INFECTIA

I. Patogenia infecţiilor
În orice infecţie au loc următoarele evenimente:
 contaminarea (întâlnirea cu agentul infecţios),
 pătrunderea şi multiplicarea în organismul gazdă
prin eludarea rezistenţei antiinfecţioase,
producerea injuriilor morfologice şi funcţionale,
datorate în parte acţiunii directe a agentului infecţios şi
cel mai frecvent, reacţiilor de apărare ale
organismului,
deznodământul infecţiei, care poate fi vindecarea cu
sau fără sechele, exitusul sau coexistenţa pe timp
îndelungat a celor doi parteneri ai infecţiei: agentul
infecţios şi organismul.
Patogenia infecţiilor
 În majoritatea infecţiilor, evenimentele descrise mai sus
se petrec consecutiv, într-o perioadă limitată de timp.
 În infecţiile produse de germenii condiţionat şi
accidental patogeni, contaminarea, pătrunderea şi chiar
şi colonizarea (multiplicarea la locul de intrare) se petrec
cu mult timp înainte ca infecţia să se declanşeze. Durata
intervalului până la producerea acesteia depinde în mare
măsură de statusul imunitar ale gazdei care poate
permite sau nu producerea unei infecţii cu aceşti germeni.
 Aceste etape sunt însoţite de mecanismele de apărare
antiinfecţioasă ale gazdei, ceea ce deosebeşte agenţii
infecţioşi fiind maniera în care sunt capabili să eludeze
aceste mecanisme.
 Patogenia infecţiilor

Înalt
patogeni
Condiţionat
patogeni

Nepatogeni
 1. Contaminarea

 Prima întâlnire a organismului cu microbii se produce în momentul

naşterii, fătul ducând o viaţă intrauterină sterilă din punct de vedere
microbiologic. El este apărat de membranele fetale iar placenta permite
pătrunderea unui număr foarte redus de microorgansime din circulaţia
mamei, cum sunt, de pildă, unele virusuri (rubeolic, rujeolos, citomegalic,
HIV etc.), bacterii (Treponema pallidum) şi unii paraziţi (Toxoplasma
gondi).
 În timpul naşterii nou-născutul vine în contact cu microorganismele
prezente în canalul vaginal şi pe pielea mamei. El nu este expus acestei
contaminări total neprotejat ci moşteneşte de la mamă, pe cale
sanguină, un repertoriu bogat de anticorpi la care se adaugă cei din
colostrul şi laptele matern. Aceştia îi asigură o protecţie relativă faţă de
infecţii până când va începe să-şi dezvolte propriile mecansime de
apărare antiinfecţioasă.
 Din microorgansimele cu care organismul vine în contact pe
parcursul existenţei sale, o parte vor dispare de pe suprafaţa
organismului, o parte vor coloniza pielea şi mucoasele şi doar o mică
parte vor produce infecţii propriu-zise.
 Contaminarea poate fi endo şi exogenă.
Infecţiile exogene
 sunt cele care rezultă în urma contactului cu agentul infecţios
din mediul înconjurător.
 Agenţii infecţioşi pot contamina organismul în cele mai variate
împrejurări:
 pe cale alimentară,
 respiratorie,
 contact sexual,
 manevre medicale,
 promiscuitatea cu animalele,
 muşcăturile de insecte etc.
 Modul de contaminare sugerează aproape întotdeauna şi
posibilităţile de prevenire nespecifice ale infecţiei.
 În infecţiile exogene produse de germenii înalt patogeni, timpul
care trece de la contaminare până la apariţia simptomatologiei
clinice este în general bine definit (perioada de incubaţie).
Infecţiile endogene
 rezultă în urma contaminării cu germeni de pe suprafaţa
mucoaselor şi a pielii. Aceste microorgansime produc
infecţii dacă traversează barierele anatomice şi pătrund în
ţesuturi (E.coli-ITU).
 Pe de altă parte, agenţi infecţioşi din flora normală a
organismului, care nu produc infecţii la individul sănătos,
le vor produce la indivizi cu deficienţe imune (supuşi unui
tratament imunosupresor, cu deficienţe imune genetice,
cu deficienţe imune dobândite).
 În ambele situaţii contaminarea are loc cu mult înainte de
producerea infecţiei propriu-zise.
2. Pătrunderea
 în zone anatomice care sunt în relaţie directă cu exteriorul (tubul
digestiv, căile respiratorii, căile urinare, căile genitale, conjunctiva etc.) -
fără traversarea barierelor epiteliale.
microrgansime: V. cholerae (holera), B. pertussis (tusea convulsivă),
C.diphteriae, E.coli (infecţiile urinare) etc.,
 în ţesuturile profunde - cu trecerea microorganismelor prin barierele
anatomice reprezentate de piele şi mucoase.
unele microorganisme pot trece direct prin pielea intactă cum sunt
leptospirele şi unii viermi, ca, de exemplu, filariile,
 iar altele pot traversa epiteliul mucoasei respiratorii, digestive, a
tractului genitourinar şi conjunctiva,
 direct în sânge sau în ţesuturile profunde
 prin leziuni traumatice,
muşcătura unor animale (virusul rabic, Pasteurella multocida),
înţepăturile unor insecte (Plasmodium falciarum)
sau prin diverse acte medicale efectuate fără respectarea normelor de
asepsie (HIV, virusul .hepatitei Betc.).
3. Multiplicarea

 Numărul de microorgansime care pătrund în organism (mărimea

inoculului) este în mod obişnuit prea mic pentru a produce simptome.
Agenţii infecţioşi trebuie să învingă mecanismele de apărare
antiinfecţioasă ale gazdei şi să se înmulţească la un nivel
corespunzător pentru ca prezenţa lor în organism să se facă simţită. În
general, microorganismele se multiplică mai încet in vivo decât in vitro,
tocmai din cauza reacţiilor de apărare pe care le declanşează.
 Intervalul - de la pătrunderea agentului infecţios până la apariţia
simptomatologiei clinice se numeşte perioadă de incubaţie.
 Un aspect foarte important, determinant în evoluţia infecţiei, este
sediul multiplicării microorgansimelor: extra- sau intracelular.
• Microorgansimele cu habitat extraclelular sunt supuse acţiunii
complementului, lizozimului, anticorpilor, fagocitozei etc.,
• pe când cele cu habitat intracelular sunt protejate de aceşti factori,
înmulţirea lor fiind protejată. Eliminarea lor din organism se face prin
distrugerea celulelor în care se află, ceea ce atrage după sine producerea
unor leziuni tisulare.
4. Localizarea infecţiei

 Un proces infecţios poate fi localizat atunci când germenii se multiplică într-o

zonă relativ limitată a organismului (abces sau furuncul).
 Infecţia se poate propaga de la poarta de intrare prin continguitate din aproape
în aproape şi prin diseminare la distanţă pe cale sanguină sau/şi limfatică. În cel
din urmă caz rezultă infecţia sistemică sau generalizată. Dintr-un proces
infecţios localizat, germenii pot fi vehiculaţi de sânge sau limfă la diferite organe
iniţiind o localizare secundară.
 Un aspect particular al diseminării microbilor în organism este transportul
mediat celular şi translocarea. Transportul mediat celular este modalitatea pe
care o folosesc microorganismele care rezistă digestiei intracelulare a
fagocitelor (de exemplu, chlamydiile, gonococii etc.). Ele se vor înmulţi în aceste
celule şi vor fi vehiculate la distanţă. Translocarea este proprietatea unor
germeni de a traversa un epiteliu pentru a ajunge în circulaţie (de exemplu,
bacilul tific este translocat de către celulele epiteliale ale mucoasei digestive şi
ajunge în circulaţie).
 Prezenţa bacteriilor în sânge se numeşte bacteriemie iar multiplicarea lor în
sânge septicemie.
 Toxemia este prezenţa în sânge a unei toxine secretate sau eliberate de microb
fie în afara organismului (toxina botulinică prezentă în conserve), fie în organism
(endotoxina bacteriilor gram-negative când se produce o liză masivă a acestora
în sânge).
II. ETAPELE EVOLUTIVE ALE INFECŢIEI

 perioada de incubaţie: intervalul de timp care trece de la pătrunderea

microbului în organism până la apariţia primelor simptome.
boli cu perioadă de incubaţie scurtă de 1-7 zile (toxinfecţii
alimentare, meningite, difterie, gonoree etc.),
cu incubaţie medie de 8-21 de zile ( febra tifoidă, tetanos etc.)
şi cu incubaţie lungă de zeci de zile (hepatita B, 60-180 de zile)
 şi foarte lungă de ani de zile (tuberculoză, SIDA, lepră etc.).Bolile
infecţioase ciclice (cu evoluţie regulată), ca de pildă rujeola, rubeola,
varicela, variola etc., au o perioadă fixă de incubaţie.
 debutul bolii reprezintă apariţia primelor simptome şi poate fi brusc sau
insidios.
 perioada de stare. În această perioadă se manifestă semnele clinice şi
paraclinice caracteristice bolii.
 perioada de convalescenţă în care se refac leziuni şi se restabilesc
funcţiile perturbate. Această perioada este importantă deoarece acum pot
apare recăderi, complicaţii sau cronicizarea infecţiei. În cazul unei evoluţii
favorabile se produce vindecarea cu sau fără sechele. În cazuri
nefavorabile, boala evoluează spre exitus sau spre cronicizare.
III. EFECTELE NOCIVE ALE INFECŢIEI

1. Alterări organice şi funcţionale datorate agenţilor infecţioşi

 Alterări mecanice. Obstrucţiile mecanice se datorează reacţiei
inflamatorii a gazdei ca răspuns la prezenţa microorganismului.
Orice organ tubular poate fi obstruat în anumite infecţii, uneori
cu urmări nefaste.
 Este cunoscută obstrucţia căilor respiratorii care se poate produce
în difterie.
 Pătrunderea germenilor dintr-o infecţie a urechii medii la meninge
poate duce la dilatarea ventriculilor cerebrali prin obstruarea
circulaţiei LCR.
 sunt mai frecvente în infecţiile parazitare. Dacă agenţii infecţioşi au
dimensiuni mari şi sunt în număr suficient, ei pot obstrucţiona
unele căi anatomice vitale. ( Ascaris lumbricoides, poate obstrua
un canalicul biliar, iar dacă se găseşte în număr mare produce un
ghem care obstruează tubul digestiv)
1. Alterări organice şi funcţionale datorate
agenţilor infecţioşi

 Distrugere celulară
Bacteriile distrug celulele prin toxinele pe care le secretă şi care sunt
otrăvuri foarte puternice. Acestea acţionează fie în apropierea porţii de
intrare (Shigella asupra celulelor epiteliului intestinal), fie la distanţă de
locul unde sunt produse (Corynebacterium diphteriae). La acţiunea
toxinelor se mai adaugă cea a enzimelor hemolitice şi leucolitice.
Virusurile cu efect citopatogen produc liza celulelor în care se
înmulţesc.

 Alterări farmacodinamice ale metabolismului.

Toxina tetanică modifică metabolismul celulelor motoare ducând la
paralizii spastice, iar cea botulinică interferează eliberarea de acetilcolină
la nivelul sinapselor colinergice rezultatul fiind paralizia flască. În ambele
cazuri moartea se produce prin paralizia muşchilor respiratori.
Toxina holerică creşte nivelul de AMP-ciclic în celulele epiteliului
intestinal, ceea ce are ca rezultat eliminarea unor cantităţi mari de apă în
intestin cu producerea consecutivă a diareei. Moartea survine prin
deshidratare.
2. Alterări datorate reacţiilor de apărare
antiinfecţioasă

 Puroiul: un amestec de leucocite vii şi distruse, bacterii şi un exudat.

El rezultă în urma migrării rapide a leucocitelor PMN în focarul
infecţios, stimulate de substanţe chemotactice produse chiar de
bacterii dar şi de ţesuturi sau PMN. După distrugerea lor, leucocitele
eliberează în jur hidrolaze puternice din granulaţiile lizozomale. Aceste
enzime lezează ţesuturile învecinate, extinzând zona afectată.
 Abcesul. Când puroiul se constituie într-o colecţie, vorbim de un
abces. De exemplu, furunculul se produce prin obstrucţia unei glande
sebacee, ceea ce oferă stafilococului auriu, prezent în mod normal pe
piele, oportunitatea de a se înmulţi eficient şi de a produce infecţia.
• Localizarea unui abces este esenţială pentru prognostic. Astfel, furunculele
cutanate sunt dureroase, dar prognosticul nu este grav în general, pe când
localizarea unui abces la nivel cerebral este fatală. Pacienţii cu deficienţe
genetice ale funcţiilor leucocitare suferă de infecţii purulente recurente,
chiar şi în condiţiile unui tratament corect cu antibiotice.
2. Alterări datorate reacţiilor de apărare
antiinfecţioasă

 Reacţia de fază acută. Prezenţa bacteriilor în ţesuturi elicită o reacţie

generalizată cunoscută sub denumirea de răspuns de fază acută şi
care este un mecanism al rezistenţei antiinfecţiose naturale. Dacă
intensitatea acestei reacţii depăseşte nivelul fiziologic, ea determină
tulburări foarte grave.
 Bacteriile induc secreţia IL-1 care acţionează asupra centrului
termoreglării, rezultatul fiind febra. IL-1 stimulează, de asemenea,
sinteza unor substanţe numite prostaglandine care şi ele acţionează
asupra centrului termoreglării şi sunt responsabile de starea generală
de disconfort pe care o resimţim în timpul unei infecţii.
 Endotoxinele bacteriilor gram-negative pot induce şi ele răspunsul de
fază acută. În doze mici, endotoxinele produc febră şi mobilizează
unele mecansime de apărare antiinfecţioasă. În cantităţi mari, ele
induc şocul endotoxic şi coagularea intravasculară diseminată.
2. Alterări datorate reacţiilor de
apărare antiinfecţioasă
 Răspunsul umoral (formarea de anticorpi specifici). În circulaţie şi în
ţesuturi anticorpii se combină cu agenţii infecţioşi sau cu unele produse
ale acestora (toxine, enzime etc.). Aceste complexe antigen-anticorp vor
induce, în mod normal, un răspuns inflamator prin intermediul
sistemului complement în scopul eliminării agenţilor înfectioşi sau a
neutralizării produşilor lor toxici.
 Răspunsul umoral nu are întotdeauna un efect protector. La persoane
cu predispoziţie alergică este posibilă sensibilizarea organismului faţă
de anumite antigenele bacteriene ceea ce duce la instalarea unor stări
de hipersensibilitate mediate umoral (de tip I, II sau III). Astfel, de pildă,
sunt foarte bine cunoscute mecanismele umorale prin care se produc
complicaţiile alergice poststreptococice cum sunt cardita reumatismală
(hipersensibilitate de tip II) şi glomerulonefrita acută (hipersensiblitate
de tip III).
 Răspunsul celular mediat de limfocitele T citotoxice, K, NK şi
macrofage poate depăşi în intensitate limitele fiziologice fiind asociat cu
inflamaţia cronică. Acest aspect se întâlneşte mai frecvent în infecţiile
cu germeni cu habitat predominent intracelular (tuberculoză, lepră) şi
virusuri.
IV. MANIFESTĂRILE CLINICE ALE
INFECŢIEI

 Manifestările clinice ale infecţiei sunt multiple, fiind influenţate de o serie de

variabile:
 factorii genetici ai gazdei şi ai agenţilor infecţioşi,
 doza infectantă,
 calea de pătrundere,
 actorii de patogenitate ai microbilor,
 rezistenţa antiinfecţioasă a gazdei,
 considerente anatomice,
 factorii de mediu şi de alţi factori până în prezent necunoscuţi.
 Unele infecţii au, în general, acelaşi tablou clinic la majoritatea indivizilor
(holeră, ciumă, dizenterie, rabie etc.). Alteori, evoluţia este diferită în
funcţie de rezistenţa individului şi patogenitatea agentului infecţios.
 Astfel, la unii indivizi infecţia poate fi urmată de starea de boală, deci
evoluează cu manifestări clinice, iar la cei la care organismul este capabil
să-şi mobilizeze rapid şi eficient mijloacele de apărare, menţinând
multiplicarea agenţilor infecţioşi la un prag scăzut, de o infecţie
inaparentă, care va determina doar modificări imunologice, decelabile prin
teste de laborator. Între aceste două extreme există diferite nuanţe care
pot fi reprezentate sub forma unui “iceberg”. (infecţia cu virus poliomielitic).
Conceptul de iceberg

Boală
acută

Infecţie subclinică

Infecţie asimptomatică
IV. MANIFESTĂRILE CLINICE ALE
INFECŢIEI

 După aspectul evolutiv, infecţiile sunt :

 Infecţiile acute:evoluează într-un timp limitat, rezultatul fiind în
general vindecarea. Exemple de infecţii acute sunt bolile infecto-
contagioase ale copilăriei (rujeolă, varicelă, rubeolă, orellion etc.).
 În infecţiile cronice: agentul patogen acţionează timp îndelungat
în organism. Ele rezultă fie din cronicizarea unei infecţii acute
(hepatita B), fie în urma infecţiei cu germeni care dau boli cu
evoluţie cronică (tuberculoză, sifilis, lepră etc.).
 Infecţiile latente : agentul infecţios se găseşte în organism pentru
o perioadă îndelungată, se înmulţeste intermitent şi produce
recidive (infecţia herpetică).
 Infecţiile lente: afectează încet şi progresiv sistemul nervos
central. Unele sunt de natură virală, ca, de exemplu, panencefalita
subacută sclerozantă produsă de virusul rujeolic.
V. NOŢIUNI DE EPIDEMIOLOGIE A
INFECŢIILOR

Epidemiologia bolilor infecţioase se ocupă cu studiul

apariţiei, etiologiei, răspândirii şi profilaxiei acestora. În
funcţie de spaţiu şi timp, infecţiile apar:
sporadic: cazuri izolate necorelate în timp şi spaţiu;
epidemic: cazuri numeroase ce apar într-un timp scurt şi
într-o zonă geografică limitată (holeră, febră tifoidă, ciumă);
pandemic: cazuri foarte numeroase într-o perioadă de timp
fără limite geografice (pandemiile de gripă, SIDA);
endemic: cazuri relativ frecvente, limitate în spaţiu şi
nelimitate în timp.
V. NOŢIUNI DE EPIDEMIOLOGIE A
INFECŢIILOR
 Noţiunile cele mai importante legate de epidemiologia
infecţiilor sunt:
morbiditatea: numărul de îmbolnăviri noi la un număr dat de
locuitori (10.000, 100.000);
incidenţa: numărul de îmbolnăviri noi într-o perioadă dată
de timp;
prevalenţa: număr de infecţii la un moment dat într-o
colectivitate;
mortalitate: numărul deceselor printr-o anumită infecţie
raportată la un anumit număr de locuitori;
letalitate: numărul de decese raportat la numărul de
persoane infectate;
index de manifestare: numărul de boli clinic aparente
raportat la numărul total de persoane infectate.
 1. Rezervorul de germeni

 Rezervorul uman
• Principalul rezervor viu de germeni .
• Importanţi sunt, purtătorii sănătoşi care reprezintă surse oculte de infecţie pentru
persoanele din jurul lor. Atunci când germenii se multiplică la poarta de intrare fără
să producă manifestări clinice şu nici imunologice. Nu trebuie confundată starea de
purtător sănătos cu cea de purtător aparent sănătos la care semnele clinice sunt
minime sau absente, dar sunt prezente semnele biologie şi imunologice (purtători
de virus hepatitic B).
• joacă un rol important în răspândirea multor infecţii: streptococice, febra tifoidă,
difteria, gonoreea, sifilisul, poliomielita, hepatita, SIDA etc.
 Rezervorul animal
• Atât animalele sălbatice cât şi cele domestice pot constitui sursa multor infecţii.
• Bolile comune omului şi animalelor se numesc antropozoonoze.
• Transmiterea poate avea loc prin contactul direct cu animalul infectat, prin
contactul cu unele produse animale (piei, blănuri - cărbune pumonar), consumul de
carne infectată (cărbune intestinal), muşcătura animalelor (rabie), înţepătura unor
insecte (malaria) etc.
 Rezervoarele neanimate
• Cele două mari rezervoare neaminate sunt apa şi solul. Astfel, solul este sursa
infecţiilor produse de unii fungii patogeni, precum şi de sporii bacteriilor strict
anaerobe (spori de bacil tetanic şi botulinic). Apa se contaminează de la materiile
fecale ale omului şi animalelor.
2. Transmiterea agenţilor
infecţioşi

 Agenţii infecţioşi se transmit în general prin 4 modalităţi:

Transmiterea directă a agentului infecţios este posibilă de
la omul bolnav la cel sănătos prin:
contact direct prin atingere (rujeolă, varicellă, variolă etc.),
sărut (mononuleoză infecţioasă, hepatita B), contact sexual
(sifilis, gonoree, SIDA etc.),
contact indirect prin obiecte care au venit în contact cu
bolnavul, ca, de pildă, batiste, lenjerie, veselă, termometre,
siringi infectate etc.,
prin picăturile lui Pflügge pe care bolnavul le răspândeşte în
timpul strănutului şi a tusei (virusurile gripale, paragripale etc.).
2. Transmiterea agenţilor
infecţioşi
 Transmiterea prin vehiculi obişnuiţi se referă la transmiterea
agenţilor infectioşi pe cale hidrică (salmonelle, shigelle),
alimentară (botulism, toxiinfecţii alimentare), prin
sânge(hepatita B, citomegalia, SIDA) etc.
 Transmiterea prin vectori.
 Cei mai importanţi vectori sunt artropodele. Unele dintre ele, ca de
pildă muştele, sunt vectori mecanici care transportă agenţii
infecţioşi dintr-un loc în altul.
 Vectorii biologici sunt cei care participă activ la transmiterea
agentului infectios. Astfel, unele artropode ingeră agentul infecţios
în timp ce sug sângele persoanei infectate (de pildă, ţânţarul
anofel, care transmite malaria), găzduind o parte a ciclului evolutiv
al acestuia şi transmiţându-l prin înţepătură altei persoane
3. Profilaxia bolilor infecţioase

 Măsurile profilactice au ca principal scop

întreruperea transmiterii agenţiilor etiologici ai unei
infecţii. Aceste măsuri sunt:
Nespecifice- presupun izolarea sursei de infecţie, deci a
bolnavului şi instituirea la nevoie a carantinelor (izolarea
bolnavilor şi a persoanelor care vin în contact direct cu
aceştia pe o perioadă egală cu incubaţia bolii respective) şi
se aplică la anumite infecţii, cum sunt holera, ciuma, febrele
hemoragice (V. Ebola) etc. La aceste măsuri se adaugă
cele de dezinfecţie şi sterilizare,
specifice, care constau în imunizare activă (vaccinare),
imunizare pasivă prin seroterapie şi chimioprofilaxie
VI. INFECŢIA NOSOCOMIALĂ

 Infecţia nosocomială (hospitalism, infecţie interioară, infecţie

intraspitalicească) este o infecţie pe care o persoană o contractează cursul
spitalizării. Agenţii etiologici ai acestor infecţii fac parte, în general, din flora
condiţionat patogenă, fiind denumiţi şi “germeni oportunişti”. Cel mai des sunt
implicate bacterii care, în spital, devin multirezistente la antibiotice şi îşi cresc
virulenţa. Speciile mai frecvent întâlnite sunt E.coli, Klebsiella, Enterobacter,
Pseudomonas aeruginosa, S.aureus, stafilococi coagulazo negativi etc.
Acestea pot produce infecţii urinare, infecţii ale plăgilor postoperatorii, infecţii
ale tractului respirator inferior, septicemii etc.
 Sursa de germeni poate fi endogenă, din propria floră, sau exogenă, când
provine de la personalul medical sau mediul înconjurător. Este cunoscut
portajul ridicat de S.aureus la personalul din spital.
 Infecţiile nosocomiale se pot produce şi ca urmare a unor manevre medicale
invazive, cum sunt bronhoscopiile, cistoscopiile, cateterismele, respiraţia
asistată etc. De asemenea, unele soluţii medicamentoase se pot infecta cu
germeni multirezistenţi, ca, de pildă, colirele care se contaminează foarte uşor
cu bacil piocianic.
 Tulpinile microbiene izolate în spitale sunt un indicator valoros al respectării
regulilor de igienă, iar rezistenţa lor la antibiotice reflectă în mod direct
competenţa personalului medical în chimioterapia antiinfecţioasă.
1. IMUNIZAREA ARTIFICIALĂ
ACTIVĂ ŞI PASIVĂ
1.1. Imunizarea prin vaccinare

 Vaccinul reprezintă un preparat antigenic obţinut

dintr-un agent patogen specific sau puternic înrudit
cu acesta, capabil să inducă la un subiect receptiv un
răspuns imun artificial, protector faţă de agresiunea
microbiană.
 Primul vaccin, vaccinul viral antivariolic, a fost aplicat în
1798 de către Edward Jenner
 Bazele ştiinţifice ale profilaxiei în bolile infecţioase au fost
puse de Louis Pasteur care a preparat vaccinul antiholeră
a găinilor, anticărbunos şi în 1885 vaccinul antirabic.
1.1. Imunizarea prin vaccinare
 În raport cu starea agenţilor patogeni (modul de preparare) şi
natura componentelor antigenice, vaccinurile se pot clasifica în :
 vaccinuri corpusculare preparate din agenţi patogeni vii atenuaţi
(microbieni, virali),
 vaccinuri corpusculare preparate din agenţi patogeni omorâţi sau
inactivaţi (microbieni, virali),
 vaccinuri preparate din:
a) componente microbiene purificate (produse ale metabolismului microbian),
b) fracţiuni sau subunităţi structurale ale microorganismelor (polizaharide
capsulare, componente ale peretelui bacterian, subunităţi antigenice virale),
 vaccinuri sintetice
 vaccinuri clonate sau biosintetice obţinute cu ADN-recombinant.
1. Vaccinuri corpusculare preparate
din agenţi patogeni vii atenuaţi
 Majoritatea vaccinurilor vii atenuate sunt vaccinuri virale. Vaccinurile vii
sunt vaccinuri complete ce conţin tulpini microbiene sau virale selectate
pentru nivelul redus şi stabil al virulenţei. Scopul atenuării este de
reducere a virulenţei până la un nivel foarte scăzut, pentru a nu afecta
organismele vaccinate, dar care asigură menţinerea infecţiozităţii
(imunogenităţii) necesare unei o stimulări antigenice suficiente pentru
producerea unui răspuns imun adecvat.
 Atenuarea virusurilor se efectuează în mod curent prin trecerea lor pe
organisme-gazdă nenaturale sau cultivarea îndelungată în culturi de
celule animale. Atenuarea bacteriilor se face prin căldură, mutagenază
chimică (bacil tific), pasaje timp îndelungat pe medii de cultură (bacil
tuberculos) etc
 La persoanele sănătoase, administrarea acestor vaccinuri produce o
infecţie inaparentă urmată, în general, după o singură inoculare, de
instalarea unei imunităţi mediate umoral (prin anticorpi) şi/sau mediate
celular (prin limfocite T reactive specifice).
2. Vaccinuri corpusculare preparate
din agenţi patogeni omorâţi sau
inactivaţi
 Aceste vaccinuri sunt reprezentate de suspensii
sau produse obţinute din particule bacteriene
sau virale totale la care, prin diverse procedee
fizice sau chimice, s-a realizat eliminarea
(neutralizarea) selectivă a infecţiozităţii cu
menţinerea nemodificată a proprietăţilor
imunogene.
 Inactivarea se efectuează prin factori fizici
(căldură, radiaţii UV) şi chimici.
 Administrarea acestor vaccinuri induce doar un
răspuns imun mediat umoral prin anticorpi.
3. Vaccinuri preparate din
componente microbiene
 Vaccinurile preparate din componente bacteriene pot fi:
• Produse microbiene purificate (anatoxinele). Anatoxinele
sunt toxine bacteriene detoxifiate prin învechirea la căldură
cu formol 4%(Di-Te-Per).

• Fracţiuni sau subunităţi structurale ale

microorganismelor (polizaharide capsulare, componente
ale peretelui bacterian, subunităţi antigenice virale). Acestea
sunt preparate vaccinale constituite din acei componenţi
structurali (subunităţi) care sunt responsabili de răspunsul
imun. Avantajele constau în eliminarea reacţiilor
postvaccinale iar dezavantajele în obţinerea unei imunităţi
celulare slabe, necesitatea asocierii de adjuvanţi şi costul
ridicat.
4. Vaccinuri sintetice
 Se obţin prin sinteza in vitro a fracţiunilor
polipeptidice care reprezintă antigenele sau
epitopii specifici vaccinanţi ai unor
microorganisme prin reproducerea atât a
secvenţei cât şi configuraţiei spaţiale a
epitopului natural.
 Pentru a deveni antigene complete,
fracţiunile sintetice trebuie cuplate cu un
carrier. Aceste vaccinuri sunt încă obiect de
studiu experimental.
5. Vaccinuri obţinute cu ADN-
recombinant (vaccinuri clonate sau
biosintetice)
 Sunt preparate în scopul obţinerii de fracţiuni antigenice imunogene purificate a
căror administrare să excludă reacţiile adverse şi complicaţiile postvaccinale.
 Prin tehnica ADN-recombinant, genele care codifică proteinele (antigenele)
componente ale vaccinului sunt selecţionate, izolate Şi introduse în genomul unei
celule vector: bacterie (E. Coli), levură (Saccharomices cerevisiae) sau celule de
mamifere capabile apoi să le sintetizeze în cantităţi industriale.
 În anul 1982 s-a propus o modificare ingenioasă a acestei tehnici, Şi anume: se
clonează un vector (virus, bacterie) cu gena producătoare de antigen şi se
introduce în organism. Microorganismul purtător al genelor se multiplică în
organism Şi va produce cantităţi suficiente de antigen necesare imunizării fără a
produce o infecţie clinic manifestă. Dintre bacteriile folosite ca vectori menţionăm
tulpini de Salmonella typhi avirulente utilizate în vaccinarea faţă de unele infecţii
enterice Şi BCG.
 Vaccinul viitorului va consta probabil dintr-un singur vector viral sau bacterian care
va avea inserat în genomul său toate genele ce codifică antigenele necesare unei
imunizări eficiente Şi care se administrează o singură dată.
Clasificare
 În raport cu numărul antigenelor înrudite sau diferite în acelaşi
preparat, vaccinurile pot fi:
• vaccinuri monovalente care provin de la o singură specie
bacteriană sau virală (toate vaccinurile);
• vaccinuri asociate care reprezintă o asociere a vaccinurilor contra
mai multor boli, asociere care trebuie să asigure eficacitatea fiecăruia
dintre vaccinuri, iar reacţiile adverse să nu fie mai frecvente Şi mai
grave decât cele cunoscute pentru fiecare vaccin în parte. Astfel de
vaccinuri sunt, de pildă, vaccinul antidiftero-tetanic (vaccin bilvalent),
diftero-tetano-pertussis (vaccin trivalent), antimeningococic
(tetravalent) etc.Acestea pot fi:
• combinate, realizate cu vaccinuri asociate anterior (prin procesul
tehnologic) sau în momentul folosirii, în aceeaşi seringă, fiind inoculate în
acelaşi loc;
• simultane, administrare pe căi variate şi în zone diferite
Indicaţiile de vaccinare
 Sunt generale, selective şi elective.
• vaccinările generale vizează toată populaţia infantilă sau adultă în raport cu
un program de vaccinare stabilit în funcţie de gravitatea Şi prevalenţa într-o ţară
a anumitor infecţii. În România sunt obligatorii:
• vaccinările anti-tetanică, anti-difterică, anti-pertussis (Di-Te-Per),
• anti-tuberculoasă (BCG),
• anti-poliomielitică,
• anti-rujeolică, anti-rubeolică, anti-urliană (ROR, anti-rujeolic simplu sub
12 l),
• anti-hepatită B.
• vaccinările selective vizează grupe de populaţie cu risc crescut de a
contacta o anumtă infecţie. De exemplu, vaccinările anti-gripală, anti-
pneumococică, anti-meningococică se practică în colectivităţi.
• vaccinările efective vizează pacienţi sau categorii de pacienţi la care
anumite infecţii sunt mai frecvente şi mai grave decât în populaţia generală
(vaccinul anti-pseudomonas la pacienţii arşi, vaccinul anti-gripal la pacienţi cu
afecţiuni respiratorii cronice, la cei cu diabet zaharat).
Calea de administrare a
vaccinurilor
 Este în general parenterală, dar această
cale nu stimulează producerea de
anticorpi IgA secretori.
 De aceea, când bariera imună a
mucoaselor este esenţială pentru o
protecţie bună, vaccinurile atenuate
trebuie administrate pe cale orală pentru
a stimula producerea de IgA secretor.
Complicaţiile, contraindicaţiile
vaccinărilor:

• Complicaţiile vaccinărilor:
• 1. boala infecţioasă indusă prin vaccinuri vii la persoane cu
deficienţe ale apărării imune. Boala infecţioasă prin tulpini bacteriene
sau virusuri atenuate este foarte rară la persoane sănătoase datorită
controalelor riguroase pe care le impune astăzi avizarea unui vaccin.
• 2. accidente alergice sunt reacţiile anafilactice, reacţii de tip Arthus,
reacţii citolitic-citotoxice şi reacţii mediate celular. Acestea se pot
datora impurităţilor antigenice provenite din substratul pe care se
cultivă tulpina vaccinantă sau chiar antigenelor vaccinante.
 Contraindicaţiile vaccinărilor:
• temporare menţionăm sarcina, bolile febrile acute.
• permanente se referă la pacienţii cu imunodeficienţe, la care chiar şi
tulpinile atenuate pot produce infecţia şi la pacienţii hipersensibilizaţi la
antigenele vaccinante.
1.2. Imunoprofilaxia prin seruri
terapeutice

 Serurile sunt produse biologice cu un conţinut bogat

în anticorpi specifici faţă de unul sau mai mulţi agenţi
patogeni şi se folosesc pentru blocarea procesului
infecţios la subiecţii infectaţi cu agentul patogen respectiv.
 Serurile conferă imunitate pasivă (fără participarea
sistemului celular imunocompetent).
 Imunitatea prin transfer de anticorpi este rapidă
(deoarece serul conţine anticorpi gata formaţi), dar de
scurtă durată (în medie 10-15 zile pentru serurile
heterologe şi 20-30 zile pentru serurile omologe), timp
necesar proteinei străine să se elimine din organism.
După provenienţă:
 I. Serurile omologe se obţin de la om, fie de la convalescenţi de boli
infecţioase şi se numesc seruri de convalescent, fie de la persoane imunizate
activ, în mod special şi se numesc seruri hiperimune.Nu se mai folosesc astăzi
sub această formă, ci sub formă de imunoglobuline (gamaglobuline) specifice,
extrase din aceste seruri.
 Imunoglobulinele extrase din amestecuri diferite de plasmă (de la mai mulţi
donatori adulţi normali) se numesc imunoglobuline normale, sau
gamaglobuline umane standard, care conţin aproape numai fracţiunea IgG
faţă de microorganismele care infectează majoritatea populaţiei.
 Gamaglobulinele obţinute din seruri de convalescent sau din serul unor
voluntari umani hiperimunizaţi cu un anumit antigen (prin vaccinare sau
administrare de anatoxină) se numesc imunoglobuline umane specifice anti-
, urmate de numele antigenului corespunzător (de exemplu: imunoglobulină
umană specifică antitetanos). Se mai numesc şi gamaglobuline umane
hiperimune.
 Administrarea gamaglobulinelor specifice au avantajul că necesită un număr
redus de injecţii, realizează un aport mai mare de anticorpi care se menţin în
organism un timp mai îndelungat (10-14 săptămâni) Şi se pot administra în
mod repetat fără riscul sensibilizării.
După provenienţă:
 II. Serurile heterologe se obţin pe animale (cal, iepure, oaie) hiperimunizate în
mod activ cu diferite vaccinuri şi antitoxine.
 Avantajul acestor seruri este că titrul poate fi precis dozat.
 Dezavantajul este că pot produce sensibilizarea manifestată prin reacţii foarte
grave (anafilactice sau de tip boala serului). Pentru a evita la bolnavi aceste
manifestări de sensibilizare, trebuie testată, înainte de tratament, reactivitatea
fiecărui organism faţă de proteina străină. În acest scop se fac injecţii
(intradermice şi apoi subcutanate) cu concentraţii crescânde de ser (1/10.000-
1/10) până se ajunge la ser brut. În absenţa reacţiei locale (eritem) se poate
administra serul terapeutic. În caz contrar se face desensibilizarea.
 Acest dezavantaj a fost redus prin purificarea Şi concentrarea acestori seruri,
pentru îndepărtarea albuminelor responsabile în cea mai mare parte de
producerea reacţiilor de sensibilizare.
 În prezent, toate serurile heterologe se livrează purificate, concentrate,
ceea ce înseamnă că într-un volum mic şi pentru o cantitate scăzută de
proteine se obţine un conţinut crescut de anticorpi.
Clasificare
 După compoziţie, serurile se clasifică în:
• seruri antibacteriene (ser antimeningococic),
• seruri antitoxice (ser antidifteric, antitetanic,
antigangrenos, antibotulinic, antipiocianic),
• seruri mixte : antibacterian + antitoxic (ser anticărbunos),
 După scop, serurile se clasifică în seruri administrate
profilactic (seroprofilaxie) şi seruri administrate curativ (la
copiii contacţi cu un bolnav de difterie se administrează
preventiv ser imun antidifteric. Pentru a obţine însă o
imunizare mai puternică şi durabilă, seroprofilaxia se
continuă cu vaccinarea, în cazul de faţă cu anatoxină
difterică).
Imunizarea pasivă are caracter
de urgenţă
 în următoarele cazuri:
• protecţia pacienţilor cu a-gamaglobulinemie faţă
de infecţiile cu bacterii piogene, sau cu unele
virusuri în condiţii de risc crescut pentru infecţiile
respiratorii,
• protecţia persoanelor nevaccinate în condiţii de
risc crescut pentru tetanos sau pacienţi cu plăgi
traumatice, arsuri, avort septic,gangrenă gazoasă -
pacienţi cu plăgi traumatice,
• la contacţi de hepatită virală B după expunerea
acută prin contactul mucoaselor cu sânge HBS +,
• terapia unor toxiinfecţii şi intoxicaţii : difterie,
tetanos, botulism, muşcătură de şerpi veninoşi.