Medicamentele antiepileptice şi antiparkinsoniene

Medicamentele antiepileptice şi antiparkinsoniene influenţează funcţiile motorii ale SNC.

Antiepilepticele = anticonvulsivantele - sunt capabile să oprească convulsiile şi să
scadă frecvenţa de apariţie a convulsiilor, indiferent dacă apar în epilepsie sau în alte
condiţii (convulsii febrile, meningitice, etc.).
Convulsiile apar pentru că la un moment dat apare un focar ce descarcă impulsuri cu
frecvenţă mare şi foarte sincron. Această descărcare are consecinţe somatice în funcţie
de localizarea focarului. O descărcare apărută într-o zonă nervoasă, se întinde în SNC
din aproape în aproape (în pată de ulei) cuprinzând zonele învecinate, determinând o
expresie somatică corespunzătoare zonei afectate.
Când convulsiile sunt generalizate, pot duce la pierderea cunoştinţei. Când
generalizarea apare foarte repede, avem de-a face cu “marele rău epileptic”: pacientul
îşi pierde cunoştinţa, cade, apare o contracţie tonică a întregii musculaturi (muşchii
extensori, uneori muşchii respiratori şi cei ai corzilor vocale poate scoate un strigăt).
Aceste manifestări durează câteva secunde sau zeci de secunde, apoi apar mişcările
spasmodice (1-2 minute), după care bolnavul cade într-un somn profund, hipnotic.
Alteori pot apare manifestări psihosomatice = “micul rău epileptic” - apare o stare de
detaşare şi absenţă din mediu; durează 10-20 secunde, după care bolnavul îşi reia
activitatea ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat. Pe durata unei zile, pot apare mai multe
crize de acest fel.
Focarul iniţial se descarcă la un anumit timp de generalizare; în funcţie de localizare
bolnavul are nişte mişcări specifice sau senzaţii specifice (aure); aceste aure sunt
prevestitoare pentru criza epileptică. Aura este importantă pentru că localizează focarul
epileptic şi permite prevenirea medicamentoasă a crizei.
Medicamentele antiepileptice întrerup criza şi scad frecvenţa de apariţie a crizelor:
- scad frecvenţa de descărcare a excitaţiei.
- împiedică extinderea excitaţiei în restul creierului.
Medicamentele antiepileptice nu acţionează pe toate crizele epileptice.
Tratamentul cu antiepileptice este de lungă durată; la oprire, foarte frecvent boala
reapare. Un astfel de tratament este însoţit de reacţii adverse. Există reacţii adverse
comune tuturor antiepilepticelor:
- efecte sedative - nu toate antiepilepticele au efecte la fel de sedative; sedarea şi
efectele antiepileptice se produc prin mecanisme diferite, astfel încât se dezvoltă
toleranţă la efectul sedativ , fără a se dezvolta toleranţă şi la efectul antiepileptic.
- afectează capacitatea de învăţare şi de memorare, produc lentoare în activitatea
psiho-intelectuală; aceste medicamente nu împiedică activitatea socială, dar este
necesar un efort crescut pentru adaptare.
- sunt de obicei inductoare enzimatice şi cresc metabolismul altor medicamente;
frecvent creşte şi metabolizarea vitaminelor, astfel încât cei aflaţi sub tratament cu
antiepileptice pot avea hipovitaminoze sau avitaminoze
De exemplu, 10 % dintre bolnavi au deficit de vitamina B12 şi acid folic ceea ce le
produce o anemie megaloblastică.

1. FENITOINA - ca structură chimică este asemănătoare cu fenobarbitalul; nu este

activă pe micul rău epileptic; este activă pe marele rău epileptic şi pe convulsii tonico-
clonice. Mecanism de acţiune: blochează canalele de Na, având efect antiepileptic (nu
se mai depolarizează aşa de uşor membranele neuronale).
Dă o serie de reacţii adverse:
- o uşoară sedare de mică intensitate.
- reacţii adverse digestive: greţuri, vărsături, crampe abdominale.
- reacţii adverse neurologice: tremor al extremităţilor, stări de confuzie, nistagmus
(tremor al globilor oculari la fixarea unui punct).
- relativ frecvent, dă gingivită hipertrofică.
- reacţii adverse hematologice şi imunologice (anemii hemolitice autoimune).
- erupţii cutanate.
- mai rar, boli asemănătoare cu lupusul eritematos difuz (boli lupoide).
2. CARBAMAZEPINA - seamănă cu medicamentele antidepresive triciclice, având
mecanism de acţiune asemănător: blochează canalele de Na. Carbamazepina este
activă în convulsiile tonico-clonice şi în marele rău epileptic; poate agrava micul rău
epileptic.
Mai este eficace în durerile neurologice: nevralgia de trigemen.
Este la fel de eficace, dar mai bine suportată ca Fenitoina. Poate produce reacţii
adverse digestive şi neurologice (la fel ca Fenitoina).
3. FENOBARBITALUL - este activ în convulsiile tonico-clonice şi în marele rău epileptic,
fără a fi activ micul rău epileptic. Este foarte activ în convulsiile febrile la copii mici (este
tratamentul de elecţie). Mai este activ şi în convulsiile sistemice (meningită). Injectabil,
poate avea efect în “starea de rău epileptic” (starea de rău epileptic = epilepsie cu crize
majore ce se succed foarte repede). Este mult mai folosit ca antiepileptic decât ca
hipnotic.
Fenobarbitalul acţionează pe receptorii GABA-ergici; acesta se fixează de canalul de
Cl-, pe situsul specific . Fixarea de receptori produce o modificare sterică ce determină
deschiderea canalului de Cl- şi menţinerea lui deschis.
Este cel mai puternic inductor enzimatic, fiind contraindicat în boli genetice enzimatice
(de ex. porfirii).
4. PRIMIDONA - acţionează prin blocarea canalelor de Na. Prin metabolizare se
transformă rapid în fenobarbital. Are efectele Fenitoinei şi Carbamazepinei şi reacţiile
adverse ale Fenobarbitalului.
5. Acidul VALPROIC - este activ pe “marele rău epileptic” şi pe “micul rău epileptic”. De
obicei se folosesc sărurile acidului valproic, deoarece persistă mai mult în organism.
În “marele rău epileptic”- are aceleaşi efecte ca Fenitoina şi Carbamazepina. În “micul
rău epileptic” are acelaşi efect ca Etosuximida.
Are reacţii adverse mai puţine decât Fenitoina şi Carbamazepina: sedare uşoară,
dereglări digestive şi neurologice. Poate produce hepatopatie (hepatită) idiosincrazică.
Acţionează prin 2 mecanisme:
1. Blocarea canalelor de Na
2. Creşterea disponibilului de GABA - este mai puţin probabil, deoarece se
produce pentru doze mai mari decât cele antiepileptice.
6. BENZODIAZEPINELE - Diazepamul - este eficace pentru oprirea convulsiilor tonico-
clonice şi în starea de rău epileptic. Administrat injectabil este medicamentul de elecţie
pentru oprirea crizei convulsive.

Alte medicamente:
VIGABATRINA - inhibă GABA-transaminaza  creşte disponibilul de GABA la nivelul
sinapselor GABA-ergice, fiind eficace în convulsiile tonico-clonice şi în marele rău
epileptic. Nu are efect în micul rău epileptic.
GABAPENTINA - creşte eliberarea de GABA în fanta sinaptică, fiind eficace în
convulsiile tonico-clonice, iar spre deosebire de Vigabatrina, agravează micul rău
epileptic.

Medicamente ce acţionează în “micul rău epieptic”

ETOSUXIMIDA - are un spectru foarte îngust, acţionând numai în micul rău epileptic,
neavând nici un efect în marele rău epileptic.
Reacţii adverse:
- sedare de mică intensitate
- rar, dă manifestări gastrice şi neurologice.
CLONAZEPAMUL - este eficace în micul rău epileptic, dar are un efect sedativ
important. Administrat pe termen lung dă tulburări de memorie.

Din punct de vedere clinic se folosesc:

- în marele rău epileptic şi convulsiile tonico-clonice: Fenitoina,
Carbamazepina şi Acidul valproic.
- în micul rău epileptic: Etosuximida
- în ambele: Acidul valproic

Antiparkinsonienele

La nivel nigrostriat există un control al musculaturii striate ce reglează acurateţea,

fineţea şi supleţea mişcărilor voluntare. Acest control este posibil datorită echilibrului
între dopamină şi acetilcolină la nivel nigrostriat.
Dezechilibrul între cele 2 substanţe produce manifestări specifice:
- scăderea cantităţii de dopamină sau a numărului de receptori dopaminergici,
duce la creşterea cantităţii de acetilcolină  apare sindromul parkinsonian. Boala
Parkinson reprezintă distrugerea, de cauză necunoscută (distrugere idiopatică), a
neuronilor dopaminergici.
- creşterea cantităţii de dopamină - determină 2 feluri de mişcări:
1. Mişcări ample şi rapide, necontrolate şi neprevizibile  mişcări coreice.
2. Mişcări ample şi lente  mişcări ondulante = atetozice.
Cele 2 tipuri de mişcări se pot combina  mişcări coreo-atetozice.
În boala Parkinson există 2 posibilităţi de corectare:
1. Administrarea de dopamină
2. Blocarea receptorilor colinergici
1. Administrarea de dopamină nu are efect pentru că dopamina nu trece bariera
hematoencefalică; de aceea se adminstrează un precursor: Levodopa (din doza
administrată, 1% ajunge în creier. Levodopa este transformată în dopamină de neuronii
serotoninergici şi colinergici (cei dopaminergici sunt distruşi în Parkinson).
Pentru că trece în creier doar 1 %, trebuiesc administrate doze mari. Cantitatea de
Levodopa din periferie poate fi transformată de Dopa-carboxilază fie în dopamină, fie în
noradrenalină. Aceste substanţe produc reacţii adverse noradrenergice: tahicardie,
aritmii, hipertensiune arterială. S-a găsit, însă, substanţe care inhibă Dopa-carboxilaza:
Carbidopa şi Benserazida. Acestea inhibă enzima şi nu străbat bariera
hematoencefalică. Acţiunea acestor 2 substanţe are 3 consecinţe:
- nu se sintetizează Dopa în periferie
- creşte cantitatea ce trece în creier (10%)
- nu se formează noradrenalină
Eficacitatea tratamentului este limitată în timp (după câţiva ani scade) datorită distrugerii
continue a neuronilor dopaminergici.
În boala Parkinson poate apare un fenomen bizar: fenomene On / Off = perioade de
ameliorare/agravare ce apar între 2 administrări. Aceste fenomene dispar dacă se
administrează cu o frecvenţă crescută medicamente antiparkinsoniene, fără să se
depăşească doza pe 24 de ore.
Reacţii adverse:
- stare de greaţă şi vărsături - datorită stimulării neuronilor dopaminergici de la
nivelul hipotalamusului; aceste efecte nu pot fi contracarate de antivomitive, pentru că
acestea blochează receptorii dopaminergici.
- uneori sunt necesare doze mari  pot produce mişcări coreo-atetozice
- tulburări psihice - halucinaţii, stări onirice.
Bromocriptina - este un agonist parţial. Are efect mai slab decât Levodopa, dar nu
produce reacţiile adverse ale Levodopei (nu este transformată în noradrenalină). Este
mai puţin folosită. De obicei, se foloseşte la începutul tratamentului. În rest, se foloseşte
în scăderea secreţiei de prolactină.
Selegilina - inhibă selectiv MAO B din creier. MAO B metabolizează dopamina 
creşte disponibilul de dopamină, având efect antiparkinsonian. Are aceeaşi intensitate
cu Levodopa. Nu se ştie precis dacă efectul îndelungat al Selegilinei se datorează
creşterii disponibilului de dopamină, sau împiedică distrucţia neuronilor dopaminergici.
Efectul lung lasă impresia de stopare a evoluţiei bolii.
Amantadina - creşte eliberarea de dopamină în fanta sinaptică. Are mai mică
intensitate şi eficacitate. Este medicamentul de rezervă când reacţiile adverse ale
celorlalte medicamente nu permite administrarea acestora.

2. Trihexifenidil (Romparkin) - blochează receptorii colinergici şi ar trebui să echilibreze

balanţa între dopamină şi acetilcolină. Însă Romparkinul creşte supleţea mişcărilor, dar
nu combate tremorul. Deci, nu este un medicament de primă intenţie, ci mai degrabă se
asociază cu altele. Este important în corectarea sindromului extrapiramidal produs de
tratamentul cu neuroleptice. Este bine suportat, dar poate bloca şi receptorii din
periferie  produce glaucom, constipaţie (efecte parasimpatolitice).

Bibliografie:
Medicatia psihiatrica, Asociatia Romana de Psihiatrie si Psihoterapie platforma online
oficiala
N. Bacinschi, Medicamentele hipnotice, anticonvulsivante simptomatice, antiepileptice şi
antiparkinsoniene. Alcoolul etilic. , Farmacologie, USMF ,,Nicolae Testemitanu"
platforma online oficiala