ASOCIATIA PENTRU PROMOVAREA INVATAMANTULUI EUROPEAN BACAU

SCOALA POSTLICEALA ANA ASLAN ONESTI

BIOCHIMIE
Metabolismul.

Prof. ALINA-ELENA RADU

Peter Paul Rubens (1577-
1640), cel mai renumit
pictor flamand. Viața lui
Rubens pare să fi fost
guvernată de o
inepuizabilă energie. În
decurs de patruzeci de ani,
artistul pictează cca. 1400
tablouri și execută sute de
desene. Meseria de baza?
Agent secret….

Bachus, 1638-1640
Prin metabolism se înțelege totalitatea transformărilor biochimice și
energetice care au loc în țesuturile organismului viu. Metabolismul
este un proces complex, ce implică schimburi de materii și energii, și
care include două procese (simultane) opuse:
-catabolism
-anabolism
 -catabolism/dezasimilație =
totalitatea proceselor chimice
de degradare a substanțelor
din organism; se produce în
special ruperea legăturilor
dintre atomii de carbon, din
moleculele diferitelor
substanțe; acest tip de reacții
este însoțit de eliberare de
energie.
- anabolism/asimilație =
procesele chimice de
biosinteză a substanțelor ce
intră în alcătuirea materiei vii.
Reacțiile anabolice se
caracterizează prin consum
de energie.
Alta impartire (de
nomenclatura, nu de fond):
Metabolism energetic -
proces metabolic prin care
se eliberează energie,
datorita scindării
substantelor proprii
celulelor organismului in
substanțe simple.
Metabolism plastic -
totalitatea reacțiilor care
contribuie la construcția
celulei. (Din gr. plasticos -
modelat, sculptat). Ex:
biosinteza proteinelor.
Metabolismul glucidelor:
• Denumirea de "glucide"
provine de la grecescul
"glikis", iar cea de
zaharide, de la latinescul
"saccharum" toate
însemnând "dulce". Nu
toate glucidele sunt dulci
(celuloza, amidonul, etc.)
şi, pe de altă parte există
compuşi care deşi sunt
dulci, nu sunt glucide
(zaharina, glicocolul, etc.).
Cu toate aceste
inconveniente, termenul
GLUCIDE s-a adoptat ca
denumire oficială.
Denumirea de "hidraţi de
carbon" sau aceia sinonimă
de "carbohidraţi" a fost
dată de Carl Schmidt în
1844, fiind cea mai veche
formulare pentru aceşti
compuşi. Această denumire
pleca de la constarea că
între atomii de de hidrogen
şi cei de oxigen există un
raport de 2 la 1, ca la apă
(H2O). Se credea că
structura acestor compuşi se
poate exprima sub forma;
Cn(H2O)m , deci că provin
din combinarea carbonului
cu apa.
 În realitate, din punct de
vedere structural, glucidele
sunt compuşi
multifuncţionali de tip
polihidroxicarbonilic (conţin
grupări funcţionale hidroxid
şi carbonil), iar atomii de
carbon nu se leagă cu apa.
 În 1927, Comisia Internaţională pentru Reforma Nomenclaturii
Chimice, a înlocuit denumirea de "hidraţi de carbon" cu acela de
"glucide". Cu toate acestea, schimbarea nu a fost preluată
niciodată de literatura de specialitate anglo-saxonă.
Structura glucidelor
Glucidele sunt substanţe
formate din una sau mai
multe molecule. După
numărul de molecule,
există:
- monoglucide numite şi
oze (carbohidraţi formaţi
dintr-o singură moleculă) –
glucoza, fructoza.
- oligoglucide (hidraţi de
carbon care au în structura
lor mai multe resturi (2-6)
de monoglucide) –
zaharoza
- poliglucide (zaharide cu
structură ramificată care
pot conţine zeci, sute sau
mii de resturi
monoglucidice) amidon,
celuloza.
Digestia şi metabolismul glucidelor

În organismul omului, glucidele sunt substanţe cu rol energetic.

Ele furnizează organismului cele mai multe şi mai accesibile
calorii. Digestia şi metabolismul acestor substanţe au ca produşi
finali dioxidul de carbon şi apa.
•Digestia şi absorbţia glucidelor
Doar carbohidraţii cu masă moleculară mică
(monoglucidele, unele diglucide) pot traversa pereţii intestinali
pentru a ajunge în sânge. Oligoglucidele şi poliglucidele
trebuie să sufere, anterior absorbţiei intestinale, degradări
prin care să se scindeze până la monoglucide.
 Principalul donor de
energie celulară este
glucoza. Aceasta ajunge la
ţesuturi fiind purtată prin
fluxul sanguin. În funcţie de
provenienţă, ţesuturile
folosesc 3 feluri de glucoză:
- glucoza exogenă
(rezultată din hrană),
- glucoza endogenă
(rezultată din scindarea
glicogenului),
- neoglucoza (glucoza
provenită din neosinteze,
deci din substanţe
neglucidice).
Arderea glucozei în celule
are loc sub influenţa
insulinei. Metabolismul
glucidelor poate urma o cale
aerobă (în prezenţa
îndestulătoare a oxigenului)
sau una anaerobă (în lipsa
oxigenului).
Catabolismul anaerob
al glucozei =glicoliză
anaerobă. Prin glicoliza
anaerobă, fenomen ce
are loc mai ales la
nivelul ficatului şi a
muşchilor scheletici,
glucoza se transformă
în acid piruvic, care se
transforma in acid
lactic. Acidul lactic nu
se mai degradează mai Acidul lactic rezultat din glicoliza
departe anaerob, dar
poate reveni în acid anaerobă este responsabil de instalarea
piruvic, oxidându-se febrei musculare, fenomen cauzat de
mai departe pe cale creşterea acidităţii musculare. Singurul
aerobă. muschi care poate arde acid lactic e…
Metabolismul anaerob al
glucidelor are loc în condiţii
de efort fizic solicitant, ca o
consecinţă a faptului că
necesarul de oxigen gazos
de care au nevoie celulele
nu poate fi satisfăcut
(nevoile de oxigen ale 210 kg ridicate
ţesuturilor depăşesc
capacitatea de respiraţie
tisulară). Glicoliza anaerobă
furnizează o cantitate mare
de energie, însă cu un
randament scăzut, un fel de
"forţă fără rezistenţă".

120 de km/ora
 Pe cale aerobă, glicoliza
are un randament
energetic mult superior. În
prezenţa oxigenului,
glucoza trece printr-o
serie de reacţii catalizate
enzimatic până la acid
piruvic. Acidul piruvic, 3 serii x 20 repetari
trece mai departe în acetil
coenzima A (sub influenţa
piruvat dehidrogenazei),
care intră în ciclul lui
Krebs, oxidându-se până
la CO2 şi H2O.

3 km alergare usoara
Metabolismul
lipidelor

Metabolismul lipidelor
sau metabolismul
lipidic, cuprinde
transformările suferite
de către grăsimile din
alimente - după ce ele
au pătruns în
organism, precum şi
neogeneza lor (sinteza
lipidelor din substanţe
nelipidice).
Digestia şi absorbţia lipidelor
Dintre toţi nutrienţii
principali, lipidele, deşi sunt
cele mai calorice, dau în cea
mai mică măsură senzaţia de
saţietate. Din acest motiv,
grăsimile alimentare ascunse
(de exemplu, 100g de salam
conţine 30-40 g de lipide) sau
făţişe (ulei, margarină, unt,
maioneză, etc.), pot fi
consumate în cantităţi mari,
fără ca organismul să se
împotrivească, rezultând
consecinţele negative
cunoscute (obezitate,
hipercolesterolemie,
hipertrigliceridemie, etc.).
Branza = 25-45% grasime!!!!
Lipidele din hrană, pentru a trece de barierele intestinale,
trebuiesc în prealabil, în mare măsură, scindate
Lipidele din alimente, trec din gură în stomac, prin faringe şi prin
esofag, cu structura neschimbată.
La nivel gastric,
transformările suferite
de grăsimi sunt
nesemnificative, cu
excepţia copiilor mici,
care posedă enzime
din categoria lipazelor
(lipaza gastrică), cu
care pot scinda
grăsimile din lapte şi
din ouă.
Adevăratele transformări
digestive ale lipidelor se
petrec la nivelul duodenului,
sub influenţa bilei şi a sucului
pancreatic, precum şi la
nivelul intestinului subţire,
datorită activităţii lipazelor
intestinale.
Bila, produsul de secreţie şi
excreţie al ficatului, deşi nu
conţine enzime, îndeplineşte
un rol de seamă în scindarea Bila realizează emulsionarea
moleculelor lipidelor, datorită grăsimilor (fracţionarea lor în
sărurilor biliare, care se picături foarte fine), favorizând în
formează pe seama acelaşi timp, activitatea lipazelor
colesterolului. intestinale, precum şi absorbţia
acizilor graşi.
 Lipaza pancreatică, care
este activată de către
sărurile biliare, de către
ionii de calciu şi de către
aminoacizi, si realizează
desfacerea lipidelor în
acizi graşi şi glicerol
(glicerină). O anumită
cantitate de grăsimi este
scindată şi sub acţiunea
lipazelor intestinale.
 Acizii graşi şi glicerolul trec liberi sau reesterificaţi, prin pereţii
intestinului subţire, în limfă şi în sânge, în urma procesului de
absorbţie. Unele trigliceride din alimente, nu suferă transformări
digestive, şi se absorb ca atare. Absorbţia acizilor graşi şi a glicerolului
antrenează cu sine trecerea dincolo de pereţii intestinali a
vitaminelor liposolubile (A, D, E, F, K).
 În ficat, prin vena
portă, ajung, după
cum am arătat mai
sus, doar aproximativ
20% din grăsimi. Dacă
grăsimea ajunsă la
ficat se depune aici
pentru mai mult timp,
are loc infiltraţia grasă
a ficatului (steatoza
hepatică), având ca
urmare scăderea
funcţiilor acestui
organ.
 Ficatul nu are
menirea de a
depozita lipidele, iar
dacă totuşi acestea
se acumulează la
acest nivel, se
produc perturbări,
după cum am
menţionat anterior.
Depozitul principal
pentru grăsimi îl
reprezintă ţesutul
adipos.
Dacă aceste depozite se încarcă prea mult,
se produc dereglaje, care merg de la
scăderea masei şi a tonicităţii musculare,
asociata cu obezitate.
După absorbţie, lipidele urmează
mai multe căi, care se pot
intersecta:
- se depozitează în ţesutul
adipos, ca substanţe de rezervă,
sub formă de trigliceride;
- se stochează temporar în
ficat;
- în urma unor reacţii, intră în
structura unor substanţe
complexe (lipoproteine), unele
dintre ele rămânând în circulaţia
sanguină;
- se oxidează în ţesuturi, până Grăsimile din organism, se află
la dioxid de carbon şi apă, cu sub formă de: trigliceride,
eliberare de energie (1 g de fosfolipide, colesterol şi acizi
lipide poate elibera 9,3 kcal); graşi liberi.
 In dezasimilaţia energetică,
prioritatea metabolică este
acordată glucidelor, care se
oxidează în totalitate pe
parcursul a 24 de ore,
deoarece capacitatea de
stocare a glicogenului este
limitată. În aceste condiţii,
lipidele, dacă nu există nevoi
energetice imediate, se vor
depozita în ţesutul adipos.
Acesta însemnă că până nu se
ard toate glucidele, lipidele nu
vor fi utilizate, ci vor fi băgate
în depozitele adipoase.
Singurele substanţe care
îngraşă în mod direct sunt
lipidele exogene, toţi ceilalţi
compuşi cunoscuţi ca
aducători de kilograme în
plus, acţionând pe cale
indirectă. Neogeneza lipidelor
(formarea grăsimilor din alţi
compuşi) în organismul
omului, este relativ mică. In
cazul unei diete bogate în
carbohidraţi, lipogeneza
hepatică de acizi graşi, nu
depăşeşte 5-10 g pe zi. În ceea
ce priveşte protidele,
formarea grăsimilor pe baza
lor este neglijabilă.
Deci, este fals să se creadă că glucidele, care pătrund în organism,
se transformă direct în grăsimi, dar este adevărat faptul că, sub
influenţa carbohidraţilor, lipidele din hrană se încorporează cu
mare uşurinţă, uneori în totalitate, în ţesuturile adipoase.

+ =
Dar trebuie, în ceea ce priveşte glucoza, atunci când se urmăreşte
scăderea în greutate, să se îndeplinească 3 condiţii:

- să provină din categoria

glucidelor cu absorbţie Lent
mai lentă,
- să nu ajungă în Putin
organism în cantitate prea
mare,

- să nu se administreze Slab
împreună cu lipidele.
Nivele normale
pentru lipidele
circulante (in
circulatia sangvina)
Colesterol
Colesterolemie=
120-180 mg%
Trigliceride
Trigliceridemie=
max. 200mg%
Lipide totale
Lipemie= 500-700
mg%
Metabolismul proteic
Proteinele sunt substanţe
organice cu structură
complexă,
macromoleculară, formate
pe baza aminoacizilor.
Aminoacizii posedă
proprietatea de a forma
legături chimice, numite
polipeptidice, între gruparea
carbxilică (-COOH) şi
gruparea aminică (- NH2),
prin eliminare de apă. În
modul acesta, se formează
lanţuri lungi simple sau
ramificate, care alcătuiesc
structura proteinelor.
Proteinele intră în componenţa
tuturor celulelor vii îndeplinind
numeroase roluri, multe dintre
ele fundamentale, aşa cum
sunt cele energetice,
structurale şi plastice. Ca
funcţie energetică, protidele
prezintă importanţă
secundară, deşi potenţial, pot
dezvolta aproximativ aceiaşi
valoare energetică ca şi
glucidele.

PROTEINELE SUNT CARAMIZILE Din punct de vedere plastic,

DIN CARE SE CLADESTE proteinele sunt cele mai
CORPUL UMAN! importante substanţe, ele
fiind capabile să înlocuiască
protoplasma uzată.
Proprietăţile protidelor
1. Majoritatea proteinelor
au caracter amfoter (în
mediu acid se comportă ca
baze şi în mediu bazic se
comportă ca acizi).
Mulţumită caracterului
amfoter, proteinele pot
neutraliza substanţe acide
sau alcaline, menţinând
astfel echlibrul acido-bazic.
2. Sub acţiunea unor factori
fizici (temperaturi înalte,
radiaţii, agitare, centrifugare),
chimici (diferite substanţe),
biologici sau fiziologici
(prezenţa enzimelor),
proteinele coagulează.
Coagularea poate fi reversibilă
(la viraje ale pH-ului, prin
intervenţia unor sisteme
enzimatice) sau ireversibilă (la
încălzire sau la tratarea cu
unele substanţe).
Coagularea ireversibilă este
un fenomen de precipitare
care poartă numele de
denaturare. Ex: oul fiert
 Majoritatea
protidelor sunt
hidrofile (au o
afinitate pentru apă,
pe care "o legă" de
structurile lor) şi
prezintă proprietăţi
coloidale. Există şi
proteine hidrofobe,
care, de obicei leagă
lipide.
O proprietate
importantă a
proteinelor este
specificitatea de
ţesut, de organ şi de
specie a acestora.
Protidele din hrană se scindează înaintea absorbţiei intestinale,
până la aminoacizi.
Această scindare se petrece în tubul digestiv sub acţiune
enzimelor specifice, numite proteaze.
Digestia proteinelor începe
din stomac, unde sub
acţiunea pepsinei din sucul
gastric, are loc o degradare
parţială a acestora, din care
rezultă un amestec de
polipetide, oligopetide şi
aminoacizi.
Procesul se continuă în
duoden, unde enzimele
pancreatice proteolitice
(tripsina, chimotripsina,
carboxipeptidaza),
degradează mai departe
aceste substanţe, rezultând
doar oligopetide şi
aminoacizi.
Aminoacizii,
traversând pereţii
intestinali ajung în
sânge, şi de aici în
celule, unde au loc,
pe baza lor,
biosinteze proteice
specifice.
 Catabolizarea aminoaciziilor este un proces de dezaminare
(moleculele pierd gruparea amino - NH2). După dezaminare
moleculele se "ard“ ca şi glucidele şi lipidele în ciclul lui Krebs. Din
grupările aminice se formează, în cea mai mare parte în ficat,
ureea, care se elimină pe cale renală şi corpii cetonici, care se
elimină urinar sau prin expiraţie.
Principalele deşeuri proteice
sunt:
- ureea,
- acidul uric,
- creatinina.
-amoniacul (rezultă din
activitatea microflorei
proteolitice).
Aceste deşeuri se
acumulează în cantităţi mari
sau (şi) se elimină greu din
corp în unele afecţiuni
(insuficienţă renală, ciroză,
tulburări asociate
metabolismului de inaniţie,
etc.).
 Rolul proteinelor în
metabolismul energetic este
unul secundar, la aceşti
compuşi predominând rolul
plastic, adică acela de a repara
şi a reînnoi în permanenţă
celulele, ţesuturile şi organele.
Enzimele (fermenţii) sunt
substanţe naturale proteice,
produse doar de către celulele
vii. Ele intervin în numeroase
reacţii biochimice, îndeplinind
rolul de biocatalizatori.
Activitatea enzimatică este una
dintre însuşirile esenţiale ale
materiei vii.
 În procesul de anabolism,
pe baza aminoacizilor, dar şi
al altor substanţe, se
sintetizează proteine
specifice, precum şi alţi
compuşi (glucoză, acizi
cetonici). Proteinele
sintetizate nu mai au nimic
de-a face cu protidele
alimentare, adică ele nu mai
păstrează absolut nimic din
specificul hranei din care
derivă. De aici rezultă că
proteinele alimentare sunt
importante doar ca
furnizoare de aminoacizi,
sub aspect cantitativ şi
calitativ.
Proteinemia reprezintă o
valoare care reflectă
cantitatea de proteine din
sânge. Valoarea normală a
proteinelor serice este de 6-
8,6g/100ml. Scăderea
cantitativă a proteinelor din
sânge sub pragul de
6g/100ml= hipoproteinemie,
iar creşterea acestei valori
peste pragul de 9g/100ml, =
hiperproteinemie.
Cantitatea de proteine din
sânge nu reflectă în mod
obligatoriu nivelul
proteinelor din corp.
 Metabolismul de inaniţie
Metabolismul de inaniţie
este o cale metabolică
specială, la care recurge
organismul când este privat
de elementele nutritive
esenţiale pe un timp mai
îndelungat. Acest tip de
metabolism este specific
malnutriţiei generale sau
malnutriţiei proteice precum
şi marasmului. Peste 1.300 de detinuti din
În metabolismul de inaniţie Kirgizstan si-au cusut buzele si
predomină autofagia, ceea ce aproape 7.000 sunt in greva
însemnă că organismul se foamei, pentru a denunta
devorează pe sine pentru a-şi conditiile de detentie..
asigura elementele necesare [mediafax, 2012]
vieţii, cu prioritate, proteinele.
Când se instalează un
asemenea tip de
metabolism, apare
maldigestia şi malabsorbţia
generalizată, ceea ce
înseamnă, că cele mai multe
substanţe nutritive, chiar
dacă sunt introduse în
alimentaţie, nu mai pot fi
absorbite şi metabolizate.
Consumul substanţelor
proteice proprii produce
deşeuri toxice, ca rezultat al
metabolismul autofag.
Aceste toxine sunt reţinute
în organism perturbând,
uneori grav, ficatul şi rinichii.
Metabolismul de inaniţie
poate fi întâlnit în: diferite
boli care determină carenţă
proteică - dacă nu se iau din
timp măsuri
corespunzătoare, în condiţii
de înfometare îndelungată şi
în alimentaţiile greşite
îndelungate (regimuri din
care lipsesc unul sau mai
mulţi aminoacizi esenţiali).
Metabolism bazal, reprezintă
cantitatea minimă de energie
consumată (kcal/kJ) de corpul
uman pentru a ne ţine în viaţă,
când se află în stare de repaos
complet, cu o activitate psihică
normală, într-un mediu cu
temperatură neutră şi cu
inactivitate a sistemului
digestiv.

Energia (caloriile) sunt arse şi

folosite de corpul uman pentru
a respira, a pompa sângele, a
menţine temperatura corpului,
a funcţiona organele interne.
19% din aceasta energie este
folosita pentru necesitatile
metabolice ale sistemului
nervos (creste cu 1% cand ne
concentram)
29% este utilizata de ficat
10% de catre inima
7% de catre rinichi
18% de catre musculatura.
Rata metabolismului bazal la
adultul normal este in medie
de 70 kcal/ora (aproximativ Factorii ce influenteaza
65-70 % din cheltuiala metabolismul bazal sunt: varsta,
energetica totala). Pentru sexul, starea fizica, inaltimea,
barbati valoarea calculata a greutatea, factorii de mediu,
metabolismului bazal este de tipul morfo-functional, diverse
1 kcal/ora/kgcorp, iar la femei stari fiziologice sau patologice.
este de 0,9 kcal/ora/kgcorp.
Masurarea:

-prin calorimetrie directa

(masurarea cantitatii de
caldura produsa de
organism in 24 de ore

-prin calorimetrie indirecta

(masurarea cant. de CO2
produs de organism in
cadrul proceselor de
producere a energiei.)
Pentru o persoana consumul
energetic este:
in timpul somnului 1,2
kcal/min
in repaus - 1,3 kcal/min
in timpul spalatului si
imbracatului - 2,4 kcal/min
in timpul activitatilor
casnice (ex. calcatul rufelor)
- 2,9 kcal/min
efort fizic usor (plimbare)
- 3,1 kcal/min
 Dintre profesii:
cea mai "economica" este
cea de pictor - 3,5
kcal/min;
cele mai multe calorii sunt
consumate de taietorii de
copaci (10,3 kcal/min)
alergatul cu viteza de 20
km/ora timp de 5 min,
poate determina un
consum de aproximativ 20
kcal/min
Alimentatia rationala:
- Nu omite nici unul dintre
grupele de alimente
- Hidratare (lipidele nu ard fara
apa)
- Nu poti arde lipidele proprii
atata timp cat le consumi pe
cele ale altcuiva
- Nu facem cumparaturi cand
suntem flamanzi!
- Indulcitorul in loc de zahar e
ok.
- “Calcam stramb” – mai bine
un fruct decat inghetata, mai
bine inghetata decat prajitura.
- Prietnul cel mai bun =
cantarul!
"Masa bogata cu
papagal" (1655) de Jan
Davidsz de Heem
(Utrecht, 1606 - Antwerp,
1684).
Cam atat cu metabolismul…
Pauzele lungi si dese?
Cheia marilor succese!