Către Galateea

Nichita Stănescu

Îţi ştiu toate timpurile, toate mişcările, toate parfumurile

şi umbra ta, şi tăcerile tale, şi sânul tău
ce cutremur au şi ce culoare anume,
şi mersul tău, şi melancolia ta, şi inelul tău, și secunda
şi nu mai am răbdare şi genunchiul mi-l pun în pietre
şi mă rog de tine,
naşte-mă.

Ştiu tot ce e mai departe de tine,

atât de departe, încât nu mai există aproape -
după-amiază, după-orizontul, dincolo-de-marea..
şi tot ce e dincolo de ele,
şi atât de departe, încât nu mai are nici nume.
De aceea-mi îndoi genunchiul şi-l pun
pe genunchiul pietrelor, care-l îngână.
Şi mă rog de tine,
naşte-mă.

Ştiu tot ceea ce tu nu ştii niciodată, din tine.

Bătaia inimii care urmează bătăii ce-o auzi,
sfârşitul cuvântului a cărui prima silabă tocmai o spui,
copacii - umbre de lemn ale vinelor tale,
râurile - mişcătoare umbre ale sângelui tău,
şi pietrele, pietrele - umbre de piatră
ale genunchiului meu,
pe care mi-i plec în faţa ta şi mă rog de tine,
naşte-mă. Naşte-mă.
VARIANTA III

Către Galateea
Nichita Stănescu

A. CURENT LITERAR
Neomodernismul este o orientare care se manifestă în anii 60-70 şi propune
redescoperirea emoţiei estetice, întoarcerea la un lirism pur, dominat de
puterea metaforei.
După o perioadă aridă, în care erau promovate opere ce aşezau pe plan
secund valoarea estetică, acordându-se întâietate imitaţiei servile şi artificiale
a unei realităţi cosmetizate ideologic, “o realitate, în fond, agresivă şi
demonizată” (Iulian Boldea, Poezia neomodernistă), se impune o poezie
intelectualizată, care punctează întoarcerea la modernismul interbelic, al cărei
limbaj se diversifică, se înnoieşte, iar teme, precum iubirea, moartea, istoria,
timpul, absolutul, tainele universului, condiţia artistului, tabuizate înainte,
revin în peisajul liric. Neomodernismul se înscrie, așadar, în continuarea
modernismului impus/promovat de E. Lovinescu, fiind considerată orientarea
literară a generaţiei ´60.
Autentica resurecţie a lirismului se produce odată cu generaţia ´60,
anticipată de Nicolae Labiş şi reprezentată de poeţi precum Nichita Stănescu,
Marin Sorescu, Cezar Baltag, Ana Blandiana, Ion Gheorghe, Ioan Alexandru
etc
Cei mai importanţi poeţi ai Generaţiei 70 rămân Mircea Ciobanu,
Cezar Ivănescu, Emil Brumaru, Şerban Foarţă, Ileana Mălăncioiu, Mircea
Dinescu, Dan Laurenţiu, Mihai Ursachi, Virgil Mazilescu, Ion Mircea, Adrian
Popescu.

B. APARTENENȚĂ LA CURENT LITERAR

Despre Nichita Stănescu, un inovator la nivelul limbajului poetic,
asemenea lui Eminescu sau Arghezi, criticul literar Eugen Simion
afirmă: ,,Linia dintre noţiuni dispare şi Nichita Stănescu ne propune un limbaj
poetic cu desăvârşire nou”. Prin prisma numeroaselor sale volume, poetul
neomodernist și-a configurat un profilul unic. Primele două dintre acestea,
Sensul iubirii (1960) și O viziune a sentimentelor (1964) se regăsesc sub
semnul efervescentelor elanuri adolescentine, al zborului, al iubirii, ,,se face
apel la o cunoaștere directă, senzorială” (Ștefania Mincu). Al treilea volum,
Dreptul la timp (1965), desemnează o vârstă a creației care face trecerea spre
un lirism interiorizat, reflexiv, remarcându-se o dureroasă percepție a timpului
și o ermetizare, o abstractizare a discursului liric. Volumului 11 elegii(1966) îi
conferă identitate valorificarea unor teme precum creația, cunoașterea, criza
existențială, cosmogonia, relația om-divinitate sau căutarea unității ființei.
Aceste coordonate se regăsesc și în volumele Oul și sfera (1967) sau Laus
Ptolemaei (1968), în care sunt invocate și două căi de cunoaștere, poezia și
matematica. Dominant în volumul Necuvintele (1969), o nouă cosmogonie,
este primordialul, volumul constituindu-se și într-o meditație asupra
limbajului, creatorul însuși afirmând: ,,Poezia este o tensiune semantică spre
un cuvânt care nu există, pe care nu l-a găsit. Poetul creează semantica unui
cuvânt care nu există“ . Volumul În dulcele stil clasic (1970) marchează o
revenire la armoniile clasice, evidentă fiind o rafinare expresiei în dialogul
ironic și nostalgic cu poezia înaintaşilor. Volumul Măreţia frigului (1972) este
o meditaţie gravă asupra morţii şi a timpului. De altfel, teme literare precum
arta, moartea sau timpul se vor regăsi și în volume precum Epica Magna
(1978), Opere imperfecte (1979), Noduri și semne (1982).
Poemul Către Galateea de Nichita Stănescu, face parte din volumul
Dreptul la timp, publicat în anul 1965, şi este o artă poetică neomodernistă,
datorită ilustrării concepţiei autorului despre poezie şi rolul poetului, cu
accent pe relaţia artist-creaţie, precum şi datorită unor particularităţi precum:
viziunea originală asupra lumii, reinterpretarea miturilor, insolitul imaginilor
artistice, subtilitatea metaforei.
În primul rând, sensul fundamental al textului poetic este
reiterarea/reinterpretarea mitului, prin transferul său dintru-un timp arhaic
într-un prezent al poetului, ca întruchipare a unei creații perfecte, posibilă doar
printr-o nouă zămislire. Rostirea poetică se convertește în strigăt, asigurând
simetria spațiului poetic prin valorificarea mitului lui Pygmalion și al
Galateei:,, ...şi mă rog de tine,/naşte-mă. Naşte-mă”. Astfel este redată dorința
eului liric de a renaște prin creația cu valoare perenă, câștigând, prin
intermediul ei, ,,dreptul la timp”.
În al doilea rând, se remarcă subtilitatea metaforei, spațiul dens al
poemului fiind dominat de prezența unor asemenea metafore surprinzătoare,
uneori paradoxale: ,,Bătaia inimii care urmează bătăii ce-o auzi,/sfârşitul
cuvântului a cărui prima silabă tocmai o spui”, prin intermediul cărora este
relevată relația indestructibilă dintre artist și opera sa.

C. TEMA LITERARĂ ȘI DOUĂ SECVENȚE/ IDEI POETICE

Tema poemului este aceea a cunoașterii/ cunoaşterii-naştere relevate în
procesul de creaţie, implicând relația artistului cu opera. În același timp, textul
poetic poate fi receptat ca o poezie de dragoste, un elogiu adus persoanei
iubite.
 O idee poetică ilustrativă pentru temă se conturează în jurul simbolului
pietrei, recurent în lirica stănesciană, sugerând efortul creatorului, abilitatea de
a materializa abstractul, trăinicia operei în timp: ,,şi genunchiul mi-l pun în
pietre”, ,,De aceea-mi îndoi genunchiul şi-l pun/ pe genunchiul pietrelor”.
O altă idee poetică ilustrativă se organizează în jurul imperativului ,,naşte-
mă", laitmotivul ideatic din finalul fiecărei strofe şi care se repetă în ultimul
vers al poeziei creând o tensiune emoţionantă a implorării propriei creaţii,
singura care-1 poate aşeza definitiv într-un timp al artei, la care poetul
consideră că are dreptul de a spera.
D. ELEMENTE DE STRUCTURĂ, COMPOZIȚIE, LIMBAJ
Titlul este sugestiv pentru o artă poetică în care se înfăţişează relaţia
dintre artist şi operă, prin aluzie la mitul lui Pygmalion, artistul din Cipru,
care, îndrăgostit de una din statuile sale de fildeş, o roagă pe Afrodita să o
însuflețească, iar aceasta, înduioșată, îi dă viaţă. Fiul lor va purta un nume pe
simbolic, Pathos (în greacă înseamnă suferință, patimă). Sensul mitului este
evident: patosul artistului însuflețește opera. În poemul stănescian rolurile
sunt inversate: atribuindu-și condiția de ,,nenăscut”, artistul își invocă opera
pentru a-l crea, valida. Mitul Galatee i („cea care este albă ca laptele”)
ilustrează, așadar, procesul zămislirii/nașterii creației, dar și idealizarea
acesteia, prepoziția ,,către”, sugerând atât un parcurs, o destinație , cât și
aspirația, venerația artistului, prin gestul de pietate, de implorare întru propria
renaștere, spre a trăi prin și pentru opera sa. Asemenea lui Pygmalion, care
tânjea după/visa la o ființă gingașă, devotată și pură, creatorul modelează
creația conform propriilor dorințe, ca pe o întruchipare a perfecțiunii, ea
subjugându-l până la urmă pe artist.
Compoziţional, se identifică trei secvenţe, incipitul fiecăreia
constituindu-l verbul „ştiu”, iar finalul, imperativul „naşte-mă”, ceea ce
conferă simetrie textului.
Prima secvenţă este concepută ca o adresare directă către iubita-creație,
evidențiind prezența unui eu liric omniscient în raport cu opera. Întregul
univers pe care creația îl reprezintă, atributele acesteia, redate în enumeraţie,
prin termeni concreți și abstracți, sunt dezvăluite artistului, ele reprezentând
totodată înseşi tainele iubirii: „timpurile”(geneza),
„mişcările”( transformările), „umbra” (semnificaţia), „tăcerile” (ermetism,
ambiguitate), mersul” (evoluţia), „melancolia” (sentimentele transmise), inelul
( simbol al uniunii).
A doua secvenţă depăşeşte concretul, validând, în fond, opinia lui Matei
Călinescu, potrivit căruia, în lirica stănesciană obiectele sunt ,,purtătoarele
unor bogate simboluri ale vieţii interioare”, evidențiază, ideea de amplificare
a universului creației, care devine atotcuprinzător. Astfel, artistul știe,
conştientizează inefabilul operei, care poate fi identificat, pe lângă elemente
cunoscute, și prin cele încă neinventate, sugestivi fiind indicii spaţio-
temporali precum „după-amiaza”, „după-orizontul”, „dincolo-de-marea”
metafore ale ,abstracţiunilor ireprezentabile” (Ștefania Mincu). Artistul, ale
cărui resurse nesfârșite sunt sugerate prin enumerația ce alătură realul și
irealul, suspendă spațiul și timpul, invocă o hartă necunoscută a ființării: ,,atât
de departe, încât nu mai are nici nume”. Repetarea verbului ,,Știu” exprimă și
suferința acută, impasul creatorului care nu poate crea doar în baza unor
norme, întrucât opera nu este numai produs al rațiunii, ci o caracterizează și
inefabilul.
În ultima secvenţă monologul adresat relevă aceeași atitudine demiurgică
față de femeia-creație. Creatorul este înfățișat ca suflet al operei, el îi
împrumută acesteia propriul ritm vital, între „bătaia inimii” şi „silaba”
cuvântului fiind un paralelism organic pe care numai creatorul îl percepe.
În poem se ţese însă şi un alt paralelism, mult mai subtil: în toate strofele
se repetă, gradat, gestul prosternării către operă: în prima strofă, „genunchiul”
şi „piatra”, elemente de recurenţă, doar se ating, sugestia de trecere a viului
către statuar fiind doar schiţată. În strofa a doua, sugestia este că „genunchiul
pietrelor” este un mimesis al genunchiului omenesc. În a treia strofă este însă
exprimată ideea unui mimesis invers: natura, materia se nasc din operă, sunt
„umbre” ale ei ( „Copacii – umbre de lemn ale vinelor tale”), artistul însuşi e
„umbră” a operei sale. El cunoaşte („ştie”), iar opera „naşte” totul, însă numai
prin intermediul artistului. Gestul îngenuncherii denotă suferința acestuia,
implorând nașterea de către propria creație care-i consfințește statutul de
creator.
D. CONCLUZIE
Prin insolitul imaginilor artistice, reinterpretarea miturilor, ilustrarea
concepţiei creatorului despre rolul poeziei şi al poetului, poemul Către
Galateea de Nichita Stănescu este o artă poetică ce aparţine
neomodernismului.

* Galateea (greacă „cea care este albă ca laptele”) este o nereidă (fiica lui Nereu și
Doris). din mitologia greacă.
 VARIANTĂ SCURTĂ
Către Galateea
Nichita Stănescu

A. INTRODUCERE
Neomodernismul este o orientare care se manifestă în anii 60-70 şi
propune redescoperirea emoţiei estetice, întoarcerea la un lirism pur, dominat
de puterea metaforei.
B. IPOTEZA
Poemul Către Galateea de Nichita Stănescu, face parte din volumul
Dreptul la timp şi este o artă poetică neomodernistă, datorită ilustrării
concepţiei autorului despre poezie şi rolul poetului, cu accent pe relaţia artist-
creaţie, şi unor particularităţi precum: reinterpretarea miturilor, insolitul
imaginilor, subtilitatea metaforei etc.
C. ARGUMENTARE
1. semnificaţia titlului, tema
Titlul este sugestiv pentru o artă poetică în care se înfăţişează relaţia
dintre artist şi operă, prin aluzia la mitul lui Pygmalion, artistul din Cipru,
care, îndrăgostit de una din statuile sale de fildeş, o roagă pe Afrodita să îi dea
viaţă. În strânsă relaţie cu titlul, tema poemului este aceea a cunoaşterii-
naştere relevate în procesul de creaţie.
2. structură,compoziţie, semnificaţii
Compoziţional, se identifică trei secvenţe, incipitul fiecăreia
constituindu-l verbul „ştiu”, iar finalul, imperativul „naşte-mă”, ceea ce
conferă simetrie textului.
Prima secvenţă redă, în enumeraţie, atributele operei dezvăluite doar
artistului, acestea reprezentând totodată înseşi tainele iubirii:
„timpurile”(geneza), „mişcările”( transformările), „umbra” (semnificaţia),
„tăcerile” (ermetism, ambiguitate), mersul” (evoluţia), „melancolia”
(sentimentele transmise).
A doua secvenţă depăşeşte concretul, artistul conştientizează şi
inefabilul operei, indicii spaţio-temporali precum „după-amiaza”, „după-
orizontul”, „dincolo-de-marea” constituindu-se în metafore ale abstracţiunilor
ireprezentabile.
Ultima secvenţă îl înfăţişează pe creator ca suflet al operei , între
„bătaia inimii” şi „silaba” cuvântului fiind un paralelism organic pe care
numai poetul îl percepe.
În poem se ţese însă şi un alt paralelism, mult mai subtil: în toate
strofele se repetă, gradat, gestul prosternării către operă: în prima strofă,
„genunchiul” şi „piatra”, elemente de recurenţă, doar se ating, sugestia de
trecere a viului către statuar fiind doar schiţată. În strofa a doua, sugestia este
că „genunchiul pietrelor” este un mimesis al genunchiului omenesc. În a treia
strofă este însă exprimată ideea unui mimesis invers: natura, materia se nasc
din operă, sunt „umbre” ale ei ( „Copacii – umbre de lemn ale vinelor tale”),
artistul însuşi e „umbră” a operei sale. El cunoaşte („ştie”), iar opera „naşte”
totul, însă numai prin intermediul artistului.
D. CONCLUZIE
Prin insolitul imaginilor artistice, reinterpretarea miturilor, ilustrarea
concepţiei creatorului despre rolul poeziei şi al poetului, poemul Către
Galateea de Nichita Stănescu este o artă poetică ce aparţine
neomodernismului.

https://povestiripescurt.blogspot.com/2018/07/pygmalion-si-galateea.html
 Leoaică tânără, iubirea
de Nichita Stănescu

Leoaică tânără, iubirea

mi-a sărit în faţă.
Mă pândise-n încordare
mai demult.
Colţii albi mi i-a înfipt în faţă,
m-a muşcat leoaica, azi, de faţă.

Şi deodată-n jurul meu, natura

se făcu un cerc, de-a-dura,
când mai larg, când mai aproape,
ca o strângere de ape.
Şi privirea-n sus ţâşni,
curcubeu tăiat în două,
şi auzul o-ntâlni
tocmai lângă ciocârlii.

Mi-am dus mâna la sprânceană,

la tâmplă şi la bărbie,
dar mâna nu le mai ştie.
Şi alunecă-n neştire
pe-un deşert în strălucire,
peste care trece-alene
o leoaică arămie
cu mişcările viclene,
încă-o vreme,
şi-ncă-o vreme…
A. CURENT LITERAR
Neomodernismul este o orientare care se manifestă în anii 60-70 şi propune
redescoperirea emoţiei estetice, întoarcerea la un lirism pur, dominat de
puterea metaforei.
După o perioadă aridă, în care erau promovate opere ce aşezau pe plan
secund valoarea estetică, acordându-se întâietate imitaţiei servile şi artificiale
a unei realităţi cosmetizate ideologic, “o realitate, în fond, agresivă şi
demonizată” (Iulian Boldea, Poezia neomodernistă), se impune o poezie
intelectualizată, care punctează întoarcerea la modernismul interbelic, al cărei
limbaj se diversifică, se înnoieşte, iar teme, precum iubirea, moartea, istoria,
timpul, absolutul, tainele universului, condiţia artistului, tabuizate înainte,
revin în peisajul liric. Neomodernismul se înscrie, așadar, în continuarea
modernismului impus/promovat de E. Lovinescu, fiind considerată orientarea
literară a generaţiei ´60.
Autentica resurecţie a lirismului se produce odată cu generaţia ´60,
anticipată de Nicolae Labiş şi reprezentată de poeţi precum Nichita Stănescu,
Marin Sorescu, Cezar Baltag, Ana Blandiana, Ion Gheorghe, Ioan Alexandru
etc
Cei mai importanţi poeţi ai Generaţiei 70 rămân Mircea Ciobanu,
Cezar Ivănescu, Emil Brumaru, Şerban Foarţă, Ileana Mălăncioiu, Mircea
Dinescu, Dan Laurenţiu, Mihai Ursachi, Virgil Mazilescu, Ion Mircea, Adrian
Popescu.

B. APARTENENȚĂ LA CURENT LITERAR

Despre Nichita Stănescu, un inovator la nivelul limbajului poetic,
asemenea lui Eminescu sau Arghezi, criticul literar Eugen Simion
afirmă: ,,Linia dintre noţiuni dispare şi Nichita Stănescu ne propune un limbaj
poetic cu desăvârşire nou”. Prin prisma numeroaselor sale volume, poetul
neomodernist și-a configurat un profilul unic. Primele două dintre acestea,
Sensul iubirii (1960) și O viziune a sentimentelor (1964) se regăsesc sub
semnul efervescentelor elanuri adolescentine, al zborului, al iubirii, ,,se face
apel la o cunoaștere directă, senzorială” (Ștefania Mincu). Al treilea volum,
Dreptul la timp (1965), desemnează o vârstă a creației, care face trecerea spre
un lirism interiorizat, reflexiv, remarcându-se o dureroasă percepție a timpului
și o ermetizare, o abstractizare a discursului liric. Volumului 11 elegii(1966) îi
conferă identitate valorificarea unor teme precum creația, cunoașterea, criza
existențială, cosmogonia, relația om-divinitate sau căutarea unității ființei.
Aceste coordonate se regăsesc și în volumele Oul și sfera (1967) sau Laus
Ptolemaei (1968), în care sunt invocate și două căi de cunoaștere, poezia și
matematica. Dominant în volumul Necuvintele (1969), o nouă cosmogonie,
este primordialul, volumul constituindu-se și într-o meditație asupra
limbajului, creatorul însuși afirmând: ,,Poezia este o tensiune semantică spre
un cuvânt care nu există, pe care nu l-a găsit. Poetul creează semantica unui
cuvânt care nu există“ . Volumul În dulcele stil clasic (1970) marchează o
revenire la armoniile clasice, evidentă fiind o rafinare expresiei în dialogul
ironic și nostalgic cu poezia înaintaşilor. Volumul Măreţia frigului (1972) este
o meditaţie gravă asupra morţii şi a timpului. De altfel, teme literare precum
arta, moartea sau timpul se vor regăsi și în volume precum Epica Magna
(1978), Opere imperfecte (1979), Noduri și semne (1982).
O creaţie reprezentativă pentru neomodernism, prin temă, viziune,
modalităţi de expresie este poezia Leoaică tânără, iubirea, care se
încadrează în etapa de început a liricii acestuia, mai exact, în volumul O
viziune a sentimentelor (1964).
În primul rând, textul poetic se înscrie în neomodernism prin
actualizarea tehnicii ingambamentului: ,, Şi deodată-n jurul meu, natura/ se
făcu un cerc, de-a-dura,/ când mai larg, când mai aproape, ca o strângere de
ape…”. Continuarea ideii poetice în următorul vers susține tensiunea
interioară și conferă muzicalitate textului poetic.
În al doilea rând, o altă caracteristică a poeziei neomoderniste este
ambiguitatea. Motivul central al textului, care prin repetare devine laitmotiv,
cel al leoaicei, simbolizează iubirea, dar și poezia, deoarece starea de graţie pe
care i-o dă eului liric apariţia sentimentului de iubire aduce schimbări şi în
planul sensibilităţii artistice.

C. TEMA LITERARĂ ȘI DOUĂ SECVENȚE/ IDEI POETICE

Tema poeziei este iubirea, sentiment ce metamorfozează atât
universul interior al eului creator, cât și întregul univers poetic. Starea
de beatitudine, de mirare, identificabilă în volumul din care face parte,
se evidențiază și la nivelul acestui text poetic.
Definitorii în ilustrarea viziunii asupra iubirii ca aventură
esențială a ființei sunt două imagini poetice identificate încă din titlu:
leoaica și vânătoarea, metaforele-cheie ale universului textual. Scena
vânătorii din prima strofă evidențiază atributele iubirii care copleșește
ființa îndrăgostitului: sălbatică, puternică, necruțătoare. Abil vânător,
leoaica știe urmărește prada și așteaptă momentul potrivit pentru asalt.
De asemenea, în susținerea temei iubirii este relevant motivul
cercului, simbol al perfecțiunii, al metamorfozei, dar și al eternei
reversibilități. Odată cu sentimentul copleșitor al iubirii, totul se
schimbă, natura devine deodată „un cerc de - dura”, noul univers ia
naștere din cercuri concentrice în rotire, ,, când mai larg, când mai
aproape,/ ca o strângere de ape”, amintind de Luceafărul eminescian și
de întruparea în înger, apoi în demon, care presupune ,,rotirea
universului”, imagine cosmogonică: ,,Și apa unde-au fost căzut/ În
cercuri se rotește/ Și din adânc necunoscut/ Un mândru tânăr crește.”

D. ELEMENTE DE STRUCTURĂ, COMPOZIȚIE, LIMBAJ

 Titlul poeziei definește metaforic iubirea sau creaţia poetică,
asociate frumuseţii şi forţei unei tinere leoaice, animal de pradă,
înfricoșător, dar nobil totodată. De asemenea, secvența ,,leoaică
tânără”, metaforă plasată în apoziție, evocă sensuri latente ale
sentimentului: ferocitate, prospețime, maiestuozitate. ,,Leoaica”
reprezintă energia, pasiunea și puterea iubirii, în timp ce ,,tânără”
simbolizează inocența, vulnerabilitatea și frumusețea, imaginea creată
fiind una puternică și seducătoare, sugerând atât feminitatea cât și
energia tinereții. Titlul susține ideea că iubirea este un sentiment
complex, răvășitor, o realitate copleșitoare, un ritual cinegetic, agresiv
prin intensitate, dar sacru prin semnificație. Dragostea descinde în zone
sufletești abisale, instinctuale, pentru a-l înălța pe om, dilatând clipa la
dimensiunile eternității și spațiul până la infinitul din sine.
La nivel compozițional, discursul liric ia forma unei confesiuni
în trei secvențe, corespunzătoare celor trei strofe. Prima și ultima strofă
surprind apariția iubirii și transformările ființei îndrăgostite, iar cea de-a
doua este o imagine metaforică a universului exterior, redimensionat
sub impulsul dragostei.
Prima secvenţă surprinde momentul întâlnirii spontane şi
dureroase a fiinţei cu iubirea/inspiraţia poetică. Ideea centrală, existența
a patru etape în nașterea/înfiriparea/apariția acestui sentiment, se
configurează prin repetiția substantivului ,,față”: urmărirea (,,mă
pândise”), provocarea (,,mi-a sărit în față”), alegerea/ marcarea (,,colții
albi mi i-a înfipt în faţă”), îndrăgostirea/ declanșarea procesului creator
(,,m-a muşcat leoaica, azi, de faţă”).
Secvența a doua, care dobândește un caracter cosmogonic,
raportează sufletul îndrăgostit la univers și prezintă recrearea acestuia
sub influenţa transfiguratoare a iubirii/ creației, echivalentă cu o geneză.
Noul univers, din imagini onirice, diafane, este o proiecție a lumii
interioare, elementul central fiind îndrăgostitul. Creat prin fantezie și
simțuri, sugestive fiind metafore neobișnuite precum ,,curcubeu tăiat în
două”, ,,auzul o-ntâlni tocmai lângă ciocârlii”, universul este
caracterizat prin armonia culorilor, a sunetelor și prin vitalitate.
Sufletul se regăsește într-o formă nouă, sferică, pulsatorie.
A treia secvență adâncește viziunea asupra iubirii/inspirației.
Iubirea/Poezia devine o aventură a cunoașterii, metamorfoza eului liric
este ireversibilă și totală, echivalează cu o renaștere. Sub efectul
năucitor al iubirii, eul liric/ îndrăgostitul pare a se afla în căutarea
propriei identități. Elementele concrete de portret fizic sunt asimilate
metaforic deșertului strălucitor, ca sugestie a unei anterioare/ vechi
aridități sufletești înlocuite de vitalitate și strălucire, . Cele trei
detalii, ,,sprânceană”, ,,tâmplă”, ,,bărbie”, sunt metafore ale cunoașterii
(contemplație, reflecție, rostire), ,,mâna” fiind o metaforă a creației sau
a cunoașterii concrete, palpabile. Sugerată cromatic de culoarea focului
(,,leoaică arămie”), ideea de maturizare a iubirii este marcată și prin
forma de prezent a verbelor (,,alunecă”, ,,trece”). Finalul textului
poetic reflectă ideea proiectării în eternitate prin iubire, idee accentuată
de repetiția ,,încă-o vreme,/ şi-ncă-o vreme…”.
În concluzie, Leoaică tânără, iubirea de Nichita Stănescu
exprimă bucuria ivirii luminoase a unei lumi noi, impregnate de
afectivitate. Atitudinea poetică de suprapunere a celor două tematici
(poezia și iubirea) susține originalitatea poeziei, îi conferă valoare de
artă poetică și ilustrează faptul că, datorită iubirii, artistul redescoperă
realitatea și se armonizează cu ea prin intermediul creaţiei sale.