Genetică bacteriană

 studiază ereditatea şi variabilitatea la bacterii;

 suportul material al eredităţii este reprezentat de
genomul bacterian, reprezentat de suma genelor
unui microorganism;
 gena constituie unitatea funcţională de bază a
informaţiei genetice;
Genetica bacteriană
 genomul bacterian este reprezentat de
- ADN cromosomal (include gene esenţiale), iar
EXTRACROMOSOMAL:
- ADN plasmidic (conţine gene care codifică caractere de tulpină);
- episomi (formă particulară de plasmid);
 genotip = totalitatea informaţiei înscrisă în genomul
bacterian;
 fenotip = suma caracterelor observabile, consecutiv
interacţiunii genotipului cu mediul ambiant.
 Dogma geneticii

• DNA ----- RNA ----sinteza de proteine

transcriere translație
• De exemplu, cromozomul de Escherichia coli este
format dintr-o:
– moleculă circulară dublu spiralată de ADN ce reprezintă
80% din greutatea lui;
– componentă proteică: ARN-polimeraza (reprezintă 10% din
greutatea sa);
– ARNm şi ARNr în curs de sintetizare (10% din greutatea sa).
Elemente extracromozomale

• Plasmidele – informație genetică extracromozomală

• Episomii – o formă particulară de plasmid, care este o unitate
de material genetic, neesențială pentru genom, dar care se poate
integra singură în genomul ADN al unei bacterii; rămâne mult
timp stabil, se replică o dată cu cromozomul bacterian și devine
o componentă a acestuia (ex. episomul care codifică pilii sexuali sau
cel care codifică gene de rezistență la antibiotice).
• Bacteriofagii – implicaţi în transducţie; virusul infectant
transferă material genetic al unei bacterii.
• Plasmidele pot fi:
- conjugative, care se pot transfera singure la alte bacterii, ca
de exemplu plasmidele de rezistenţă la antibiotice, așa-
numitele, plasmide R,
- neconjugative, care nu pot părăsi singure bacteria de origine,
ci numai prin intermediul unui alt plasmid conjugativ sau al
unui bacteriofag (de exemplu plasmidul care codifica secreţia de beta-
lactamază, la S.aureus);
- Episomi - se pot integra prin recombinare în cromozomul
bacterian, pierzându-şi astfel autonomia de replicare (un exemplu
de episom este factorul de sex F (plasmidul F) sau factorul de fertilitate).
• Plasmidele de virulenţă poartă determinanţii genetici
ai unor factori de virulenţă la bacterii, ca de exemplu:
- secreţia de enterotoxine (termolabilă şi termostabilă) şi
factorii de colonizare, la Escherichia coli,
- hemolizina, la Staphylococcus aureus, Enterococcus
faecalis şi E.coli,
- exfoliatina, la S. aureus,
- gena de invazivitate, la Shigella etc.
• Plasmidele R (de rezistenţă) la chimioterapice (Factorul
R) sunt molecule circulare de ADN care constau din două
regiuni genetice distincte:
- genele care codifica rezistenţa la antibiotice "R", care pot fi unice
sau multiple şi
- genele care conferă plasmidului capacitatea de a se transfera
"FTRA“ (factorul de transfer).
• Rezistența la peste 90% dintre tulpinile de spital este de
natura plasmidică.
Plasmidul F
• Plasmide care codifică sinteza unor enzime
implicate în căi metabolice particulare.
• Plasmide care codifică sinteza unor subtanţe
antimicrobiene (bacteriocine, unele antibio-tice).
• Plasmide criptice – nu ştim ce codifică.
• Notă: bacteriocine, produşi primari de metabolism care acţionează doar asupra tulpinilor speciei care
le-a produs sau a unora înrudite; antibiotice: produşi de metabolism secundar, cu spexctru şi asupra
altor specii). De regula, se utilizeaza termenul de bacteriocine pentru toate substantele
antimicrobiene produse de bacterii. Colicine, produse de E. coli, mutacine, produse de Streptococcus
mutans.
Variaţia fenotipică:
- indusă de interacţiunea genomului cu factori de mediu;
- este reversibilă şi nu se transmite ereditar;
- are la bază controlul transcripţiei genelor în ARNm şi
traducerii în sinteza proteinelor, prin inducţia sau
represia acestora.
Fenomenul de variabilitate genotipică
- modificare bruscă, transmisibilă la descendenţi a
unuia sau a mai multor caractere prin două mecanisme:
• mutaţia;
• transferul de ADN de la un donor la un acceptor.
Mutaţia:
 reprezintă o modificare în secvenţa nucleoti-
delor într-o genă, datorită unei erori în cursul
replicării;
 eveniment rar, spontan şi imprevizibil;
 mutaţiile acumulate de-alungul a miliarde de
ani, sub efectul selecţiei naturale, explică
evoluţia speciilor;
Mutaţia:
 noile gene apărute prin mutaţie se numesc alele şi
ocupă acelaşi locus genetic ca gena de origine;
 mecanisme moleculare ale mutaţiei:
- substituţia unei perechi de baze printr-o altă
pereche, cu înlocuirea unui codon printr-un alt
codon; (notă: 3 nucleotide, formează un codon);
- inversia;
- inserţia (informaţie genetică nou achiziţionată) sau
deleţia, pierderea uneia sau a mai multor baze, cu
decalarea citirii mesajului genetic (frameshift
mutation).
 Rata mutaţiei = probabilitatea de apariţie
spontană a unei mutaţii într-o populaţie bacteriană;
 rata mutaţiei este foarte scăzută (10-7 – 10-9), dar
poate creşte în prezenţa unor agenţi mutageni
(chimici sau fizici).
 Frecvenţa mutaţiei = proporţia unui anumit
mutant într-o populaţie bacteriană;
 frecvenţa mutantului poate creşte ca urmare a
selecţiei:
- relative (mutantul are un timp de generaţie mai scurt)
- absolute (prin prezenţa unui factor de mediu favorabil
mutantului, dar defavorabil restului populaţiei).
 Exemple de mutaţii
• Mutaţiile punctiforme afectează un singur nucleotid
în cadrul unei gene şi sunt reversibile.
Consecinţe:
- înlocuirea unui codon cu altul duce la înlocuirea unui
aminoacid cu altul în structura unui polipeptid.
Aceste mutaţii sunt numite „mutaţii în sens greşit”
(missens mutation);
- apariţia unui codon nonsens (mutaţii
nonsens).
Mutaţia nonsens împiedică sinteza în
continuare a unui polipeptid (se formează un
codon “stop”, ex.: UAA, UAG, UGA) – consecințe
majore (scurtarea unei proteine, uneori
importantă în economia bacteriei).
Dacă mutaţia nonsens se produce la începu-
tul genei care codifică un polipeptid, se
numeşte mutaţie polară şi acel polipeptid
nu se va mai sintetiza deloc.
Mutaţii bacteriene observate în laborator:
 mutaţii privind morfologia coloniei bacteriene
(variaţia S – R; coloniile netede, smooth, devin R – rough);
 mutaţii nutriţionale (mutanţi auxotrofi - pierd capacitatea
de a sintetiza unul sau mai mulţi metaboliţi de care devin dependenţi; sunt
factori de creştere indispensabili, care trebuie oferiţi în mediul de cultură);
 mutaţii care duc la pierderea unor factori de
patogenitate (mutanţi avirulenţi ai S.pneumoniae care şi-a
pierdut capsula);
 mutaţii care conduc la apariţia fenomenului de
rezistenţă la antibiotice (atât ADN cromozomal, cât şi
cel plasmidic poate fi sediul unor asemenea mutaţii).
Transferul genetic

• se realilează în sens unic, de la o bacterie donor la

una receptor;
• exogenot = materialul genetic transferat;
• endogenot = materialul genetic propriu;
Transferul genetic
• evoluţia exogenotului în celula receptor:
- recombinare: alinierea secvenţelor cu omologie structurală,
urmată de substiutirea uneia sau mai multor gene între exo- şi
endogenot;
- integrare în genomul bacteriei receptor (transpozoni, fagi);
- menţinerea în poziţie extracromozomală dacă este un
replicon (plasmide, fagi);
- supus acţiunii endonucleazelor de restricţie
(informaţie genetică pierdută).

Replicon: cel mai scurt fragment de ADN sau ARN capabil de replicare
independentă într-o celulă.
• Mecanisme de transfer:

- transformarea;
- transducţia: generalizată şi specializată;
- conjugarea.
Mecanisme de transfer ale exogenotului

I. Transformarea
- bacteria acceptor este capabilă să primească
ADN exogen provenit din mediu, de la bacterii
moarte (stare de competenţă);
- exogenotul trebuie să prezinte o structură
bicatenară şi să reprezinte maxim 1% din
mărimea genomului bacterian;
- fenomenul a fost descoperit prin experimente pe
şoarece, cu tulpini de S.pneumoniae - (Griffith -
1928) şi explicat după două decenii mai târziu.
• ADN-ul pneumococilor virulenţi, capabili
să sintetizeze capsula, s-a transferat la
mutante R, nevirulente, acestea din urma
dobândind capacitatea de a sintetiza
capsula.
• Transformarea are loc şi între specii
diferite.
• Bacteria care primeşte materialul genetic
trebuie să se afle în stare de competenţă.
II.Transducţia

- transfer de ADN bacterian prin intermediul

bacteriofagilor transductori;
- există două tipuri de transducţie:
• generalizată (transfer aleator al unui fragment din
genomul bacterian);
• specializată (transfer de gene localizate în cromozomul
bacterian în vecinătatea locului de integrare al
profagului).
Profag: există ca replicon sau episom
Bacteriofag
Morfologie.
• Bacteriofagii sunt formaţi dintr-un cap hexagonal, un gât
şi o prelungire numită picior (coadă).
• Capul este alcătuit dintr-un înveliş proteic (capsidă) şi
adăposteşte genomul ADN.
• Coada este un cilindru rigid învelit într-un manşon proteic
şi se termină cu o placa hexagonală care conţine o enzimă
de tipul lizozimului.
• De placa bazala se aprind 6 fibre cu rol in fixarea
bacteriofagului pe suprafaţa bacteriei.
• Ataşarea bacteriofagului pe suprafaţa peretelui bacterian
este determinată de existenţa unor receptori de perete,
specifici.
• După ataşare are loc contracţia manşonului proteic şi
bacteriofagul îşi injectează numai ADN-ul în celula
bacteriană.
• După pătrunderea genomului fagic în celula bacteriană,
acesta va determina sinteza de noi bacteriofagi identici cu
cel de la care a provenit ADN.
• După asamblarea noilor virusuri ele vor
părăsi celula bacteriana care se lizează.
• Acesta este ciclul litic al bacteriofagilor,
iar ei se numesc fagi virulenţi (deoarece
lizează, distruge celula gazdă).
• Transductia generalizată este mediată de fagi litici, care, după pătrunderea în celula
bacteriană, se multiplică şi determina liza celulei gazda.
• In timpul lizei celulei bacteriene cromozomul acesteia se fragmentează.
• Se poate întâmpla ca unul dintre aceste fragmente, cu o dimen-siune apropiată de cea a
genomului fagic, să se integreze în capsida bacteriofagului, în locul genomului fagic.
• Aceşti bacteriofagi sunt defectivi şi nu se vor mai putea replica, dar pot pătrunde în
alte celule bacteriene, injectându-le ADN-ul care provine din cel al celulei donoare.
• ADN-ul se va integra în cromozomul celulei receptoare prin recombinare, rezultând
caractere noi ca: modificări patogenice bacteriene (noi factori de virulenţă),
rezistenţa la chimioterapice.
• Dar nu întotdeauna relaţiile bacteriofag-bacterie evoluează în acest fel.
• Uneori genomul bacteriofagului se va integra în cromozomul
bacterian, încadrându-se şi funcţional în acesta.
• In aceasta situaţie el nu se mai replică decât în acelaşi timp cu
cromozomul bacterian, deci în timpul diviziunii bacteriene şi se
numeste profag.
• Acest ciclu este ciclul lizogen, iar bacteriofagii se numesc fagi
temperaţi (lizogeni) (nu lizează celula bacteriană).
• O celulă bacteriană care conţine un set de gene fagice se numeşte
lizogenă.
• Transducţia specializată (transfer de gene localizate în cromozomul bacterian în
vecinătatea locului de integrare al profagului) este mediata de fagii temperaţi.
• ADN-ul fagic se găseşte fie:
- integrat în cromozomul bacterian, fie
- în stare autonomă (fizic independentă).
• Lizogenia este consecinţa blocării transcrierii şi traducerii informaţiei
genetice a fagului, a blocării ciclului său de multiplicare, urmată de
integrarea genomului ca profag, în cromozomul bacterian.
• Notă:
• Transcrierea ADN-ului este un proces prin care are loc transferul informatiei genetice de la ADN la ARN.
• Traducerea/translaţia: sinteza de proteine via ARNr
• După pătrunderea în celula bacteriană a ADN –ului
bacteriofagului temperat, ADN-ul suferă un proces de
circularizare, după care se insera în cromozom prin
recombinare sub forma de profag (pe baza homologiei între 10
perechi de baze ale ADN fagic şi a celui bacterian).
• Profagul devine parte integrantă a cromozomului
bacterian, se va replica odată cu acesta, deoarece este supus
unui proces de represie din partea genomului gazdă.
Concluzie:
• Transducţia reprezintă un transfer de gene
cromozomale de la o celula bacteriană la alta,
mediat de bacteriofagi.
• Unii bacteriofagi sunt capabili să transfere orice
genă bacteriană (transducţie genera-lizată) iar alţii
numai anumite gene (trans-ducţia specializată).
Transducţia generalizată
Transducţia specializată
Importanța practică: conversia
lizogenă
• Conversie lizogenă = informaţie genetică
adiţională, de origine fagică, având asemănări
cu transducţia specializată (toxigeneza tulpinilor
de Corynebacterium diphtheriae, Streptococcus
pyogenes etc).
III. Conjugare

- transfer genetic consecutiv contactului fizic între

două bacterii cu polaritate sexuală diferită;
La gram negativi:
- bacteria donor (”sex masculin”) posedă un
plasmid conjugativ (factorul F+) cu gene care
codifică sinteza de pili sexuali, prin care se
ataşează la receptori specifici de pe suprafaţa
unei celule receptor ( F-, de “sex feminin”);
Pil sexual
Pil sexual (E. coli)
Pil sexual
III. Conjugare

- (a) retragerea pililor aduce cele două celule în

contact, prin puntea citoplasmatică care se
stabileşte, urmând să fie transferat ADN –ul
plasmidic;
- consecutiv acestui tip de conjugare rezultă două
celule F(+) ;
- plasmidul F poate purta gene adiţionale ( ex. gene de
R la antibiotice) care pot fi transferate;
III. Conjugare
- (b) plasmidul F integrat în cromozom poate
conduce la transfer de gene cromozomale (între o
bacterie Hfr -high frequency of recombination - şi
una F(-));
- transferul începe din vecinătatea locului de inserţie
al plasmidului F, care este ultimul transferat;
- cel mai frecvent bacteria receptor ramâne F(-)
deoarece nu se transferă şi factorul F (timp insuficient);

- Transferul de ADN la bacterii gram-pozitive este

controlat de feromoni sexuali (molecule de supra-
faţă prin care celulele bacteriene aderă între ele).
Elemente genetice transpozabile

 reprezintă segmente de ADN capabile să se

excizeze şi apoi să se insere în acelaşi
replicon (cromozom sau plasmid) sau în unul
diferit, putând determina blocarea expresiei
unei gene în care se inseră (factor mutagen);
 are loc cu intervenţia unei enzime, transpo-
zaza, fără să fie necesară omologia genetică.
• Elementele genetice transpozabile sunt
fragmentele/secvenţele de inserţie (IS -
inserted sequences) şi transpozonii (Tn).
Elemente genetice transpozabile

Tipuri de elemente transpozabile:

• secvenţele de inserţie (SI) constituite din
gena care codifică transpozaza, flancată de
repetări inversate, a 20-40 perechi de baze;
• transpozonii, care posedă în regiunea
centrală una sau mai multe gene care
codifică anumite caractere (ex. rezistenţa
la antibiotice), flancate de SI.
• Transpoziţia presupune integrarea într-un genom
a unui element genetic transpozabil din aceeaşi
moleculă de ADN sau din altă moleculă prezentă în
aceeaşi celulă.
• Inserţia oricărei gene între doua elemente transpo-
zabile face posibil transferul ei prin recombinare
neomologă, în aceeaşi celulă, pe o moleculă de
ADN neînrudită structural.
• Astfel, prin transpoziţie se pot produce deleţii,
inversii, transpuneri de determinanţi genetici de pe
un plasmid pe altul sau chiar fuzionarea stabilă a
unor repliconi compleţi, de pildă a doua plasmide.
• Evolutia rezistenţei la antibiotice a
bacteriilor nu poate fi conceputa astăzi
fără fenomenul de transpoziţie.
• Mecanismele transpoziţiei sunt responsa-
bile de formarea plasmidelor cu multirezis-
tenţă, prin inserarea succesivă pe un
plasmid a determinanţilor genetici de
rezistenţă situaţi între doua elemente
transpozabile de pe alte plasmide.