Biomolecule-Macromolecule

Cele mai importante biomolecule sunt macromoleculele.

Macromoleculele biologice sunt forme polimere formate prin unirea mai multor molecule organice mici
(monomeri) prin condensare cu eliminare de apa.

Fiecare monomer incorporat intr-un lant macromolecular poarta numele de rest.

In unele cazuri (de ex. carbohidratii) un singur rest este repetat de mai multe ori, in alte cazuri (proteine sau acizi
nucleici) o varietate de resturi este legata intr-o anumita ordine. Fiecare rest dintr-un polimer este adaugat prin
aceasi reactie catalizata de o enzima.

Toate resturile dintr-o macromolecula sunt aliniate in aceasi directie iar capetele macromoleculei sunt
chimic distincte.
Polipeptidele se formeaza prin legarea
gruparii COO- din pozitia α a unui
aminoacid de gruparea aminica din pozitia
α a altui aminoacid.

Polizaharidele se formeaza prin

legarea atomului de C din pozitia 1
a unui rest de glucoza de hidroxilul
din pozitia 4 al altui rest de glucoza.
Macromoleculele biologice sunt structuri informationale

Intrucat macromoleculele biologice au un sens in structura lor, ordinea secventiala a

componentelor din care sunt construite are capacitatea de a furniza informatii asemenea
literelor alfabetului care pot forma cuvinte prin aranjare intr-o secventa liniara.

Nu toate macromoleculele biologice sunt bogate in informatii. Polizaharidele sunt

compuse din aceleasi unitati structurale repetate atat in celuloza cat si in amidon, fiind
homopolimeri ai glucozei.
Pe de alta parte proteinele si nucleotidele sunt compuse din unitati aranjate intr-o
structura putin repetitiva, unica, asemanatoare cu literele si semnele de punctuatie de
formeaza o propozitie descriptiva. În aceste secvenţe unice se află sensul. Pentru a
discerne sensul, desigur este nevoie de un mecanism de recunoaştere.

Un fragment de ADN

Un segment de polipeptida
 Tipuri de macromolecule
A. Proteine

Aminoacid Dipeptida

Proteina
-functioneaza ca enzime sau ca elemente structurale ale celulelor si organismelor
B. Polizaharide
–rol de stocare a energiei sau elemente structurale;

Glucoza Polizaharid (Celuloza)

C. Acizi nucleici
-formati din mai multe nucleotide. Nucleotidele contin un monozaharid cu 5 atomi de
carbon, o baza azotata heterociclica si cel putin o grupa fosfat.

timina

Adenozintrifosfat (ATP)-
adenina +riboza +fosfat

Dezoxi riboza adenina

Fragment de ADN
Dinucleotida
Lipide si membrane
-lipidele sunt molecule bogate in carbon si hidrogen, dar cu un continut mic de oxigen;
-multe lipide nu sunt solubile in apa, dar solubile in solventi organici.
-cele mai simple lipide sunt acizii grasi, ce intra in componenta glicerofosfolipidelor,
care se gasesc in membranele biologice.
-tot lipide sunt si steroizii (colesterolul , de ex.) si cerurile.
-lipidele au un cap polar , hidrofil si o coada nepolara, hidrofoba. In mediu apos
moleculele lipidice se asociaza formand un strat bilipidic, componentul de baza al
tuturor membranelor biologice.

Cap polar
(hidrofil) Strat
bilipidic

Proteine
Coada
nepolara
(hidrofoba)
Macromoleculele au proprietati care sunt foarte diferite de monomerii constituenti.
De exemplu, amidonul nu este solubil in apa si nu are gust dulce, desi este un polimer al glucozei.

Aceste observatii conduc la principiul general al organizarii ierarhice a vietii. Fiecare nou nivel
de organizare are ca rezultat proprietati care nu pot fi prezise numai de cele de la nivelul anterior.
Nivelele de complexitate sunt in ordine crescatoare atomii, moleculele, macromoleculele,
organitele, celulele, tesuturile, organele si apoi organismul.

OBS. In discutiile referitoare la molecule si macromolecule ne referim adesea la greutatea

moleculara a unui compus. Un termen mai precis pentru greutatea moleculara este masa
moleculara relativa Mr –masa unei molecule in raport cu 1/12 din masa unui atom al
izotopului de carbon 12C. Din cauza ca Mr este o cantitate relativa, nu are unitati de masura.

Ex. Masa moleculara relativa a unei proteine tipice este 38000. Masa moleculara absoluta
are aceiasi valoare ca si masa moleculara relativa cu exceptia faptului ca este exprimata in
unitati numite daltoni (unitati de masa u - 1 dalton (Da)).

1Da=1,660538921(73)×10−27 kg

Tot masa moleculara este numita foarte des si masa molara care reprezinta masa (masurata
in grame) a unui mol (Molul este cantitatea de substanta din sistem ce contine atâtea entitati
elementare cati atomi sunt in 0.012kg de 12C respectiv 6.02214179(30)×1023 ).

De ex. Masa moleculara a unei proteine tipice este de 38000 daltoni ceea ce inseamna ca 1
mol de proteina cantareste 38kg.
Comparatia biomoleculelor din punct de vedere al lungimii

Angström (Å) (1Å = 10−10 metri = 10−8 centimetri = 0.1 nanometri)

Precursorii de baza pentru formarea biomoleculelor sunt apa, dioxidul de carbon, si trei derivati
anorganici ai azotului (ionul amoniu, ionul azotat si azotul molecular).
Procesele metabolice asimileaza si transforma acesti precursori anorganici pe nivelele tot mai complexe ale
ordinii biomoleculare.

In prima etapa precursorii sunt convertiti in metaboliti, compusi organici simpli cu rol de intermediari in
transformarea energiei celulare si in biosinteza unui set variat de unitati constituente: amino acizi, zaharuri,
nucleotide, acizi grasi si glicerina.

Prin legarea covalenta a acestor unitati se construiesc macromoleculele: proteine, polizaharide, polinucleotide
(ADN si ARN), lipide. Lipidele contin relativ putine unitati constituente si nu au un caracter polimer ca alte
macromolecule, dar participa cu un rol important la nivelul urmator de complexitate structurala.

Interactiunile intre macromolecule conduc la urmator nivel de organizare structurala: complecsii

supramoleculari. In acest caz diferiti membri ai uneia sau mai multor clase de macromolecule formeaza
impreuna ansambluri specifice care servesc importante functiuni la nivel subcelular. Exemple de astfel de
ansambluri sunt complecsi enzimatici multifunctionali, ribozomii, cromozomii, elemente ale citoscheletului.

Urmatorul nivel il reprezinta organitele, entitati de dimensiuni considerabile comparabile cu celula insasi.
Organitele se gasesc numai in celulele eucariote, specifice organismelor evoluate. Organitele includ nucleul,
mitocondriile, cloroplastele, reticulul endoplasmatic, aparatul Golgi şi vacuole precum şi alte relativ mici
incluziuni celulare, cum ar fi peroxizomi, lizozomi, şi cromoplaste.

Ultimul nivel de organizare, celula este caracterizata ca fiind unitatea esentiala a vietii, cea mai mica entitate
capabila sa prezinte toate atributele unic asociate starii vii: dezvoltare, metabolism, raspuns la stimuli, si
multiplicare.
Ansamblurile supramoleculare
-sunt contrastante fata de componentele lor prin faptul ca integritatea lor structurala este
mentinuta prin legaturi necovalente de tipul legaturilor de hidrogen, atractii ionice, forte
van der Waals sau interactii hidrofobe intre molecule. Aceste forte mentin ansamblurile
supramoleculare intr-o stare functionala inalt organizata.

Deşi forţele necovalente sunt slabe (mai puţin de 40 kJ / mol), acestea sunt numeroase în
aceste ansambluri şi, astfel, pot menţine arhitectura esenţială a complexului supramolecular în
condiţii de temperatură, pH, si tarie ionică care sunt vitale pentru viaţa celulelor.

Biomoleculele au o arhitectura tridimensionala caracteristica.

Structura moleculara atinge apogeul sau in complexitatea intrinseca a macromoleculelor
biologice, in special in cazul proteinelor. Daca proteinele sunt secvente liniare de aminoacizi
legati covalent, lantul proteinic se poate rasuci, indoi sau infasura in spatiul tridimensional
pentru a realiza o arhitectura specifica, inalt organizata caracteristica pentru identificarea unei
molecule de proteine date.

Fortele slabe de interactie mentin structura biologica si

determina interactiunile biomoleculare.
 Tarie Distanta

Forta (kJ/mol) (nm) Descriere

Sunt rezultatul interactiunilor electrice induse intre molecule

sau atomi apropiati datorita fluctuanţei in timp a norului de
electroni incarcat negativ.Aceste fluctuatii permit atractii intre
nucleele incarcate pozitiv si norul de electroni al unui atom
Interactii Van der Waals 0.4–4.0 0.2
din apropiere.
Taria depinde de marimea relativa a atomilor sau moleculelor.
Marimea determina suprafata de contact. Cu cat este mai
mare aria de contact cu atat este mai puternica legatura.
 Tarie Distanta

Forta (kJ/mol) (nm) Descriere

Se formeaza intre atomi de hidrogen legati covalent de un element

eleectronegativ (azot sau oxigen, de obicei) si un alt atom
electronegativ aflat in apropiere ce functioneaza ca acceptor.
Legaturi de
12–30 0.3 Taria este proportionala cu polaritatea accceptorului si donorului.
hidrogen
Atomii mai polari formeaza legaturi de hidrogen mai puternice.
Sunt forte directionale formand legaturi drepte. De asemenea au o
specificitate ridicata.

Legaturi de hidrogen in Kevlar (para-aramida)

Legaturi de hidrogen in celuloza

 O
H
N

Jun Zhang, Pengcheng Chen, Bingkai Yuan, Wei Ji, Zhihai Cheng, Xiaohui Qiu ”Real-
Space Identification of Intermolecular Bonding with Atomic Force Microscopy “,
Science Express, September 26, 2013
 Sunt rezultatul interactiei intre functiuni cu incarcare electrica
diferita. Interactiile pot avea loc intre ioni sau dipoli. Taria
depinde de polaritatea speciilor care interactioneaza. Unele
Interactii ionice 20 0.25 interactiuni ionice sunt si legaturi de hidrogen. -NH3- ... –OOC-.
Desi nu au directionalitatea legaturilor de hidrogen si precizia
fortelor van der Waals, datorita rigiditatii sterice a gruparilor
implicate pot avea un grad inalt de specificitate structurala.

Interactii ionice in proteine

 Reprezinta un fenomen complex determinat de gradul in care
moleculele hidrofobe dezorganizeaza structura organizata a
apei.
Apar datorita tendintei puternice a apei de a exclude moleculele
nepolare, preferând formarea de legaturi de hidrogen intre
propriile molecule. Legaturile de hidrogen pot fi mai
numeroase si mai variate in cazul in care moleculele nepolare
fuzioneaza formand o faza organica distincta. Aceasta separare
de faze conduce la cresterea entropiei apei, intrucat sunt mai
Interactii hidrofobe <40 —
putine molecule de apa aranjate intr-o matrice organizata in
jurul moleculelor nepolare. Ca urmare regiunile nepolare sunt
adesea „ingropate” in interiorul moleculei pentru a le exclude
de la interactia cu mediul apos.
Formarea de picături de ulei la fuziunea moleculelor lipidice
nepolare hidrofobe în prezenţa apei este o aproximare a acestui
fenomen. Aceste tendinţe au consecinţe importante în crearea şi
întreţinerea de structuri macromoleculare şi ansambluri
supramoleculare ale celulelor vii.

Interactii hidrofobe
Complementaritatea structurala determina interactiunile biomoleculare. Interactiunea unei molecule cu alta va fi mult mai
precisa dacă cele două au structuri complementare, precum piesele unui puzzle sau cheia cu lacatul.

Toate sistemele biologice de la nivel macromolecular la nivel celular opereaza printr-un mecanism specific de recunoastere
bazat pe complementaritate: proteinele recunosc metabolitul specific, elicea ADN recunoaste elicea complementara, etc.

Recunoasterea biomoleculara este mediata de forte slabe de interactie.

Rolul central al forţelor slabe în interacţiunile biomoleculare restrânge sistemele vii la o gamă îngustă de condiţii fizice.

Macromoleculele biologice sunt funcţional active doar într-un interval îngust de condiţii de mediu, cum ar fi temperatura,
taria ionica şi aciditatea relativă. Extremele acestor condiţii perturba forţele slabe esenţiale pentru menţinerea structurii
complexe de macromolecule.
Pierderea de ordine structurală în aceste macromolecule complexe, aşa-numita denaturare, este însoţită de pierderea
funcţiei.

Ca urmare, celulele nu pot tolera reacţiile în care cantităţi mari de energie sunt eliberate. Nici nu pot genera o explozie de
energie pentru a conduce procese care necesită multa energie.
În schimb, astfel de transformari au loc prin intermediul unei serii secventiale de reacţii chimice a căror efect global atinge
schimbari dramatice de energie, chiar dacă orice reacţie dintr-o serie implica cantitati de energie modeste consumate sau
eliberate. Aceste secvenţe de reacţii sunt organizate pentru a asigura eliberarea de energie utilă in celula din metabolizarea
alimentelor sau de a lua astfel de energie şi a o utiliza pentru sinteza de biomolecule esenţiale. Împreună, aceste secvenţe de
reacţie constituie metabolismul celular-căi de reacţie ordonate prin care procesele chimice celulare şi transformările
biologice de energie sunt realizate.

Denaturarea proteinelor
Schimburile de materie şi de energie dintre organism şi mediu, care definesc însăşi
viaţa, implică desfăşurarea unui număr mare de reacţii chimice, care alcătuiesc
metabolismul, cu două laturi principale:

• catabolismul (degradarea constituenţilor celulari la compuşi mai simpli) implică

procese exergonice, în care se produce energie;

• anabolismul (edificare şi refacerea constituenţilor celulari) decurge prin reacţii

endergonice, în care se consumă energia mobilizată în procesele catabolice.

Organismele vii sunt deci sisteme deschise, aflate într-un permanent schimb de
energie şi materie cu mediul înconjurător, constituind sediul unui triplu flux, de
materie, de energie şi de informaţie.
 Apa
-unul din factorii importanti in existenta vietii pe Terra;
-reprezinta intre 70 si 90% din compozitia organismelor vii;
-procesele metabolice pot avea loc numai cand in celule exista cel putin 65% apa.
-apa si produsele sale de ionizare reprezinta factori determinanti pentru structura
proteinelor, acizilor nucleici si membranelor.
-apa este un participant indirect –diferenta concentratiei de ioni de hidrogen de o parte si
de alta a membranei reprezinta conditia energetica esentiala in mecanismele biologice
de transformare si transmitere a energiei.

Structura moleculara
-este formata din 1 atom de O si 2 atomi de H legati covalent, intr-o structura de
tip tetraedric, avand doua perechi de electroni liberi.

-unghiul dintre legaturi este de 104.50.

 Proprietatile fizice ale apei

Punct de fierbere: 100 °C.

Punct de topire: 0 °C.
Masa molara: 18 g / mol.
Densitate: 1 g / mL.
Caldura specifica: 4.18J/ggrd
Caldura de vaporizare: 536 cal/g

Sunt neobisnuite!

Molecula Punct de fierbere Punct de topire Stare fizica la

25 °C

H2O 100 °C 0 °C Lichid

H2S -60 °C -82 °C Gaz

H2Se -41 °C -65 °C Gaz
H2Te -4 °C -51 °C Se
descompune
Ce face apa unica?
Oxigen: hibridizare sp3
2 perechi de electroni neparticipanti

Hidrogen:orbital s

Molecula apei formeaza un dipol permanent cu

densitate de electroni concentrata la atomul de
oxigen.

Moleculele de apa sunt capabile sa

formeze legaturi de hidrogen puternice
intre ele.
Energia unei legaturi de H –: ~ 20 kJ / mol.
Orientarea joaca un rol important in formarea legaturilor de hidrogen. O legatura de
hidrogen este mai stabila cand cei doi atomi electronegativi asociati sunt aliniati sau
aproape in linie dreapta.
O molecula de apa poate forma legaturi de hidrogen cu alte 4 molecule.

Gheata contine retele de

molecule de apa legate prin
legaturi de hidrogen.

Structura ghetii este deschisa

si in consecinta mai putin
densa decat apa.

Gheata pluteste pe apa –o

proprietate importanta pentru
organismele acvatice ce traiesc
in conditii de clima rece.
Retele de legaturi de hidrogen exista si in apa lichida, dar
spre deosebire de gheata exista mai multe posibilitati de
legare, ceea ce face ca apa sa fie mai densa decat
gheata. In apa o molecula de apa poate avea in medie 4.4
molecule vecine in retea cu care poate forma legaturi de
hidrogen. Timpul de viata al unei legaturi de hidrogen este
de circa 9.6ps. O consecinta a acestui fapt este fluiditatea
apei.

Alte proprietati ce tin de legaturile de hidrogen formate

sunt punctul de topire si de fierbere ridicate si de
asemenea caldura specifica si de vaporizare.

Caldura specifica –cantitatea de caldura necesara de a

creste temperatura unui gram de substanta cu 1°C.
Avand o caldura specifica mare si gasindu-se in cantitate
importanta in organism permite asigurarea unei
temperaturi constante necesare reactiilor biochimice.

Caldura de vaporizare mare permite evacuarea unei mari

cantitati de energie din organism (transpiratia pentru
racirea corpului uman).
Apa este un excelent solvent.
-moleculele de apa sunt polare;
-are o viscozitate scazuta ce nu impiedica deplasarea moleculelor dizolvate;
-are o molecula mica , comparativ cu alti solventi (etanol, benzen) ceea ce permite
asocierea cu particulele de solut pentru a le face mai solubile.

Apa dizolva substante polare sau substante care pot ioniza (electroliti).
Acest lucru se datoreaza constantei dielectrice mari si tendintei de a forma legaturi de
hidrogen.
Substantele nepolare sunt insolubile in apa. Apa are tendinta de a forma structuri
organizate in jurul acestor centre hidrofobe pentru a le separa.

Apa prezinta o tensiune superficiala mare, Solut

ceea ce face ca substratul hidrofob sa nepolar

formeze prin agregare cea mai mare sfera

posibila. (sfera –cel mai mic raport
arie/volum).

Efecte: un numar mic de molecule de apa

necesare pentru solvatare;
-o crestere mica de energie datorate tensiunii
superficiale.

Efectul hidrofob minimizeaza energia

consumata in formarea suprafetei si creste
entropia apei. Este forta motrice ce asigura
formarea structurilor in macromoleculele
biologice.
Apa este un reactant nucleofil
-datorita perechilor de electroni neparticipanti apa este un reactant nucleofil.
Desi este un reactant nucleofil slab, datorita concentratiei ridicate, ar fi de asteptat
sa reactioneze cu centrele electrofile din moleculele biologice.

Hidroliza peptidelor- in prezenta apei

hidroliza este favorizata termodinamic.
Deci proteinele ar putea fi degradate
de prezenta apei!

Insa la pH-ul si temperatura din celule

macromoleculele sunt stabile si nu se
degradeaza (desi termodinamic reactia
de hidroliza este favorizata, viteza de
reactie este foarte mica!).

-formarea macromoleculelor este favorizata de prezenta enzimelor care

asigura centrul de reactie si nu permite prezenta apei in acea zona.
Totodata reactia biochimica de formare a proteinelor spre exemplu, implica mai
intai reactia electrofilului cu ATP cu formarea unui intermediar reactiv care
reactioneaza apoi cu nucleofilul si eliminarea ATP.
 Ionizarea apei
-moleculele de apa pot interactiona intre
ele, procesul purtand denumirea de
ionizarea apei.

Ionul hidroniu format este capabil de a dona un proton altui ion. De aceea reactia
poate fi aproximata cu cea de mai jos, desi aici nu se pune in evidenta ca la
ionizarea apei participa 2 molecule:

H2O H+ + -OH

In teoria Bronsted donorii de protoni sunt asociati cu termenul de acid iar

acceptorii de protoni cu termenul de baza.
Se poate defini o constanta de disociere KA reprezentand constanta de
echilibru a procesului de ionizare:

[ H  ][  OH ]
KA  KA = 1.8x10-16 mol/l
[ H 2O]
 Concentratia molara [A] reprezinta numarul de moli ai speciei n, raportata la
V,volumul in care se afla.
n
M 
V
Densitatea apei la 250C si presiune atmosferica este is 1 g/mL.

Deci 1 L de apa are masa de 1000 g.

Masa moleculara a apei este de 18 g/mol.

n
M [ H  ][  OH ]
V KA 
1000 g [ H 2O ]
18 g / mol [ H  ][  OH ]
M KA 
1L 55.56
M  55.56M
(55.56) K A  [ H  ][  OH ]
KW  [ H  ][  OH ]  10 14
 pH, pKA, si ecuatia Henderson-Hasselbalch

H2O H+ + -OH

Datorita stoichiometriei reactiei de disociere,

[H+]=[-OH]
[ H  ][  OH ]  1014
de unde rezulta: [ H  ]2  10 14
[ H  ]  1014
[ H  ]  107
Logaritmul negativ(p) al concentratiei de ioni de hidrogen (protoni) se numeste pH
(utilizat pentru prima data de Soren P. Sorensen, director la Institutul Carlsberg din
Danemarca, in 1909).

pH apa   log( 10 7 )
pH apa  7 Analog se poate defini si pOH
pOHapa = 7
Fluid pH
Lesie de uz casnic 13.6
Inalbitor 12.6
Solutie amoniacala 11.4
Solutie de hidroxid de magneziu 10.3
Soda de rufe 8.4
Apa marii 8.0
Fluid pancreatic 7.8–8.0
Sange 7.4
Fluide intracelulare in ficat 6.9
Fluide intracelulare in muschi 6.1
Saliva 6.6
Urina 5–8
Bere 4.5
Suc de portocale 4.3
Suc de grapefruit 3.2
Otet alimentar 2.9
Bauturi racoritoare 2.8
Suc de lamaie 2.3
Suc gastric 1.2–3.0
Solutia din acumulatori acizi 0.35
Constanta de aciditate se calculează ca şi constantă de disociere, considerând
concentraţia apei practic neschimbată:
HA H+ + A-
[ H  ][ A ]
HA + H2O H3O+ + A- KA 
[ HA]
Valorile constantelor de Acidul Baza conjugata pKa
Acizi foarte slabi, Ka < 10-7
aciditate sunt o măsură a
HCO3- CO32- 10,33
tăriei acidului şi se exprimă HIO IO- 11
de obicei ca pKa; C6H5OH C6H5O - 9,92
HbrO BrO- 8,70
H2PO4- HPO42- 7,21
pKa = - lg Ka Acizi slabi, Ka < 10 -2

H2CO3 HCO3 - 6,35

CH3COOH CH3COO - 4,8
C6H5COOH C6H5COO - 4,2
In tabelul alaturat sunt Acid lactic CH3CH(OH)COO - 3,86
prezentate valorile pKa HCOOH HCOO - 3,75
corespunzătoare unor acizi ClCH2COOH ClCH2COO- 2,87
Acizi tari, Ka=103
des întâlniţi în practică. H2SO4 HSO4 - -3
HCl HCl - -3
HClO3 ClO3 - -3
Acizi foarte tari, Ka = 10 8

HClO4 ClO4- -8
În cazul unui acid tare procesul de disociere are echilibrul puternic deplasat spre
dreapta, cu grade de disociere ale acidului apropiate de 1, ca urmare reacţia se poate
scrie:
HA H+ + A-

Concentraţia de protoni la sfârşitul reacţiei, [H+], este egală cu concentraţia normala

iniţială a acidului tare, [HA], deci pH-ul , la concentraţii nu foarte mari este:

pH = - lg [H+] =-lg[HA]
Aplicatie: a. Calculati pH-ul unei solutii de acid clorhidric 0.1M si a unei solutii de acid
clorhidric 0.001M.
pH = - lg [H+] =-lg[HA] = -lg(0.1)=1;

pH = - lg [H+] =-lg[HA] = -lg(0.001)=3;

b. Care este concentratia acidului clorhidric intr-o solutie cu pH=3.4?

pH=-lg[H+]=3.4 [H+] = 10-3.4 = 0.0004M [HCl] = 4x10-4M

c. Care este pH-ul unei solutii de acid clorhidric 10-8M?

Disocierea acizilor slabi

La fel ca si pentru apa, se poate scrie o constanta de disociere si pentru un acid

slab, HA:  
[ H ][ A ]
HA H+ + -A KA 
pKA = - logKA [ HA]

[ H  ][ A ] log( AB)  log( A)  log( B)

KA  Intrucat
[ HA]
 [ HA]  Rezulta:
   K A  [ H  ]  [ HA] 
 [A ]  
 log[ H ]   log K A  log   
  [ HA]    [A ] 
 log[ H ]   log     K A 

 [ HA] 
 [A ]   pH  pK A  log   
 [A ] 
 [baza conjugata] 
pH  pK A  log  
 [ acid nedisociat ]  Ecuatia Henderson-Hasselbalch
Problema: Determinati pH-ul unei solutii 0.1 M de acid acetic. Acidul acetic are pKA
=4.76.
HA H+ + -A Din stoichiometria reactiei:
pK A  4.76 [ H  ]  [ A ]
 log K A  4.76
Bilantul de masa:
log K A  4.76 Concentratia totala de acid este:
K A  10 4.76 [ HA]T  [ HA]  [ A ]
K A  1.7578 10 5 [ HA]  [ HA]T  [ A ]
[ H ][ A] [ HA]  0.1  [ A ]
KA 
[ HA] [ HA]  0.1  [ H  ]
Inlocuind:
[H+]=0.00132

[ H ][ H ]
5

ax  bx  c  0
2
1.7578 10 
0.1  [ H  ] pH=-log(0.00132)=2.88
 b  b  4ac
2
5 [ H  ]2 x
1.7578 10 
0.1  [ H  ] 2a
 Mod de rezolvare simplificat:

Concentratia ionilor de H+ este de 0.0013 M cand concentratia acidului acetic este de

0.1 M. Se poate aproxima 0.1-[H+]=0.1 (in mod uzual la un grad de disociere sub 10%)
[H+]=0.00132
5 [ H  ]2
1.7578 10 
0.1  [H  ]
 2 pH=-log(0.00132)=2.88
[H ]
5
1.7578 10 
0.1

[ H ] 0.00132
Gradul de disociere = 100  100  1.32%
[ HA]t 0.1

Daca [HA]T>>[H+] (de peste 10 ori

in mod uzual-un grad de disociere [ H  ]2
atunci KA 
sub 10%) [ HA]T 
Aplicatie de calcul:
Comparati pH-urile pentru o solutie 0.1 M acid butiric (pKA=4.82) si o solutie
HCl 0.1M.

pH=-log[HCl]=-(-1)=1
Tema de casa

1. Calculati pH-ul urmatoarelor solutii:

a. 100 ml solutie HNO3 0.01M;
b. 50 ml solutie acid acetic 0.01M (pKa= 4.7);
c. 35 ml solutie NaOH 0.01M;
d. 55 ml solutie acid butiric 0.002M (pKA=4.82).

2. Intr-un laborator de spital o proba de 10 ml suc gastric, obtinut la cateva ore dupa ce
pacientul a mancat, a fost titrata cu solutie 0.1M NaOH pentru neutralizare totala. Au fost
necesari 7.2 ml solutie NaOH. Care este pH-ul sucului gastric prelevat de la pacient?

3. Aspirina este un acid slab, avand pKa= 3.5. Ea se absoarbe in sange CH3
prin stomac si prin intestinul subtire. Absorbtia implica trecerea prin O
membrana celulara, care este determinata de polaritatea moleculei, COOH
respectiv cu cat molecula este mai polara si incarcata electric cu atat ea
trece mai greu in sange. pH-ul sucului gastric din stomac este
aproximativ 1.5 in timp ce in intestinul subtire este aproximativ 6. In ce
zona se absoarbe mai multa aspirina, in stomac sau in intestinul subtire?
Justificati raspunsul.