Sistemul digestiv

Curs 8

1. Generalităţi privind tractul digestiv

2. Secreţia salivară
BIBLIOGRAFIE:

1. Maria Iancău: Fiziologia Digestiei, 2008

2. William F. Ganong: REVIEW OF MEDICAL PHYSIOLOGY
3. Arthur C. Guyton, John E. Hall: T E X T B O O K of Medical Physiology
4. Agamemnon Despopoulos, Stefan Silbernagl: Color Atlas of Physiology
5. Ioan Haulica: Fiziologie umana
6. Michael G. Levitzky: Pulmonary Physiology, Seventh Edition, 2007
7. Kim E. Barrett: Gastrointestinal Physiology,
8. Physiology of the Gastrointestinal Tract Edited by GRAEME
DUTHIE, ANGELA GARDINER, 2004

http://people.eku.edu/ritchisong/301notes6.htm
Www.consultstudent.com
www.dictionarmedicalonline.ro
www.dictionar-medical.ro
www.medikal.ro/dictionar-medical.html
www.emedonline.ro/dictionar/view.list.php
http://en.wikipedia.org
 GENERALITĂŢI
• Digestia reprezintă
totalitatea proceselor
mecanice, fizice, chimice
prin care are loc ingerarea
şi prelucrarea alimentelor
până la produşi finali
simpli, uşor absorbabili
(solubili);
• Acestia vor fi transportaţi
şi utilizaţi la nivelul
celulelor, în scop plastic,
energetic şi funcţional.
 Anatomie funcţională
La om, tubul digestiv are
în perete 4 tunici cu
următoarea dispunere
dinspre exterior spre
interior:
• tunica seroasă;
• tunica musculară;
• tunica submucoasă;
• tunica mucoasă;
 Anatomie funcţională - continuare
• Tunica musculară (situată sub seroasă)
• Are fibre longitudinale plasate la exterior şi fibre circulare la interior;
• Între acestea se găseşte plexul Auerbach = myenteric plexus, care coordonează
activitatea motorie spontană.
• Conţine - terminaţii colinergice la nivelul cărora se descarcă Ach
- terminaţii necolinergice la nivelul cărora se eliberează: Vasoactive
Intestinal Peptid (VIP), substanţa P, serotonină, unele PG, nurotensină, NO,
acidul gamma amino-butiric (GABA) etc.
• La anumite segmente digestive poate să apară al treilea strat de fibre musculare,
de ex. la stomac, unde apar fibrelele oblice, situate între celelalte două straturi.
• La nivelul unor orificii ale tubului digestiv, fibrele musculare circulare sunt foarte
bine reprezentate, formând sfincterele.
• La colon, fibrele musculare longitudinale se grupează în 3 benzi care poartă
numele de tenii (tenia coli) şi care, având o lungime mai mică, determină
anumite cutări, plieri ale colonului, numite haustre sau haustraţii.
• La extremităţile tubului digestiv există musculatura striată, aflată sub control
somatic (responsabilă de acte voluntare). În restul tubului găsim musculatură
netedă, controlată de SNV (sistem nervos vegetativ), care asigură caracterul
involuntar al activităţii motorii digestive precum şi a secreţiei.
 Anatomie funcţională - continuare
• Tunica submucoasă: la acest nivel se
găseşte plexul Meissner, care controlează
reflexele circulatorii şi secretorii locale.
• Plexul Meissner primeşte stimuli de la
epiteliul mucoasei şi de la dendritele din
peretele epiteliului digestiv.
• La limita dintre submucoasă şi mucoasă
este un strat foarte subţire de fibre
musculare, reprezentând “muscularis
mucosae”, care asigură cutarea mucoasei
digestive.
• Tunica mucoasă: locul unde se deschid
glandele digestive, responsabile de
secreţa digestivă; prin suprafaţa mare
asigură procesul de absorbţie. În acelaşi
timp are şi rol de protecţie.
 Corelaţii structură-funcţii pe segmente ale
tractului digestiv
• În segmentul oral – predomină procesele mecanice: fragmentarea alimentelor
ingerate şi formarea bolului alimentar;
– Digestia chimică, enzimatică este redusă şi se desfăşoară sub acţiunea amilazei salivare.
Amilaza salivară îşi începe activitatea enzimatică la nivel oral unde are condiţii optime de
acţiune; timpul scurt de staţionare a alimentelor în acest segment face ca activitatea ei să
continue şi la nivel gastric, până când este inactivată de pH-ul gastric;
• Faringele şi esofagul: reprezintă o cale de trecere cu o redusă funcţie secretorie;
• Segmentul gastric: aici are loc depozitarea alimentelor, continuarea digestiei
orale până la acidifierea bolului şi digestia gastrică propriu-zisă realizată asupra
proteinelor de către enzimele gastrice: pepsina
– La sugari există şi o lipază cu acţiune slabă în special asupra lipidelor emulsionate (din lapte,
frişcă, maioneză etc) şi o gelatinază care acţionează asupra gelatinei.
• Intestinul subţire: la nivelul acestuia se realizează majoritatea proceselor de
digestie şi absorbţia.
– Este segmentul digestiv indispensabil digestiei, datorită numeroaselor enzime de la acest nivel;
– Procesul absorbtiv este extrem de important la acest nivel!!!!!
• Colon: la nivelul lui se completează digestia intestinală şi există şi un proces de
absorbţie a apei, electroliţilor, glucozei şi a aminoacizilor. Dar, aspectul funcţional
caracteristic la acest segment este evacuarea reziduurilor prin bolul fecal.
 Funcţiile majore ale tubului digestiv
• Funcţia secretorie: se realizează de către glandele digestive, care
pot fi glande proprii tubului sau glande anexe.
• Funcţia motorie care asigură amestecul alimentelor şi şi transportul
de-a lungul diferitelor segmente;
• Funcţia de absorbţie – a principiilor alimenteare simple, rezultate în
urma acţiunii enzimelor digestive;
• Funcţia endocrină - glandele din mucoasa antro-pilorica (porţiunea
terminală a stomacului), ca şi glandele din mucoasa intestinală
sintetizează peptide reglatorii cu rol de hormoni locali: gastrina,
secretină, colecistikinin-pancreozimină, somatostatin, VIP,
bombesina etc.
Procesul de digestie poate avea loc:
• intracelular
• intraluminal (în lumenul tubului digestiv)
• digestie de contact - are loc la nivelul suprafeţei celulare, prin enzimele adsorbite
la acest nivel (diverse esteraze, aminopeptidaze).
 SECREŢIA DIGESTIVĂ
• Se realizează la nivelul glandelor digestive. Acestea pot fi:
• Glande proprii : sunt glandele de tip mucos, existente pe tot
traiectul tubului digestiv şi glandele tubulare aşa cum sunt
glandele gastrice sau glandele duodenale de tip Lieberkühn.
• Glande anexe sunt reprezentate de gandele salivare, pancreasul
exocrin şi ficatul.

După tipul de secreţie putem avea:

- glande mucoase: sublinguala, glandele mucoase Brüner,
- glande cu secreţie seroasă: parotida, pancreasul exocrin,
- glande cu secreţie sero-mucoasă (mixtă): submaxilara.
SECREŢIA DIGESTIVĂ - mecanismele de reglare a secreţiei

1. Prin mecanisme locale, care pot fi declanşate pe două căi:

- stimulare chimică locală (cofeina, alcoolul);
- stimulare prin distensia peretelui digestiv.
2. Mecanisme nervoase şi umorale:
• Mecanismul nervos, realizat prin cele 2 componente vegetative.
• Parasimpaticul are efect stimulator asupra secreţiei digestive, realizând şi
vasodilataţie în zona vaselor stimulate. Mediator chimic: ACh.
• Simpaticul - are efect de inhibare asupra funcţiilor digestive, producând
vasoconstricţie la nivelul vaselor stimulate. Mediatori: catecolaminele (A, NA)
• Mecanismul umoral se realizează prin hormoni.
– Hormonii sunt sunt substanţe care, în marea lor majoritate sunt proteine, eliberate la
nivelul mucoasei digestive, la contactul cu produşii de digestie).
– Odată eliberate, aceste substanţe trec în sânge şi ajung la glandele digestive pe care
le stimulează sau le inhibă: de ex.- gastrina (hormon secretat de mucoasa gastrică la
contactul mucoasei cu produşii de digestie proteică), odată eliberată, trece în
circulaţia sanguină şi ajunge la celulele ţintă ale glandelor fundice, pe care le
stimulează.
SECREŢIA DIGESTIVĂ - mecanismele de reglare
a secreţiei – continuare mecanism umoral
• Hormonii care inhibă activitatea elementelor digestive, sunt
denumiţi CHALONE.
• După ce au fost eliberaţi şi au ajuns în circulaţie, au acţiune de
inhibare a proceselor secretorii.

• Exemple:
• Enterogastronul, hormon secretat de mucoasa duodenală, la
contactul cu produşii de digestie lipidică, inhibă secreţia gastrică.

• Somatostatinul sau GIF (growth inhibiting factor) este secretat la

nivelul hipotalamusului, inhibând eliberarea STH (somatotropului)
de către adenohipofiză
 SECREŢIA DIGESTIVĂ - Mecanisme de secreţie
• Materialul necesar sintezelor pentru secreţie provine în cea mai mare parte din
circulaţia sanguină locală, dar uneori pot fi folosiţi şi produşi rezultaţi din
metabolismul celulei. Transportul acestor produşi se poate face prin difuziune
sau activ, printr-un purtător (carrier).
• La celulele secretoare sunt prezente multe mitocondrii care, prin sistemele
enzimatice, furnizează energia necesară.
– Dacă energia nu este folosită, se stochează în produşi macroergici.
– Energia rezultată se foloseşte pentru sinteze care au loc în RE (proteinele sunt sintetizate în
ribozomii ataşaţi acestui RE).
• După terminarea sintezelor, produşii de secreţie sunt transportaţi la nivelul
aparatului Golgi unde se produce o concentrare a lor în vezicule de secreţie sau
chiar granule
– atunci când secreţia este seroasă, vorbim de granulaţii zimogene, iar când secreţia este mucoasă,
despre granulaţii mucinogene.
• La sosirea stimulului se produc modificări ale membranei, veziculele de secreţie
se ataşază la membrană şi apoi îşi eliberează conţinutul în exterior.
– Acest proces de eliberare se numeşte exocitoză. Pentru eliberarea secreţiilor sunt necesari ionii
de Ca2+.
• În secreţia produşilor anorganici, un rol important îi revine Cl-, care intră în celulă,
antrenând şi migrarea unor cationi.Consecinţa acestui proces este creşterea presiunii
osmotice intracelulare, fenomen care atrage apa din interstiţiu.
 Sistemele enzimatice
• Enzimele sunt biocatalizatori de natură PROTEICĂ. Caracteristici:
– Efectul catalitic este de tip termodinamic: cresc viteza reacţiilor şi scad energia de
activare
– NU modifică echilibrele chimice ale unor reacţii reversibile, ci doar accelerează atingerea
stării de echilibru.
– Intervin în cantităţi mici şi isi păstrează structura iniţială şi după reacţie.
– Au specificitate mare de acţiune pentru substrat.
• Pentru o activitate optimă sunt necesare anumite condiţii, deoarece ele pot fi uşor
denaturate:
• o anumită concentraţie a substratului.
• o anumită temperatură (creşterea temperaturii peste valorile optime poate produce
denaturarea enzimelor).
• o anumită valoare a pH-ului (în funcţie de tipul enzimei şi de locul de acţiune):
amilaza salivară: 5,8-6,5 ; amilaza pancreatică: pH alcalin; pepsina: 1,5-2; tripsina: 8
• potenţialul oxidoreducător din mediu influenţează starea unor grupări, care pot fi oxidate
sau reduse (ex: prin oxidarea gruparii SH se pot inactiva anumite enzime, de aceea în mediu
sunt necesare substanţe cu caracter reducător).
• presiunile foarte mari denaturează ireversibil enzimele.
• radiaţiile ultraviolete, radiaţiile ionizante cu putere mare de penetrare (raze X şi gamma),
oxidând unele grupări funcţionale duc la formarea unor peroxizi, se acumulează radicali
liberi şi aceştia pot duce la tumorigeneză (proces neoplazic).
 Sistemele enzimatice - continuare
• În acţiunea enzimelor intervin efectorii enzimatici care pot fi:
– activatori, care favorizează acţiunea enzimei – ex. prezenţa unor ioni: Cl,
Br, I, aşa cum necesită amilaza salivară;
– inhibitori ai enzimei (metale grele: Pb, Hg, Bi). pentru acţiunea optimă a
enzimelor este necesară îndepărtarea lor din mediu.
• Enzimele secretate în formă inactivă (proenzimă) sunt
transformate în enzime active în prezenta unor substanţe sau în
prezenta altor enzime:
– tripsinogenul sub acţiunea enterokinazei devine tripsina (această
transformare putând avea loc şi autocatalitic);
– pepsinogenul este activat iniţial de către HCl, activarea ulterioară putând
avea loc şi autocatalitic.
 DIGESTIA ORALĂ
• Digestia orală cuprinde:
• formarea bolului alimentar şi
• digestia amidonului preparat realizată de către amilaza salivară;
• Procesele din cavitatea orală au la bază masticaţia, realizată
prin acte motorii şi salivaţia, care este un proces secretor.
• Secreţia salivară se datorează activităţii secretorii a celor 3
perechi de glande salivare mari: parotide, submandibulare şi
sublinguale, dar şi multiplelor celule secretoare dispersate în
mucoasa bucală.
• În regiunea papilelor circumvalate se găsesc glande von
Ebner, în a căror secreţie s-a evidenţiat o lipază a cărei
acţiune începe la nivel oral şi se continuă şi în stomac, până
la acidifierea bolului alimentar.
 DIGESTIA ORALĂ – glandele salivare
1. Glandele parotide - („para”- lângă, „oti”- ureche)
₋ situate în lojele parotidiene, au 20-30 g la om.
₋ sunt glande de tip seros, secretă saliva de masticaţie şi de digestie, care
reprezintă 25 % din secreţia salivară totală;
₋ principalul canal excretor este canalul STENON, orificul său de vărsare se
găseşte la nivelul molarului 2 superior.
2. Glandele submandibulare (10-25 g).
₋ sunt glande de tip mixt, cu secreţie sero-mucoasă, reprezentând 70% din
secreţia salivară totală;
₋ saliva secretată este mai vâscoasă: saliva de gust.
₋ principalul canal excretor este canalul WHARTON, care se deschide aproape de
frenul lingual.
3. Glandele sublinguale: glande mici, în jur de 2-5 g;
₋ au secreţie mucoasă - saliva de deglutiţie;
₋ au mai multe canale, canalele lui RIVINIUS, sau un singur canal (canalul lui
BARTHOLIN), cu orificiul de vărsare tot în zona sublinguală; secretă 4 % din
saliva totală.
4. Restul secreţiei salivare, de 1% este datorată celulelor diseminate în restul
cavităţii orale.
 Parotidită (oreion)

Tunoră de glande salivare

 STRUCTURA HISTOLOGICA A GLANDELOR
SALIVARE

•
 Structura glandelor salivare
• Glandele salivare sunt de tip
TUBULOACINOS, fiind formate din
acini glandulari şi canalele lor
excretoare.
• Celulele ductale sunt de tip cuboid
cu microvilozităţi.
• În porţiunea acinară, celulele
secretorii seroase şi mucoase îşi
varsă produsul în lumenul acinului
prin exocitoză.
• Acinii glandulari, împreună cu
ducturile salivare şi vasele sanguine
care le însoţesc formează un
ansamblu care se numeşte salivon
(noţiune asemănătoare cu
nefronul).
 Rolurile salivei
• Roluri fizice:
– îmbibă, înmoaie alimentele şi le aglutinează formând bolul alimentar;
– lubrifiază bolul alimentar şi ajută astfel deglutiţia;
– prin solubilizarea alimentelor permite funcţionarea simţului gustului (sapid) şi declanşarea
reflexelor secretorii salivare, gastrice, pancreatice;
– curăţă gura si previne apariţia cariilor dentare
– asigură senzaţia de confort, prin umezirea permanentă a gurii, favorizând astfel şi vorbirea; în
cazul febrei, în deshidratări, la administrarea de atropină apare o senzaţie dezagreabilă, de
uscăciune a gurii.
• Roluri chimico-digestive:
– cu ajutorul amilazei salivare digeră amidonul preparat (fiert sau copt) până la maltoză, trecând
prin stadii intermediare de dextrine; enzima îşi continuă activitatea şi în stomac, până la
acidifierea completă a bolului alimentar.
• Rol de eliminare (excretor):
– metale grele (Pb, Hg, Bi) sau I, As, KSCN (sulfocianat de potasiu - cale de detoxifiere a
organismului);
– medicamente sau droguri de risc: antibiotice, alcool etilic, cocaină, nicotină, alcaloizi (morfina);
– uree, acid uric (la persoanele cu gută sau cu afecţiuni renale), glucoză ( în cazul în care glicemia ≥
200-300 mg/ml);
– virusuri (poliomielită, hepatită, rabie, parotidită epidemică).
• Rol antibacterian - intervenine în menţinerea igienei cavităţii orale prin
lizozim, tiocianat şi imunoglobuline.
 CARACTERISTICI FIZICE ALE SALIVEI:

• cantitatea totală de secreţie în 24h este de 1-1,5 l; în repaus 70% din secreţie
este dată de submandibulară, după stimulare aceasta valoare poate să scadă la
62-63%, în schimb parotida poate să crească de la 25% la 34%.
• aspectul: saliva recoltată este în mod normal incoloră, transparentă, uşor
filantă, datorită mucusului conţinut; în mod normal, saliva este inodoră.
• ph-ul = 6-7; pentru menţinerea pH-ului
salivar între anumite limite intervin
sistemele tampon:
-bicarbonat de Na/acid carbonic
-fosfat disodic/fosfat monosodic
-proteinat de Na/proteină acidă.
 COMPOZIŢIA CHIMICĂ A SALIVEI

• 99,5% apă
• 0,5% reziduu uscat din care:
-0,2% – compuşi anorganici
-0,4% - compuşi organici
• compuşi anorganici:
— Na, Cl, Ca şi Mg au concentraţii mai mici decât în plasmă sanguină.
— K, anionul bicarbonic şi fosfaţii au concentraţii mai mari, comparativ cu
plasma.
₋ Concentraţia electroliţilor depinde de debitul secretor, de aportul hidric şi alimentar,
de intervenţia unor hormoni (mineralocorticoizi, parathormonul, hormonii hipofizar).
• componetele organice sunt:
– substanţe neazotate: glucoza, cu o concentraţie variabilă în funcţie de
glicemie. În hiperglicemie, glucoza din salivă creşte;
• Mai conţine lipide, acizi graşi, colesterol, trigliceride, digliceride;
– substante azotate neproteice: ureea, acidul uric, creatinina.
– substanţe proteice
 COMPOZIŢIA CHIMICĂ A SALIVEI - componetele
organice - continuare
• Substanţele proteice
– Enzime:
1.  amilaza, care scindeaza legăturile glicozidice ale amidonului preparat, până la
maltoză, cu produşi intermendiari - dextrine. Găsim izoforme ale amilazei (izoamilaze)
în secreţia pancreatică, în muşchi, în sânge, în urină.
2. Alte enzime: anhidraza carbonică; β glicuronidaza; fosfataza acidă; peroxidaze;
pseudocolinesteraze; lipaze.
– Mucusul - are următoarele roluri:
- protecţia mecanică a mucoasei cavităţii bucale
- intervine în formarea bolului alimentar
- intervine în deglutiţie
- asigură o protecţie chimică fiind o substanţă amfoteră
 În afară de enzime şi mucus, mai exista si proteine plasmatice (abumina,
lobuline, transferina, ceruplasmina, imunoglobine).
• O altă categorie de substanţe este reprezentată de antigenele
din sistemul OAB şi Lewis.
• Pesoanele în a căror salivă se găsesc aceste antigene se numesc secretori şi
reprezintă 80-85% din populaţie.
 COMPOZIŢIA CHIMICĂ A SALIVEI - continuare
• Factorii bacteriolitici
– lizozimul, substanţă descoperită de Fleming, se găseşte şi în secreţia gastrică, lactată,
lacrimală, la nivelul placentei. Conţinutul cel mai ridicat în lizozim îl găsim în secreţia
submandibulara.
• Rolul bactericid este realizat prin distrucţia membranei bacteriilor
- bactericidina, care acţionează asupra bacilului lactic; prin acţiunea ei fermentaţia
resturilor alimentare la nivelul cavitatii orale este limitată, având astfel un
rol anticarie.

• În salivă se găsesc şi factori antiproteazici sau inhibitori proteazici,

care blochează activitatea enzimelor proteolitice.
– Există preparate (Trasylol) extrase din glande parotide bovine, care au o
activitate antikalicreinică, dar care pot inhiba şi alte enzime proteolitice cum
ar fi tripsina şi plasmina (plasmina = enzima proteolitică care digeră reţelele
de fibrină).
– În anumite situaţii patologice, administrarea inhibitorilor proteazelor este
benefică. O astfel de boala este pancreatita acută hemoragică în care
proteoliza realizată de enzimele pancreatice eliberate local sau în sânge este
intensă, putând duce la digerarea ţesutului pancreatic sau a proteinelor din
sânge (de exemplu a factorilor coagulării). Administrarea inhibitorilor
proteazici stopează activitatea enzimelor proteolitice.
 COMPOZIŢIA CHIMICĂ A SALIVEI - continuare
• SUBSTANŢE CU ROL HORMONAL secretate şi/sau prezente la nivelul
glandelor salivare:
– sialotonina - eliberată la stimularea parasimpaticului în urma apariţiei
vasodilataţiei, având efect vasoconstrictor.
– sialogastrona - este o chalonă, care inhibă secreţia gastrică.
– NGF (neural growth factor) - determină hiperplazia neuronală,
favorizând creşterea conţinutului în noradrenalină la nivelul terminaţiilor
sinaptice simpatice. Este posibil ca la glandele salivare să aibă un posibil
rol trofic.
– EGF (epidermal growth factor)- stimulează keratinizarea şi creşterea în
grosime a epidermului, stimulează erupţia dentară.
– glucagonul: hormon cu efect hiperglicemiant, găsit, în general, în
pancreasul endocrin.
– parotina- izolată iniţial din parotidă, este un factor hipocalcemiant,
stimulează dezvoltarea ţestului parenchimal, a ţesutului osos, are rol în
menţinerea integrităţii tunicii elastice vasculare.
– gustina- proteina cu Zn, favorizează simţul gustativ.
 Calităţile salivei secretate depind de
alimentele ingerate

• alimentele uscate (biscuiţi, pesmet) determină o

secreţie salivară abundentă cu un conţinut mare în
apă şi electroliţi;
• carnea – determină o salivă vâscoasă, redusă
cantitativ, bogată în mucus şi ale componente
organice;
• laptele – salivă redusă cantitativ, cu mult mucus;
• unele substante acide declanşează o salivă în
cantitate mare.
 Fazele secreţiei salivare
• faza cefalică (are loc în momentul în care alimentele nu au intrat încă în
cavitatea bucală şi secreţia este declanşată prin reflexe condiţionate, stimulul
putând fi mirosul, vederea alimentelor etc.)
• faza orală - se declansează prin reflexe neconditionate si conditionate:
 declanşarea secreţiei salivare la introducerea alimentelor în cavitatea orală
se datorează realizării unui reflex necondiţionat;
 reflexul codiţionat se realizează prin asocierea repetitivă, simultană a unui
stimul necondiţionat, în cazul nostru introducerea alimentelor în cavitatea
orala, cu un stimul iniţial indiferent (de. ex aprinderea luminii, sau sunetul
unui clopotel).
• După un număr de asocieri, în funcţie de inteligenţa individului, se poate
declanşa secreţia salivară doar prin aplicarea stimulului iniţial indiferent, care a
devenit acum stimul condiţionat. Dacă se aplică mult timp doar stimulului
condiţionat, reflexul nu mai este întărit şi el se va pierde.
• Relatia dintre secreţia salivară şi stimul a fost studiată de savantul rus Ivan
Petrovitch Pavlov, care a elaborat astfel teoria reflexelor condiţionate, pentru
care in 1904 a primit premiul Nobel pentru fiziologie.
• faza gastrointestinală – declanşată în momentul în care alimentele ajung în
stomac şi secreţia salivară este influenţată prin reflex gastro-salivar.
 REGLAREA SECREŢIEI SALIVARE
• Se realizează predominant prin
mecanisme de tip nervos, la baza lor
stând reflexele necondiţionate şi
condiţionate.
• Inervaţia la nivelul glandelor salivare
este asigurată de sistemul nervos
vegetativ parasimpatic şi simpatic.
• Inervaţia parasimpatică
– pentru glanda parotidă are origine în nucleul
salivator inferior din bulb; fibrele aferente se
ataşează iniţial nervului glosofaringian (IX),
apoi ajung în ganglionul otic unde fac sinapsă
cu fibrele postganglionare care urmează
traiectul n. auriculo-temporal (ramură a n. V).
– pentru submandibulare şi sublinguale,
originea este în nucleul salivator superior din
punte. Fibrele eferente ajung la cele 2 glande
pe calea nervului facial (VII).
 REGLAREA SECREŢIEI SALIVARE
• Inervaţia simpatică
– Fibrele simpatice, cu originea în măduva cervico–dorsală fac sinapsă în
ganglionul cervical superior, iar fibrele postganglionare pătrund în glande
împreună cu arterele.
• Actul reflex are la bază arcul reflex, care reprezintă suportul morfologic.
• ARCUL REFLEX : R (receptori) – CA (cale aferentă) – C (centru) – CE
(cale eferentă) – E (efector - glande/ muşchi)
• Mecanismul reflex necondiţionat: este declanşat de acţiunea
stimulatoare a alimentelor asupra receptorilor gustativi.
Stimul Calea Centrul Cale a Efector Răspuns
ALIMENTELE aferentă eferentă

contactul alimentelor cu mucoasa n.VII, Nucleul VII Submandibulară şi saliva de gustaţie

gustativă a limbii IX Salivator superior sublingulă

contactul cu mucoasa cavităţii n.V Nucleul IX Parotida saliva

orale şi cu dinţii Salivator inferior de masticaţie

contactul cu mucoasa n.X Nucleul IX Parotida saliva de

laringelui, faringelui, esofagului. Salivator inferior deglutiţie
 REGLAREA SECREŢIEI SALIVARE - continuare
• Stimularea SNV parasimpatic (PS)
– determină un răspuns imediat cu o salivă abundentă, fluidă, însoţită de
creşterea sintezei şi a secreţiei amilazei salivare şi mai puţin a mucinei;
– Mai determină şi vasodilataţie ca urmare a substanţelor vasodilatatoare
eliberate: bradikinină
– Acest răspuns se datorează acţiunii mediatorului chimic al parasimpaticului –
acetilcolina - asupra receptorilor muscarinici (M1, M3);
– Receptorii muscarinici pot fi blocaţi de către atropină. Această blocare va
avea efecte mai ales asupra procesului secretor, afectând mai putin
vasodilataţia.
• Stimularea SNV simpatic (S)
– Excitarea simpaticului determină secreţie redusă cantitativ, vâscoasă.
– Se realizează prin NORADRENALINĂ (în principal) care acţionează pe
receptori , dar şi prin Adrenalină, care stimulează receptorii  şi β
adrenergici.
Variaţii cantitative şi calitative ale secreţiei salivare

• Fiziologice
– Creşteri : în erupţii dentare, rău de altitudine, ingestie de coca,
betel, la gravide).
– Scăderi = aptialism, xerostomie , în stări afective, în emoţii, în
somn, distensie gastrică şi în ultima parte a sarcinii.
• Patologice:
– Creşteri: afecţiuni ale cavităţii orale, sau a altor segmente digestive
(cancere, ulcere, diskinezii biliare), în unele afecţiuni ale nervilor-
nevralgia de trigemen, parkinson, unele encefalite, în unele afecţiuni
psihiatrice (oligofreni, schizofrenici), intoxicaţii cu metale grele.
– Scăderi ale secreţiei: în stări de deshidratare, după administrarea
medicamentelor (atropina), în afecţiuni psihiatrice de tip sindrom
maniaco-depresiv.
• Modificări calitative în stări uremice, în diabet zaharat, intoxicaţii cu
metale grele (vezi L.P. digestie – alte modificări la nivel oral în cazul
intoxicaţiilor)
http://www.zuniv.net/physiology/book/chapt
er22.html