INJECŢIILE

• injecţiile reprezintă mijlocul prin care

introducem direct în ţesuturi (calea
parenterală) o substanţă cu ajutorul unei
seringi.
• avantajele folosirii medicaţiei pe cale
parenterală sunt:
- dozarea precisă a substanţei respective;
- acţiunea rapidă după administrare prin
absorbţia rapidă a substanţei:
- cantitatea absorbită de organism este cea
injectată;
- administrarea de substanţe care pot fi distruse
de sucurile digestive (polipeptide, seruri,
vaccinuri, hormoni);
- administrată intravenos substanţa
pătrunde direct în mediul intern;
- se poate folosi această cale atunci când nu
se poate utiliza calea orală (stenoze
esofagiene sau pilorice, ocluzii
intestinale);
- oferă siguranţă pentru administrarea
medicamentului la bolnavii inconştienţi
sau recalcitranţi;
- pe această cale se pot introduce substanţe
cu scop explorator sau diagnostic.
• dificultăţile în folosirea căii parenterale
sunt date de frica bolnavului de
înţepătură sau de prezenţa unor infecţii
cutanate (foliculite, dermite) care nu
permit efectuarea injecţiilor în anumite
zone.
 MATERIALE NECESARE
seringa:
• utilizată de aproape 100 ani;
• este alcătuită dintrun corp şi un piston;
• capacitatea seringilor obişnuite este de: 1, 2, 5, 10, 20 ml.,
iar grosimea şi gradaţiile de pe el sunt în funcţie de
capacitatea lor;
• pentru o folosire corespunzătoare seringa trebuie să
îndeplinească anumite condiţii:
• etanşarea perfectă între corp şi piston; o seringă trebuie
să facă vid complet; dacă nu-l realizează, încărcarea
seringii se face defectuos şi în timpul injecţiei o parte din
lichid fuge printre corp şi piston;
• să fie gradată corespunzător scopului destinat, pentru
dozarea precisă a cantităţii de substanţă administrată;
• să fie sterilă;
• un tip special este seringa Guyon cu o capacitate de 100-
250 ml., utilizată în urologie;
 acele:
• tubulare, confecţionate din oţel inoxidabil, nichel
sau platină;
• vârful este ascuţit şi tăiat oblic (cu înclinări
variabile) numit bizou;
• corpul cilindric şi pavilionul de calibrul standard,
se fixează la amboul seringii;
• lungimea şi grosimea sunt variabile în funcţie de
utilizarea lor:
- pentru injecţiile intradermice: lungime de 10-25
mm., grosime de 4/10 mm. şi bizoul scurt;
- pentru injecţiile subcutanate: lungime de 25-30
mm., grosime de 6/10-8/10 mm. şi bizou lung;
- pentru injecţiile intramusculare: lungime de 50-80
mm., grosime de 7/10-8/10 mm. şi bizoul mai lung;
- pentru injecţiile intravenoase: lungime de 30-40
mm., grosime de 8/10-10/10 mm. şi bizoul scurt;
- pentru anesteziile rahidiană sau peridurală:
lungime de 12-15 cm, grosime de 4/10-6/10 mm
şi bizou scurt;
- pentru puncţii acele sunt mai lungi, mai groase,
cu bizoul bine ascuţit; dimensiunile şi formele
adaptate pentru fiecare tip de puncţie;
• unele ace (cele pentru anestezia rahidiană sau
peridurală sau pentru puncţii) sunt prevăzute
cu mandren (un fir metalic, mai lung decât
acul, cu grosime adaptată la calibrul acului) cu
rolul de a-i menţine permeabilitatea şi de a-i
proteja vârful;
 substanţele injectabile:
• sunt livrate steril, în fiole sau flacoane, în stare lichidă
sau sub formă de pulbere;
• când sunt livrate sub formă de pulbere fiola este
însoţită şi de solvent; dizolvarea se face înaintea
injectării (sub formă lichidă, timp îndelungat
substanţa îşi pierde proprietăţile terapeutice);
• pe fiecare fiolă sau flacon se menţionează denumirea
substanţei pe care o conţine, cantitatea, calea de
administraţie, data fabricaţiei şi durata de valabilitate;
• înainte de deschidere fiola sau flaconul se verifică:
aspectul conţinutului, denumirea, concentraţia, calea
de administrare şi dacă mai are sau nu valabilitate;
• fiolele reprezintă forma cea mai frecventă de
prezentare; capacitatea cuprinsă între 1-20 ml. (doza de
substanţă utilă unei singure injecţii);
 flacoanele:
• conţin substanţe în cantitate mai mare care se
administrează în perfuzie sau în câteva doze;
• substanţa poate fi în stare lichidă (insulină,
metronidazol) sau sub formă de pulbere (penicilină,
ampicilină) care se dizolvă înainte de administrare;
• sunt astupate cu un dop de cauciuc prin care se face
dizolvarea şi extragerea substanţelor şi care este
dezinfectat înainte de utilizare;
• pot conţine soluţii (glucoză, ser fiziologic, manitol) în
diverse concentraţii; sunt flacoane mai mari de 100-500
ml.;
• pungile de material plastic conţin diferite substanţe
preparate de industria de medicamente (glucoză, ser
fiziologic);
alte materiale necesare:
• soluţii antiseptice pentru dezinfecţia regiunii;
• garou pentru injecţiile intravenoase;s
 ÎNCĂRCAREA SERINGII
• fiola se pregăteşte golind lichidul care se găseşte
în gâtul fiolei (se apucă fiola de partea ei
alungită şi se scutură sau se loveşte cu degetul);
• se dezinfectează gâtul fiolei;
• se rupe gâtul fiolei (se apucă cu două degete
capătul fiolei şi se exercită o mişcare de îndoire);
• cu mâna stângă se ţine fiola înclinată oblic, cu
gura în sus;
• cu mâna dreaptă introducem acul în fiolă şi
aspirăm conţinutul, mişcând pistonul cu ajutorul
degetelor;
• medicamentele sub formă de pulbere sunt întâi
dizolvate cu ser fiziologic sau apă distilată;
 CĂILE DE ADMINISTRARE A
SUBSTANŢELOR INJECTABILE
• în funcţie de conţinutul, concentraţia şi
cantitatea lor, substanţele injectabile se
introduc în organism pe diferite căi:
- intradermică;
- subcutanată;
- intramusculară;
- intravenoasă;
- intraarterială;
- intracavitară;
- intraosoasă;
 PRINCIPII
• sărurile metalelor grele (bismut, mercur, iod,
calciu, aur) se introduc intramuscular;
• soluţiile uleioase se injectează numai
intramuscular profund;
• soluţiile izotonice se pot injecta pe orice cale;
• soluţiile hipertone se administrează
intraarterial sau intravenos (paravenos produc
necroza ţesuturilor);
• cantităţile mari de substanţă (perfuziile cu
soluţii, sânge sau derivatele de sânge) se
introduc numai intravenos şi excepţional
intraarterial;
• în scop explorator (colangiografie, urografie,
scintigramă hepatică, arteriografie, flebografie)
substanţele se introduc intravenos sau
intraarterial;
• pentru substanţele ce se pot injecta pe mai
multe căi, medicul alege calea care îi oferă cel
mai mare avantaj (în raport cu capacitatea de
resorbţie a ţesuturilor şi de rapiditatea
instalării efectului dorit):
- pentru un efect rapid se injectează
intravenos sau intraarterial;
- pentru efect mai lent se injectează
intramuscular;
- pentru efect foarte lent se injectează
subcutanat;
 TEHNICA INJECŢIILOR
- executarea unei injecţii presupune următoarele
operaţiuni:
• pregătirea seringii (montarea şi încărcarea ei);
• pregătirea regiunii (dezinfecţia zonei cu un
antiseptic după ce a fost verificată să fie
indemnă fără leziuni sau infecţii);
• efectuarea injecţiei (uneori necesar aplicarea
unor manevre anterior: aplicarea garoului
pentru evidenţierea venelor, sau dezinfecţia
degetelor celui care face injecţia intraarterială
pentru reperarea arterei) cu bolnavul în
clinostatism şi în poziţie comodă a celui care o
efectuează.
 INJECŢIA INTRADERMICĂ (ID)
- se introduce substanţa în derm;
- se efectuează în scop:
a. diagnostic: se injectează diverse antigene sau
alergene care în contact cu anticorpii din organism
produc o reacţie eritemato-papuloasă la locul
injectării (intradermoreacţie) a cărei mărime este în
funcţie de gradul sensibilizării; citirea se face la 30
minute şi 72 ore (în funcţie de antigenul introdus);
• intradermoreacţia la tuberculină, la antigen hidatic
(reacţia Cassoni), la antigen limfogranulomatos
benign (reacţia Frey), la antigen difteric (reacţia
Schick);
b. terapeutic: anestezia locală cu xilină 1% sau pentru
desensibilizare;
 tehnica:
• zona de elecţie pentru I.D. este faţa anterioară a
antebraţelor (mai accesebilă şi lipsită de
foliculi piloşi);
• se foloseşte seringa de 1 ml. şi ace mici, subţiri
şi cu bizoul scurt;
• după dezinfecţia regiunii se introduce vârful
acului paralel cu pielea, strict I.D. şi se
injectează 0,1-0,3 ml. din substanţa prescrisă;
pielea ia aspect de coajă de portocală;
• dacă injecţia este făcută în scop diagnostic la
antebraţul opus se injectează aceeaşi cantitate
de ser fiziologic (martorul);
incidente şi accidente:
• lipotimii, necroza tegumentului, şoc (rare);
 INJECŢIA SUBCUTANATĂ (SC)
• se efectuează numai în scop terapeutic (se introduc
substanţele cristaloide);
• se introduce substanţa în hipoderm (elasticitatea
ţesutului conjunctiv şi prin bogăţia sa în vase
limfatice asigură o distensie mai puţin dureroasă şi o
absorbţie rapidă a soluţiei injectate), în orice zonă a
organismului evitând tegumentele care acoperă
oasele, vasele mari, capul, gâtul şi feţele interne ale
membrelor;
• zonele de elecţie pentru injecţia S.C. sunt: faţa
antero-externă a coapsei, faţa posterioară a braţului,
faţa laterală a toracelui, peretele antero-lateral al
abdomenului unde hipodermul este mai dezvoltat şi
tegumentul mai mobil pe planurile subiacente;
• se folosesc seringi de capacitate proporţională cu
cantitatea de substanţă, ace lungi şi cu bizoul lung;
 tehnica:
• după dezinfecţia pielii se prinde între index şi
police stâng tegumentul până face o cută;
• la baza cutei introducem acul (2-3 cm.) cu o
mişcare rapidă paralel cu suprafaţa zonei, după
care se dă drumul cutei;
• prin mişcări de lateralitate verificăm dacă acul
este în hipoderm (vârful se mişcă uşor dacă
acul este în hipoderm);
• aspirăm puţin pentru a verifica dacă vârful
acului nu a pătruns întrun vas sanguin;
• se injectează lent substanţa (pentru a evita
producerea de dureri prin distensia brutală a
pielii);
• se scoate acul şi se masează locul cu un tampon
de vată cu alcool;
 incidente şi accidente:
• înţeparea unui filet nervos (durere vie la
locul înţepăturii); se retrage puţin acul şi
se verifică din nou poziţia acului;
• înţeparea unui vas sanguin (apare sânge
în seringă la aspiraţie); se retrage sau se
împinge puţin acul şi se aspiră din nou;
• ruperea acului; se extrage acul;
• abcese sau flegmoane (prin lipsa de
asepsie a regiunii şi prin injectarea de
substanţe nesterile sau caustice);
INJECŢIA INTRAMUSCULARĂ (IM)
• se efectuează numai în scop terapeutic;
• se introduce substanţa în masa
musculară (bogat vascularizat, muşchiul
asigură o resorbţie bună şi rapidă iar
prin inervaţia senzitivă mai puţin
dezvoltată nu produce o durere prea
mare la distensie);
• permite injectarea de soluţii cristaloide
în concentraţie normală şi hipotonă,
substanţe uleioase iritante şi de
suspensii;
suspensii
 zonele de elecţie:
1. regiunea fesieră:
• cadranul supero-extern al fesei (orizontală ce
trece prin marginea marelui trohanter până la
şanţul interfesier şi verticală ce trece prin
jumătatea fesei; sau partea din fesă situată
deasupra liniei ce uneşte marele trohanter cu
spina iliacă postero-superioară; în poziţia
şezândă se poate folosi partea de fesă aflată
deasupra planului de sprijin);
• folosită pentru faptul că masa musculară este
bogată şi participă mai puţin la mişcări;

• se evită lezarea vaselor fesiere şi a nervului

sciatic;
 2. regiunea deltoidiană:
• deasupra şanţului radial al humerusului;
3. faţa anteroexternă a coapsei:
• zona cuprinsă între o orizontală ce trece la 3
laturi de deget sub trohanterul mare şi alta care
trece la4 laturi de deget deasupra marginii
superioare a rotulei (la adult);

4. muşchiul cvadriceps sau muşchii vaşti externi:

• la copil;
5. musculatura peretelui abdominal:
• tratamentul cu ser antirabic;
 tehnica:
• se folosesc seringi adaptate la cantitatea de
sustanţă ce trebuie injectată, ace lungi (6-8
cm.) şi groase (1 mm);
• se introduce acul ataşat la seringă, profund
în masa musculară printr-o mişcare bruscă;
• se aspiră puţin în seringă pentru verificare
(dacă nu s-a pătruns într-un vas) după care
se injectează lent sunbstanţa;
• se retrage brusc acul şi se masează uşor cu
tamponul de vată locul injecţiei;
 incidente şi accidente:
• înţeparea nervului sciatic (durere vie de-a
lungul coapsei şi gambei); se scoate acul şi se
injectează în alt loc;
• înţeparea unui vas sanguin (la asipraţie apare
în seringă sânge); se scoate acul şi se injectează
în alt loc;
• ruperea acului (prin contractura bruscă a
muşchiului); se va scoate imediat;
• flegmonul fesier (defect de asepsie sau
introducerea de substanţe expirate sau care pot
produce necroze aseptice);
 INJECŢIA INTRAVENOASĂ (IV)
• se întroduce substanţa direct în circuitul sanguin prin
puncţionarea unei venei;
• se efectuează în scop:
a. diagnostic: pentru explorarea anatomo-funcţională a
diferitelor organe; urografia, scintigrama renală,
colecistografia, scintigrama hepatică, pulmonară sau
pancreatică;
b. terapeutic:
• pentru introducerea substanţelor hipertone;
• pentru introducerea în cantitate mare de substanţe
(soluţii, sânge, derivate de sânge, hidrolizate de
proteine) pentru reechilibrarea hidroelectrolitică şi
biologică la bolnavii şocaţi sau postoperator;
 avantajele căii I.V.:
• substanţa ajunge imediat în circuitul
sanguin;
• substanţa se resoarbe integral;
• acţiune rapidă în caz de urgenţă;
• permite injectarea de substanţe
hipertone cu efect necrozant asupra
altor ţesuturi;
• permite explorarea anatomo-funcţională
a diferitelor organe;
 tehnica:
• zonele de elecţie pentru I.V. sunt venele superficiale
de orice calibru (de la plica cotului, jugulara externă) şi
venele mari, profunde (femurala, subclavia) când cele
superficiale sunt colabate şi medicamentul reclamă
urgenţă;
• se folosesc seringi obişnuite, ace de 4-5 cm., mai groase
şi cu bizoul scurt şi ascuţit (pentru a pătrunde bine în
lumen); după încărcare se evacuează tot aerul (se evită
riscul de embolie gazoasă);
• pentru vizualizarea venei superficiale se aplică garoul
deasupra venei (comprimă reţeaua venoasă
superficială); bolnavul poate să facă mişcări de
închidere-deschidere a pumnului (activează circulaţia
de întoarcere şi permite venei să devină superficală şi
perceptibilă);
• se dezinfectează zona;
• cu indexul sau policele de la mâna stângă se
mobilizează vena ce urmează a fi puncţionată;
• acul montat la seringă, cu secţiunea bizoului în sus, în
unghi ascuţit cu planul regiunii, se străbate pielea şi
apoi se înaintează puţin aproape paralel cu
tegumentul, pe deasupra venei;
• se puncţionează vena (senzaţia de pătrundere în gol) şi
acul se introduce adânc în venă (bizoul trebuie să fie
complet în lumenul venei); la pătrunderea acului în
venă sângele pătrunde în seringă;
• se înlătură garoul, se injectează lent sau rapid
substanţa;
• se scoate acul şi se masează uşor locul (se evită
formarea unui hematom);
 tehnica de puncţionare a venelor profunde:
• se face numai de către medic;
• se face numai atunci cînd venele superficiale
nu pot fi puncţionate (şoc, colaps, scleroză);
• nu necesită garou;
• se folosesc ace lungi (7-8 cm.);
avantajele cateterizării sunt oferite de:
• lumenul întotdeauna deschis a venei subclavia
datorită conexiunilor fibroase cu structurile
rigide învecinate (clavicula);
• dimensiunile relativ mari ale venei şi
dispoziţia în apropierea venei cave superioare
permit o cateterizare rapidă şi uşoară;
 vena subclaviculară:
• este permanent deschisă chiar în timpul colapsului şi
oferă o stabilitate pentru ac;
• bolnavul stă în decubit dorsal, cu capul rotat de partea
opusă;
• acul, ataşat la seringă, pătrunde în şanţul delto-pectoral
(la locul unde se palpează prima articulaţie
condrocostală) dinainte-înapoi, uşor în sus şi medial,
urmând şanţul subclavicular sub un unghi de 45˚ faţă
de planul frontal al corpului;
• puncţia venei se face în expiraţie;
• accidentul de temut este pneumotoraxul;
• în cazurile de administrare a unor volume mari de
lichide, în apropierea cordului, pentru ameliorarea
imediată a circulaţiei circulatorie se cateterizează vena
subclaviculară (oferă avantajul că în situaţiile de
centralizare masivă a circulaţiei vena rămâne
puncţionabilă);
 materialul necesar:
• soluţii antiseptice, tampoane de vată, halat
steril, mască, mănuşi sterile, câmpuri sterile
pentru izolarea locului de puncţie;
• soluţii de xilină 1%, seringă sterilă de 5 ml., ace
sterile necesare încărcării soluţiei anestezice şi
efectuării anesteziei locale;
• set pentru cateterizarea subclaviară, seringă de
5-10 ml, pentru aspiraţie, portac şi ac pentru
sutura tegumentului, aţă chirurgicală;
• soluţii perfuzabile, trusă de perfuzie sterilă,
stativ;
 pregătirea bolnavului:
• inspecţia regiunii subclaviculare (se exclud eventualele
deformări, plăgi sau anomalii);
• se exclude o diateză hemoragică (timpul de sângerare,
coagulare, numărul de trombocite);
• aşezarea bolnavului în decubit dorsal în
Trendelenburg (jumătatea superioară a corpului
coborâtă faţă de orizontală pentru a evita embolia
gazoasă), pe un plan orizontal, fără pernă sub cap, cu
umerii relaxaţi şi braţele întinse pe lângă corp;
• capul bolnavului rotat în direcţia opusă locului de
puncţie;
• se reperează locul de puncţie;
• abordul venei subclavia se poate face percutan
subclavicular, supraclavicular sau la vedere după
descoperire chirurgicală;
 abordul percutan subclavicular drept:
• se preferă subclavia dreaptă deoarece:
- vena dreaptă este mai perpendiculară în raport cu
trunchiul brahiocefalic şi mai medială faţă de
plămân;
- vena cavă superioară este mai aproape;
- domul pleural este mai coborât;
- artera subclavia este situată mai sus;
- lipseşte pericolul lezării canalului toracic;
• operatorul cu mască şi mănuşi sterile se aşează de
partea venei care urmează să fie puncţionată;
• se dezinfectează tegumentele;
• se izolează fosa subclaviculară cu câmpuri sterile;
• se identifică punctele de reper:
- şanţul subclavicular;
- concavitatea furculiţei sternale;
- marginea superioară a articulaţiei sternoclaviculare;
- tuberculul scalenului anterior;
- foseta dintre cele două fascicule de inserţie a
muşchiului sternocleidomastoidian (sternal şi
clavicular);
• anestezia tegumentului şi ţesutului celular subcutanat
la locul viitoarei puncţii venoase (la 1 cm. sub
joncţiunea treimei interne cu cea mijlocie a
claviculei);
• se introduce acul de puncţie montat la o seringă de 5-
10 ml. prin tegument, paralel cu planul spatelui, în
sens medial, în sus şi posterior sub un unghi de 15˚;
• vârful acului cu bizoul în jos va înainta aproape de
marginea posterioară a claviculei (spre foseta
suprasternală sau mentonul întors a bolnavului);
• avansând acul se realizează o uşoară presiune negativă
care permite aspirarea sângelui la puncţionarea venei;
puncţionarea se poate face şi cu ajutorul unei canule
groase din plastic prevăzută cu un ac-mandren din oţel;
• după puncţionare se introduce acul sau canula încă 2-3
mm. pentru ca bizoul să intre în întregime în lumenul
vasului;
• se detaşează seringa de ac (obstrucţia cu policele a
orificiului amboului);
• se introduce pe ac (sau canulă) cateterul până la nivelul
dorit:
- pentru vena subclavia până la articulaţia sterno-
claviculară;
- pentru trunchiul brahiocefalic până la mijlocul
manubriului sternal;
- pentru vena cavă superioară până la unghiul lui
Louis;
- pentru atriul drept 5 cm. mai jos de unghiul lui Louis;
• odată cateterul introdus în venă se scoate
acul de puncţie;
• se conectează cateterul la trusa de
perfuzie prin intermediul unui ac;
• se fixează cateterul pe peretele toracic cu
un fir de aţă şi cu benzi de leucoplast;
• se schimbă poziţia bolnavului în semi-
Fowler;
• se verifică poziţia corectă a cateterului
(coborârea trusei de perfuzie sub nivelul
ventriculului drept şi efectuarea unei
radiografii toracice);
 vena femurală:
• se rade şi se dezinfectează regiunea inghino-
femurală;
• sub arcada femurală se reperează artera
femurală (situată lateral de vena femurală);
• la 1 cm. intern de arteră se pătrunde cu acul
oblic în sus, în unghi de 60-70˚ până ce se
pătrunde în venă;
• se aspiră până ce vine sânge şi se injectează
substanţa;
• după injectare se presează asupra regiunii timp
de 1-2 minute (pentru evitarea formării
hematomului);
 vena jugulară externă:
• se foloseşte mai ales la copil (are vene
mai subţiri şi greu de puncţionat);
• bolnavul aşezat pe un plan dur, cu capul
rotat şi aplecat în jos (vena devine
vizibilă la marginea posterioară a
muşchiului sternocleidomastoidian);
• după dezinfecţie se puncţionează cu acul
montat la seringă;
• se masează uşor locul la sfârşit.
 PERFUZIA
• pentru injectarea unor cantităţi mai mari de substanţe,
timp mai îndelungat se poate folosi calea intravenoasă
sub formă de perfuzie cu ajutorul unui sistem special
confecţionat din material plastic livrat steril în pungi;
• substanţele folosite sunt sterile în flacoane de sticlă
sau în pungi de plastic.
tehnica perfuziei:
• dezinfecţia dopului flaconului;
• puncţia dopului cu acul de la capătul distal al
sistemului de perfuzie;
• se puncţionează cu alt ac care va permite intrarea
aerului în flacon;
• se umple cu substanţă sistemul de perfuzie;
• se întrerupe scurgerea lichidului din flacon prin
pensare cu o pensă sau cu un sistem special de
comprimare;
• se dezinfectează regiunea unde se va monta perfuzia şi
apoi se puncţionează vena cu acul şi se adaptează la
tub perfuzorului;
• se reglează debitul perfuziei;
• se fixează acul şi tubul la antebraţ cu leucoplast;
• la sfârşitul perfuziei se suprimă acul şi se masează uşor
locul;
• astăzi se folosesc pentru puncţionarea venelor flexulele
care pot fi păstrare mai multe zile;
• înainte se recurgea (în cazurile care necesitau perfuzie
pentru o perioadă mai îndelungată) la cateterizarea
unei vene de calibru mai mare cu un cateter de
polietilen, introdus transcutanat printr-un trocar sau
după denudarea venei;
 incidente şi accidente:
• vena nu poate fi puncţionată (la persoanele obeze, la
cele cu vene subţiri sau sclerozate de injecţii I.V.
efectuate anterior, la persoanele aflate în colaps); se
recurge la puncţionarea unei vene profunde sau la
cateterizare;
• bizoul acului nu a pătruns complet în lumenul venei
(substanţa se scurge paravenos şi bolnavul acuză
durere şi usturime la locul injecţiei cu apariţia unei
necroze tisulare); se infiltrează cu novocaină 1% la
locul injecţiei şi se puncţionează altă venă;
• durerea la injectarea substanţei (spasmul venei produs
prin iritarea endovenei de către sustanţă); se injectează
foarte lent;
• embolia (se produce la injectarea de aer sau substanţe
uleioase);
• tromboflebita (prin injectarea repetată şi frecventă de
substanţe iritante în aceeaşi venă); se vor folosi
alternativ mai multe vene şi injectarea se va face lent;
 INJECŢIA INTRAARTERIALĂ (IA)
• se practică numai de medic, în arterele
accesibile puncţiei directe (radială, dorsală a
piciorului, femurală, carotidă, temporală
superficială, aorta abdominală);
• se face în scop:
a. explorator: se introduc substanţe radioopace
(odiston) sau radioactive (Xe133, I98) pentru
executarea arteriografiilor;
b. terapeutic:
• se introduc substanţe vasodilatatoare sau
antispastice în arteriopatii;
• se introduc antibiotice în infecţiile distale ale
membrelor inferioare;
• injectarea de sânge sau soluţii în
cazurile de moarte clinică;
• cateterizarea arterială pentru măsurarea
directă pe cale sângerândă a tensiunii
arteriale în monitorizarea
hemodinamică a bolnavului grav;

• în hemoliză;
• recoltarea repetată de sânge arterial
pentru determinarea gazelor sanguine;
 contraindicaţii:
• diateze hemoragice şi tratament cu
anticoagulante sau fibrinolitice;
• anomalii şi leziuni ale arterei (anevrism,
ateroscleroză) sau circulaţie colaterală
neadecvată;
• hipertensiune arterială necontrolată;
materialul necesar:
• soluţii anestezice;
• seringă şi ac pentru infiltraţie;
• seringă obişnuită şi ace mai lungi (6-8
cm.) cu bizoul ascuţit şi scurt;
 pregătirea bolnavului:
• se informează asupra tehnicii;
• se efectuează testele de coagulare pentru a
exclude tendinţa la sângerare;
abordul arterei femurale:
• bolnavul aşezat în decubit dorsal cu membrul
inferioar în uşoară abducţie şi rotaţie externă;
• se rade regiunea inghinală;
• dezinfecţia regiunii inghinale şi a indexului şi
mediusului de la mâna stângă a celui care va
efectua injecţia;
• se localizează artera prin palparea pulsaţiilor
vasului, imediat sub arcada inghinală;
• se puncţionează artera cu acul montat la
seringă, între cele două degete, la 3-5 cm. sub
arcadă;
• se pătrunde perpendicular pe tegument apoi
uşor oblic în jos, până se ajunge în lumen;
apare în seringă sânge roşu-deschis;
• se injectează substanţa indicată;
• se scoate brusc acul şi se comprimă cu un
tampon de vată îmbibat cu alcool, 2-3 minute;
incidente şi accidente:
• lezarea peretelui arterial;
• hematoame la locul injecţiei;
• injectarea substanţei în afara arterei;
• embolii;
 PATOLOGIA DE SERINGĂ
• substanţele hipertone pot produce
necroza ţesutului perivenos;
• substanţele iritante pot provoca flebită;
• substanţele uleioase pot produce embolii
grăsoase iar aerul poate produce embolia
gazoasă;
• transmiterea hepatitei cu virus B, C, HIV;
• sensibilizarea organismului cu apariţia
de anticorpi şi reacţii violente datorită
injectării repetate a unor medicamente;