Mama în opera viereană

Ionel Marina
• În poezia „Făptura mamei” întâlnim imagini cu adevărat surprin-
zătoare. Făptura mamei, ajunsă la capătul vieţii trăite intens şi plină de
rosturi supreme, este ca un mit. Dăruită copiilor, muncii, binelui şi
frumosului, mama apare ca ceva sacru şi aproape supranatural. A călca
anume pe sămânţă, pe verdele de mâine ce va aduce rod, înseamnă a
dispărea nedispărând, a perpetua mereu:
• „Uşoară, maică, uşoară,
• C-ai putea să mergi călcând
• Pe seminţele ce zboară
• Între ceruri şi pământ”.
O stea mi-atinge faţa,
Ori poate-a ta năframă,
Sunt alb, bătrân aproape,
Mi-e dor de tine, mamă.

(Grigore Vieru,
„Mi-e dor de tine, mamă”)
Din copilărie până la cărunteţe, mama este mângâierea,
alinarea şi dragostea supremă. Te simţi legat de ea cu toate
gândurile, dorurile, visele tale, prin paşii spre viaţa viitoare.
Temele majore, cum ar fi dragostea pentru pământul natal,
popor, mamă şi femeie, află o expresie din cele mai puternice
în creaţia lirică a lui Grigore Vieru.
Tema maternă trece ca un fir roşu prin toată opera sa: mâinile mamei legănând
copilul şi pe care le sărută poetul, ochii ei înlăcrimaţi, pâinea mamei, nopţile ei
albe... Ajunsă la apusul soarelui, mama devine uşoară, c-ar putea să calce„ pe
seminţele ce zboară între ceruri şi pământ”. Demnitatea maternă
este modestă şi tăcută ca natura-mamă. Munca sfântă a mamei este fructificată prin
pâinea scoasă din cuptor, ce umple cu aroma ei toată mahalaua. Mama iese la drum
să-l ospăteze pe primul trecător cu o felie de pâine, apoi cheamă vecinele s-o guste
cu un păhar de apă rece:
,,Pâinea asta mult ce-mi place mie,
Coaja ei, o, coaja ei îmi are
Cu năsprite palme-asemănare”.
Rostul vieţii mamei sunt copilul şi munca. Într-un mic
poem a încăput întregul univers matern: mama conti-
nuatoare a vieţii pe pământ, întruchipată în imaginea
păsării-mamă, care:
,,Când s-a întors
La piui ei cu hrana,
Găsise cuibul gol
Şi amuţit.
I-a căutat
Pân-îi albise pana,
Pân-când în cioc
Sămânţa a-ncolţit”.
De-acum înainte viaţa mamei e un nesfârşit chin al căutării, al zbuciumului, care nu
se alină niciodată. Dorul mamei nu este un sentiment de ocazie, vremelnic, ci o
permanenţă mereu vie a sufletului omenesc. Trăirile dramatice ale mamei din
poemul „Cămăşile” sunt redate prin intermediul „amintirilor amare”, lăsate de
fiul căzut în război. Cămăşile sunt nădejdea mamei, sprijinul ei de-a întâlni
dimineaţa zorii, de a-şi porni mâinile la treabă şi toată ziua - lungă de vară ori
scurtă de iarnă - să fie însoţită de gândul la fecior. Ea nu se va împăca niciodată cu
dispariţia fiului drag şi în fiecare sâmbătă va spăla cămăşile, căci „mâine vor face
băieţii horă-n sat”. Şi aşa zi după zi, an după an, mama aşteaptă.
Fiecare poezie a lui Grigore Vieru, consacrată mamei, este demnă de
pensula unui pictor, fiind ca o icoană a Sfintei Născătoare, care a
îndurat straşnica durere a crucificării Fiului ei şi Mântuitorului nostru.
În poezia „Buzele mamei” vibrează sfânta memorie şi marele ei
devotament. Buzele mamei sunt o veşnică rană, care exprimă
îndureratul sentiment al dragostei faţă de bărbatul căzut la datorie, dar
mereu viu şi tânăr în cugetul şi inima ei suferindă:
„O, buzele ce sărutară
Al tatei mormânt
Mai mult ca pre dânsul,
Pre tata-n
Puţinii lui ani pe pământ.”
Într-un interviu, Grigore Vieru menţiona: „Pomul schilodit de
obuze, pământul ucis de secetă... Mă urmăreşte un fel de
teamă în faţa neploii, a nezăpezii, în faţa îngheţului din
primăvară sau a frigului căzut în plină vară”. De aceea poetul
slăveşte floarea, rodul, mărgelele de aur ale pomului înverzit.
În poezia „Făptura mamei” întâlnim imagini cu adevărat surprinzătoare. Făptura
mamei, ajunsă la capătul vieţii trăite intens şi plină de rosturi supreme, este ca un
mit. Dăruită copiilor, muncii, binelui şi frumosului, mama apare ca ceva sacru şi
aproape supranatural. A călca anume pe sămânţă, pe verdele de mâine ce va aduce
rod, înseamnă a dispărea nedispărând, a perpetua mereu:
„Uşoară, maică, uşoară,
C-ai putea să mergi călcând
Pe seminţele ce zboară
Între ceruri şi pământ”.
Poezia viereană e un imn închinat mamei, o odă
nepieritoare prin simplitatea clasică a stilului, apropiat şi
înţeles de orice generaţie. După cum a scris un clasic
contemporan, Grigore Vieru „este un poet care şi-a asumat
greul unui grai, trecându-l prin inima sa şi, încărcat de
răbdare, înţelepciune şi nouă frumuseţe, îl întoarce
semenilor săi, care-şi deschid de bună voie inima să-l
primească pentru a-şi duce mai demn pe mai departe viaţa
în spiritul dreptăţii, al iubirii... Un poet ce rămâne suflet în
sufletul său... acest om cât o lacrimă în rostogol pe obrazul
planetei”. Este greu să găsim o imagine mai frumoasă şi
mai potrivită lui Grigore Vieru decât această „lacrimă în
rostogol pe obrazul planetei”.
Vă mulțumesc!