2.

MATERIALE PENTRU AMBALARE

 
La fabricarea ambalajelor se foloseşte o gamă
variată de materiale cu proprietăţi diferite, ce
corespund cerinţelor impuse ambalajelor şi
care sunt potrivite uneia sau alteia dintre
grupele de mărfuri ce necesită ambalare.
Materialele pentru ambalaje se împart în 3
grupe în funcţie de tipul ambalajului ce se
fabrică din ele, astfel:
- materiale pentru ambalaje exterioare;

- materiale de protecţie, amplasate între

produsul ambalat şi ambalajul exterior
(materiale de umplutură );

- materiale pentru ambalaje de prezentare.

Alegerea unui material de ambalare se face
ţinând cont de:
- gradul de protecţie pe care îl asigură
produsului,
- posibilităţile de transport,
- capacitatea de a îndeplini funcţia de
promovare a vânzărilor şi
- ponderea costului ambalajului în cadrul
costului total al produsului.
Materialele pentru ambalarea alimentelor pot fi
clasificate în două grupe principale, în funcţie
de perioada de timp de când sunt utilizate:

-materiale clasice de ambalare,

-materiale moderne de ambalare

2.1. Materiale clasice de ambalare

Ambalaje din materiale celulozice (hârtia si

cartonul)

Hârtia şi cartonul se afla pe primul loc în

ierarhia materialelor de ambalare, în sensul că
înregistrează cel mai mare consum anual.
Ambalajele din materiale celulozice pot fi de
trei tipuri:

Hârtie pentru ambalaje;

Carton plat;

Carton ondulat.
Aceste materiale se pot asocia între ele sau cu
alte materiale, în vederea realizării ambalajelor
complexe.

Printre avantajele folosirii hârtiei şi cartoanelor

la fabricarea ambalajelor amintim:
au masă proprie mică;

se pot modela la forma şi dimensiunile

dorite;
se pot inscripţiona uşor, direct, fără să mai
fie necesară ataşarea etichetei;

au costuri reduse;

sunt biodegradabile sau se pot recicla;

unele pot fi rezistente la penetrarea

uleiurilor şi grasimilor.
Dintre dezavantajele acestor materiale de
ambalare se pot enumera:

rezistenţă mecanică mică la sfâşiere, rupere ;

permeabilitate la apă şi la vapori de apă ;

folosirea limitată, doar la anumite mărfuri.

Printre preocupările recente din domeniul
ambalajelor se înscrie îmbunătăţirea
caracteristicilor de calitate ale hârtiei şi
cartonului, s-au creat astfel:
-hârtia ECO-ECO fabricată din plante
anuale, perfect compatibilă cu produsele
alimentare şi biodegradabilă,
-hârtia obţinută din alge de mare rezistenţă
la rupere, reciclabilă şi mai ieftină.
Principalele tipuri de cartoane utilizate în
ambalarea mărfurilor sunt:

Cartonul duplex ;

Cartonul ondulat ;

Cartonul triplex .
Cartonul ondulat este format din unul până la
patru straturi netede şi unul sau trei straturi
ondulate din hârtia inferioară sau superioară de
ambalaj, unite între ele cu un adeziv.

Cartonul ondulat poate fi combinat cu diferite

materiale (lemn, materiale plastice) în scopul
obţinerii unor tipuri constructive de ambalaje
mai eficiente şi cu proprietăţi îmbunătăţite.
Cartonul ondulat este utilizat la:
- ambalarea produselor care necesită
protecţie împotriva şocurilor şi presiunii
exterioare;
- ambalajele secundare (cutii de prezentare);
- ambalaje terţiare (sub forma învelişurilor
de protecţie în jurul paletelor de transport
încărcate).
Cartoanele pentru lichidele închise ermetic sunt
cele mai răspândite şi utilizate în prezent, la
ambalarea unei game largi de produse
alimentare lichide.
Sticla ca material de ambalare

Sticla este considerată materialul ideal pentru

ambalaje datorită caracteristicilor sale şi a
avantajelor pe care le oferă ca ambalaj; fiind
utilizată cu precădere la ambalarea produselor
lichide sau vâscoase.

Este utilizată pe scară largă în domeniul

alimentar, dar şi în industria farmaceutică, la
ambalarea produselor chimice etc.
Avantajele utilizării sticlei ca material de
ambalare sunt următoarele :

Este impermeabilă la gaze, vapori, lichide ;

Este inertă din punct de vedere chimic faţă

de produsele alimentare şi nu pune probleme
de compatibilitate cu produsul ambalat ;

Este un material igienic, uşor de spălat şi

care suportă sterilizarea ;
Nu transmite şi nu modifică gustul alimentelor;

Este transparentă, permiţând vizualizarea

produselor;

Poate fi colorată, aducând astfel o protecţie

suplimentară produsului împotriva radiaţiilor
ultraviolete;

Este un material rigid care poate fii realizat în

forme variate;
Are o bună rezistenţă la presiuni interne
ridicate, fiind utilizată la ambalarea unor
băuturi ca: şampanie, cidru etc.;

Este reciclabilă, nu poluează mediul;

Se poate inscripţiona uşor prin ataşarea de

etichete.
Reactivitatea chimică a sticlei este foarte
scăzută ea fiind inertă faţă de cea mai mare
parte a substanţelor chimice şi mărfurilor
cunoscute.

Singura substanţă care reacţionează cu sticla

este acidul fluorhidric.
Utilizarea sticlei ca material de ambalaj
prezintă şi dezavantaje legate de :

Rezistenţă scăzută la şoc mecanic, rezultând

dificultăţi în transport şi depozitare;

Rezistenţă scăzută la şoc termic;

Masă proprie mare.

Având în vedere faptul că sticla intră în contact
direct cu mărfurile alimentare, ambalajele din
sticlă fac subiectul unor prevederi obligatorii în
vederea protecţiei sănătăţii consumatorilor.

În urma cercetărilor efectuate s-a reuşit

obţinerea sticlei incasabile, a celei rezistente la
şoc termic, precum şi a sticlei uşoare (cu masa
de 2-4 ori mai uşoara decât sticla obişnuită).
Ambalaje din materiale metalice
Metalele şi aliajele sunt folosite cu precădere în
industria alimentară la ambalarea conservelor
de carne, peşte, fructe şi legume, a băuturilor
alcoolice şi nealcoolice.

Opinia consumatorilor este mai puţin

favorabilă metalelor, deoarece acestea pot
influenţa gustul produselor ambalate.
Ambalajele metalice se realizează din tabla de
oţel cositorită, aluminiu si materiale
combinate (materiale plastice, carton si metal).

În ultima perioadă a crescut ponderea

ambalajelor din aluminiu şi aliaje din aluminiu
datorită unor avantaje pe care le oferă aceste
materiale.
Cutiile metalice sunt lăcuite în interior pentru a
preveni:
schimbarea gustului sau pentru a preveni
reacţii chimice datorate metalelor dizolvate in
produs;

decolorarea produsului;

reacţiile chimice între metal şi produs care

pot cauza coroziunea în interiorul cutiei.
Avantajele utilizării ambalării în materiale metalice
sunt considerate a fi următoarele:

au proprietăţi de barieră foarte bune;

nu sunt toxice şi pot veni în contact cu produse şi

băuturi alimentare;

se pot inscripţiona uşor;

se pot utiliza în combinaţii cu alte materiale

pentru ambalare.
Lemnul - utilizarea lemnului ca material de
ambalare este redusă, la ambalaje exterioare de
mari dimensiuni.

Ponderea acestui material este din ce în ce mai

mică în cadrul materialelor de ambalare, el
fiind înlocuit treptat cu materiale plastice.
Principalele avantaje ale folosirii lemnului în
acest domeniu sunt protecţia ridicată ce o
asigură produselor din interior şi faptul ca
ambalajele din lemn sunt refolosibile.

Lemnul ca material de ambalare este puternic

concurat de cartonul ondulat şi materiale
plastice.
Lemnul conţine răşini, substanţe tanante,
uleiuri eterice, care pot influenţa caracteristicile
organoleptice ale produselor ambalate.

Datorită compoziţiei şi umidităţii, ambalajele

din lemn constituie un mediu prielnic pentru
dezvoltarea microorganismelor.
Principalele caracteristici ale materialului
lemnos sunt :

rezistenţă bună la solicitări mecanice ;

rezistenţă bună la uzură ;

conductibilitate electrică foarte mică ;

este ecologic.
Lemnul este utilizat în special la confecţionarea
ambalajului de transport, dar este utilizat mai
eficient în alte domenii ca: mobilier, fabricarea
hârtiei, etc.
Ambalaje din materiale textile
Acestea au o utilizare restrânsă mai ales
datorită unor dezavantaje ca:

constituie un mediu prielnic dezvoltării

microorganismelor;

sunt atacate de rozătoare, insecte si nu

rezistă la foc.
2.2. Materiale moderne de ambalare

Ambalaje din materiale plastice

Deşi sunt mai noi pe piaţa ambalajelor,
materialele plastice oferă o serie de avantaje
incontestabile faţă de alte materiale clasice :

masă proprie mică;

prelucrare uşoară, ele putând fi modelate în

orice formă;
prezintă rezistenţă la şocuri mecanice ;

protejează bine produsele ambalate în

timpul transportului şi depozitării ;

sunt impermeabile la apă, vapori de apă,

grăsimi, impurităţi etc.;
pot fi transparente sau opace, în funcţie de
cerinţele de protecţie cerute de produsul
ambalat;

prezintă rezistenţă la radiaţiile infraroşii şi

ultraviolete ;

prezintă sudabilitate şi posibilitate de lipire .

Din materiale plastice se obţin următoarele
tipuri de semifabricate destinate realizării
ambalajelor :
-filme flexibile, folii şi materiale
complexe ;
-folii flexibile, din care se fac pungi şi
saci pentru ambalare ;
-folii rigide, pentru realizarea de tăviţe,
pahare, platouri, etc. ;
-materiale complexe obţinute din
diferite tipuri de folii .
Ambalajele din materiale plastice pot fi
recuperate si reintroduse în circuitul industrial,
evitându-se astfel poluarea mediului.

Prin reciclarea ambalajelor din mase plastice se

reduc costurile de fabricaţie ale ambalajelor,
consumul de materii prime sau chiar se pot
înlocui ambalajele clasice.
Ambalajele flexibile din
PE (polietilena) ,
PP (polipropilena),
PVC (policrorura de vinil) ,
PET (polietilena tereftalat ),
PA (poliamida)
sunt utilizate, în principal, sub forma de straturi
bariera sau lianţi materiale complexe de
ambalare.
Utilizarea unui singur tip de material tinde să
devină ceva excepţional, deoarece pare exclus
ca acesta să poată îndeplini toate exigenţele de
ordin tehnic, comercial şi mai ales psihologic,
care se cer unui ambalaj corespunzător.

În prezent sunt utilizate tot mai multe

materiale obţinute prin asocierea materialelor
uşoare în scopul obţinerii unor caracteristici
superioare.
Caracteristica esenţială a unui material
complex de ambalare este impermeabilitatea
sa la vapori de apă şi la diferite gaze.

Alte proprietăţi importante sunt transparenţa,

sudabilitatea, rezistenţa mecanică, protecţia
împotriva luminii, rezistenţa la acţiunea
produselor agresive, rezistenţa la
temperaturi ridicate, etanşeitate.
În funcţie de natura materialelor suport, foliile
complexe se pot clasifica in :

materiale complexe pe bază de aluminiu;

materiale complexe pe bază de hârtie şi

carton;

materiale complexe pe bază de materiale

plastice.
 
Foliile complexe din aluminiu sunt formate din
3 straturi, din care aluminiul reprezintă stratul
median, iar ca strat intern, polietilena de joasă
densitate şi ocazional polipropilena.

In alegerea stratului intern trebuie să se ţină

seama de compatibilitatea dintre material şi
produsul ambalat.

Ca material de acoperire pentru startul exterior

pot fi folosite următoarele materiale: celofan,
folii de poliester şi polipropilena.
Domeniile de utilizare ale acestui tip de
materiale sunt :

ambalarea produselor sensibile la umiditate

(în acest caz se folosesc complexe de tipul
celofan + aluminiu + polietilena)

ambalarea lichidelor şi a produselor

vâscoase (stratul intern trebuie să aibă o
rezistenţă mecanică bună ).
Materialele complexe pe baza de pelicule
celulozice răspund unor cerinţe legate de:

transparenţa ;

impermeabilitate la grasimi ;

posibilităţi de termosudare .
Cartoanele acoperite cu mase plastice, cum ar fi
complexul carton – polietilena, sunt utilizate pe
scara largă la ambalarea produselor alimentare.

Cartonul caşerat cu polietilena asociat cu folie

de aluminiu este utilizat la confecţionarea
formelor tetraedrice, paralelipipedice pentru
lichidele alimentare sterilizate UHT.

Acest sistem de ambalare se numeşte Tetra-Pak.

Ambalajul Tetra Pak se prezintă sub forma unui
tetraedru cu capacitate de 1/4; 1/2; 1/1; având
următoarea structura de la exteriorul ambalajului
către interior:
-topitura hot-melt-carton ( 134 -165 g/m².)

-polietilena (15 g/m²)

-folie de aluminiu (de 9 microni)

-polietilena (două straturi, gramaj total 50-70

g/m² ).
Materialele complexe având la bază
materialele plastice sunt utilizate pentru
ambalarea produselor în vid, a produselor
lichide şi congelate.
Procedeele moderne de sterilizare la
temperatura ridicată au condus la necesitatea
realizării unor materiale complexe rezistente la
temperatura de 135°C.

Astfel de materiale conţin: polipropilena şi

poliamida sau poliester cu sau fără inserţie de
folie de aluminiu, ca de exemplu, Aluthen HPC
(poliester + aluminiu + polipropilena),
Combithen HPA (poliamida/ polipropilena).
Materialele complexe ca şi cele “barieră” (faţă
de vaporii de apă, gaze, substanţe volatile,
radiaţii ultraviolete, microorganisme) prezintă
dezavantaje în ceea ce priveşte reciclarea, iar
consumatorii zilelor noastre sunt foarte
sensibili faţă de mediu.

De aceea, după 1990, pe piaţa ambalajelor s-au

afirmat că o serie de materiale substitutive, cu
proprietăţi de înaltă barieră faţă de apă,
grăsimi, ceruri.
Un asemenea material este Scotchban-ul, care
nu modifică reciclabilitatea hârtiei şi cartonului
şi nici biodegradabilitatea.

Impregnarea cu Scotchban se realizează pe o

singură faţă a materialului suport (pentru
îngheţată, biscuiţi) sau pe ambele feţe (material
recomandat pentru produse alimentare cu
concentraţie ridicata de uleiuri, grăsimi).
În SUA, s-a pus la punct tehnologia depunerii
sticlei pe materiale plastice, obţinându-se materiale
cu proprietăţi barieră pentru gaze, arome, umiditate,
capabile să suporte procesul de sterilizare.

Numele comercial al materialului este “ceramis” şi

are multe aplicaţii în domeniu alimentar (îndeosebi
pentru produse zaharoase).

Substratul de material plastic este reciclabil

complet şi chiar prin incinerare nu poluează mediul.
S-au creat noi materiale celulozice care răspund
celor mai severe cerinţe ale ecologistilor.

Plecând exclusiv de la plante cu creştere

anuală s-a creat hârtia de ambalaj ECO-ECO,
care satisface exigenţele consumatorilor,
prezentând o totală compatibilitate cu produsul
ce se ambalează şi, în acelaşi timp este
biodegradabilă.
3. METODE DE REALIZARE A
AMBALAJELOR 
Tehnicile utilizate pentru ambalarea produselor
se diferenţiază între ele în funcţie de specificul
mărfii ce trebuie ambalată.
Metodele de ambalare trebuie să răspundă
favorabil la atingerea următoarelor obiective :

să conducă la reducerea consumului de

material de ambalare;
să favorizeze creşterea performanţelor ambalajului
prin folosirea unor materiale potrivite ;

să asigure concomitent protecţia produsului

ambalat şi a mediului înconjurător.

Metodele de ambalare descrise în continuare se referă

la ambalarea realizată la nivel industrial pentru diferite
tipuri de mărfuri.
3.1. Ambalarea celulară sau tip „blister”
Ambalarea celulară constă în ambalarea produsului
sub forma de caşete comprimate.
Produsele se aşează între două pelicule de material
plastic sau una din material plastic şi cealaltă din folie
metalica, după care se presează din loc in loc cu
scopul de ale lipi.
În acest mod se obţin celule în jurul fiecărui produs
ambalat.
Metoda ambalării celulare se aplică în special
produselor farmaceutice.
Acest tip de ambalare prezintă atât o serie de avantaje:

se realizează pe linii de ambalare automatizate, rezultând

o productivitate ridicată;

permite ambalarea produselor în condiţii igienice;

permite transportul, depozitarea şi deplasarea produselor

ambalate, în condiţii de protecţie şi igienă ridicate;

aceasta forma de ambalare conduce la o prezentare

favorabilă a mărfurilor pe piaţă.
 
3.2. Ambalarea tip “ aerosol “
Noţiunea de aerosol se referă la o dispersie de
particule solide sau lichide foarte fine, susceptibile de
a rămâne timp îndelungat în suspensie în atmosferă.
Această metodă de ambalare se foloseşte în domeniul
alimentar, al produselor farmaceutice, cosmetice
(deodorante, spumă de ras, frişcă etc.)

Materialele din care se confecţionează recipientele

sunt: tablă cositorită, aluminiu, sticlă şi materiale
plastice.
În conformitate cu Directiva Europeană din mai 1975 “
prin generator de aerosol se înţelege un ansamblu
constituit dintr-un recipient nereutilizabil, din metal,
sticla, material plastic, care sa conţină un gaz
comprimat, lichefiat şi prevăzut cu un dispozitiv care
permite ieşirea conţinutului sub forma de particule
solide sau lichide aflate în suspensie într-un gaz sub
forma de spumă, pastă, pudră sau în stare lichidă “.
Faptul că gazul propulsor intră în contact direct cu
produsul ambalat impune o serie de condiţii absolute
obligatorii :
gazul propulsor utilizat trebuie să fie compatibil cu
produsul (să nu interacţioneze cu acesta şi să nu-i
influenţeze caracteristicile psihosenzoriale);

să nu corodeze materialele ambalajului;

să nu fie inflamabil;

să nu prezinte riscul unei explozii la presiunea la

care se află în recipient.
 În cazul gazelor comprimate se utilizează :

azotul, care este inert faţă de majoritatea substanţelor

farmaceutice şi alimentare, este incolor, netoxic, insolubil,
neinflamabil şi indor;

dioxidul de carbon, care este un bun agent propulsor,

netoxic, neinflamabil, protejează produsele contra oxidării
şi nu permite dezvoltarea bacteriilor.

butanul şi propanul, care sunt netoxice, se combină uşor

cu hidrocarburile lichefiate, dar sunt inflamabile şi devin
toxice.
În prezent, în domeniul ambalării tip aerosol se
urmăreşte sterilizarea accesoriilor de ambalare
înaintea operaţiei de umplere, care elimină astfel o
posibilă recontaminare în timpul ambalării.
3.3. Ambalarea în vid
Aceasta metodă constă în introducerea produsului într-
un ambalaj dintr-un material impermeabil la gaze şi
extragerea aerului din interior cu ajutorul unei pompe
de vid.
În felul acesta se evită contactul mărfii cu oxigenul
care, mai ales în cazul duratelor mari de depozitare,
poate declanşa reacţii ce duc la alterarea produsului.
Dezavantajele utilizării metodei sunt următoarele:
produsele sensibile la presiune pot fi deteriorate
sau distruse din cauza presiunii exercitate asupra
lor;

riscul de a face masa cu folia de ambalaj a

produselor sensibile;

deprecierea produselor care conţin grăsimi, dacă în

timpul ambalării în vid acestea sunt supuse unor
temperaturi mai mari decât temperatura de topire
a grăsimilor.
Pentru ambalarea în vid a brânzeturilor, cărnii,
mezelurilor, se poate utiliza o variantă îmbunătăţită a
ambalarii sub vid numită „ambalarea tip Cryovac”.

Acestă metodă foloseşte ca material de ambalare o

folie de plastic specială, care are proprietatea de a se
contrage în contact cu apa caldă.
Operaţia de ambalare Cryovac cuprinde următoarele
etape:
umplerea pungilor Cryovac cu produsul de ambalat;

eliminarea aerului din ambalaj prin aspiraţie;

răsucire şi închidere automată cu un clips de

aluminiu;

introducerea ambalajului şi produsului timp de o

secundă într-un recipient cu apa la temperatura de
92-97°C.
3.4. Ambalarea aseptică
Ambalarea aseptică constă în introducerea unui produs
sterilizat, destinat comercializării într-un vas sterilizat,
în condiţii aseptice, urmată de închiderea vasului,
astfel încât să fie prevenită contaminarea produsului
cu microorganisme.
Termenul “aseptic” desemnează, prin urmare, absenţa
microorganismelor, iar termenul “ermetic” este folosit
pentru a indica proprietatea mecanică a unui ambalaj
sau material de a nu permite pătrunderea gazelor,
vaporilor de apă, a microorganismelor de ambalaj.

Ambalarea aseptică este deci o metodă care

garantează securitatea microbiologică a alimentelor,
fără ca acestea să-şi piardă caracteristicile nutritive şi
organoleptice.
Operaţiile de sterilizare folosite în ambalarea aseptică
sunt următoarele :

sterilizare HTST ( high temperature short time )

sterilizare UHT ( ultra high temperature )

sterilizare LTLT ( low temperature low time)

HTST este procedeul de sterilizare ce constă în
încălzirea rapidă a produsului în intervalul 90-120°C.
Acest tip de tratament se aplică produselor puternic
acide care se menţin sterile la temperaturi scăzute.

Sterilizarea UHT a produselor alimentare lichide se

realizează prin încălzirea produselor în intervalul de
temperatura 135-150°C, urmată de răcire bruscă.
Limita superioară de temperatură este utilizată pentru
produse cu vâscozitate mică (lapte), iar cea inferioară
pentru produse cu vâscozitate mare.
Cele mai utilizate materiale sunt complexele pe
baza de hârtie şi carton.
Ambalajul aseptic constă dintr-o folie multistratificată,
care combină cele mai bune caracteristici ale hârtiei,
materialului plastic şi aluminiului, pentru a alcătui un
recipient cu performanţe ridicate.
Cutiile pentru băuturi sunt alcătuite în proporţie de
70% din hârtie care oferă rigiditate şi rezistenţă.

Polietilena deţine o pondere de 24% din cutie şi este

utilizată în scopul etanşării ambalajului.

O folie subţire de aluminiu reprezentând 6% din

ambalaj, formează o barieră împotriva aerului şi
luminii care pot distruge substanţele nutritive şi aroma
alimentelor.
Straturile componente ale cutiei aseptice sunt :
1. polietilena ;
2. hârtie ;
3. polietilena ;
4. folie de aluminiu ;
5. polietilena ;
6. polietilena.
Avantajul deosebit de important al ambalării aseptice
îl constituie faptul că produsul devine steril înainte ca
temperatură ridicată să-i modifice caracteristicile
nutritive şi organoleptice.

Tetra Rex, Tetra Pak sunt cele mai cunoscute ambalaje

destinate produselor pasteurizate, care sunt sterilizate
cu apă oxigenată în combinaţie cu radiaţii
ultraviolete.
Sistemul Tetra Rex prelungeşte durata de conservare a
produselor lactate la 60 de zile şi între 60 şi 120 de
zile pentru sucurile de fructe.
Alte variante ale ambalajelor Tetra-Pak sunt: Tetra
Standard, Tetra Aseptic, Tetra Brik, Tetra Brik Aseptic,
Tetra King (ambalajul mixt în combinaţie cu
materialele plastice )
3.5. Ambalarea cu pelicule aderente
Metoda foloseşte un material special numit material
peliculogen.

Acesta se aplică pe suprafaţa produsului ce trebuie

ambalat şi după uscare se transformă într-un strat
rezistent şi impermeabil ce oferă o protecţie ridicată.

Pentru îndepărtarea stratului de material peliculogen

produsul ambalat se introduce în apa caldă.

Metoda se aplică în special la produsele alimentare.

3.6. Ambalarea în atmosferă modificată
Ambalarea în atmosferă controlată “CAP”
(Controlled Atmosphere Packaging) poate fi definită
ca reprezentând “închiderea produsului într-un
ambalaj impermeabil la gaz, în care gazele de referinţă
ca CO2, O2, N2 şi vaporii de apă au suferit modificări
şi sunt controlate selectiv“.

Aceasta metodă de ambalare este mai puţin întâlnită în

practica comercială.
Modificarea atmosferei din interiorul ambalajului este
obţinută prin următoarele metode:

ambalare în vid;

ambalare în atmosferă modificată.

Aplicarea acestei metode permite controlul reacţiilor
chimice, enzimatice sau microbiene în scopul
reducerii sau eliminării proceselor de degradare ale
mărfurilor.

Principalul scop al introducerii azotului (N 2) care

înlocuieşte oxigenul este de a reduce oxidarea
grăsimilor.

Azotul este inert, inodor şi puţin solubil în apă şi

grăsimi.
Dioxidul de carbon (CO2) este un agent bacteriostatic
şi fungistatic, în anumite condiţii poate încetini faza de
creştere exponenţială şi poate reduce viteza de
multiplicare a bacteriilor aerobe şi mucegaiurilor.

Dioxidul de carbon este foarte solubil în apă şi

grăsimi, de aceea este absorbit de aliment.
Oxigenul este de obicei evitat în procesul ambalării,
există cazuri în care este utilizat drept component în
amestecul gazos.

De exemplu, la ambalarea cărnii, în amestecul gazos

se utilizează şi oxigen, care are rolul de a menţine
culoarea roşie a cărnii, peştelui, în scopul evitării
apariţiei germenilor patogeni anaerobi.
Temperatura este cel mai important factor care
influenţează calitatea produselor ambalate în
atmosferă modificată.

Menţinerea calităţii mărfurilor este posibilă în

condiţiile în care temperatura este menţinută şi
controlată în timpul depozitării.
3.7. Ambalarea colectivă şi porţionată
Ambalarea colectivă este metoda care permite
gruparea într-o singură unitate de vânzare a mai
multor produse.

Materialele utilizate sunt: cartonul şi foliile

contractibile.

Ambalarea colectivă se poate realiza şi prin gruparea

produselor preambalate în hârtie Kraft, celofan
sudabil etc., obţinându-se pachete paralelipipedice
paletizate.
Ambalarea porţionată este procedeul de ambalare în
care cantitatea de produs care urmează să fie cuprins
în ambalaj este stabilită astfel încât să fie consumată la
o singura folosire.

Pentru ambalarea porţionată pot fi folosite: folii

contractibile, folii termosudabile din aluminiu sau
hârtii metalizate.
3.8 Ambalarea în folii contractibile
Ambalarea în folii contractibile este o metodă de
ambalare a produselor în porţii mici, uniforme, prin
aşezarea lor pe o placa suport, având alveole
termoformate, urmată de închidere prin acoperire cu
folie şi termosudare.
Ambalarea de tip “skin” este un procedeu de
ambalare sub vid al produselor, prin aşezarea lor pe o
placa suport plana, urmată de închidere prin acoperire
cu folie transparentă şi termosudare.

Prin acest tip de ambalare la produsele alimentare se

urmăreşte obţinerea unei permeabilitaţi ridicate faţă de
oxigen, ceea ce permite de exemplu păstrarea
aspectului cărnii prin formarea oximioglobinei.
Ambalarea în folii contractibile se utilizează pe
scară largă în domeniu produselor cosmetice,
medicamentelor, obiectelor din sticlă sau porţelan.

Se caracterizează prin uşurinţa în manipulare, având

un impact pozitiv asupra consumatorului.