Stress-ul in stomatologia pediatrica

A elaborat studentul gr: S1605

PinzareanCristian
 Anxietatea stomatologică constituie o problemă majoră atât pentru pacient, cât şi
pentru medicul practician. Există oameni al căror comportament este guvernat de
frică, unii dintre ei sunt conştienţi de aceasta, pe când alţii nu realizează faptul că
frica le conduce viaţa.
Înţelegerea contemporană a sănătăţii orale pediatrice presupune nu numai
prezenţa de structuri orale sănătoase, dar şi absenţa fricii şi/sau anxietăţii dentare cu
scopul de a asigura bazele unei bune educaţii şi relaţii medic-pacient pe tot parcursul
vieţii.
Abordarea şi din punct de vedere psihologic a relaţiei de comunicare dintre
echipa medicală şi copil, este foarte benefică în sensul prevenţiei şi terapiei anxietăţii
dentare. Experienţele traumatice, dureroase sau neplăcute trăite într-un cabinet
stomatologic, pot avea influenţe negative asupra psihicului, mergând până la
dezvoltarea fobiilor, a acceselor de anxietate şi chiar la atacuri de panică. Simplul
gând de a merge la stomatolog, provoacă subit sentimente de nelinişte, anxietate
care cu timpul se pot transforma în fobie.
Sentimentele de frică şi anxietate resimţite în copilărie pot afecta dezvoltarea
armonioasă ulterioară a adultului, culminând cu fobia faţă de controlul stomatologic.
 Ce înţelem prin fobie, odontofobie?
Fobie = stare patologică de nelinişte şi de frică obsedantă, aversiune sau
repulsie extremă.
O emoție adesea inconștientă, specifică primejdiei, care apare atunci când ieșim
din zona de confort, intervenind în diferite momente ale vieții;
Produce nervozitate, neliniște, alarmă, tulburare, supărare;
Frica este un sentiment sănătos care ne determină să privim cu seriozitate
consecințele acțiunilor noastre doar până la un anumit punct;
Neuro-biologic, frica pornește din nucleul amigdalian situat în lobul temporal,
și este un mecanism  de   supraviețuire,  un răspuns al omului la o amenințare
concretă, de obicei negative;
Simptomele subiective și obiective, însoțitoare ale fricii (tahicardie, salivație
excesivă, paloare) sunt cauzete de sistemului nervos;
Frica de stomatolog are foarte multe cauze, printre care și influența familiei sau
a normelor învățate.
 Odontofobia – reprezintă frica de dentist şi de a primi îngrijiri
dentare! 
Aceasta fobie apare ca o frică intensă legată de anticiparea durerii
şi în cele mai multe cazuri are legatură cu o situaţie traumatică din
trecut.
Fobiile care fac parte din aceeaşi categorie sunt:
Frica de spital (nosocomefobia);
Frica de injecţii (trypanofobia);
Teama de a merge la medic, în general (iatrofobie).
Dintre aceste fobii, cea mai răspândită este frica de stomatolog
denumită odontofobie sau dentofobie.
Odontofobia reprezintă o problemă clinică importantă,
împiedicând de cele mai multe ori buna desfăşurare a actului
medical.
 Cercetările au demonstrat că stomatologia este cea mai temută
profesie din cauza fricii generate, oamenii refuzând să meargă la
stomatolog.
Motivele acestei frici sunt numeroase:
experienţe anterioare traumatizante de orice tip;
experienţe terapeutice stomatologice anterioare traumatizante,
dureroase;
încărcătura psiho-afectivă deosebită, specifică fiecărui pacient;
nivelul educaţional, volitiv-cognitiv al pacientului.
 Se estimează că aproximativ 75% din populația lumii acuză
frica de dentist. Dintre aceștia doar 10% au cu adevărat fobie.
Multe persoane cu această frică vor căuta îngrijiri dentare doar
în cazul unei urgențe, cum este durerea acută sau abcesul
dentar.

Există multe persoane care fug, le este foarte teamă, chiar

ajung să urască această categorie de medici, prin prisma
intervenţiei, a ceea ce fac, mai ales ustensilele pe care le
utilizează şi care induc frică în majoritatea pacienților. Scaunul
stomatologic înglobează cele mai mari temeri, apoi durerea,
 Frica dentară (FD) este o emoţie inevitabilă care apare ca răspuns la diferite
proceduri stomatologice şi care este frecvent întâlnită la copiii mici de sub 3 ani,
are un maximum al frecvenţei în jurul vârstei de 11 ani şi descreşte spre
adolescenţă. FD variază ca intensitate de la un pacient la altul mergând de la o
simplă nervozitate, la anxietate şi până la fobie.
 FORMELE CLINICE ALE FRICII
DENTARE
Nervozitatea dentară este cea mai uşoară manifestare a FD care se
exprimă printr-o uşoară agitaţie, nelinişte faţă de procedura stomatologică.
Anxietatea dentară este un sentiment accentuat de frică, spaimă, teamă
sau neîncredere exagerată, ades nejustificată de situaţii reale fiind frecvent
provocată de lipsa de informare. Este însoţită de manifestări psihologice ca:
griji, nelinişte, gânduri catastrofale; se manifestă pe termen lung (anxietate
cronică) neavând deobicei la bază un motiv precis (copilul nu ştie care este
cauza spaimei). Anxietatea dentară are tendinţa să dispară spontan sau să se
transforme în fobie.
Fobia dentară este o formă specială de frică care este disproporţionată
faţă de situaţia reală, nu poate fi explicată, nu poate fi supusă controlului
voluntar, este persistentă în timp şi conduce la evitarea completă a situaţiilor
provocatoare. Dacă persistă peste doi ani, fobia trebuie să fie tratată
deoarece poate căpăta o intensitate care poate afecta viaţa pacientului.
 CAUZELE FRICII DENTARE
Durerea este un simptom, un disconfort emoţional acut, o senzaţie utilă care
semnalează prezenţa unei lezări tisulare reale pe care fiecare individ încearcă să o
evite. De multe ori frica dentară apare ca urmare a anticipării apariţiei durerii. Ea
reprezintă principala cauză a FD.
Alte cauze ce pot provoca FD:
frica de a fi păcălit;
frica de a-şi pierde controlul;
frica de necunoscut (explicat prin lipsa informării/a comunicării);
frica de manopere invasive;
frica de agresiune în plan psihic;
frica de a se repeta experienţe negative anterioare;
frica de cabinete stomatologice neprimitoare;
frica de un personal medical neprietenos;
frica de zgomotul/aspectul instrumentelor stomatologice;
frica de a sângera sau frica de a se umfla;
frica faţă de mirosul neplăcut al medicamentelor;
frica de a fi închis în spaţii mici, etc.
 CLASIFICAREA COMPORTAMENTULUI
PACIENŢILOR

Clasificarea lui Frankl – 4 clase comportamentale:

Frankl 1 (F1) – tipar comportamental total necooperant (- -);
Frankl 2 (F2) – tipar comportamental parţial necooperant (-);
Frankl 3 (F3) – tipar comportamental parţial cooperant (+);
Frankl 4 (F4) – tipar comportamental total cooperant (++).
 PACIENŢII CU COMPORTAMENT
NECOOPERANT (TOTAL/PARŢIAL)
Tiparele comportamentale negative ale acestor pacienţi pot fi: imatur, sfidător,
incontrolabil.
Comportamentul total necooperant se manifestă în special la copiii necomunicativi
care se opun prin orice mijloc realizării procedurii stomatologice. Ei manifestă un
comportament imatur deoarece capacitatea lor de comunicare este absentă sau mult
diminuată. Copiii necomunicativi sunt:
copiii cu dizabilităţi mentale sau senzoriale de orice vârstă. Aceşti pacienţi, indiferent
de metoda de comunicare folosită, rămân necooperanţ;
copiii mici de sub 3 ani (pacienţi precooperanţi).
Tratamentul comportamental al pacienţilor din această categorie este axat în special
pe metodele de constrângere nemedicamentoase (imobilizarea fizică/mecanică) şi
medicamentoase (sedarea conştientă, sedarea profundă sau anestezia generală)
pacienţii potenţial cooperanţi sunt copii care au în prezent un comportament
necooperant (frecvent parţial necooperant, dar şi total necooperant în special la copiii
cu tipar comportamental răsfăţat), dar la care se poate prevedea pentru viitor că ar
putea deveni cooperanţi prin dezvoltarea abilităţilor lor de comunicare după aplicarea
unui tratament comportamental adecvat. Din această categorie pot face parte:
 copiii răsfăţaţi de orice vârstă (supraprotejaţi) care manifestă un
comportament sfidător opunându-se prin orice mijloc actului terapeutic;
 copiii de 3-6 ani cu frică exagerată de dentist care manifestă un
comportament incontrolabil (distrug diferite obiecte, agresează
persoanele din jurul lor verbal sau fizic, plâng în hohote, muşcă, fug de
pe fotoliul dentar, opunându-se astfel prin toate mijloacele tratamentului);
 copii timizi, ezitanţi, nehotărâţi, influenţabili care se feresc de tratament
şi pot trece uşor în categoria pacienţilor incontrolabili;
 copii neîncrezători de orice vârstă;
 copii încordaţi (copii mai mari care îşi trosnesc încheieturile mâinilor ca
semn de tensiune nervoasă)
 copii plângăcioşi (plâng de pe stradă, scâncesc permanent, fără lacrimi,
nu pot fi stăpâniţi într-o şedinţă).
Tratamentul comportamental bazat pe comunicare, aplicat în mai multe
şedinţe, aduce reale beneficii în cazul acestor copii. Un tratament
comportamental prost condus poate însă să conducă la trecerea acestor
pacienţi la un comportament total necooperant.
 PACIENŢI CU COMPORTAMENT
COOPERANT

Pacienţii cooperanţi acceptă fără reţineri tratamentul stomatologic fiind

veseli şi comunicativi (pacienţi total cooperanţi). Unii copii pot avea însă
reţineri faţă de actul terapeutic (timid, reţinut, tensionat, irascibil, plângăreţ),
deşi în general respectă indicaţiile date de medic (pacienţii parţial
cooperanţi).
 O nouă abordare în relaţia
echipa medicală – pacient
Practica stomatologică este legată de durere şi, deşi durerea este simptomul care aduce
pacientul în cabinetul stomatologic, tot ea îl îndepărtează de acesta. Chiar dacă vizita la
medicul dentist încă naşte foarte mari emoţii multora dintre pacienţi, în ultimii ani au
apărut din ce în ce mai multe progrese în acest sens, clinicile stomatologice încercând o
nouă abordare în colaborarea cu pacienţii, fie adulţi, dar în special copii.
În clinicile moderne actuale, cabinetele sunt prevăzute nu doar cu spaţii de joacă, ci
beneficiază şi de asistenţa unui corp medical prietenos şi dedicat, atmosfera este relaxantă,
echipa medicală este foarte atentă şi discută cu pacientul în detaliu ceea ce urmează!
Programele de educaţie şi prevenţie în grădiniţe, şcoli, instituţii publice, programele
concepute şi destinate celor cu nevoi speciale, cabinetele au un design atrăgător, complet
diferit de ideea clasică, nu numai că îi face pe oameni să depăşească teama pe care o au
faţă de dentişti, dar îi şi motivează să fie mult mai atenţi faţă de sănătatea orală.
Se acordă un deosebit interes şi accent pe educaţia şi corecta informare a pacienţilor,
deoarece numai aşa pot aprecia exact beneficiile, dar şi riscurile la care se expun.
Metodele, abordarea prin care se pot rezolva anumite probleme, strategiile de
marketing, intervenţiile medicale, ca noutate intervenţia psihologului au cunoscut o reală
evoluţie, astfel încât dacă se intervine la momentul oportun, se pot evita stările de
disconfort şi durerea nu se mai simte la fel. 
De ce ne este frică să mergem la stomatolog?
Este un subiect important pentru că mulţi copii evită medicul dentist de frică, iar
aproape jumătate dintre adulţii care se tem de dentist, regăsesc rădăcinile acestei frici în
copilăria lor.
Orice îngrijire dentară are un caracter traumatic chiar pentru un pacient până atunci
considerat sănătos, cu atât mai mult dacă este cazul unui pacient cu terenul în condiţii
fiziologice particulare (bătrâni, copii, femei gravide).
Pacientul se teme în primul rând de durere, durerea fiind o experienţă pe care fiecare
om o trăieşte mai mult sau mai puţin frecvent, cu mai mare sau mai mică intensitate.
În general copiii se tem de tot ceea ce le stimulează foarte puternic simţurile, de
exemplu: lumini puternice, zgomote puternice, mirosuri foarte înţepătoare. Un zgomot
neplăcut, cel al turbinei (“albinuţa, duşuleţul”, cum îi spun ei) şi mirosurile materialelor
dentare nu pot fi evitate, lumina puternică, pentru ca medicul are nevoie de vizibilitate,
şi toate acestea sunt stimulări puternice pentru copil. Este normal ca, neavând această
experienţă şi nefiind pregătit, copilul să se teamă. De asemenea, tot ce este necunoscut –
sperie.
Odontofobia poate apărea astfel încă din copilărie, în urma unor expriențe
traumatizante, întărindu-se de la an la an și producând un cerc vicios ce poate duce la o
igienă bucală defectuoasă.
Cauzele care generează copiilor frica de dentist
 Majoritatea copiilor ajung la medicul dentist după câteva zile de suferință,
ceea ce le întărește frica asociată cu medicul stomatolog;
 Procedurile utilizate în timpul tratamentului stomatologic pot produce
anxietate;
 Experiențele altor colegi sau prieteni;
 Amintiri neplăcute din sălile de așteptare, legate de unele caracteristi ale
acestora – mirosul unor substanţe specifice de iodoform și eugenol, culorile
pereților, atmosfera de frică, etc.
 Frica generată chiar și de o simplă consultație;
 Frica generată de aparatura utilizată (care prezintă anumite caracterisitici
specifice, ce pot genera frică – dimensiunea impunătoare, lumina puternică,
sunetul deranjant al instrumentelor metalice);
 Frica generată de prezența medicului îmbrăcat în alb și purtând o mască și
mănuși de cauciuc (simpla sa prezență poate provoca panică).
Deci, de fapt constatăm că aceștia nu sunt speriaţi de vizitele la
dentist, ci doar de semnificaţia lor.
Antecedentele neplăcute suferite de un copil în cabinetul de
medicină dentară pot avea repercusiuni grave asupra psihicului
celui mic, el dezvoltând fobii, accese de anxietate sau atacuri de
panică.
O bună comunicare şi o relaţie bazată pe încredere şi înţelegere
este cheia unui tratament de succes în medicina dentară. De
aceea este foarte importantă o bună colaborare părinte - medic
dentist – psiholog pentru înlăturarea acestor neplăceri!
 Ce se poate face pentru evitarea experienţelor
traumatizante?
Pentru a preveni apariţia unor astfel de afecţiuni psihologice,
este necesar ca primul contact cu medicul dentist să aibă loc la o
vârstă cat mai fragedă, iar familiarizarea cu cabinetul
stomatologic să se realizeze treptat. 
Un rol esenţial îl joacă părintele, el putând oferi puterea
exemplului propriului copil. Părintele trebuie să informeze
copilul asupra vizitei la medicul dentist folosind cuvinte pe
înţelesul lui, dar să nu intre în detalii specifice.
Prima vizită la medicul dentist este una specială – benefic
ar fi să stabilească împreună o primă întâlnire de cunoaştere.
 Medicul stomatolog îl va ajuta pe copil să se familiarizeze cu
procedurile din cabinet, începând de la aşezarea copilului în scaun,
atunci când scaunul se ridică este ca şi cum am merge cu „liftul”, etc. E
important ca înainte să se treacă la tratamentul propriu-zis să se
folosească denumiri pe care copilul le înţelege şi cunoaşte, apoi îi
prezentăm instrumente de lucru, îi explicăm la ce şi cum se folosesc.
După ce a înţeles care este rolul acestora, va dobândi mai multă
siguranţă, deoarece va putea anticipa la ce să se aştepte şi cel mai
important se va crea o legatură apropiată, de încredere între copil și
medicul dentist.
Părintele poate să stea în scaunul stomatologic la prima consultaţie şi
să ţină copilul în brațe, dar la următoarele întâlniri, părintele se va
retrage treptat şi va lăsa copilul singur pe scaun. Prin apropierea fizică
şi emotională a parintelui, creşte confortul copilului.
Medicul trebuie să abordeze discuţia cu mult calm şi să aibă o voce
prietenoasă, cuvintele folosite pentru descrierea procedurilor trebuie să
fie simple. Angrenarea copilului în conversaţie va duce la distragerea
atenţiei de la manopere.
Cum să-ți faci experiența vizitei la dentist cât
mai comodă?
 Încearcă să respiri pe nas. Fă un exercițiu înainte: ia poziția pe care o ai
pe scaunul stomatologului, deschide gura și respiră pe nas. Asta te va ajuta
să previi greața pe care poți să o ai atunci când încerci să respiri pe gură.
 Ține limba puțin mai în față. Eventual atinge cu vârful dinții de jos sau
gingia mandibulei. De ce? Dacă limba coboară puțin în spate și-ți astupă
puțin gâtul, acest lucru îți va declanșa o stare de greață. (Încearcă să
introduci periuța de dinți în gât, vei obține același lucru)
 Gândește-te la aspectele reci, intelectuale ale situației. Acesta este un
mecanism de apărare a psihicului, numit intelectualizare, prin care te
concentrezi foarte mult pe partea rece, logică, obiectivă a situației și o
ignori pe cea emoțională. Te ajută să faci față atunci când realitatea cu
care te confrunți e puternic încărcată emoțional.
 Rolul psihologului în demontarea convingerilor iraţionale ale
pacientului şi identificarea mecanismelor de coping ale acestuia

Medicii au ca scop tratarea şi vindecarea bolilor vizibile, exprimate, pe

când psihologul găseşte sursa psihică şi emoţională a bolilor. Există o relaţie
foarte strânsă între mintea şi corpul nostru.
Ca un pacient să poată fi tratat complet de o suferință fizică, este necesară
și prezența psihologului/psihoterapeutului în schema sa de tratament. 
Frica de dentist este adânc inrădăcinată în mentalul oricărei fiinţe umane
moderne.
Psihologii susțin că teama de stomatolog se numără printre fricile
învăţate, nu printre cele cu care ne naștem.
În ceea ce privește stomatologia pediatrică, o relație strânsă cu micuții
pacienți se construiește treptat, cu multă răbdare, iar prezența unui psiholog în
cadrul echipei este benefică. 
Este important să investigăm ce anume ne declanșează frica, iar apoi, să
vedem ce simțim atunci când apare teama.
 Cum se desfășoară întâlnirea micuțului pacient cu
psihologul și când are loc aceasta în cadrul cabinetului?
Psihologul este integrat în echipa de specialişti şi este zilnic alături de pacienţi,
oferind suport psihologic, la fel de importantă fiind transmiterea şi clarificarea unor
mesaje cu restul echipei medicale şi părinţilor.
Întâlnirea copilului cu psihologul are loc în prima vizită la cabinetul stomatologic,
înainte de a intra în cabinetul propriu-zis și de a începe tratamentul stomatologic.
Aceasta include educaţie şi familiarizare cu cabinetul.
Când lucrezi cu copiii trebuie să te adaptezi la personalitatea și starea lor, însă de
obicei se apelează la activitati anexe, cum ar fi: citim o povestioară, ne uităm la
peştişorii din acvariu, lucruri care îi ajută pe copii să privească cabinetul stomatologic
cu o anumită curiozitate și interes, ne jucăm de-a dentistul și curățăm dințișorii de pe o
fișă, modelăm dințișori din plastelină, ne jucăm cu instrumentele stomatologice de
jucărie, s.a.
Discutăm despre posibile experiențe medicale negative și stabilim niște gânduri
raționale pozitive în legătură cu întâlnirea cu stomatologul și tratamentul stomatologic.
Metodele psihologice de comunicare trebuie însoţite întotdeauna de metode tehnice
precise de prevenţie şi control a durerii.
 Soluţii pentru a transforma vizita la stomatolog
într-o experienţă pozitivă:
 Vizitele de la vârste fragede în cabinetul de medicină dentară în vederea unor controale
de rutină, când copilul nu prezintă dureri dentare, joacă un rol decisive;
 Trebuie evitată utilizarea cuvintelor „durere”, „rău”, „frică”;
 Nu trebuie povestite propriile experienţe neplăcute la medicul dentist;
 Contactarea unui medic specialist pedodont este cea mai bună soluţie pentru a scăpa
copilul de neplăceri;
 Pentru a contracara frica de stomatolog, un prim pas este familiarizarea copilului cu
periuţa de dinţi şi crearea unei rutine sănătoase a spălatului pe dinți;
 Joaca de-a dentistul şi crearea unei poveşti distractive este de asemenea foarte benefică
în crearea unei experienţe cât mai plăcute;
 Familiarizarea cu atmosfera din cabinetul de medicină dentară, cu zgomotele şi
mirosurile specifice care pot induce teamă, va ajuta copilul la depăşirea sentimentului
de nesiguranţă şi frică;
 Îmbrăcatul cu hainele preferate duce la asocierea vizitei în cabinetul de medicină
dentară cu un loc plăcut în care va merge;
 Construirea unei imagini de sine pozitivă, evitând etichetările „laş”, „prostuţ”, „fricos”
va ajuta copilul să facă faţă oricărei provocări.
 Pentru îmbunătăţirea comunicării cu cei mici,
psihologii au elaborat mai multe tehnici
Tehnica Tell-show-do sau Spui-arăţi-faci este o metodă eficientă folosită pentru a
câştiga de la început încrederea micuţilor pacienţi. În timpul primei consultaţii dentare,
medicul va prezenta copilului tot ce urmează să facă şi îl va anunţa de fiecare dată când va
începe o procedură nouă. Medicul va avea o relaţie empatică cu pacientul, în timpul şedinţei
va oferi copilului posibilitatea de a controla situaţia, de exemplu ridicarea mâinii pentru a
cere o pauză, strategie care creşte colaborarea şi scade anxietatea.
Obiectivele tehnicii: familiarizarea copilului cu instrumentarul, materialele şi
procedurile stomatologice.
Tell (spune) = explicaţii verbale asupra procedurilor (cuvinte simple, pe înţelesul copilului
în funcţie de vârstă şi nivelul educaţional);
Show (arată) = demonstraţii practice prin metode vizuale, auditive, olfactive şi tactile;
Do (efectuează) = efectuarea procedurii întocmai cum a fost descrisă.
Tehnica comunicării non-verbale şi a controlului vocei. Prin comunicarea non-verbală,
postura, expresia facială, limbajul trupului, contactul vizual, toate împreună trebuie să
denote o atitudine prietenoasă, copilul nu trebuie să perceapă medicul ca un inamic pentru
că nu ar face decât să accentueze anxietatea şi să nu revină, sau mai rău, să asocieze această
primă experienţă cu atmosfera în general în cabinet şi să se transforme într-o teamă cronică.
Controlul vocii reprezintă folosirea unor tonuri diferite a medicului în funcţie de ce vrea să
transmită şi se aplică atunci când se doreşte captarea atenţiei, îmbunătăţirea comunicării din
cadrul relaţiei medic-pacient.
Pe tot parcursul tratamentului, stomatologul trebuie să ofere un feedback pozitiv, să
încurajeze şi mai ales să laude atitudinea copilului care va sta liniştit.
 La copiii de 2 ani la care capacitatea de a înţelege limbajul altora
(limbajul receptiv) este de departe mai dezvoltat decât capacitatea de
a se face înţeles de alţii (limbaj expresiv), explicaţiile legate de actul
stomatologic trebuie să fie scurte, folosindu-se cuvinte simple sau
eufemisme.
Se folosesc propoziţii afirmative mai degrabă decât cele
interogative (ex. „Hai să te plimb cu scaunul cu lift!” este mai bine
decât să se spună „Ai vrea să te plimb cu scaunul cu lift?” pentru că la
o întrebare copilul va răspunde mai degrabă „Nu” decât „Da” dacă îi
este frică).
La copiii de 3 ani limbajul expresiv este mai variat, unii copii pot
purta o discuţie simplă, iar alţii se limitează la fraze scurte. Limbajul
lor receptiv se dezvoltă în continuare astfel încât la această vârstă se
pot da explicaţii mai în detaliu legate de procedura stomatologică.
 La copiii de 4 ani limbajul receptiv este bine dezvoltat şi limbajul
expresiv este destul de dezvoltat şi de aceea copilul nu ar trebui să fie
tratat ca şi cum nu ar fi prezent sau nu ar înţelege, ci va trebui să fie
antrenat în discuţie folosindu-se cuvinte adecvate vârstei.
La vârste mici (3-4 ani) copiii au atenţie de scurtă durată, se plictisesc
repede şi de aceea se recomandă ca şedinţele de tratament
comportamental, profilactic şi curativ să fie cât mai scurte.
Copiii de 5 ani şi mai mari înţeleg limbajul altora şi se face înţeles
prin limbaj de către alţii şi de aceea poate din ce în ce mai mult să fie
implicat în conversaţia adulţilor; capacitatea de socializare şi înţelegerea
importanţei regulilor sunt în creştere, abilitate care este de mare folos la
tratamentul stomatologic; totuşi este necesară menţinerea şedinţelor de
tratament cât mai scurte.
EUFEMISME FOLOSITE IN CABINETUL
DENTAR PENTRU COPII

Soluţia anestezică Picaturi de adormit dintele

Un plastic care acoperă dintele şi îl fereşte de
Materialul de sigilare
carie
Pasta abrazivă pentru periaj O pastă de dinţi specială care curăţă dinţii
Rulouri de vată Pufuleți pentru dinţi
Soluţia cu fluor Suc cu vitamine care întăreşte dintele
Sonda Numărător de dinţi
Matrice Gărduleţ în jurul dintelui
Radiografie Poză a dintelui
Turbina Dușuleț pentru dințișori
Spray apă; Spray aer Ploaie și vânticel
 O tehnică foarte bine cunoscută este distragerea atenţiei
copilului de la tratamentul dentar, practic acesta ar trebui să
uite că se află pe scaunul de la unit. În vederea aceasta, se
foloseşte televizorul setat pe programe cu desene animate,
zgomote de fundal care să le capteze atenţia (radio, casete cu
poveşti), înveselirea ambientului cu postere, desene, picturi
intens colorate, jucării, chiar se poate recomanda că halatul să
aibă imprimeuri vesele, colorate, cu personaje populare în
rândul copiilor.
Dacă medicul consideră că toate aceste tehnici nu vor fi
 La finele tratamentului, părinţii trebuie informaţi, conştientizaţi asupra
rolului lor în sănătatea orală a copilului. Trebuie masată gingia pentru a
stimula erupţia şi a calm senzaţia de mâncărime şi durere, iar după erupţia
primilor dinţişori pe arcadă, trebuie realizat periaj zilnic cu periuţe de
consistentă moale pentru a nu avea efect traumatic, iar pasta de dinti va
conţine cantitatea de fluor specifică grupei de vârstă.
Sănătatea orală deficitară de la vârste mici, va avea un impact negativ
asupra dentiţiei permanente aşa că rolul părintelui, instruit corect de medicul
stomatolog, va fi unul important şi trebuie tratat cu seriozitate.
Cel mai indicat ar fi să scoatem în evidenţă lucrurile pozitive: îi explicăm
cât este de curajos, puternic, că va avea dinţisorii sănătoşi, fericiţi.
Prima vizită devine astfel o ședință de acomodare, ludică și educativă,
în acest mod, ajutăm copilul să nu dezvolte teama de dentist, odontofobia.
 COMUNICAREA
Comunicarea este cea mai importantă metodă de tratament comportamental care
are ca obiectiv modificarea atitudinii copilului faţă de tratamentul stomatologic. Ea
este o formă de tratament psihologic care se realizează prin intermediul procesului
educaţional şi care oferă reale avantaje în comparaţie cu metodele farmacologice sau
de constrângere.
Consolidarea comportamentului pozitiv
Această tehnică se bazează pe recompensarea comportamentelor favorabile actului
terapeutic prin stimuli pozitivi (materiali – ex. baloane, creion sau nemateriale –
laude) care întăresc necesitatea repetării acestor comportamente cooperante. Poate fi
aplicată peste vârsta de 3 ani.
Modelarea comportamentului
Implică modificarea comportamentului copilului fricos prin exemplul personal al
unui alt copil care este cooperant (copiii sunt foarte receptivi la semenii lor de aceeaşi
vârstă şi sex).
Desensibilizarea sistematică
Tehnica implică introducerea graduală a unor stimuli sau proceduri terapeutice (de
la cele mai simple şi nedureroase, până la cele mai complexe şi cu un grad mai mare
de disconfort) ce ar putea induce frica, timp în care se lucrează pentru a înlocui
anxietatea cu un comportament mai relaxat. Tehnica este însă mare consumatoare de
timp. Se începe cu proceduri ca: sigilări, fluorizări, obturaţii mici şi se continuă cu
restul metodelor de tratament.
 CREAREA IMPRESIEI DE CREŞTERE A
CONTROLULUI PACIENTULUI ASUPRA MEDICULUI
Comunicarea non-verbală
Acest tip de comunicare se manifestă continuu şi poate accentua sau contrazice
comenzile verbale. Astfel: mediul prietenos, o echipă medicală zâmbitoare,
mimica mulţumită a medicului, strângerile de mână prietenoase sau bătăile pe
umăr încurajatoare reduc tensiunea mult mai bine decât liniştirea verbală.
Controlul tonului vocii
Tehnica împlică folosirea combinată de sunete acute, comenzi ferme cu mişcări
bruşte şi alţi stimuli meniţi să întrerupă comportamentul negativ (ex. medicul bate
din palme sau cu un instrument bate în masă şi spune cu o voce fermă “gata, este
cazul acum să te linişteşti, ajunge cât ai plâns”. 
Distragerea atenţiei
Tehnica este folosită pentru a abate atenţia pacientului de la tratament şi dirijarea
atenţiei către ceva mai plăcut. Distragerea poate fi: verbală (conversaţie
permanentă eventual glumeaţă), vizuală (postere, desene pe pereţi, TV) sau
auditive (muzică). 
 Prezenţa părinţilor
Este permisă doar prezenţa acelor părinţi dispuşi să coopereze cu
medicul pentru a modifica favorabil comportamentul copilului. Este
indicat ca pacientul să fie însoţit la tratament de persoana care are cea mai
mare autoritate asupra sa.
Părintele trebuie să fie în prealabil informat (în absenţa copilului) ce
dorim de la el, cum trebuie să se comporte în timpul şedinţei de tratament.
Nu sunt acceptaţi părinţii anxioşi, foarte emoţionaţi, cei ce dau
indicaţii de tratament, cei care întrerup tratamentul sau cei foarte
suspicioşi etc. Dacă copilul este prea răsfăţat nu este permis accesul
persoanelor care-l răsfaţă mai mult (ex. bunicii).
Copiii de 2 ani sunt foarte dependenţi de mamă sau de persoana care-i
îngrijeşte şi de aceea nu trebuie să fie separaţi de acestea mai ales cu
ocazia tratamentului stomatologic.
Copiii de 3 ani au o independenţă în creştere ceea ce îi face pe unii să
manifeste o oarecare rezistenţă în faţa adulţilor (nu mai sunt ascultători)
în timp ce la alţii este în continuare utilă prezenţa adultului la tratament.
Recompensarea pacientului
Metoda se bazează pe recompensarea copilului pentru o
atitudine pozitivă. Copiii de peste 3 ani doresc să fie pe placul
adulţilor şi să primească laude sau premii pentru un
comportament cooperant (ex. baloane, desene, mici jucării,
diplome de copiii cuminţi, etc.)
 ANESTEZIA LOCALĂ (AL)
Anestezia locală/loco-regională este un instrument important pentru
controlul durerii din timpul tratamentului stomatologic care se bazează pe
suprimarea percepţiei sau transmiterii influxurilor dureroase prin fibrele
nervoase periferice. În timpul AL copiii rămân conştienţi.
Eliminarea durerii este esenţială, în special la copii, deoarece disconfortul
face ca pacientul să devină necooperant şi să nu mai accepte tratamentul. Pe de
altă parte liniştea operatorie produsă de AL oferă medicului posibilitatea să
obţină maximum de eficienţă.
AL este metoda de control a durerii cea mai larg utilizată în practica
pedodontică curentă, după comunicare. Ea poate fi practicată cu succes la copil
cu condiţia ca acesta să o accepte, iar starea sa generală să nu o contraindice.
De asemenea este foarte important să se obţină acordul părinţilor în ceea ce
priveşte practicarea AL.
 Tratamentul psihologic al comportamentului în vederea efectuării
unei AL
Pregătirea psihologică în vederea practicării unei anestezii prin
infiltraţie se realizează folosind metoda comunicării.
I se explică copilului, în termeni pe înţelesul său, de ce se află în
cabinet, ce trebuie să i se facă şi cum i se va face. Nivelul limbajului
folosit trebuie să fie potrivit cu puterea de înţelegere a copilului, deci în
concordanţă cu vârsta sa.
Spune-i copilului ce o să-i faci în termeni pe care el să-i poată înţelege
folosind diferite eufemisme şi evitând cuvintele care i-ar putea provoca
frică (ex. durere, înţepătură, injecţie): "mă pregătesc să-ţi vindec dintele
bolnav şi doresc ca tu să te simţi bine în timpul lucrului. De aceea îţi voi
adormi dintele pentru a putea curăţa partea bolnavă în linişte. După ce
dintele adoarme, eu voi scoate mâncarea şi odată cu ea şi microbii din
dinte şi îl voi umple apoi cu o plastelină pentru dinţi. Ai înţeles?”
“La început vei simţi o mică furnicătură şi în scurt timp dintele va
adormi, dar tu vei putea să vorbeşti cu mine.”
 Dă-i apoi copilului un pic de control asupra procedurii:
"Când începi să simţi furnicături, te rog să ridici un deget".
"Când voi primi semnalul tău, voi merge mai încet astfel încât
introducerea lichidului să nu te necăjească.  Aşa este foarte
bine ". "Acum te rog să fii foarte liniştit pentru a fi atent la
furnicături şi să ridici degetul".
Nu este bine ca pacientul să vadă seringa şi acul. De aceea
unii clinicieni îşi îndepărteză ochelarii (dacă copilul devine
anxios) deoarece seringa se poate reflecta în lentile.
În unele cazuri însă copilul doreşte să vadă acul şi seringa. I
se spune că le va vedea la sfârşitul porcedurii dacă va mai dori.
De multe ori copiii la finalul procedurii uită. Sau, copilul poate
 Pentru pacienţii foarte anxioşi, este uneori util să le vorbeşti de
alte lucruri care să le distragă atenţia de la procedură. Vorbeşte
continuu cu copilul şi păstrează pe chip un surâs binevoitor. Pe faţa
ta să nu se observe îngrijorare, supărare pentru că pacientul te
observă continuu şi poate deveni şi el neliniştit.
Trebuie să inspiri încredere, să ai o atitudine pozitivă, dar şi fermă
pentru a preveni ca pacientul să devină agitat.
După efectuarea injecţiei este de ajutor ca pacientul să se
privească în oglindă pentru a vedea că faţa sa nu este umflată sau
distorsionată, aşa cum se poate simţi după instalarea anesteziei.
După efectuarea anesteziei întreabă copilul dacă apar "semne" de
amorţeală. Mulţi copii semnalează această senzaţie şi spun: "Am
amorţit“, alţii nu cunosc senzaţia sau nu ştiu cum să o exprime. Le
spunem: “Spune-mi când te simţi ciudat".
 SEDAREA CONŞTIENTĂ
(INHALOSEDAREA)
Sedarea este o metodă farmacologică de tratament
comportamental care se aplică cu succes la copii şi care are ca scop
controlul atitudinii pacientului în timpul tratamentului stomatologic.
Sedarea conştientă prin metoda de inhalare de amestec de
protoxid de azot este frecvent folosită la copii. Copilul este treaz, are
starea de conştienţă uşor diminuată, reflexele de protecţie, respiraţia
şi răspunsul la stimulii fizici şi la comenzile verbale sunt păstrate, îşi
revine uşor şi prezintă o analgezie limitată.
Ea poate fi practicată folosind un echipament corespunzător doar
de către persoane calificate în acest sens şi numai după ce s-a cerut
şi obţinut acordul informat (în scris) al părinţilor/aparţinătorilor.
 Necesitatea colaborării medicului dentist cu
psihologul
Stomatologia modernă urmăreşte o abordare multidisciplinară a micuţilor
pacienţi, fiind pe deplin motivată prezenţa psihologului în cabinetul
stomatologic. Echipa formată din medic dentist şi psiholog urmăresc împreună
ca sănătatea orală să fie perfect corelată cu sănătatea întregului organism în
condiţii optimizate de cooperare şi eliminare a anxietăţii.
Scopul şi intervenţia noastră este să stimulăm pozitiv percepția la intrarea în
cabinet, indiferent de încărcarea afectivă cu care vine pacientul. Pe lângă un
plan de tratament optim gândit pentru fiecare pacient în parte, gândurile și
emoțiile personalului medical influențează percepția pacientului asupra
comunicării verbale și nonverbale.
Încurajarea unei atitudini favorabile faţă de vizita stomatologică, îl va ajuta
pe copil sau adolescent să îşi depaşească frica şi va preveni anxietăţile
ulterioare ale adultului. Specialiştii în stomatologie pediatrică şi psihologie
infantilă recomandă, în cazul unui copil anxios, efectuarea de două până la
cinci şedinte de acomodare, intervenţia psihologului fiind foarte utilă.
 CONCLUZII
Medicina dentară pediatrică este un domeniu medical specific, adresându-se
copiilor şi adolescenţilor, el trebuie abordat într-un mod special nu numai la prima
vizită, dar şi pe tot parcursul copilăriei. De aceea, se recomandă vizita la medicul
stomatolog înainte de apariţia primelor probleme dentare şi implicit a
durerii. Frica şi anxietatea trebuie identificate, evaluate şi abordate metodologic
cât mai de timpuriu posibil.
Pentru a preveni apariţia unor afecţiuni psihologice, este necesar ca primul
contact cu medicul dentist să aibă loc la o varstă cât mai fragedă, iar familiarizarea
cu cabinetul stomatologic să se realizeze treptat, prin tehnici ludice şi sub
indrumarea atentă a specialiştilor în psihologie infantilă.
 Copilul este un pacient special, iar vizita stomatologică este un eveniment în
care copilul nu poate fi angajat fără o abordare specifică vârstei, personalităţii,
experienţei lui stomatologice.
Relaţia medic dentist-copil se construieşte prin comunicare, abordarea
corectă a pacientului copil cooperant sau nu, pregătirea copilului pentru prima
intervenţie, anestezie locală, menţinerea sau reobţinerea cooperării, promovarea
de comportamente sănătoase, sunt situaţii şi motive de comunicare.
Consider că părinții ar trebui să aleagă un medic specializat în stomatologia
pediatrică pentru că acesta nu este doar un profesionist în ceea ce privește
profesia sa, ci știe și exact cum să se raporteze la copii și cum să-i ajute pe
aceștia să asocieze cabinetul stomatologic cu experiențe plăcute.
Prevenţia şi terapia cariei fără prevenţia fricii şi anxietăţii dentare este o
abordare incompletă şi ineficace în medicina dentară pediatrică modernă.
 Deși există foarte multe motive pentru care pacienții evită să vină la
stomatolog, stomatologia modernă oferă soluții personalizate pentru fiecare
în parte. Sănătatea dentară este foarte importantă pentru fiecare dintre noi și
nimic nu ar trebui să conteze mai mult.
Managementul anxietății orientat asupra elementelor de ordin psihologic
şi fiziologic, s-a dovedit a fi eficient în modificarea pattern ‐urilor
disfuncționale şi dezadaptative, precum şi în ameliorarea fobiei dentare în
funcție de autocontrolul perceput de pacienți.
Metodele psihologice de comunicare necesită fundament teoretic, timp,
răbdare cu efecte durabile pe timp îndelungat.
Consider că implicarea psihologului clinician/psihoterapeutului, abordarea
prin care statusul emoţional al unui pacient influenţează experienţa durerii
este de un mare interes şi utilitate pentru medicul practician.
Recomandăm colaborarea cu un psiholog pentru a evalua şi determina
profilul psihologic al pacientului înainte de a fi chestionat în ceea ce priveşte
descrierea şi intensitatea durerii în cabinetul stomatologic.
Ne propunem în viitor conceperea și aplicarea unui program experimental
de intervenție menit să reducă semnificativ nivelele anxietății și fobiei
dentare.
 BIBLIOGRAFIE
 Ştiinte comportamentale, Note de curs – Facultatea de Medicină Dentară, Universitatea Ovidius din Constanţa;
 Cocârlă, E., Stomatologie Pediatrică, Ed. Medicală Universitară, Cluj-Napoca, 2000;
 Luca R., Pedodonţie, Ed. Cerma, Bucuresti, 2003/(1);
 Freeman R, Communicating with children and parents, EAPD. Recommendation for a child – parent centered
approach for paediatric dentistry, 2008/ 9/22-23;
 David D., Holdevici I., Baban A., Miclea, M., Psihoterapie şi hipnoterapie cognitiv comportamentală, Ed.
Risoprint,Cluj- Napoca/2008;
 Medicina dentară comportamentală – Gabriela Iorgulescu, Ion Bradu Iamandescu, Editura Medicală;
 Day J (1998) –Vizualizarea creativă împreună cu copiii, Ed.Teora-Bucureşti;
 Dopfner M, Schurmann S, Lehmkuhl G. (2004) – Copilul hiperactiv şi încăpăţânat-Ed.ASCR-Cluj-Napoca;
 Munteanu A, (2003) – Psihologia copilului şi a adolescentului – Ed. Augusta – Timişoara.
 VĂ
MULȚUMIM!