceologia produselor alimentare. EdituraTehnica, Chişinău, 2003.
3. Cîrstea, M. Ambalaje termocontractibile. Rev. Calita nr. 3/2000.
4. Diaconescu I., Merceologia Alimentară, Editura Eficient, Bucureşti, 2001.
5. Dinu, V. Merceologia produselor nealimentare, Editura ASE, Bucureşti, 2002.
6. Ionaşcu, I.; Răducanu, I.; Atanasie, I.; Schileru, I. Metode şi tehnici de asigurare şi
control al calităţii produselor industriale, Caiet de laborator pentru produsele textile şi de
pielărie, Lito A.S.E., Bucureşti 2004.
7. Redeş, Al.; Petrescu, V.; Răducanu, I.; Pleşea, D. Merceologie industrială, Editura Eficient,
Bucureşti 2000.
8. Sârbu, R. Merceologie. Mărfuri industriale, Editura A.S.E, Bucureşti, 2002.
9. Stanciu, I.; Părăianu, E.; Schileru, I. Merceologie, calitatea şi sortimentul mărfurilor
nealimentare, Editura Oscar Print, Bucureşti 2000.

70