FIZIOLOGIA INTESTINULUI

ANATOMIE FUNCTIONALA

Anatomic, intestinul este

segmentul tubului digestiv
care se intinde de la
stomac la anus.
La om si alte mamifere are
2 segmente:
Intestinul subtire – format
din: duoden, jejun si ileon
Intestinul gros – format
din: cec si colon
• este cuprins între sfincterul
piloric şi valvula ileo-cecala;
• are o lungine de 6-8 m în stare
relaxată.
• diametrul în porţiunea iniţială
este de aproximativ 4 cm, iar
în porţiunile distale de 1,5 cm.
• din punct de vedere structural,
IS are acelesi 4 tunici:
mucoasa, submucoasa,
musculara şi seroasa.
Tunica mucoasă este inalt specializata pentru procesele de digestie si absorbtie
Pe suprafata ei de gasesc aprox. 800-900 de pliuri circulare numite valvulele conivente
Kerkring, care măresc suprafaţa de absorbţie a intestinului subţire de cca. 3 ori.
 ANATOMIA FUNCTIONALA A INTESTINULUI

• Pe valvulele conivente şi între ele, sunt • au forma de deget de manusa;

prezente prelungiri digitiforme numite
vilozităţi intestinale. • sunt de ordinul milioanelor;
• cresc suprafaţa de absorbţie de încă 7-14 ori.
• suprafata de absorbtie ajunge la 250 – 500 m2
STRUCTURA MUCOASEI INTESTINALE -
VILOZITĂŢILE

• Sunt centrate de un vas chilifer

inconjurat de o arteriola, o
venula (dispuse in ac de par) si
de fibre nervoase.
• Catre extremitatea vilozitatii,
cele doua vase de sange se
anastomozeaza, permitand
schimbul direct de sange =
circulatie in contracurent.
• Vilozităţile sunt acoperite de
epiteliu de acoperire format din
enterocite si putine celule
caliciforme secretoare de mucus
Circulatia in contracurent = circulatie in opozitie.

• Prin arteriole, sangele vine catre

vilozitate
• Prin venule, sangele pleaca de le
vilozitate
• Consecinte: sangele oxigenat se
varsa in proportie de 80% direct in
circulatia venoasa, deci scurt-
circuiteaza vilozitatea.
• In conditii fiziologice,
metabolismul la nivelul
vilozitatii nu este afectat de
aceasta cantitate mai mica
de O2.
• In conditii patologice, cand
fluxul de sange care ajunge
la intestin se micsoreaza,
de ex. in şocul circulator,
deficitul de O2 va duce la
suferinta ischemica si la
moartea vilozitatilor.
ANATOMIA FUNCTIONALA A INTESTINULUI SUBTIRE

Între vilozităţi se găsesc criptele Liberkuhn, in care se

gasesc mai multe tipuri de celule:
- Celule secretoare de mucus = glandele Brunner -
secreta mucus, apa si electroliti
-Celule endocrine, din sistemul APUD (Amines
Precursors Uptake Decarboxylation) care secretă
hormoni intestinali - secretină, CCK, gastrină,
histamină, motilină, GIP etc.
- Celule Paneth care sunt neutrofilele mucoasei
intestinale (celule cu rol imun). Ele secreta un peptid
numit alfa-defensina sau criptona, eficient impotriva
bacteriilor. Mai secreta lizozim si fosfolipaza A, de
asemenea cu rol bactericid
- Celule stem nediferenţiate, mitotice, care vor
înlocui celulele epiteliului de acoperire ale vilozităţilor
şi celulele glandulare, astfel că întregul epiteliu al
intestinului subţire este înlocuit în circa 2 - 5 zile.
Celulele îşi modifica funcţia, astfel încât, în
criptă, au rol secretor, iar la suprafaţa mucoasei au rol
în absorbţie (devin enterocite).
 SUCUL INTESTINAL
• Sucul intestinal pur este compus din:
• lichidul secretat de epiteliu
• enzimele eliberate de celulele
epiteliale degradate, exfoliate.
• sucul intestinal este de fapt un
amestec format din sucul secretat de
epiteliul intestinal, sucul pancreatic si
bila.

Caracteristici fizico-chimice ale sucului intestinal

•se secretă în cantitate de 1-3 l/24h;
•aspect - uşor opalescent, datorită mucusului şi celulelor exfoliate;
•pH 7-8,3 si densitatea de 1010-1030;
•contine apa si rezidiu uscat;
•rezidiul uscat are o componentă:
- anorganică, asemănătoare celei plasmatice, concentraţii mai mari sunt
înregistrate pentru Na, Cl şi anionul bicarbonic;
- organică - reprezentată în principal de enzime si de mucus.
• MUCUSUL este secretat de glandele Brunner la nivelul duodenului, iar in restul
intestinului de celulele caliciforme sau cele din cripte.
• Rol – alaturi de bicarbonat (provenit în majoritate din secreţia pancreatică)
tamponeaza aciditatea sucului gastric patruns in duoden si protejeaza mucoasa
intestinala, mai ales de la nivelul duodenului de actiunea peptica a sucului gastric.
• În plus, are si rolul de a lubrifia chimul.
• Cu toate acestea, aprox. 50% dintre ulcerele peptice sunt situate la nivelul duodenului
proximal!!
 ENZIMELE DIN SUCUL INTESTINAL

•Enterokinaza – activeaza tripsinogenul

•E. proteolitice – peptidaze: carboxipeptidaze, aminopeptidaze care
digera peptidele mici in aminoacizi

•Enzime care asigură catabolismul acizilor nucleici , rezultaţi în

urma acţiunii tripsinei asupra nucleoproteinelor:
- nucleazele - actioneaza asupra acizilor nucleici rezultand nucleotide
- nucleotidazele actioneaza asupra nucleotidelor şi rezultă nucleozide
- nucleozidazele actioneaza asupra nucleozidelor si rezulta pentozele
respective + bazele purinice şi pirimidinice.

•E. glicolitice - sucraza, maltaza, isomaltaza si lactaza care transforma

dizaharidele in monozaharide;

•E. lipolitice - lipaza intestinala, in cantitate mica, care transforma

trigliceridele in acizi grasi si glicerol
 Reglarea secreţiei intestinale

Se realizeaza prin:
-Reflexe nervoase enterice locale, în care sunt antrenate plexurile
submucoase Meissner şi cele mienterice Auerbach.
-Pe calea nervilor vegetativi, cu o influenţă mică: parasimpaticul
stimuleaza uşor secreţia, iar simpaticul are acţiune
inhibitoare.
-Pe cale umorala: este realizata de secretină, care se eliberează la
nivelul mucoasei duodenale, la contactul cu chimul gastric,
cu un pH foarte acid. Secretina va stimula secreţia glandelor
Brünner şi Lieberkühn.
Există şi mecanisme umorale inhibitorii realizate prin
somatostatin şi enteroglucagon.
ABSORBTIA IN INTESTINUL SUBTIRE

• In fiecare zi prin mucoasa intestinala se

absorb: cateva sute de grame de glucide,
peste 100g de lipide, intre 50 – 100 g de
aminoacizi, 100 g ioni, si 7 – 8 l de apa.
• In realitate, capacitatea de absorbtie a
intestinului subtire este mult mai mare:
cateva kilograme de glucide, 500 g lipide,
500-700 g proteine si peste 20 l de apa
I. Transportul pasiv – caracteristici:
• se realizează în sensul unor gradiente
electrochimice, osmotice, sau presionale;
• se face fără consum de energie;
• este (în general) nelimitat în timp,
efectuându-se până la dispariţia
gradientului respectiv.
TIPURI DE TRANSPORT PASIV
1. Difuziunea simplă:
- Se produce in sensul gradientului de concentratie;
- Este conditionata de permeabilitatea membranei
pentru substanta respectiva.
- Prin difuziune trec moleculele nepolare,
solubile in lipidele din membrana celulelor, ca
de ex. gazele sanguine
- Unii ioni care folosesc canalele ionice
2. Difuziunea facilitată:
• se face tot pasiv, fără consum de energie;
• este mediată (facilitată) de un transportor.
Substanţa se leagă de acest transportor şi este
trecuta de cealaltă parte a membranei, unde o
eliberează.
• are loc numai în sensul gradientului de concentraţie
• acest tip de transport, numit şi uniport, este
saturabil şi specific pentru clase de substanţe
înrudite ca structură.
 TRANSPORTUL ACTIV

• se face împotriva unor gradiente electrochimice, osmotice, presionale, consuma energie;

• necesita prezenta unui transportor de tip pompă;
• este limitat în unitatea de timp, datorita epuizarii transportorului.
1. Transportul primar activ este dependent de energia furnizată prin scindarea ATP-ului de către
transportor, care are activitate ATP-azică.
• Un asemenea transportor este numit generic pompă, un exemplu fiind pompa de Na+-K+ (Na+-K+
ATP-aza).
• Pompa de Na+-K+ leagă 3 ioni de Na+ în interiorul celulei şi 2 ioni de K+ la exterior. Prin hidroliza
unei molecule de ATP, îşi modifică conformaţia şi transferă cei 3 ioni de Na+ la exterior şi 2 ioni de
K+ la interior.
TRANSPORTUL ACTIV - continuare
2. Transportul secundar activ este un sistem
în care transportul activ al unei substanţe
este cuplat cu transportul pasiv al unui ion
(ex. Na+), in sensul gradientului de
concentraţie al acestuia.
•În acest caz, gradientul de concentraţie al
Na+ este forţa care realizează transportul
activ al substanţei respective. Pentru ca
sistemul să fie operaţional, este necesar ca
Na+ să aibă o concentraţie extracelulară mai
mare decât cea intracelulară, menţinerea
acestui gradient fiind realizată de pompa de
Na+-K+, cu consum de energie.
•Un asemenea transport se numeşte simport
sau cotransport dacă substanţa este
transportată în acelaşi sens cu ionul (ex.
transportul Na+ împreună cu glucoza) sau
antiport (contratransport) dacă ionul de Na+
şi substanţa de transportat sunt transferate
în direcţii opuse (ex. Na+ şi H+).
Sistemele de transport se mai pot clasifica, deci în:
• uniport, când este transportată o singură substanţă, într-o singură direcţie;
• simport (sau cotransport), când sunt transportate 2 substanţe în aceeaşi
direcţie;
•antiport (sau contratransport), când sunt transportate 2 substanţe în direcţii
opuse.
 Absorbţia glucidelor
• Glucidele se absorb sub formă de monozaharide (hexoze, pentoze) în jejunul
proximal.
• În urma actiunii enzimelor glicolitice din salivă, sucul pancreatic si sucul intestinal,
glucidele alimentare sunt degradate pana la stadiul de monozaharide:

– amidonul in
maltoză şi apoi în
glucoză;
– zaharoza (din
zahărul alimentar)
în glucoză şi
fructoză;
– lactoza din lapte,
în glucoză şi
galactoză;
– glicogenul din
carne si ficat, in
glucoza
Absorbţia glucidelor - continuare

Glucoza din lumenul intestinal

este absorbită prin cotransport
secundar activ cu Na+ pentru a
patrunde in enterocit. De aici este
transportata prin difuziune
facilitata în lichidul interstitial şi
apoi în capilarele circulaţiei
portale.
•Transportul se face ca şi la tubul
renal - glucoza se cuplează cu Na+,
se leagă de un transportor comun
prezent în membrana
enterocitului, numit SGLT 2 şi
pătrunde în enterocit datorită
gradientului favorabil al Na+.
• Galactoza foloseşte acelaşi
sistem de transport, astfel că
glucoza şi galactoza sunt în
competiţie pentru acelaşi
transportor.
• Fructoza nu afectează absorbţia
glucozei sau galactozei. Ea este
absorbită pasiv, printr-un
mecanism de difuziune facilitată
care nu necesită consum de
energie.
Absorbţia glucidelor - continuare
• Cantitatea maximă de glucoză absorbită la
nivelul intestinului subţire este de 120 g/oră,
absorbţia fiind de 3 ori mai mare în jejun decât
în ileon.
• Absorbţia glucozei este influenţată şi de starea
mucoasei intestinului subţire, de durata
contactului dintre glucid şi mucoasă (deci de
tranzitul intestinal) si de aportul de vitamine
(B1, B6, ac. pantotenic).

• Alte monozaharide (manoza, xiloza, arabinoza,

sorboza) sunt absorbite prin difuziune simplă.

• În absenţa lactazei (dizaharidază care scindează

lactoza din lapte), lactoza nu poate fi degradată şi
deci nu va fi absorbită. Această deficienţă
enzimatică determină apariţia diareei, datorită
faptului că lactoza neabsorbită atrage (osmotic) apa
în lumenul intestinal şi este convertită în produşi de
degradare toxici, de către bacteriile intestinale.
Absorbţia proteinelor
 Absorbţia proteinelor
• Absorbţia proteinelor se poate face şi prin
pinocitoză. In enterocit, peptidazele citosolice le
degradeaza apoi până la aminoacizi.
1) Absorbţia peptidelor (di- şi tripeptide) se
face prin transport secundar activ,
simport cu H+, şi este stereospecific,
transportorul fiind de tip PEPT1.
2) Aminoacizii sunt absorbiţi tot prin procese
secundar active ce implică un cotransport
cu Na+ similar celui pentru glucoză.
Se descriu 4 asemenea sisteme de transport
specifice pentru anumite grupe de
aminoacizi:
a) pentru aa. neutri (triptofan, fenilalanina,
metionina, alanina, izoleucina),
b) pentru aa. acizi (aspartat, glutamat),
c) pentru aa. bazici (arginina, lizina, ornitina,
cistina),
d) pentru iminoacizi (hidroxiprolina, prolina)
şi glicină.
Absorbţia lipidelor

• 95% dintre lipidele ingerate sunt

reprezentate de trigliceride, restul
fiind fosfolipide, colesterol, esteri de
colesterol etc.
• O fracţiune mică a TG ingerate
este digerată în cavitatea orala
şi stomac sub acţiunea lipazei
salivare.
• Cea mai mare parte a
trigliceridelor este hidrolizată în
intestin, până la acizi graşi şi
glicerol.
• Glicerolul, fiind hidrosolubil se
absoarbe pasiv.
Acizii graşi cu lanţ scurt (12 sau mai puţini atomi de C)
difuzează direct din lumenul intestinal în enterocit şi de
aici în sângele portal, fiind transportaţi neesterificaţi la
ficat.
Colesterolul exogen se absoarbe liber (din micelii) în
proporţie de 40-60% în porţiunea proximală a jejunului, o
parte fiind reesterificat în enterocite, şi intră apoi în
componenţa chilomicronilor. Colesterolul neabsorbit
ajunge la nivelul colonului unde, sub influenţa florei
intestinale, este transformat în coprosterol.
Vitaminele liposolubile A, D, E, K, urmează calea de
absorbţie a trigliceridelor, prin intermediul miceliilor.
Absorbţia apei şi a electroliţilor

Cantitatea de apă şi electroliţi

absorbită în 24 de ore este
considerabilă: 8,5 L de apă, 860
mEq de Na+, 110 mEq de K+ şi
730 mEq de Cl¯.
•Apa, Na+ şi Cl¯ se absorb
în proporţie de 99%, iar K+
în proporţie de 90%.
•Transportul apei este
pasiv, prin canalele de apă
numite aquaporine şi se
face după legile osmozei,
depinzând de starea de
hidratare a organismului.
• Absorbţia de Na+ se face pe mai
multe căi:
• pasiv, în sensul gradientului de
concentraţie, prin canalele de
Na+,
• prin transport secundar activ,
antiport, la schimb cu H+ care
trece astfel în lumenul intestinal
şi neutralizează alcalinitatea
sucului întestinal, cu formare de
CO2 şi apă
• prin sistemele de cotransport (cu
Cl¯, glucoză, galactoză, săruri
biliare, aminoacizi, vitamine
hidrosolubile etc.).
• Absorbţia Ca2+ este sub dependenţa vitaminei D3 şi a parathormonului. Din
cantitatea ingerată de Ca2+ se absoarbe circa 30-80%. Absorbţia este reglată de
necesităţile organismului (creşte în deficit de calciu, scade în exces).(Calcitrol – Calbindină)

• Mg2+ se absoarbe pasiv, iar fosfaţii se absorb atat prin difuziune simplă cât şi prin
transport activ.
• K+ trece în enterocit prin intermediul pompei de Na+-K+.
• Cl- se absoarbe pasiv, la nivelul joncţiunilor interenterocitare şi trece direct în spaţiul
interstiţial şi de aici în sânge sau prin cotransport cu Na+ în enterocit, de unde difuzează în
spaţiul interstiţial.

• Bicarbonatul este absorbit în jejun şi este secretat în ileon şi colon ca protecţie

împotriva scăderii pH-ului.
 Absorbţia fierului

•Fe2+ este absorbit mai ales în duoden şi

jejunul proximal.
•Aportul mediu zilnic de Fe este de cca. 20 g,
dar nivelul de Fe absorbit este egal cu
pierderile, 3-6% din cantitatea ingerată. Fe se
absoarbe în stare feroasă (Fe2+)
•O parte din Fe absorbit este transferată
mitocondriilor, iar restul este legat de o
proteină transportoare apoferitina, cu care
formează feritina (ce reprezintă principala
rezervă de Fe), şi de apotransferină, cu care
formează transferina, forma de transport a Fe
prin plasmă.
•Moleculele de feritină pot agrega formând
hemosiderina, o formă de depozit mai greu
mobilizabilă.
 Absorbtia vitaminelor

Absorbţia vitaminei B12 necesită legarea de o

glicoproteină specifică = factorul intrinsec Castle
secretată de celulele principale ale glandelor gastrice.
Complexul este absorbit prin endocitoză la nivelul
enterocitului.
Intracelular, complexul se desface, vitamina B12
legându-se de transcobalamina II, necesară pentru
transportul în sânge şi pentru legarea de celulele
ţintă.
Absorbţia deficitară de vitamina B12 produce anemia
Biermer.
FIZIOLOGIA INTESTINULUI GROS

ANATOMIE FUNCTIONALA
Intestinul gros sau colonul
este cuprins între valvula
ileocecală şi canalul anal si are
urmatoarele regiuni: cecul cu
apendicele vermiform, colonul
ascendent, colonul transvers,
colonul descendent, colonul
sigmoid si rectul cu canalul anal.
■ Are o lungime de 1,5-1,8 m.
- la nivelul muscularei: stratul
longitudinal formeaza trei benzi
care se numesc tenii, cu lungime
mai mică decât colonul, ceea ce
favorizează plierea lui şi apariţia
haustrelor.
- mucoasa: este mai groasă, nu are
valvule conivente şi nici vilozităţi; la
nivelul glandelor dispar celulele
Paneth, se înmulţesc celulele
mucoase, iar celulele cu activitate
endocrină sunt rare si se găsesc în
special la nivelul cecului şi
apendicelui vermiform.
FIZIOLOGIA INTESTINULUI GROS

• Secreţia colonului este redusă, sucul este

vâscos, cu pH alcalin 8-8,4, foarte bogat in
mucus, produs la contactul direct al alimentelor
cu peretele intestinal.
• Mucusul este necesar pentru:
• a favoriza trecerea resturilor
alimentare şi agregarea lor in scopul
formarii bolului fecal.
• a asigura o protecţie mecanică şi
chimică a mucoasei colice impotriva
acizilor rezultati din procesele de
fermentatie si a microbilor eliminati
prin materiile fecale.
• Secretia de mucus mai poate creste prin
stimularea parasimpaticului sacrat, dar acest
mecanism este de mica importanta in conditii
fiziologice.
• In cazul unor emotii puternice, la nivel intestinal
se va produce o stimulare predominant
parasimpatica, care va declansa reflexe
repetate de defecatie. Scaunul contine, in
asemenea situatii, mai ales mucus.
 FIZIOLOGIA INTESTINULUI GROS
• colonul proximal - cecul, colonul ascendent şi jumătate din colonul transvers, unde au loc procese de
fermentatie.
• colonul distal - jumătatea stângă a colonului transvers, colonul descendent şi colonul sigmoid, unde
au loc procese de putrefactie.

1. În colonul proximal există floră aerobă,

de fermentaţie, reprezentata de
escherichia coli, bacilul lactic, butiric,
aerobacter.
ROLUL florei de fermentaţie:
 Produce fermentarea resturilor
glucidice, nedigerate până la acest
nivel, din care rezulta acid lactic, acid
butiric, gaze: CO2, H2, CH4.
 Sintetizeaza acid folic şi vitamina K.
 Poate degrada cantităţi mici de
celuloză. Cea mai mare cantitate de
celuloza ramane nedigerată,
contribuind la formarea bolului fecal
2. În colonul distal exista flora de putrefacţie,
floră anaerobă - bacili de tip clostridium,
bacilul putrificus şi sporogenes.
ROLUL florei de putrefactie.
• Acţionează asupra resturilor
proteice nedigerate până la acest
nivel.
• Aminoacizii sunt decarboxilaţi şi
dezaminaţi. Rezulta substante cu
potential toxic, care, in majoritate
sunt eliminate prin fecale. Prin
dezaminarea fenilalaninei se
produce acid benzoic, din triptofan
se produce scatolul şi fenolul.
• O mica parte dintre ele ajung la
ficat, prin absorbţie, unde are loc
detoxifierea, prin conjugare cu
derivaţi de sulf sau cu acidul
glucuronic.
Flora bacteriană a colonului: continuare
• În mod normal, există un echilibru între cele două
tipuri de flora bacteriena.
• În condiţii patologice are loc dezvoltarea exagerată a
uneia, în detrimentul celeilalte. Se produc astfel
colitele.
• În colita de fermentaţie se elimină scaune aerate,
spumoase, cu miros acid. Ca tratament se
administrează antibiotice cu spectru larg, regim sărac
în glucide şi bogat în proteine.
• În colita de putrefacţie, când colonul este invadat de
flora de putrefacţie, afectiunea este mai severa,
deoarece rezultă produşi toxici.
Ca tratament se impune:
•un regim alimentar sărac în proteine;
c
•creşterea cantităţii de glucide neabsorbabile
ingerate (prune, mere, pere), care sub acţiunea
unor lactobacili se transformă în acizi organici,
ce vor acidifia mediul, făcându-l nefavorabil
florei de putrefacţie.
•administrarea de iaurturi.
 Motilitatea intestinală

• La nivel duodenal sunt prezente contracţii tonice, cu frecvenţa de 17-20 /min.

– Acestea îşi scad frecvenţa, pe măsură ce se îndreaptă spre valvula ileo-cecală, ajungând la
aproximativ 8/ min.
• Mai sunt prezente şi contracţii de segmentare – contracţii localizate ale mucoasei circulare, care sunt
urmate de contracţii peristaltice.

• Valva ileo-cecală are rolul de a împiedica refluxul conţinutului colonului în ileon.

– Conţinutul ileonului trece în colon, la 5 ore după masă.

– Motilitatea ileonului este crescută reflex, prin stimularea activităţii gastrice.

– Distensia ileonului inhibă motilitatea gastrică.

Motilitatea colonului
• Tranzitarea colonului se măsoară în
zile.

• În colonul ascendent se produc

mişcări peristaltice şi antiperistaltice,
cu rol de omogenizare a continutului
şi pentru o absorbţie mai bună a
apei şi electroliţilor.

• Contracţiile de segmentare ale

colonului asigură omogenizarea
conţinutului, iar contracţiile
musculaturii longitudinale determină
apariţia haustrelor.

• Colonul prezintă contracţii

peristaltice lente, care împing
conţinutul colonului spre sigmoid şi
unde peristaltice foarte puternice,
mai rapide, care apar de câteva ori
pe zi, mai ales în colonul transvers şi
cel descendent.
Defecaţia
• Reprezintă un act parţial voluntar.
• În mod normal, rectul este gol. În timpul mişcărilor
peristaltice, o parte din materiile fecale din sigmoid
trec în rect, rezultând dilatarea părţii superioare a
acestuia, care induce senzaţia de defecaţie.
• În majoritatea cazurilor, actul este iniţiat voluntar.
– are loc contracţia reflexă a musculaturii
longitudinale a rectului, sigmoidului şi colonului
descendent;
– Sincterul anal intern se relaxează, datorită
stimulării parasimpaticului (nervii splahnici
pelvini S2-S4 ), care determină şi contracţia
musculaturii longitudinale recto-sigmoidiene.
– în mod normal, sfincterul anal intern este
contractat prin fibre simpatice din L1-L2. Centrul
defecaţiei poate fi inhibat de centrii nervoşi
superiori.
• Sfincterul anal extern, care este sub control voluntar,
prin stimuli sosiţi pe calea nervilor ruşinoşi de la
centrul defecaţiei S2-S4, se relaxează şi împreună cu
contracţia muşchilor pubo-rectali şi cu creşterea
presiunii abdominale realizează eliminarea materiilor
fecale.
Voma
• Senzatia de greaţă, împreună cu o serie de
fenomene simpatice şi parasimpatice, iniţiază
voma sau emeza.
• Fenomenele simpatice includ transpiraţii,
paloare, creşterea frecvenţei cardiace şi
respiratorii, midriaza.
• Fenomenele parasimpatice includ sialoree,
creşterea motilităţii esofagiene, stomacale şi
duodenale, împreună cu relaxarea sfincterelor
esofagiene.
• Conţinutul stomacului poate fi forţat să treacă,
prin mişcări antiperistaltice, în cavitatea orală.
În timpul expulziei, subiectul inspiră profund,
se închide pilorul, glota, stomacul este
comprimat între diafragm şi muschii
abdominali, fiind rapid golit de conţinut.
• Reflexul de vomă este coordonat de centrul
vomei din bulb şi poate fi provocat de stimuli
din hipotalamus, cerebel, planşeul ventriculului
IV, apărând vărsături în jet.
• Voma provoacă pierderi de apă şi electroliţi,
ioni de hidrogen şi determină apariţia unei
alcaloze metabolice.
 Funcţia endocrină a intestinului
Între vilozităţile intestinale se găsesc criptele Liberkuhn, în care se găsesc mai multe
tipuri de celule printre care şi celule endocrine, din sistemul APUD care secretă
hormoni intestinali - secretină, CCK, gastrină, histamină, motilină, GIP
• Secretina - eliberată şi de celulele S din duoden, la scăderea pH-ului, este responsabilă
de 80% din secreţia de fluid şi H2CO3 a pancreasului exocrin şi de scăderea secreţiei
biliare
• Colecistokinina (CCK) – se eliberează din celule existente în partea superioară a
intestinului subţire, la contactul mucoasei cu acizii graşi cu lanţ lung de C, aminoacizii,
pH-ul scăzut
• poate fi eliberată şi prin stimulare vagală;
• ROL: stimularea prin CCK asigură 50% din răspunsul pancreatic la chimul ajuns în
duoden datorită stimulării secreţiei exocrine pancreatice;
• Induce contracţia mm netede din pereţii veziculei biliare şi eliberarea de bilă;
• Stimulează secreţia gastrică
• Motilina stimulează secreţia de fluid şi enzime şi poate fi responsabilă de creşterea
secreţiei pancreatice, care acompaniază complexul motor migrator, în perioadele
interdigestive.
 Funcţia endocrină a intestinului
Hormonii inhibitori =
chalone
• Enterogastronul – hormon
secretat de mucoasa
duodenală, la contactul cu
produşii de digestie lipidică.
Inhibă secreţia de gastrină.
• Somatostatinul (GIF/GIH-
Growth Inhibiting
Factor/Hormon) – inhibă
celulele G, reducând
eliberarea gastrinei din
porţiunea antrală;
• Vagogastronul este o
substanţă eliberată la
nivelul duodenului - inhibă
eliberarea gastrinei.