Sunteți pe pagina 1din 9

Hector Berlioz

1803 - 1869
Muzica programatică
• o muzică instrumentală a cărei structură este determinată prin
date extramuzicale inspirate din natură, literatură, poezie, arte
plastice, fapte istorice; încă de la Simfonia a VI-a de Beethoven
 H. Berlioz (Simfonia fantastică), Fr. Liszt, Camille Saint-
Saens (Dans macabru, Carnavalul animalelor), Pauls Dukas
(Ucenicul vrăjitor), Richard Strauss (Till Eulenspiegel, Moarte
și transfigurație, etc.)
• Fr. Liszt vorbind despre poemul simfonic:“o lucrare în care un
puternic fluid magnetic leagã cele douã graiuri ale gândirii și
simțirii omenești: poezia și muzica “.
• Berlioz: programul, “trebuie sã fie considerat ca textul vorbit al
unei piese, servind sã facã mai bine înțelese lucrãrile muzicale
cãrora le motiveazã caracterul și expresia”.
• Reprezentant tipic al al spiritului romantic – iubește și urăște excesiv,
admiră și detestă, fire contradictorie, de o imaginație debordantă
• Spirit novator, subectiv și patetic, de mare îndrăzneală artistică

• Compozitor, critic muzical și dirijor de anvergură; semnatarul Memoriilor


și al Scrisorilor intime; criticul muzical activ, care pledează pentru o idee;
necruțător cu artiștii care nu servesc idealurile cele mai înalte
• Pleacă la Paris să studieze medicina - și ajunge să descopere tainele
muzicii sub îndrumarea lui Leseur
• - 1825 participă la Premiul Romei (nu este acceptat); se înscrie la
conservatorul din Paris la clasa lui A. Reicha
• 1827 – îi descoperă pe Beethoven și Goethe (prin Faust) și compune 8
scene din Faust (1828) ce vor sta mai târziu la baza Damnațiunii
• O altă revelație – actrița Hariett Smithson – prototipul iubirii ideale
(Melodii irlandeze și Simfonia Fantastică)
- uvertura Les Francs-Juges – singura lucrare mai importantă care
precede Simfonia fantastică; sub influența melodismului rossinian
• Simfonia fantastică (p.a. 5 dec. 1830)

“Compozitorul a avut drept scop să dezvolte, în ceea ce au ca


elemente muzicale, diferite situații ale vieții unui artist. Ansamblul
dramei instrumentale, lipsit de cuvânt, are nevoie să fie expus
dinainte. Programul acesta trebuie să fie privit drept textul vorbit al
unei opere, slujind să determine anumite pasaje de muzică pe care
le argumentează și cărora le precizează caracterul și expresia”

- înrudire cu modelul beethovenian pe care însă îl părăsește: 5 părți,


o singură temă principală (nu dialectica confruntărilor tematice ale
structurii clasice) + elemente motivice episodice ilustrând secvențe
ale narațiunii

- orchestrație măiestrită, imaginație formală sugestivă


I – Reverie, pasiuni

un tânăr muzician zărește pentru prima dată o femeie care întrunește toate atuurile ființei ideale
(H.S.)

- Berlioz alege o temă muzicală de un oarecare caracter pasionat, totodată nobil și timid; va
deveni idee fixă

II – Un bal

pe fondul unui vals figura iubitei (tema) intervine intermitent

III – Scenă câmpenească

Sentimentul artistului în fața naturii; dialog pastoral, descriptivism; intervine intermitent “ideea
fixă”; atmosferă de tristețe și izolare

IV – Marșul supliciului

Povestea devine fantastică; sub influența opiumului eroul visează că și-a ucis iubita și este dus
către supliciu în sunetele unui marș macabru; tema simbol intervine abia în ultimele 15 măsuri
ale mișcării (“ideea fixă reapare pentru o clipă ca un ultim gând înainte de lovitura fatală”)

V – Visul unei nopți de sabat

atmosferă fantastică, grotescă, trăsături îngroșate, coșmarești; se suprapune ridicol motivul Dies
Irae
- după Simfonia fantastică pleacă în Italia – uverturile Furtuna, Regele Lear
și Rob Roy, material muzical ce va fi ulterior folosit în simfonia Harold în
Italia
- monologul Lelio sau Întoarcerea la viață – se dorește asemeni unei
continuări a Simfoniei fantastice; combină citate din Shakespeare și Goethe;
lipsa de coerență formală nu o așează lângă sora mai mare
- Revenit în Franța – debutează ca critic muzical la cotidianul Le
Renovateur, activitate pe care o dezvoltă alături de cele mai importante
cotidiene franceze pentru următorii 20 de ani (peste 600 de articole)
- la sfatul lui Paganini – o nouă partitură programatică Simfonia Harold în
Italia (Harold în munți, Marșul pelerinilor cântând rugăciunea de seară,
Serenada către iubita unui muntean din Abruzzi, Orgia briganzilor).
Simfonie cu instrument obligat – viola:
- “M-am gândit să scriu pentru orchestră o suită de scene în care viola să
apară ca un personaj mai mult sau mai puțin activ; vroiam să fac din
violă, plasând-o în mijlocul amintirilor poetice lăsate de peregrinările
mele prin munții Abruzzi, un fel de visător”
• 1837 – Recviem, la comanda Ministerului, destinat aniversării
Revoluției din 1830 – “muzică frumoasă și bizară, sălbatică,
frământată și dureroasă”. Alcătuit din 10 numere. Berlioz: “dacă aș fi
amenințat să văd arzând întreaga mea creație, având dreptul să
păstrez o singură lucrare, aș cere îndurare pentru Misa morților”

Opera Benvenuto Cellini; lucrează la ea cu mare pasiune dar eșecul se


datorează celor doi libretiști (Waily și Barbier); repertoriul de concert a
reținut uvertura, rămasă sub titlul de Carnavalul roman

1839 – dezamăgit de insuccesul operei alege să scrie un nou tip de dramă


muzicală – opera de concert – tragedia Romeo și Julieta dupa
Shakespeare. Simfonia dramatică Romeo și Julieta – temele și acțiunea
sunt redate instrumental, doar părintele Lorenzo este un cântăreț; corurile
și alte intervenții solistice – integrarea în simfonie a programului cântat
(Wagner o va considera lipsită de gust)

1840 – Simfonia funebră și triumfală – eșec în fața publicului,


ansamblu orchestral imens
1843 – Tratatul de instrumentație
- Critică muzicală, dirijorat și un turneu în Germania – îi întâlnește pe
Wagner și Schumann
- Reia interesul pentru Faust de Goethe – Damnațiunea lui Faust –
ruina financiară și “nimic în cariera mea de artist nu m-a rănit mai
adânc”; definitivează genul de operă – simfonie pe care l-a imaginat =
o acțiune dramatică definită exclusiv muzical, fără intervenția
elementelor de cadru, mișcare, decor și joc șcenic al personajelor;
- Virtuozitate a orchestrației, culori neobișnuite, intensitate dramatică,
ironie și soluții de instrumentație folosite pentru prima dată
- 1858 - urmărit de ideea de a creea o epopee lirică de mari dimensiuni
– Troienii (ca și tetralogia wagneriană se desfășoară în mai multe
seri); libretul de compozitor după Eneida lui Vergiliu. În versiunea
finală este scindată în două opere – Căderea Troiei și Troienii la
Cartagina