PROGRAMAREA SISTEMELOR

FLEXIBILE DE FABRICAŢIE
 SFF trebuie astfel conceput incât sa aibă un set de aptitudini
care sa permită trecerea, în limitele conceptului de flexibilitate,
de la o tehnologie de fabricaţie la altă tehnologie de fabricaţie.

Programarea stărilor în care se poate afla SFF, are şi un

considerabil conţinut tehnologic pentru că implică activităţile de
pregătire a sistemului în vederea adaptării la sarcina de
producţie variabilă tipologic.
 Optimizarea programării sistemelor flexibile de fabricaţie
utilizând criteriul costului de tranziţie
Prin optimizarea SFF se înţelege minimizarea efortului
economic de adaptare al sistemului la sarcina de producţie
variabilă şi reducerea cheltuielilor de exploatare.

Costurile cauzate de trecerea SFF de la o tehnologie de

fabricaţie la alta, pot fi numite costuri de tranziţie. Acestea
costuri sunt specifice SFF şi dau măsura flexibilităţii sistemului,
neputând fi eliminate ci doar reduse.

Costurile de tranziţie care pot fi cuantificate în cazul SFF

existente sau pot fi estimate în etapele de proiectare a SFF, sunt
asimilate în vederea programării sistemului, cu coeficienţii de
concordanţă sau cu coeficienţii de afinitate.
 Pentru analiză vom înlocui costul de tranziţie cu
coeficienţii de afinitate.
Intrarea reperului Pi în SFF care se află în starea Sj,
generează costul de tranziţie al sistemului din starea Sj la
starea Si şi se notează cu cij.
Costurile de tranziţie necesare trecerii SFF dint-o stare la
alta, sunt determinate de reglajele care se realizează,
schimbarea programului de prelucrare, schimbarea SDV-
urilor.
Este optimă acea succesiune de intrare a produselor în
sistem care minimizează costul global de tranziţie.

Optimizarea funcţionării SFF se va realiza în concordanţă cu

criteriul reducerii mărimii costurilor de tranziţie.
În acest scop se apelează la elemente de programare
matematică liniară.
Funcţia obiectiv este:
min Z   ci , j
i, j
Modalităţi de funcţionare ale sistemelor flexibile de fabricatie

Discutăm două moduri de intrare a tipurilor de repere în SFF:

1. Intrarea în SFF a reperelor într-o susccesiune
predeterminată – dacă în sistem se pot prelucra N repere,
atunci vor exista N! succesiuni posibile de intrare a reperelor
în sistem. Succesiunea optimă este aceea care generează
cele mai mici costuri de tranziţie.

2. Intrarea în SFF a reperelor este una aleoatoare – este

modul dezirabil de funcţionare a unui SFF. Un control al
funcţionării SFF, în această situaţie se poate realiza cu ajutorul
teoriei matematice a jocului.
 Programarea intrarii predeterminata a semifabricatelor
în sistemele flexibile de fabricaţie

Urmăreşte stabilirea unei succesiuni de intrare a tipurilor de

repere în sistem astfel încât costul de tranziţie să fie minim.

Matematic, acest lucru înseamnă determinarea drumului

hamiltonian de lungime minimă dintr-un graf, adică drumul
care trece o singură dată prin toate nodurile grafului.
Determinarea succesiunii de intrare a tipurilor de repere
în SFF prin metoda descompunerii în componente tare
conexe (Euristica 1)
Etapele metodei:
I. Eliminarea din graful iniţial (matricea coeficienţilor de
preferinţă), arcele mai mari decât o valoare predeterminată
obţinându-se matricea conexiunilor din graf.
Valorile rămase se înlocuiesc cu cifra 1.

II. Descompunerea grafului în subdiviziuni numit „componentele

tare conexe”.
Se construiesc vectorii linie, respectiv coloană în modul
următor:
Se construiesc vectorii linie, respectiv coloană în modul următor:
1- linia V1 se completează cu cifra 1 în coloanele
în care există această cifră pe linia reperului cel mai
reprezentativ pentru SFF.
2- la linia V1 se va aduna logic liniile corespunzătoare numărului
de coloană în care apare cifra 1 în linia V1.
Adunarea logică este reprezentată prin relaţiile:
1+ 0 = 1; 0 + 0 = 0; 1 + 1 = 1; 0 + 1 = 1.
3- se procedează ca la punctul 2) pe măsură ce apar noi cifre
de 1 în linia V1 prin adunare logică;
4- în momentul în care toate poziţiile de pe linia V1 sunt 1 sau
atunci când orice nouă adunare a unei linii nu mai aduce
schimbări în linia V1, se finalizează procesul de generare a liniei
V1;
Se procedează identic pentru generarea coloanei V1’, dar în
formulările de la punctele 1) – 4), cuvântul linie se schimbă în
cuvântul coloană şi invers.
 Componenta tare conexă care conţine reperul cel mai
reprezentativ pentru SFF, se determină cu relaţia:

C1  V 1  V 1    Preprez 
'

unde: V1 şi V1’, sunt mulţimile vârfurile în dreptul cărora în

linia, respectiv coloana V1 şi V1’ apare cifra 1.

III. Excluderea din matrice a liniilor şi coloanelor care corespund

reperelor reprezentative cuprinse deja în componenta
determinată (componentă tare conexă) şi se procedează similar
pentru determinarea componentei tare conexă care va conţine
primul reper reprezentativ rămas.
IV. Se construeşte o matrice A, în care coloanele determinate
cu relaţia pentru C1, fiind obţinute prin adunarea logică a
coloanelor corespunzătoare reperelor reprezentative care sunt
cuprinse în componenta respectivă.
V. Se construieşte matricea A” adunând liniile matricei A
pe componente.
VI. Înlocuind cu zero elementele de pe diagonala principală a
matricii A”, se obţine A*.
VII. La final se construeşte matricea drumurilor din graf D,
printr-o metodă similară construcţiei liniilor V1.

Condiţia ca să existe drum hamiltonian în graful aferent

matricii conexiunilor este ca numărul de cifre 1 din matricea D
n(n  1)
să fie: , unde n este rangul matricii drumurilor.
2
NOTĂ:

Metoda prezentată poate să nu dea rezultate în situaţia

în care validăm prea multe arce. În mod practic, derularea
acestei metode, se face pornind de la un număr cât mai mic
de arce, urmând ca în situaţia în care nu se găseşte un drum
hamiltonian, să se introducă treptat în graf alte repere.

Această metodă reprezintă o euristică, adică nu conduce în

mod cert la o soluţie optimă ci la o soluţie acceptabilă.
 eterminarea succesiunii de intrare a tipurilor de repere
n SFF prin metoda matricelor latine (Euristica 2)
tapele metodei:
Invalidarea unor arce din graful iniţial, arce care depăşesc
o anumită mărime.
. Se construieşte matricea latină T care are următoarele
elemente:
t 0
ij dacă nu există arc între i şi j

tij  ij dacă există arc între cele două vârfuri

III. Se construieşte matricea T* care se deosebeşte

de de T prin faptul că lipseşte primul indice din grupele ij.
 IV. Se efectuează produsul matricelor: T  TLT *
2

Produsul latin (L) a două matrici se efectuează ca şi

nmulţirea obişnuită a două matrici cu respectarea suplimentară
două reguli:
. în matricea produs se trece zece nu numai la acele produse
unde una din poziţiile care se înmulţesc este 0 ci şi acolo unde
nu se poate face o secvenţă de cifre diferite;
. în matricea produs se trec toate secvenţele de cifre distincte
care apar.
 n 1
Ultima matrice pe care o vom calcula va fi matricea T
unde n este numărul nodurilor din reţea.

Ultima matrice va conţine conform procedurii de generare,

secvenţe de 6 cifre distincte, secvenţe care reprezintă
drumurile hamiltoniene căutate.

Cunoscând mărimea arcelor care leagă tipurile respective,

se poate alege, dintre cele două drumuri, pe cel mai scurt.
În situaţia în care nu avem drumuri hamiltoniene în
n 1
matricea: T
se revine la graful iniţial şi se validează, la fel ca în prima
euristică, alte arce cu mărime din ce în ce mai mare.