Hector Berlioz

Louis Hector Berlioz (n. 11 decembrie 1803, La Côte-Saint-André, Isère, Franța

d. 8 martie 1869, Paris) a fost un compozitor, scriitor și critic francez.

A avut o contribuție importantă în conturarea romantismului francez. Contribuția

lui constă în promovarea unei noi estetici muzicale, care presupune existența unor
mijloace expresive. Dezvoltarea orchestrei simfonice vine în întâmpinarea gustului
pentru grandios al lui Berlioz, relevat prin 4 tipuri procedurale: forța sonoră, exploatarea
efectelor timbrale, divizarea partidei instrumentale și mărirea numărului de instrumente
(împreună cu preocuparea pentru stereofonie).

Hector Berlioz a fost și autorul „Tratatului de instrumentație”, care prezintă

preocuparea romanticilor pentru timbrul instrumentelor, ca mijloc de exprimare nuanțată
a sensibilităților. Berlioz inaugurează seria dirijorilor cu baghetă din secolul XIX. Din
punct de vedere compozițional, el creează lucrări instrumentale cu un program declarat și
explicat, sau numai direcționat de titluri, cu genuri noi, care evoluează dinspre simfonie
către operă.

Simfonia fantastica
Este monumentară, vizionară şi profetică. Berlioz a terminat-o în anul 1830
înainte de absolvirea Conservatorului. Prin aceasta el şi-a devansat cu mult epoca
influenţîndu-i pe Wagner şi pe Richard Strauss. Simfonia este o muzică a tinereţii
exprimîndu-se pe sine însuşi în muzica sa: iubirile sale, atitudinile faţă de lumea
înconjurătoare, experienţa sa.. Simfonia fantastică este prima mare lucrare de muzică
programată: o piesă muzicală relatează o poveste. Aici Berlioz şi-a exprimat propriile
fantezii pornite în mare măsură din obsesia ce o avea faţă de actriţa irlandeză Harriet
Smithson. Era furios, plîngea pe umerii prietenilor şi dispărea adeseori în cîmpurile din
afara Parisului. Mai mult decît dragoste: era extaz, nebunie amestecată cu feeria, ca şi
lucrarea ,,Simfonia fantastică“ Liszt, Mendelhsson şi Chopin îl căutau deseori înfriguraţi
şi grijulii ca prietenul lor să nu-şi curme viaţa din ncauza acestei iubiri sore cu
nebunia. ,,Domnişoara Smithson nu-i împărtăşea marea iubire, şi aceasta dintr-un motiv
foarte simplu. Nu-l cunoştea pe Berlioz. Nu se întîlniseră niciodată şi tot ce ştia despre el
aflase din scrisorile violente pe care i le trimisese. O înspăimîntaseră de moarte. Credea
că e nebun şi nu voia să-l vadă. S-a dus la teatru într-una din serile cînd juca ea. Cînd a
văzut-o în braţele partenerului ei de pe scenă, a gemut de durere şi a fugit acasă. Din
toate acestea s-a născut ,,Fantastica“ Se zvonea că are o aventură amoroasă cu un alt
bărbat. Foarte bine, o să-i arate el. A imortalizat-o în ultima mişcare a simfoniei în
postura unei prostituate participante la sabatul vrăjitoarelor. Mai tîrziu, aflînd că
zvonurile erau flase, a înlăturat referirea la ea în care afirma că e curtezană, dar a lăsat-o
să ia parte la sabatul vrăjitoarelor“ ( Harold C.Schonberg )

Mult timp şi energie i-a luat opera ,,Benvenuto Cellini“ (1838), ,,Troienii“ (1858)
şi ,,Beatrice şi Benedict“ (1862). ,,Troienii“ este însă o mare capodoperă în materie de
muzică şi îmbină elemente clasice şi romantice într-o manieră personală. Shakespeare,
Byron şi Virgiliu reprezentau ,,trinitatea“ sa literară. ,,Mi-am petrecut viaţa în mijlocul
acestei specii de semizei; îi cunosc atît de bine, încît mi se pare că nici eu nu le-am fost
străin“ Îl adora pe Virgiliu: ,,Ce mare compozitor a fost Virgiliu! Ce melodist, ce
armonist!“ exclama compozitorul. În anul 1855 a început să lucreze la o operă după
,,Eneida“ terminînd repede libretul. Spre sfîrşitul vieţii Berlioz a dirijat foarte mult.
Wagner, care era destul de zgîrcit în laude, a rămas impresionat cînd l-a auzit pe Berlioz
dirijînd.