IGIENA BUCO-DENTARĂ LA PACIENŢII CU CERINŢE SPECIALE

Primul contact al pacientului cu stomatologul se face de regulă în condiţii de stress,

deoarece în majoritatea cazurilor individul apelează la serviciile specialistului doar când prezintă o
suferinţă exteriorizată prin durere. Într-o astfel de situaţie capacitatea de comunicare a medicului şi
a asistentei duce la stabilirea colaborării atât de necesare cu pacientul, cheia succesului terapeutic.
Există însă pacienţi la care apar cerinţe speciale, fie din motive psihice, fie din motive de
boală sau de altă natură.
Care sunt situaţiile în care apar cerinţe speciale? Cele mai importante sunt:
- prezentarea pentru prima dată la tratament;
- asistarea infirmilor;
- asistarea bolnavilor cronici sau dependenţi;
- asistarea gravidelor;
- asistarea canceroşilor;
- asistarea bătrânilor.
La aceste categorii de pacienţi stomatologul trebuie să se adaptezee situaţiei, intervenind în
măsura posibilităţilor, după cum vom vedea în continuare

1. Prezentarea pentru prima dată la tratament

De regulă este vorba de copii, dar există şi adulţi care poţ solicita pentru prima dată un
tratament stomatologic sau care nu au mai fost la specialist din copilărie.
Copiii chiar daca nu au în antecedente o experienţă stomatologică negativă vin de cele mai multe
ori înspăimântaţi ia cabinet datorită educaţiei defectuoasei»

familie. Ei au auzit de la părinţi că "au fost la dentist, care i-a chinuit rău de tot" etc. primul contact
cu stomatologul fiind sub imperiul fricii şi luând dimensiunile unei catastrofe cosmice. Ţine de
medic ca prin capacitatea lui de sugestionare, prin limbajul blând dar ferm, prin atitudinea sa, să-i
demonstreze micului pacient că nu se va sfârşi lumea odată cu intrarea lui în cabinet.
Ori cum, aşa cum am subliniat deja pe parcurs, prima şedinţă se va limita la stabilirea relaţiei de
comunicare, evitându-se pe cât posibil orice intervenţie, Îndeosebi dureroasă, dacă nu este o
urgenţă. în şedinţa următoare copilul va fi învăţat tehnica penajului, întotdeauna în prezenţa unui
părinte, care trebuie să ştie ce i se cere copilului.
O serie de directive generale sunt utile pentru pregătirea pacientului copil (ANDLAW şi ROCK,
1987; PINKHAM şi colab., 1988):
a) Copilul să nu aştepte în sală.
b) Să i se vorbească spunându-i pe nume, cu blândeţe, şi cu surâsul pe buze, subliniind încântarea
medicului de a-l vedea.
c) Să fie dus în cabinet de mână, ceea ce-i dă încredere. în primele şedinţe se vor aplica tehnicile
de igienă buco-dentară, ceea ce nu-i provoacă dureri.
d) Dacă plânge să i se murmure la ureche: "nu mai plânge căci dacă plângi nu mă auzi".
e) Să nu fie minţit.
f) Intonaţia vocii reflectând linişte, fermitate, înţelegere e mai importantă decât ce se spune.
g) Trebuie captată atenţia pentru a se produce comunicarea şi asta înainte de a începe faza de
modificare a conduitei (WRIGHT, STARKEY şi GARDNER, 1983).
h) A nu se folosi un limbaj infantil, ci adult cu cuvinte simple.
i) Să i se explice şi să i se arate tot ce se va face.
j) Să i se acorde atenţie, să se manifeste interes pentru viaţa şi preocupările lui, pentru a se simţi
important.

1
k) Dacă nu deschide gura să fie întrebat: "de ce? Nu are nici un dinte în gură?", sau: "sunt sigur că
ai dinţi. Câţi ai?" începând să numere, medicul are posibilitatea unei inspecţii preliminare.
I) Părinţii copiilor trecuţi de 3 ani vor aştepta în sală. Dacă un părinte e totuşi în cabinet, el nu va fi
lăsat să intervină în discuţie.
m) Când se lucrează cu asistenta, medicul să converseze cu copilul, acesta trebuind să fie în centrul
atenţiei.
în cazul adulţilor uneori lucrurile sunt mai complicate. Dacă teama de durere este cea care I-a
ţinut pe pacient departe de cabinet când nu mai are încotro acesta se prezintă într-o stare de
maximă anxietate. Frica de exacerbarea durerii cu ocazia manoperei terapeutice impune o grijă
deosebită din partea medicului.
Uneori pacientul poate prezenta o adevărată fobie dentară, ca urmare a unei experienţe negative în
antecedente, petrecută de regulă în copilărie. La un astfel de pacient trebuie început cu reeducarea.
Cu ocazia primei vizite se vor face exerciţii de relaxare musculară şi de respiraţie şi se vor da
instrucţiuni

referitoare la igiena buco-dentară. Se va face o examinare a extremităţii cefalice fiecare instrument

de examinare fiind arătat pacientului, care-l va manipula Discuţiile cu pacientul nu se vor duce cu
acesta aşezat pe fotoliul dentar d-o birou. Pacientul va fi introdus treptat în circuitul terapeutic.
Când se prevede o intervenţie dureroasă i se vor explica senzaţiile ce le va avea şi nu va fi luatpy
surprindere sau bruscat (KROEGER, 1987). Fiecare intervenţie terapeutica trebuie explicată,
începăndu-se cu cele mai simple.
2. Asistarea infirmilor
Ne referim în speţă la orbi şi la surdomuţi.
Orbii pot folosi auzul, simţul tactil, mirosul şi gustul pentru explorarea odontologică. Acestor
pacienţi li se pot descrie procedurile terapeutice, ei putând pipăi aparatura şi instrumentarul.
Instrumentele vor fi pipăite cu grijă, pentru am se înţepa sau tăia. După pipăire aparatura va fi
desinfectată iar instrumentele vor fi schimbate cu altele sterile.
Pentru însuşirea tehnicilor de igienă buco-dentară se va face uz de instructajul verbal, asociat cu
mirosul şi gustul. în felul acesta pacientul va recunoaşte o anumită pastă de dinţi, apă de gură etc.
Surdomuţii pot să citească cuvintele după mişcarea buzelor, ii consecinţă, medicul sau asistenta
când li se adresează vor sta în faţa ior pronunţând cuvintele clar şi răspicat. Sigur că idealul ar fi ca
cineva din personal să cunoască limbajul semnelor.
în ce priveşte igiena buco-dentară, instructajul se poate face recurgând la texte şi la imagini care
pot suplini vorbirea. Surdomuţii vor adresa întrebările» scris, putăndu-li-se răspunde de aceeaşi
manieră sau verbal cu condiţia amintii de a se vorbi rar, accentuându-se mişcările de pronunţare a
fonemelor.
Este bine de ştiut că surdomuţii sunt mult mai nervoşi decât orbii, mol» pentru care pot să apară
dificultăţi în comunicare.
3. Asistarea bolnavilor cronici sau dependenţi
Aici, intră în discuţie pacienţii spitalizaţi pe timp îndelungat, cei internaţi in azile şi chiar unii
pacienţi care stau la domiciliu însă sunt handicapaţi.
Asistenta de igienă buco-dentară va trebui să înveţe personalul sau membrii familiei cum să
asigure igiena buco-dentară a bolnavului. Tehnicile» varia în funcţie de situaţie. Dacă bolnavul la
pat poate face unele mişcări el poate practica tehnicile de igienă fiind ajutat: i se va sprijini capul
Fn poziţie şezândă, i se va pune în faţă un lighenaş şi i se va oferi peria cu pastă gata pregătită.
Dacă bolnavul este imobilizat i se va face curăţirea dinţilor de către cineva din personal sau din
anturaj, prin periaj cu paste puţin spumante. Părţile moi vor fi şterse cu comprese înmuiate într-un
colutor sau într-o apă de gură. Oricum, se va avea grijă să nu se introducămari cantităţi de lichid în
cavitatea bucală a bolnavului, pentru a nu fi aspirate. în prealabil, buzele vor fi vaselinale ca să nu
se producă ragade.

2
Dacă bolnavul este inconştient dinţii vor fi curăţaţi cu o perie umectată în apă sau în soluţie de
bicarbonat de sodiu. Dacă folosirea periei de dinţi e contraindicată pentru că ar putea provoca
hemoragii, se vor folosi comprese înfăşurate în jurul degetului.
în cazul purtătorilor de proteze acestea vor fi curăţate zilnic iar noaptea vor fi scoase din gură
(WOODALL şi colab., 1992).
Instituţiile medicale pentru bolnavi cronici şi azilele trebuie să aibă un cabinet stomatologic în care
un specialist va acorda îngrijirile necesare bolnavilor. Bolnavii transportabili pot fi duşi într-un
serviciu de specialitate pentru efectuarea unc intervenţii mai laborioase. Cei imobilizaţi la pat
indiferent că sunt în spital sau la domiciliu vor fi trataţi recurgându-se la o aparatură mobilă.
Bineînţeles că la aceştia se vor rezolva doar urgenţele.
Atât personalul spitalicesc cât şi aparţinătorii trebuie să ştie că starea satisfăcătoare a aparatului
dento-maxilar influenţează pozitiv starea generală a bolnavului. Pentru asigurarea igienei acestuia
în spitalele pentru cronici şi în azile trebuie să existe următoarele:
a) Pentru pacienţii cu dinţi naturali; perie de dinţi, fir de mătase, colutorii, tablete revelatoare de
placă.
b) Pentru pacienţii cu proteze: perie pentru proteză, tablete pentru curăţire, recipient pentru
păstrarea protezei, periuţe bucale.
c) Pentru pacienţii cu dinţi şi cu proteze parţiale: combinarea articolelor anterioare.
Bolnavii cronici vor fi examinaţi periodic de către un stomatolog.
4. Asistarea gravidelor
Gravidele trebuie să întreţină o igienă riguroasă a cavităţii bucale, sarcina putând agrava anumite
afecţiuni preexistente (boala paradontală). Greţurile şi vărsăturile pot îngreuna aplicarea tehnicilor
de igienă. Fn plus, vărsăturile provoacă o aciditate temporară care face ca dinţii să fie mai
susceptibilă faţă de atacul chimic.
în primul trimestru de sarcină fătul este foarte vulnerabil, administrarea anumitor medicamente sau
iradierea fiind nocive atât pentru mamă cât şi pentru făt.
în afară de profilaxie orice tratament stomatologic se va amâna până în trimestrul doi de sarcină
sau după naştere. Fac excepţie situaţiile de urgenţă.
Nu trebuie uitat că în ultima perioadă de sarcină fătul exercită presiuni asupra venelor abdominale
mari, provocând blocarea întoarcerii venoase de la nivelul extremităţilor inferioare când pacienta e
în poziţie culcată. în felul acesta poate rezulta hipotensiune şi sincopă, motive pentru care gravida
nu trebuie ţinută mult timp în fotoliul dentar.
Pentru efectuarea unor intervenţii de specialitate în trimestrele doi şi trei se poate practica
anastezia locală, fără vasoconstrictoare. Sunt contraindicate în schimb analgezia cu protoxid de
azot şi anastezia generală. Pentru administrarea oricărui tip de analgezic, sedativ sau antibiotic
stomatologul va cere avizul obstetricianului.In trimestrele trei şi patru se pot face radiografii dar
numai când este strict necesar, expunându-se doar regiunea în cauză, pacienta fiind protejată de
şorţul cu plumb (GIER şi JANES, 1983).
în toată perioada de sarcină se va insista asupra regimului alimentar echilibrat (WILLIAMS,
1982). Alimentaţia echilibrată şi raţională are efect profilactic asupra fătului asigurând dezvoltarea
normală a dinţilor săi.
5. Asistarea canceroşilor
SILVERBERG şi LUBERA au arătat că în 1987 în SUA au fost aproximativ 965.000 de canceroşi
din care 30.000 aveau o formă de cancer bucal.
Depistarea precoce a neoplasmului îmbunătăşeşte procentajul de supravieţuire. De aceea este
important ca medicul sau igenista să educe pacienţii să-şi autoevalueze starea cavităţii bucale
pentru a sesiza orice proces anormal în faza precoce. Se va insista asupra importanţei controalelor
stomatologice efectuate cu regularitate.

3
E posibil ca în cabinet medicul să aibă de a face cu pacienţi pregătiji pentru un tratament oncologic
sau cu pacienţi care au trecut printr-un astfel de tratament. El trebuie să desfăşoare o activitate prin
care pacientul să-şi păstreze dinţii, prevenindu-se complicaţiile bucale care pot surveni ca rezultat
al tratării cancerului.
Problemele bucale legate de tratamentul cancerului
Radioterapia cancerului localizat la cap şi gât afectează adesea glandele salivare provocând
xerostomia. Tulburările apar la 7-10 zile după începerea tratamentului, fiind în majoritatea
cazurilor ireversibile (SULLIVAN şi FLEMING, 1986; YASKO şi GREENE, 1987). La unii
indivizi se reinstalează parţial funcţia salivară la 6-12 luni după tratament (FAY şi O'NEAL,
1984).
Alteraţiile salivare creează probleme pacientului, cea mai gravă fiind caria agresivă (rampant
caries).
Xerostomia se tratează prin folosirea salivei artificiale şi prin spălarea frecventă cu apă sau cu ser
fiziologic. Bolnavul îşi poate prepara singur saliva artificială amestecând 240 ml de apă cu 5
picături de glicerina într-o sticluţă prevăzută cu spray (BARKER şi colab., 1982). El mai poate
folosi un lubrifiant pe bază de apă (de exemplu, lanolină hidrică). Nu se va utiliza vaselina
deoarece este anhidră şi va agrava uscăciunea.
Se va indica o dietă specială cu alimente bogate în apă, ceea ce va uşura masticaţia şi deglutiţia.
Pacienţii vor bea multă apă (YASKO şi QREENE, 1987),
Caria dentară prin iradiere poate să apară ca o combinaţie între:
- alterarea culorii (culoarea închisă) fără demineralizare aparentă;
- caria cervicală care poate submina dintele şi
- caria ce începe pe suprafeţele cuspizilor sau pe marginile incizale. Factorul primar în apariţia
cariei agresive îl constituie xerostomia, datorită
suprimării rolului protector al salivei. Radioterapia provoacă şi o modificarea florei bacteriene din
cavitatea bucală, favorizând dezvoltarea streptococului mutans. Intervine şi modificarea dietei, prin
ingestia alimentelor bogate in hidraţi de carbon, care sunt mai uşor digerabile.
Prevenirea cariei agresive necesită un program riguros de igienică buco-dentară strictă şi de
fluorizare zilnică. Pacientul trebuie să ştie cum se elimină placa. La cei cu igienă buco-dentară
defectuoasă stomatologul trebuie să aibă în vedere extracţia dinţilor compromişi pentru a evita
complicaţiile ulterioare tratamentului oncologic.
Se va folosi zilnic un gel topic cu fluor, sub forme de NaF 1%, fluorurăde staniu 0,4% sau fluorură
de fosfat acid 1,23% (SCHWEIGER şi SALCETTI, 1986; ROTHWELL, 1987). Gelul va fi aplicat
cu ajutorul lingurilor individuale din acrilat. după spălarea dinţilor, menţinându-se timp de 5-10
minute. După îndepărtarea lingurii pacientul va scuipa şi nu va bea sau mânca timp de 30 minute
Osteoradionecroza este cea mai gravă complicaţie a radioţerapiei.
Prevenţia ei trebuie să-nceapă înaintea tratamentului. Trebuie eliminate infecţiile preexistente şi
controlate toate situaţiile capabile să provoace infecţii ale ţesuturilor dure sau moi.
Dacă apare osteoradionecroza, aceasta trebuie să fie tratată cât mai conservator. Pe lângă
antibioterapie se va menţine o bună igienă buco-dentară.
Pierderea perceperii gustului este un efect colateral al radioţerapiei, care poate să apară în a doua
săptămânăde tratament, prin lezarea bufonilor gustativi şi a microvilozităţilor linguale. în multe
cazuri această alterare e trecătoare. Pierderea perceperii gustului duce la micşorarea apetitului şi la
nutriţie deficitară.
La unii pacienţi, administrarea de sulfat de zinc (tablete de 220 mg) de două ori pe zi ameliorează
senzaţiile gustative (SILVERMAN şi THOMPSON, 1984).
Iradierea ATM şi a muşchilor masticatori poate provoca fibroză musculară şi trismus cu limitarea
deschiderii gurii, ceea ce îngreunează procedeele de igienă. Se vor face exerciţii de deschidere a
gurii.

4
Chimioterapia cancerului comportă şi ea riscuri. Controlul infecţiilor este cel mai important,
deoarece jumătate din decese sunt provocate de infecţii (McELROY, 1984). Infecţiile sunt
rezultatul scăderii capacităţii de apărarea organismului ca urmare a depresiunii funcţiei medulare
osoase, cu micşorarea numărului de leucocite. Leziunile mucoasei bucale permit pătrunderea
germenilor patogeni în torentul circulator.
Dintre micoze infecţia cu candida e cea mai frecventă. Pentru tratament se vor folosi nistatinul,
ketoconazolul sau clotrimazolul (SILVERMAN şi colab., 1984).
Herpesul simplu este infecţia virală cea mai des întâlnită, afectând zone întinse din cavitatea
bucală şi ţesuturile învecinate (VUOLO, 1987).
fn fine, infecţiile cu germeni grampozitivi şi negativi sunt de asemenea frecvente.
Pentru prevenirea infecţiilor înaintea chimioterapiei se va face detartrajul şi tratamentul odontal şi
parodontal adecvat, sub protecţie de antibiotice dacă e cazul.
O altă complicaţie a chimioteraţiei e reprezentată de tendinţa la hemoragii, prin scăderea
numărului plachetelor sanguine (trombocitelor). Hemoragia poate fi spontană sau poate să apară cu
ocazia detartrării. Traumatismele şi leziunile provocate de dinţii mobili, restaurări protetice
incorecte, leziuni carioase etc, pot duce la hemoragie.
Pentru prevenirea hemoragiilor vor fi eliminate toate suprafeţele neregulate din cavitatea bucală.
Se vor confecţiona linguri individuale acrilice pentru aplicarea gelurilor fluorate şi a agenţilor
hemostatici la nevoie.
Cei cu proteze nu le vor purta decât în caz de forţă majoră, îndepărtăn-du-le noaptea pentru a nu
irita ţesuturile moi (KING şi MARTIN, 1983).
Tratamentul hemoragiei se va face prin tamponament şi cu bureţi îmbibaţi in hemostatice topice
(Gelfoam, Surgicel, Trombostat) aplicaţi în lingura individuală.
Mucosita este o inflamaţie a mucoasei bucale care se produce în cursul chimioterapiei şi
radioterapiei. Formele uşoare se manifestă prin eritem, leucoplazie sau plăci albicioase. Formele
grave se caracterizează prin ulceraţii şi sfacelarea ţesuturilor necrotice.
Pentru prevenirea ei pacientul va fi instruit să evite alimentele fierbinţi, picante, acide, tutunul şi
alcoolul. Se vor evita colutoriile comerciale cu alcool, fenol sau astringente (WESCOTT, 1985).
O influenţă bună o are irigarea cu amestec de sare, bicarbonat de sodiu şi apă călduţă. S-a
recomandat şi peroxidul de hidrogen 0,5% pentru clătirea gurii, dar nu trebuie folosit sistematic
deoarece irită ţesuturile moi şi are potenţial carcinogenetic (McCLURE şi colab., 1987).
Pentru uşurarea ingestiei şi pentru igiena buco-dentară s-au recomandat:
- soluţia de hidroclorură de diclonină 0,5% şi hidroclorura de difenhidromină 0,5% în ser
fiziologic, aplicată topic pe leziuni (VVRIGHT, 1985);
- părţi egale de lidocaină vâscoasă 2% cu difenhidramină (12,5 mg/ 5 ml) şi o suspensie orală de
magneziu şi alumină (VVRIGHT, 1985);
- colutoriu cu xilocaină vâscoasă în soluţie 1:2 cu soluţie salină (LOWE, 1986);
- soluţia de diclonă 0,5%.
Xerostomia apare şi-n cazul chimioterapiei dar dispare odată cu încetarea tratamentului.

Educarea pacienţilor cu cancer

Sarcina cea mai importantă a igienistei buco-dentare în ce priveşte pacienţii care vor fi supuşi
tratamentului oncologic este educarea şi motivaţia. Ea trebuie să informeze pacientul asupra
posibilelor efecte secundare bucale ale tratamentului, subliniind faptul că nu toţi bolnavii fac
complicaţii.
Pacienţii canceroşi trebuie să înţeleagă importanţa prevenţiei pentru reducerea complicaţiilor orale
şi pentru menţinerea sănătăţii bucale şi generale (ENGELMEIER, 1987).
Este prudent ca instrucţiunile verbale să fie date şi altui membru al familiei iar pacientului să-i fie
date şi în scris. înaintea tratamentului oncologic pacientul trebuie să-şi însuşească programul de
control al plăcii şi periajui şanţului gingi-val prin metoda lui BASS. După eliminarea plăcii se vor

5
face masaje digitale ale ţesuturilor moi gingivale pentru ameliorarea circulaţiei. Se va întrerupe
folosirea periei de dinţi la primul semn de hemoragie, dinţii curăţindu-se cu comprese înfăşurate în
jurul unui deget, umectate în soluţie de bicarbonat de sodiu.
Protezele vor fi spălate în fiecare seară cu o perie rigidă şi se vor introduce într-o soluţie de
curăţire, după care vor fi clătite bine cu apă.
Pacientul va consulta periodic stomatologul pentru a putea fi depistate afecţiunile ce pot să apară
pe parcurs.
.6. Asistarea bătrânilor
Asistarea stomatologică a bătrânilor este de mare importanţă deoarece numărul lor este în continuă
creştere în majoritatea ţărilor civilizate. Din păcale bătrânii nu solicită sistematic asistenţa
stomatologică din diverse motive: costol ridicat, lipsa de respect şi consideraţie din partea
medicului, ideea că problemele lor stomatologice sunt consecinţa inevitabilă a îmbătrânirii etc.
Ori, problemele stomatologice ale bătrânilor sunt la fel de importante ca ale oricărui individ, ele
izbindu-se în plus de o serie de dificultăţi generate de starea de sănălatei vârstnicilor.
Bătrânii nu reprezintă un grup omogen, aşa cum s-ar părea la prima vedere. Din acest motiv ei
trebuie trataţi individualizat, ca orice pacient.
WARREN şi BLANDFORD (1985) au descris îmbătrânirea ca o "scădere progresivă şi lentă a
rezervelor fiziologice în cursul căreia organismul pierde parţial capacitatea de adaptare".
Bătrâneţea presupune o interacţiune complexă între modificările fiziologice ce se produc şi bolile
legate de vârstă. Bolile cronice ale bătrânilor! fac mai vulnerabili. Demenţele senile, de exemplu,
nu sunt consecinţa normali a îmbătrânirii, ci se datoresc bolii lui Alzheimer.
Care sunt bolile obişnuite ale bătrânilor?
Bolile cardiopulmonare, inclusiv cardiopatia valvulară pot exista li peste 70% din bătrâni
(WOODALL şi colab., 1992). Igienista trebuie sălieîi alertă, deoarece înaintea tratamentului
stomatologic trebuie făcut un consult medical şi o premedicaţie cu antibiotice.
Dacă pacientul urmează un tratament cu anticoagulante va trebui consultat medicul său curant
înaintea efectuării unei intervenţii stomatologice care ar putea provoca o hemoragie. Este bine ca
în prealabil să se determine timpul de săngerare şi de coagulare.
O altă boală frecvent întâlnită este hipertensiunea arterială. Bătrânii cu presiunea sistolică mai
mare de 160 şi cu cea diastolică peste 95-100 trebuie trimişi la specialist. în caz de hipertensiune
gravă tratamentul stomatologic va fi temporizat până când boala e sub control. A nu se uita că
medicaţia antihipertensivă provoacă efecte secundare, cum este xerostomia şi hipertensiunea
ortostatică.
Afecţiunile nervoase (ictusul, boala Parkinson, boala lui Alzheimer) pot provoca paralizii sau pot
afecta capacitatea de înţelegere a pacientului, ceea ce impune o atitudine specială din partea
igienistei, care trebuie să-şi adapteze instructajul posibilităţilor de înţelegere ale pacientului.
Uneori, trebuie instruit un aparţinător asupra modalităţilor de aplicare a tehnicilor de igienă buco-
dentară.
Faţă de cei cu accidente vasculare cerebrale care primesc un tratament cu anticoagulante se va
adopta o atutudine specială, aşa cum am amintit mai sus.
Parkinsonienii pot avea dificultăţi la ingestia alimentelor şi la spălatul pe dinţi.
Bolile reumatismale, ca artrita şi osteoporoza, impun de asemenea o atenţie deosebită.
Artrita afectează capacitatea individului de a efectua unele tehnici de igienă buco-dentară. Celor cu
osteoartrită gravă trebuie să li se facă premedicaţie cu antibiotice, după prealabilul consult cu
medicul lor curant.
Bolnavii cu osteoporoză au dificultăţi de şedere şi nu pot rămâne în poziţie mult timp. Se va ţine
cont de aceasta în programarea şedinţelor de tratament.
Surditatea este o altă afecţiune ce survine frecvent la bătrâni ca şi tulburările de vedere. Pentru
comunicarea cu astfel de pacienţi se va ţine cont de recomandările făcute în subcapitolul 27.2.

6
Pe lângă bolile bătrânilor trebuie avută în vedere şi medicaţia acestora. Mulţi vârstnici iau câte 3-4
medicamente pe zi (SHAPIRO, 1986), ei fiind mai susceptibili la interacţiuni farmacologice
adverse. Din acest motiv, antecedentele şi istoricul pacientului sunt de importanţă capitală,
stomatologul trebuind să ia legătura cu medicul curant atunci când este cazul.
.

Problemele psihologice ale senectuţii

Bătrânii au un psihic aparte generat de factori multipli: pierderea celor dragi, a prietenilor, a
serviciului precum şi a propriei independenţe. Toate acestea pot duce la pierderea identităţii şi la
apariţia anxietăţii, a frustrării, a confuziei şi depresiunii, instalându-se un comportament infantil.
Pentru a contracara această regresiune psihică practicianul şi igienista trebuie să-i inspire încredere
pacientului pentru a-i câştiga cooperarea şi respectul. Pacientul trebuie să aibă impresia că ţine sub
control deciziile legate de tratamentul său stomatologic. El trebuie stimulat în găsirea de noi
motivaţii şi in punerea în practică a iniţiativelor sale. De asemenea, pacientul trebuie să se simtă
util, pentru a nu avea sentimentul inferiorităţii. în cabinet, el nu va fi ignorat
purtându-se discuţiile cu un aparţinător, ci i se va acorda toată atenţia. Bătrânii simt nevoia
contactului social. Ca atare, medicul va asculta cu răbdare tot ce-i spune pacientul, arătându-se
interesat de problemele sale. Dacă percepe lipsa de interes a medicului, bătrânul devine introvertit,
compromiţându-se comunicarea.
Necesităţile stomatologice ale bătrânilor
Datorită progreselor înregistrate în terapia odontală tot mai mulţi vârstnici au dinţi naturali în gură,
ceea ce înseamnă că necesită îngrijiri de specialitate, îngrijiri necesită şi purtătorii de proteze totale
sau parţiale, ei trebuind să fie consultaţi periodic în vederea examinării ţesuturilor moi şi pentru a
întări instrucţiunile legate de întreţinerea lucrării protetice şi a igienei bucale.
Ţesuturile parodontale ale bătrânilor sunt mai susceptibile la inflamaţie. La ei placa se acumulează
mai repede, apărând gingivite mai grave ca la alte categorii de pacienţi.
PAGE (1984) consideră că manifestările parodontale la vârstinici arii rezultatul efectului
cumulativ, nu al unei susceptibilităţi crescute. Intervin cu siguranţă şi dificultăţile legate de
aplicarea tehnicilor de igienă datorită unor boli (artrită, accident vascular) sau datorită faptului că
vârstinicii nu înţeleg importanta tratamentului preventiv.
Caria dentară face ravagii şi la bătrâni (BANTING, 1984). Cea cu localizare coronară este o carie
secundară, nu primară.
La vârstnici e frecventă caria radiculară datorită expunerii rădăcinilor ca rezultat al pierderii
inserţiei epiteliale, întâlnindu-se în special la molarii mandibulari (BECK, 1984). Etiologia cariei
radiculare nu e stabilită dar se pare că la bază stau interacţiunile dietei şi plăcii bacterien
(WOODALL şi coiab,, 1992).
Prevenirea cariei radiculare se face prin îndepărtarea plăcii bacteriene, Fluorul are de asemenea
efecte favorabile (SEICHTER, 1987), folosindu-se aplicaţiile topice. Cel mai important mijloc
preventiv îl constituie însă profilaxia parodontopatiilor.
Cancerul bucal este a doua cauză de deces la bătrâni, după cardiopatie. El apare mai frecvent la
bărbaţi (2:1), limba situându-se pe primul loc în ce priveşte localizarea.
Igienista va educa bătrânii în vederea prezentării la controale periodice, ceea ce permite depistarea
precoce a leziunilor.
Igiena buco-dentară la vârstinici
Programarea pacienţilor vârstnici trebuie făcută în funcţie de starea lor de sănătate. In principiu,
vor fi programaţi la jumătatea dimineţii, când rezervele [or de energie sunt maxime (WOODALL
şi colab., 1992).
Pacienţii cu debilitate fizică, cu probleme medicale grave sau cu perioade scurte de atenţie vor fi
programaţi la consultaţii care durează puţin, ţinându-se cont de orele de alimentaţie care trebuie
respectate, îndeosebi în cazul diabeticilor. Pacienţii cu artrită vor fi chemaţi în ultimele ore ale

7
dimineţii pentru a se "încălzi" înaintea consultaţiei stomatologice. în fine, pacienţii care sunt aduşi
de însoţitori vor fi programaţi în funcţie de timpul acestora.
Antecedentele şi istoricul sunt primele date care trebuie culese. în felul acesta se stabileşte şi
relaţia de comunicare cu pacientul. Pe baza lor se va lua legătura cu medicul curant pentru a se
stabili dacă există vreo contraindicase în ce priveşte tratamentul odontal.
Examinarea bucală se va face cu delicateţe, ţinându-se cont de fragilitatea ţesuturilor orale.
Pacientul trebuie învăţat cum să-şi examineze singur structurile orale. Trebuie insistat asupra
necesităţii controalelor periodice, mai ales la edentaţi care ar putea crede că nu au nevoie de
tratament stomatologic (WOODALL şi'colab., 1992).
Educaţia preventivă este deosebit de importantă la bătrâni. Trebuie elaborate strategii pentru
prevenirea cariei şi parodontopatiilor. Bătrânul trebuie conştientizat asupra modificărilor
patologice care pot să apară, folosindu-se o terminologie simplă.
Tehnicile motivaţionale trebuie să insiste asupra aspectelor pozitive ale stării de sănătate şi nu
asupra stării de boală şi a temerilor pacientului.
Bătrânii trebuie abordaţi pornind de la premiza că sunt inteligenţi, capabili şt responsabili, ceea ce
le măreşte încrederea în sine. Se vor face demonstraţii de igienă în gura pacientului, care va fi pus
să le repete sub supravegherea igienistei. Aceasta trebuie să urmărească progresele înregistrate de
pacient deoarece înlocuirea unor practici vechi cu altele noi nu e uşoară, mai ales la vârsta
senectuţii. La pacienţii cu artrită şi cu dexteritate limitată firul de mătase va fi folosit aplicat pe
suport. Tot la ei sunt utile periile dentare electrice.
Planificarea tratamentului se va face prin evaluarea următorilor factori (GORDON şi SULLIVAN,
1986):
a) Cum afectează situaţia dentară actuală calitatea vieţii pacientului.
b) Dacă situaţia actuală e posibil să se amelioreze, să se înrăutăţească sau să rămână staţionară
fără tratament.
c) Dorinţa pacientului de a fi tratat.
d) Problemele medicale sau stomatologice adiţionale ce pot să apară ca rezultat al tratamentului.
e) Perioada necesară pentru a duce la bun sfârşit tratamentul.
f) Limitele stomatologului din punct de vedere tehnic, echipă şi acces la pacient
Profilaxia dentară. Detartrajul constituie o latură importantă a tratamentului preventiv la bătrâni.
Aspectul estetic este tot atât de important la vârstnici ca şi la tineri, putând fi invocat ca motivaţie
în prevenţia stomatologică.
In ce priveşte fluorul, acesta se va aplica îndeosebi la pacienţii cu carii primare, secundare sau
radiculare. Se preferă aplicaţiile topice, captarea torului pe suprafaţa radiculară fiind mai
accentuată ca în smalţ (WOODALL şi colab, 1992).
Intervalele şedinţelor de igienizare depind de starea parodonţiului, de capacitatea pacientului de a
controla placa şi de posibilităţile de a ajunge la cabinet. Intervalul între două şedinţe nu trebuie să
depăşească 3 luni.