Capitolul I examinarea

1. Cum se detaliază anamnestic disconfortul din zona oro-dentară, pe care îl acuză

pacienții
Motivul prezentării se poate încadra de obicei în una din următoarele categorii:
● Afectare funcțională (dificultate în masticație sau fonație)
● Aspect social (gust sau miros neplăcute)
● Estetică (dinți sau restaurări fracturate sau inestetice, modificări de culoare)
● Discomfort (durere, sensibilitate, tumefacție)- urgenta
Dacă pacientul acuză dureri, se vor nota localizarea, debutul, caracterul,
intensitatea,frecvența, factorii care o exacerbează și dacă este localizată sau difuză. În
cazul tumefactiilor,se vor urmări localizarea, dimensiunea, consistență, culoare, când a
debutat și dacă s-a mărit/micșorat
2. Care sunt întrebările uzuale din chestionarul anamnestic privind starea generală de
sănătate
Răspundeți cu da sau nu următoarelor întrebări:
1. În ultimele 2 săptămâni ați fost internat sau în tratament medical?
2. A existat vreo schimbare în starea dumneavoastră de sănătate în ultimii 2 ani?
3. Sunteți alergic la penicilină sau alte medicamente?
4. Răspundeți cu da sau nu în dreptul afecțiunilor pentru care sunteți sau ați fost tratat.

Sunteți fumător?Câte țigarete fumați zilnic?

Consumați alcool?Ce cantitate pe zi?
Pentru femei –Sunteți însărcinată?-sunteți lăuză? -data ultimei menstruații
5. Suferiți de alte afecțiuni în afara celor menționate mai sus? Dacă da,
detaliați…
6. Indicați data ultimului control medical
7. Numele și adresa medicului generalist care vă urmărește
8. Medicația actuală
9. Ați avut probleme sau stări de anxietate legate de ultimele tratamente stomatologice?
Dacă da, explicate…
3. Care sunt întrebările uzuale din chestionarul anamnestic privind starea de
sănătate oro-dentară
Chestionar dentar
Da/Nu 10. Aveți dureri la masticație?
Da/Nu 11. Există vreun dinte dureros sau tensionat?
Da/Nu 12. Aveți des dureri dentare sau gingivale?
Da/Nu 13. Sângerați abundent la periajul dentar?
Da/Nu 14. Aveți senzația de uscăciune sau arsură la nivelul cavității bucale?
Da/Nu 15. Suferiți de dureri la nivelul maxilarelor, gâtului sau tâmplelor?
Da/Nu 16. Vă doare în timpul deschiderii maxime a gurii sau când mușcați?
Da/Nu 17. Auziți zgomote când mestecați sau mișcați mandibula?
Da/Nu 18. Suferiți de dureri de cap?
Da/Nu 19. Suferiți de dureri ocazionale de urechi sau ale zonei din fața urechilor?
Da/Nu 20. Vă simţiţi ”mandibula obosită” după mese?
Da/Nu 21. Simțiți că trebuie să găsiți un mod de a apropia dinții?
Da/Nu 22. Simțiți că un dinte blochează mișcările mandibulei?
4. Clasificați afecțiunile generale ale pacienților, în raport cu modul în care
influențează tratamentul stomatologic
1. Situații care pot afecta metodele de tratament: afecțiuni care necesită administrarea
preventivă de antibiotice, medicația de tipul steroizilor sau anticoagulantelor,reacții
alergice anterioare la medicamente sau materiale dentare. Odată ce aceste condiții sunt
identificate, tratamentele pot fi de obicei modificate ca parte a unui plan de tratament
complex, dar uneori condițiile pot limita mult opțiunile.
2. Situații care afectează planul de tratament:radioterapia în antecedente, boli hemoragice,
vârsta extremă, boli terminale. Acestea pot afecta răspunsul pacientului la tratament și pot
influența prognosticul. De exemplu, pacienții cu radioterapie în antecedente în zona unde
 sunt necesare extracțiile, necesită măsuri speciale (oxigen hiperbaric) pentru a preveni
complicații severe.
3. Afecțiuni sistemice cu manifestări orale. De exemplu, boala parodontală poate fi
exacerbată de diabet, menopauză, sarcină sau utilizarea medicației anticonvulsive; în cazul
refluxului gastro-esofagian, bulimiei sau anorexiei nervoase, dinții pot fi erodați din cauza
acidității conținutului gastric; anumite medicamente pot avea efecte secundare care să
mimeze afecțiuni temporo-mandibulare sau să reducă fluxul salivar.
4. Risc posibil pentru dentist și personalul auxiliar (pacienți suspectați sau confirmați cu
hepatită B, SIDA, sifilis) Cabinetele stomatologice respectă precauțiile universale pentru
un control optim al infecțiilor. Astfel că există un control al infecțiilor pentru fiecare
pacient, și nu sunt necesare măsuri adiționale în cazul pacienților cu boli infecțioase.
5. Importanța istoricului parodontal pentru planul de tratament protetic
Istoricul parodontal
Se evaluează igiena orală a pacientului și se discută măsurile folosite de pacient pentru
combaterea plăcii dentare, făcându-se recomandări și instructaj pentru o igienă orală corectă.
Se înregistrează frecvența igienizărilor anterioare și data și natura intervențiilor chirurgicale
parodontale anterioare. ????? Stabilitatea parodontală pe termen lung este importantă pentru
reușita tratamentului protetic fix, iar în acest context afecțiunile parodontale trebuie tratate
înainte de începerea tratamentului protetic.
6. Importanța istoricului restaurator și endodontic pentru planul de tratament
protetic
Istoricul restaurator
Pacienții pot prezenta de la restaurări directe din compozit sau amalgam până la coroane și
proteze fixe complexe. Vârsta și aspectul lucrărilor preexistente pot ajuta la stabilirea unui
prognostic și a longevității viitoarelor proteze fixe.
Istoricul endodontic
Pacienții nu rețin, de obicei, dinții care au fost tratați endodontic, dar aceștia pot fi ușor
identificați printr-un examen radiologic. Tratamentele trebuie reevaluate periodic pentru
monitorizarea statusului periapical și pentru detectarea promptă a leziunilor recurente
recurente ca parte a tratamentului preprotetic in scopul unui prognostic favorabil al
viitoarei restaurari protetice.
7. Importanța istoricului endodontic pentru planul de tratament protetic
Istoricul endodontic
Pacienții nu rețin, de obicei, dinții care au fost tratați endodontic, dar aceștia pot fi ușor
identificați printr-un examen radiologic. Tratamentele trebuie reevaluate periodic pentru
monitorizarea statusului periapical și pentru detectarea promptă a leziunilor recurente ca
parte a tratamentului preprotetic in scopul unui prognostic favorabil al viitoarei restaurari
protetice.
8. Importanța, pentru planul de tratament protetic, al elementelor anamenestice
legate de protezările mobilizabile
Istoricul legat de tratamentul cu proteze mobile
Experiența pacientului cu protezele mobile trebuie evaluată atent. De exemplu, o proteză
mobilă care nu a fost purtată din diferite motive poate să nu fie menționată de către
pacient.
Dialogul cu pacientul și examinarea competentă elucidează aceste situații, iar comentariile
pacientului despre protezele parțiale anterioare pot fi de ajutor în evaluarea prognosticului
și stabilirea modificărilor necesare unui nou tratament protetic.
9. Importanța, pentru planul de tratament protetic, al elementelor anamenestice
legate de intervențiilor de chirurgie orală
Intervenții de chirurgie orală
Medicul trebuie să obțină informații despre intervențiile ( extracții ) din antecedente și
despre eventualele complicații ale acestora. O evaluare specială necesită pacienții care au
indicație de tratament protetic după operații de chirurgie ortognată. În aceste situații
clinice, planul de tratament inițial trebuie să pună în concordanță etapa protetică cu cea
chirurgucală.
10. Importanța, pentru planul de tratament protetic, al examenelor radiologice
anterioare
Istoricul radiologic
Radiografiile vechi sunt utile în analiza evoluției afecțiunilor dentare, iar ele trebuie
solicitate dacă este posibil. Cabinetele dentare trimit de obicei radiografiile sau copiile la
cerere. Uneori, este necesar un examen radiologic al situației actuale și acesta trebuie
realizat ca parte a examinării.
11. Importanța, pentru planul de tratament protetic, al elementelor anamenestice
legate de durerile miofasciale și tulburările temporo-mandibulare
Istoricul durerii miofasciale și al disfuncțiilor temporo-mandibulare
Durerea miofascială, zgomotele la nivelul articulației temporo-mandibulare sau
sindroamele neuromusculare- precum un tonus muscular anormal sau durere la palpare,
trebuie tratate înainte de începerea unui tratament protetic fix, in caz contrar prognosticul
restaurarii va fi influentat negativ si se poate ajunge la disfunctii temporo-mandibulare
agresive ce pot compromite stabilitatea ocluziei pacientului. Chestionarele de screening
evidențiază eficient pacienții cu aceste simptome, care pot avea risc de complicații. Acești
pacienți trebuie întrebați despre tratamentele anterioare ale disfuncțiilor articulare
(dispozitive ocluzale, medicație, bio-feedback, fizioterapie).
12. exemplificați motivul pentru care în fișa clinică este mai folositor să se rețină
semne și simptome decât diagnostice
În cadrul examenului se folosesc inspecția, palparea și percuția pentru detectarea
aspectelor patologice. Pentru evitarea erorilor, este bine să fie notate observațiile (semne
și simptome) și nu comentariile diagnostice, în această fază. Spre exemplu, este mai bine
să fie notate ”tumefacția”, ”roșeața”, ”sângerarea la palpare cu sonda”, decât ”gingivita”-
care implică un diagnostic.
 13. Elementele care se rețin în fișă, la examinarea generală a pacientului în vederea
protezării fixe
Examinarea generală
Se evaluează aspectul general, mersul și greutatea pacientului, sunt notate culoarea pielii,
semnele vitale, ca respirația, pulsul, temperatura, tensiunea arterială. Pacienții care au
semnele vitale în afară limitelor normalului trebuie trimiși la un consult de specialitate
înaintea tratamentului protetic.
14. Palparea, în cadrul examinării extraorale în vederea protezării fixe
Examinarea extraorală
Sunt palpați ganglionii cervicali precum și articulațiile temporo-mandibulare și mușchii
masticatori.Medicul localizează articulațiile temporo-mandibulare prin palparea bilaterală
anterior de tragus, în timp ce pacientul efectuează mișcări de închidere și deschidere a
gurii. Palparea în interiorul meatului acustic extern cu o ușoară presiune anterioară
identifică potențialele afecțiuni ale zonei retrodiscale. Sunt palpați mușchii maseter și
temporal, precum și alți mușchi mobilizatori ai mandibulei și posturali relevanți pentru
decelarea unor posibile dureri sau tensiuni. Cel mai bine, palparea se realizează simultan
și bilateral, astfel încât pacientul poate compara și semnala diferențele între partea stângă
și cea dreaptă.
15. Examenul articulațiilor temporo-mandibulare, în cadrul examinării extraorale
Articulațiile temporo-mandibulare
Medicul localizează articulațiile temporo-mandibulare prin palparea bilaterală anterior de
tragus, în timp ce pacientul efectuează mișcări de închidere și deschidere a gurii. Astfel este
posibilă o comparație între deplasările palpate la nivelul fiecărui condil pentru efectuarea
mișcării de deschidere. Mișcările asincrone pot indica o luxație a discului articular care
împiedică condilul să efectueze o mișcare normală. Palparea în interiorul meatului acustic
extern cu o ușoară presiune anterioară identifică potențialele afecțiuni ale zonei retrodiscale.
Tensiunea sau durerea în timpul mișcărilor sunt notate și pot fi indicatori ai modificărilor
inflamatorii ale țesutului retrodiscal, care este foarte bine vascularizat și inervat. Zgomotele
sunt detectate prin palpare intrameatală, dar pot fi dificil de sesizat prin palparea direct pe
polul lateral al condilului din cauza prezenței țesutului moale care le poate estompa. Prin
plasarea degetelor la nivelul unghiului mandibulei se pot detecta și zgomotele foarte reduse
pentru că la acest nivel este puțin țesut moale între mandibulă și degetul care face palparea.
O deschidere maximă a gurii mai mică de 35 mm este considerată restrictivă, pentru că
deschiderea medie este mai mare de 50 mm. O asemenea deschidere restricționată poate fi un
indiciu al modificărilor articulare intracapsulare. Similar, se înregistrează și deviațiile de la
linia mediană în timpul mișcărilor de închidere și deschidere. Se măsoară și deplasarea
maximă în mișcarea de lateralitate ( normal este aproximativ 12mm).
16. Examenul mușchilor masticatori, în cadrul examinării extraorale în vederea
protezării fixe
Mușchii masticatori
Sunt palpați mușchii maseter și temporal, precum și alți mușchi mobilizatori ai mandibulei și
posturali relevanți pentru decelarea unor posibile dureri sau tensiuni. Cel mai bine, palparea se
realizează simultan și bilateral, astfel încât pacientul poate compara și semnala diferențele
între partea stângă și cea dreaptă. Se folosește o presiune ușoară și se notează diferențele
stânga-dreapta; pacientul este rugat să clasifice disconfortul ca ușor, moderat sau sever. Dacă
există mișcări asincrone evidente sau disfuncții ATM, medicul trebuie să urmeze o secvență
de palpare mai detaliată. Fiecare zonă palpată este evaluată cu un scor numeric pe baza
răspunsurilor pacientului. Dacă este inițiat un tratament articular sau neuromuscular, zonele
dureroase pot fi palpate periodic pentru analiza eficienței tratamentului
17. Zonele de palpare pentru evaluarea sensibilității musculare
Zonele de palpare pentru evaluarea sensibilității musculare:
A. Capsula ATM: lateral și posterior.
B. M. Maseter: superficial și profund.
C. M.temporal: anterior și posterior.
D. Vertex.
E. Gât:ceafa și baza gâtului.
F. M SCM: inserțiile superioară și inferioară, corp muscular.
G. Mușchiul pterigoidian medial.
H. Pântecele posterior al m.digastric.
I. Tendonul m.temporal.
J. M. pterigoidian lateral.
18. Examenul buzelor, în cadrul examinării extraorale în vederea protezării fixe
Buzele
Este analizată vizibilitatea dinților în surâs și zâmbet forțat, iar aceasta este o evaluarea
importantă mai ales când zona tratată cu lucrări protetice fixe este cea frontală. Unii pacienți
expun doar dinții maxilari în zâmbet, iar mai mult de 25% nu expun treimea de colet în
zâmbet forțat. Expunerea dinților depinde de lungimea și mobilitatea buzei superioare și
lungimea procesului alveolar. În zâmbet, maxilarele se deschid ușor și devine vizibil un spațiu
întunecat între acestea, care poartă numele de spațiu negativ. Dinții absenți, tremele și
diastema, dinții fracturați sau restaurările defectuoase afectează armonia spațiului negativ și
trebuie adesea corectate.
19. Sistematizați localizarea ariilor pentru examinarea intraorală în vederea protezării
fixe
Sunt analizate și notate modificările patologice ale urmatoarelor arii:
-structurile dentare
-gingia
-parodontiul
-insertia epiteliala
-limba
-planseul bucal
-vestibulul
-zona bucala
-palatul dur si moale
20. Care sunt obiectivele generale ale examinării parodontale, din cadrul examinării
intraorale
În cadrul examinării parodontale, clinicianul urmărește nivelul plăcii bacteriene,răspunsul
țesuturilor gazdă, gradul reversibil/ireversibil al leziunilor. Stabilitatea parodontală pe termen
lung este importantă pentru reușita tratamentului protetic fix, iar în acest context afecțiunile
parodontale trebuie tratate înainte de începerea tratamentului protetic, ca parte a tratamentului
preprotetic.
21. Examinarea gingiei (parodonțiului marginal), în cadrul examinării intraorale în
vederea protezării fixe
Gingia
Gingia este uscată în prealabil, astfel încât umezeala să nu afecteze schimbările subtile sau
detaliile. Se notează culoarea, textura, mărimea, conturul, consistența și poziția. Gingia este
palpată cu grijă pentru a evidenția orice secreție prezentă în zona sulculară. Gingia sănătoasă
este roz, punctată și ferm conectată de țesutul conjuctiv subiacent. Marginea gingivală liberă
este în lamă de cuțit și papilele interdentare îngustate umplu spațiul interproximal. Orice
abatere de la acest aspect este notată. În gingivita marginală cronică, gingia devine mărită și
bulboasă, își pierde forma punctată, marginile și papilele sunt teșite și sângerânde, iar secreția
este prezentă. Pentru a evalua lățimea gingiei keratinizate din în jurul fiecărui dinte,
clinicianul măsoară lățimea benzii de suprafață a țesutul keratinizat cu o sondă parodontală și
scade dimensiunea sulculară. Alta tehnica ar fi : se injecteaza soluție anestezică în mucoasa
nekeratinizată aproape de joncţiunea muco-gingivală pentru a observa zona în care mucoasa
este tensionată (mucoasa mobilă).
22. Examinarea parodonțiului de susținere (profund) în cadrul examinării intraorale în
vederea protezării fixe
Parodonțiul
Sonda parodontală permite o măsurare în milimetri a adâncimii pungilor parodontale și a
șanțurilor gingivale “sănătoase” . Sonda este aplicată paralel cu dintele și este deplasată
circumferențial prin sulcus ferm, dar blând; examinatorul determină valoarea atunci când
sonda este în contact cu porțiunea apicală a sulcusului. Astfel, orice schimbare bruscă a
nivelului atașamentului poate fi detectată. Sonda poate fi, de asemenea, înclinată (5-10 grade)
interproximal pentru a dezvălui topografia unei leziuni existente. Măsurătorile (de obicei 6 pe
fiecare dinte, 3 vestibular și 3 lingual) sunt înregistrate pe o diagrama parodontală, care
conține, de asemenea, alte date despre dinte, cum ar fi mobilitatea, malpoziția, absența
contactelor proximale, înălțimi neegale ale crestelor marginale proximale, dinții absenți sau
incluși, zone de gingie keratinizată neadecvat atașată, retracție gingivală, afectarea furcației
sau inserția anormală a frenului.
23. Examinarea dinților, în cadrul examinării intraorale în vederea protezării fixe
Examenul dinților
O diagramă precisă a statusului dentar oferă informații utile despre starea dinților și facilitează
stabilirea planului de tratament. Examinarea riguroasă identifică prezența sau absența dinților,
cariile dentare, restaurările prezente, fațetele de abraziunile, fracturile, malformațiile, și
eroziunile. Pierderea unui dinte, de multe ori, afectează poziția dinților adiacenți. Prezența
cariilor în zona interproximală ar trebui sa fie verificată cu atenție, chiar dacă nu se observă
modificări pe radiografie. Gradul de carioactivitate și evoluția leziunilor în timp poate avea un
efect considerabil asupra rezultatului final al tratamentului protetic fix. Starea și tipul
restaurărilor existente sunt notate ( de exemplu obturații de amalgam sau rășină compozită,
incrustații de aur sau ceramică integrală, fațete sau coroane de acoperire) ca și absența
contactelor interpoximale și zonele unde există impact alimentar. Prezența fațetelor de uzură
indică posibile interferențe sau contacte premature și/sau activitate parafuncțională.
Fațetele de abraziune sunt ușor de identificat; în timpul examinării clinice, se va nota locația
fiecărei fațete. Liniile de fractură de la nivelul dinților ar putea necesita tratament protetic
fix,dar fisurile minore din pereții dinților fără solicitări excesive pot rămâne netratate și vor fi
observate la dispensarizare. Se vor nota localizarea fracturilor și oricăror altor aspecte
patologice observate.
24. Examinarea ocluziei, în vederea protezării fixe
Examinarea ocluziei
Medicul începe examenul ocluzal rugând pacientul să facă câteva mișcări de deschidere și
închidere simple, pe care le va observa cu atenție.
În această fază se urmărește în ce măsură este diferită ocluzia pacientul de cea ideală. De cele
mai multe ori poziția dinților și raporturile ocluzale prezintă variații (malocluzii) în raport cu
idealul morfologic și este nevoie să se evalueze cum s-a adaptat pacientul la aceste modificări
- malocluzia poate fi funcțională prin adaptare sau nefuncțională (patologică), atunci când
capacitatea de adaptare este depășită.
O atenție deosebită este acordată contactului dento-dentar inițial, alinierii dinților, ghidajelor
ocluzale excentrice și mobilității mandibulare.
- Contactul dentar inițial
Se evaluează contactele dento-dentare în relație centrică și intercuspidare maximă. Pacientul
este ghidat să închidă în relație centrică pentru a detecta unde apare contactul inițial.
Clinicianul cere pacientului apoi să închidă ușor până când se ating dinții și astfel pacientul
poate să identifice unde are loc primul contact dento-dentar, solicitându-i să indice locația.
Dacă toți dinții au contacte simultane la finalul mișcării de închidere ghidată, se spune că
poziția de relație centrică corespunde cu cea de intercuspidare maximă . Dacă primul contact
apare între doi dinți posteriori (de obicei molari), mișcarea ulterioară de la primul contact la
intercuspidare maximă este observată cu atenție și direcția ei este notată. Aceasta este
denumită glisarea (alunecare) de la relația centrică la intercuspidare maximă. Orice
discrepanță între relația centrică și intercuspidare maximă ar trebui evaluată în context cu alte
semne și simptome, spre exemplu: tonusul muscular anormal observat anterior în timpul
examenului extraoral,mobilitatea dinților (observată în timpul evaluării parodontale) care
stabilesc primul contact și eventualele fațete de uzură pe dinții care sunt în contact în timpul
glisării mandibulei.
- Alinierea dinților
Sunt înregistrate inghesuirile dentare, rotațiile, migrările, spațierile, contactele ocluzale
nefuncționale și suprapunerea verticală (overbite) și orizontală (overjet) între cele două
arcade. Evaluarea se poate face intraoral sau cu ajutorul modelelor de studiu . În multe cazuri,
dinții adiacenți spațiilor edentate suferă migrări verticale și/sau orizontale. Uneori deplasări
minore ale dinților pot afecta semnificativ tratamentul protetic fix. Înclinarea dinților
afectează forma preparării dentare, uneori necesitând corectarea poziției dinților înainte de
începerea tratamentul restaurator. Migrarea verticală este adesea trecută cu vederea clinic, dar
complică frecvent designul protezelor dentare fixe. Poziția relativă a dinților adiacenți față de
restaurarea protetica fixă planificată este importantă. Este posibil ca un dinte să se deplaseze
orizontal și să ocupe spațiul dintelui care trebuie restaurat, deoarece o obturație de dimensiuni
mari a fost pierdută de un timp mai îndelungat. Astfel de modificări de poziție pot complica
serios sau chiar să compromită construirea unei restaurări, caz în care se recomandă extracția.
Gradul de mobilitate a mandibulei
Ușurința cu care pacientul realizează mișcările mandibulei și modul în care mandibula poate fi
ghidată în relație centrică și în mișcările excentrice trebuie investigate deoarece aceste
informații sunt utile pentru evaluarea activității neuromusculare și masticatorii. Dacă
pacientul a dezvoltat un reflex de apărare, conducerea mandibulei în relație centrică
reproductibilă poate fi dificilă sau chiar imposibilă. Orice restricție în deplasare este
înregistrată. De exemplu, un pacient poate să deplaseze mandibula relativ liber în lateralitate,
dar să aibă dificultăți în mișcarea contralaterală. O astfel de limitare în deplasare, ar trebui
luată în considerare pentru o analiză ocluzală și neuromusculară complexă.
25. Examinarea radiologică, în vederea protezării fixe
Examinarea radiologică
Radiografiile digitale oferă informații esențiale în completarea examenului clinic. Detaliile
legate de suportul osos și structura rădăcinii fiecărui dinte în parte este esențială pentru
stabilirea unui plan de tratament protetic complet. Conform ghidului de expunere la radiații,
numărul radiografiilor ar trebui să se limiteze numai la cele care au importanță în luarea unei
decizii cu privire la planul de tratament. Cu toate acestea un bilanț radiologic este solicitat în
mod obișnuit pentru pacienții noi, astfel încât să se poată elabora un plan de tratament
stomatologic complet. Radiografiile panoramice oferă informații utile despre prezența sau
absența dinților, a dinților incluși (molarilor de minte), evaluarea suportului osos înainte de
plasarea implanturilor și decelarea resturilor radiculare intraosoase. Cu toate acestea, ele nu
oferă o vedere detaliată suficientă pentru a evalua suportul osos,structura rădăcinii, cariile, sau
afecțiunile periapicale.
26. Factorii generali de prognostic pentru restaurările protetice fixe
Prognosticul reprezintă o estimare a evoluției probabile a unei boli. Poate fi dificil de stabilit,
dar importanța sa pentru managementul pacientului și succesul planificării etapelor
tratamentului este recunoscut.
Factori generali
Indicele de carie al dentiției pacientului indică un posibil risc în lipsa tratamentului.
Variabile importante includ înțelegerea pacientului a măsurilor de control al plăcii bacteriene,
motivația pentru a le aplica precum și abilitatea fizică de a întreține o igienă riguroasă.
Analiza problemelor sistemice în contextul vârstei pacientului și al sănătății generale
furnizează informații importante. Spre exemplu, incidența bolii parodontale este mai mare la
pacienții diabetici decât la populația generală, iar la acei pacienți pot fi indicate măsuri
speciale de precauție înaintea începerii tratamentului, situații care afectează și prognosticul.
Unii pacienți sunt capabili de a exercita forțe ocluzale extrem de mari, în timp ce alții
nu sunt capabili de asta. Dacă tonusul muscular al unor mușchi ridicători hipertrofiați este
identificat ca fiind anormal în timpul examinării extraorale și se observă intraoral multiple
fațete de abraziune, presiunea suportată de dinți este considerabil mai mare decât la dentiția
unui pacient fragil de 90 de ani care obosește ușor când este rugat să închidă gura. Alți factori
importanți în determinarea prognosticului sunt istoricul și rezultatul tratamentelor dentare
anterioare. Dacă tratamentele dentare anterioare ale unui pacient au avut succes pe o perioadă
de mulți ani, se poate anticipa o evoluție favorabilă față de scenariul în care niște proteze
aparent fabricate corect prezintă complicații sau se decimentează la câțiva ani de la fixare.
27. Factorii locali de prognostic pentru restaurările protetice fixe
Prognosticul reprezintă o estimare a evoluției probabile a unei boli. Poate fi dificil de stabilit,
dar importanța sa pentru managementul pacientului și succesul planificării etapelor
tratamentului este recunoscut.
Factori locali
Supraacoperirea verticală a dinților anteriori are un efect direct asupra distribuției
solicitărilor ocluzale și ne poate orienta asupra prognosticului restaurărilor. De exemplu, o
supraacoperire verticală minimă este în general mai puțin favorabilă datorită solicitării mai
mari rezultante pe dinții posteriori. În prezența forțelor ocluzale favorabile, mobilitatea
dentară minimă este mai puțin problematică decât în prezența forțelor mari sau direcționate
nefavorabil. Incluziile dentare adiacente unui molar care urmează a fi acoperit cu o coroană
pot pune probleme în cazul unui pacient mai tânăr, la care procesul de creștere nu s-a încheiat,
dar pot fi mai puțin problematice la un pacient mai în vârstă.
Mobilitatea dentară, angulația și morfologia radiculară, raportul coroană/rădăcină al
dinților și multe alte variabile au un efect asupra prognosticului restaurărilor protetice fixe.
Aceste aspecte sunt abordate în capitolele ce urmează.
28. Care sunt avantajele sistemului de clasificare ACP – Indice de diagnostic
(complexitate) protetică
Indicele de diagnostic protetic (IDP) pentru pacienții edentați parțial și dentați
Indicele a fost elaborat pentru pacienții edentați parțial și dentați pe baza datelor diagnostice,
meniți să ajute practicienii în stabilirea indicației optime de tratament. Pentru fiecare indice se
definesc 4 categorii, de la clasa I la clasa a IV-a; clasa I reprezintă o situație clinică
necomplicată, iar clasa a IV-a reprezintă o situație clinică complexă. Indicii sunt creați pentru
a fi folosiți de către practicienii implicați în diagnosticarea și tratamentul pacienților edentați
edentați partial sau dentați.
Avantajele potențiale ale sistemului includ :
(1)consecvență în stabilirea diagnosticului și aplicarea deciziilor terapeutice,
(2) îmbunătățirea comunicării profesionale,
(3) rambursarea costurilor de către companiile de asigurări în
concordanță cu complexitatea tratamentului,
(4) instrument de screening îmbunătă/J”Kuțit pentru admiterea în facultățile de medicină
dentară,
(5) criterii standardizate pentru analiza rezultatelor și cercetare și
(6) decizie simplificată de a trimite pacienții la consult interdisciplinar.
29. Care sunt criteriile de clasificare ACP
Fiecare clasă este diferențiată de criterii diagnostice specifice (ideal sau afectare minimă,
moderată, substanțială sau severă) ale următorilor parametri (pentru pacienții edentați parțial):
1. Localizarea și întinderea breșelor edentate
2. Starea dinților stâlpi
3. Schema ocluzală
4. Creasta reziduală
Pentru pacienții dentați sunt evaluate numai starea dinților stâlpi și schema ocluzală.
30. Care sunt clasele de complexitate protetică ACP pentru criteriul 1 – întinderea și
localizarea breșelor edentate
Localizarea și extinderea breșelor edentate
Afectarea redusă: întinderea breșei este restrânsă la o singură arcadă, iar una din următoarele
condiții este prezentă:
- Orice edentație maxilară anterioară care nu depășește 2 incisivi
- Orice edentație mandibulară anterioară care nu depășește 4 incisivi
- Orice edentație maxilară sau mandibulară posterioară care nu depășește 2 premolari sau 1
premolar și 1 molar
Afectarea moderată: breșele se află pe ambele arcade, iar una din următoarele condiții este
prezentă:
- Orice edentație maxilară anterioară care nu depășește 2 incisivi
- Zona include orice întindere anterioară mandibulară care nu depășește 4 incisivi
- Zona include orice întindere maxilară sau mandibulară care nu depășește 2 premolari sau 1
premolar și 1 molar.
- Caninul maxilar sau mandibular lipsește
La situațiile substanțial compromise este inclusă una din următoarele condiții:
- Orice breșă maxilară sau mandibulară posterioară mai mare de 3 dinți sau 2 molari
- Orice breșă edentată, inclusiv zone anterioare sau posterioare cu 3 sau mai mulți dinți
absenți
La situațiile cu afectare severă este inclusă următoarea condiție:
- Orice breșă / combinație de breșe la care tratamentul necesită un nivel sporit de
complianță (cooperare) din partea pacientului
31. Care sunt clasele de complexitate protetică ACP pentru criteriul 2 – starea dinților
restanți
Starea dinților stâlpi (starea dinților la pacienții complet dentați)
În cazuri ideale sau de compromitere minimă a dinților stâlpi,
- Nu se indică tratament preprotetic
În cazurile de compromitere moderată a dinților stâlpi,
- Structura dentară este insuficientă pentru retenția sau suportul restaurărilor intracoronare, în
1 sau 2 sextanți.
- Este necesară terapie preprotetică localizată pentru dinții stâlpi (i.e., proceduri periodontale,
endodontice sau ortodontice, în 1 sau 2 sextanți).
În cazurile de afectare substanțială a dinților stâlpi,
- Structura dentară este insuficientă pentru retenția sau suportul restaurărilor intracoronare sau
extracoronare, în 4 sau mai mulți sextanți.
- Este necesară terapie preprotetică substanțială (i.e., proceduri parodontale, endodontice sau
ortodontice în 4 sau mai mulți sextanți).
În cazuri de compromitere severă a dinților stâlpi,
- Dinții stâlpi au un prognostic rezervat.
32. Care sunt clasele de complexitate protetică ACP pentru criteriul 3 – raporturile
ocluzale
Schema ocluzală
Schemele ocluzale ideale sau minim compromise sunt caracterizate de următoarele condiții:
- Nu necesită terapie preprotetică
- Relații molare și osoase clasa I
Schemele ocluzale moderat compromise sunt caracterizate de următoarele condiții:
- Necesită terapie preprotetică localizată (e.g., enameloplastie pe contactele ocluzale
premature)
- Relații molare și osoase clasa I
Schemele ocluzale substanțial compromise sunt caracterizate de următoarele condiții:
- Necesitatea restabilirii întregii scheme ocluzale, dar fără schimbarea dimensiunii verticale de
ocluzie
- Relații molare și osoase clasa II
Schemele ocluzale sever compromise sunt caracterizate de următorele condiții:
- Necesitatea restabilirii întregii scheme ocluzale, cu modificarea dimensiunii verticale de
ocluzie
- Relații molare și osoase clasa II, diviziunea 2 și clasa III

capitolul 2 – modele diagnostice

33. Avantajele modelelor diagnostice montate într-un articulator semiadaptabil

Modele diagnostice precise montate în articulatoare semiadaptabile sunt esențiale în realizarea
planului de tratament protetic fix. Acestea permit examinarea relațiilor ocluzale statice și
dinamice ale dintilor fără “interferențele” reflexelor neuromusculare de protectie și permit
vizualizarea modelelor din mai multe unghiuri. Astfel se pot observa aspecte legate ocluzie
care nu sunt întotdeauna ușor detectabile intraoral (ex. rapoartele dintre cuspizii linguali când
arcadele dentare sunt în ocluzie). Reproducerea mișcărilor pacientului se poate face cu
precizie dacă: poziția modelului maxilar a fost transferată în articulator cu ajutorul unui arc
facial, montarea modelului mandibular s-a realizat pe baza unei înregistrări de relație centrica
(RC), iar elementele condiliene au fost reglate adecvat (conform unor înregistrări de propulsie
și lateralitate). Dacă modelele au fost montate în articulator în RC, pozițiile de RC și IM pot fi
evaluate, deoarece se poate reproduce și glisarea mandibulei.
Alte informații relevante neobservate direct la examenul clinic, cum ar fi dimensiunea ocluzo-
cervicală a spațiului edentat, pot fi ușor evaluate în articulator cu modelele în ocluzie și de
asemenea în întreaga gamă de mișcări mandibulare. Poziția relativă și înclinarea dinților stâlpi
protetici, precum și alte modificări subtile ale poziției dinților sunt mai ușor de evaluat pe
modele decât intraoral. Modelele diagnostice articulate permit o analiza detaliată a relațiilor
intermaxilare și planului ocluzal, pot fi efectuate proceduri diagnostice, îmbunătățind procesul
de diagnostic și stabilirea planului de tratament. Preparațiile ulterioare pot fi „exersate” pe
modelele diagnostice, iar procedurile de modelare diagnostică în ceară permit vizualizarea
(inclusiv de către pacient) și evaluarea eventualului rezultat final obținut prin planul de
tratament propus.
34. Caracteristici generale ale amprentelor pentru modele diagnostice
Sunt necesare amprente precise ale ambelor arcade dentare (Defectele de amprentare au ca
rezultat inexactități ale modelelor care se transmit la etapele ulterioare).
Materiale de amprentă similare siliconilor de adiție se recomandă în cazul în care se amână
turnarea modelului.
Dacă amprenta se extinde cu cativa mm dincolo de coletul dinților, această limită este
acceptabilă pentru modelele diagnostice în protezarea fixă.
Pentru realizarea unei proteze mobilizabile (de exemplu de urgență), este necesară extinderea
corespunzătoare a amprentei / modelului .
Hidrocoloizii ireversibili (alginatele) sunt suficient de preciși și oferă detalii de suprafață
adecvate diagnosticului și planificării cazului clinic daca sunt manevrati corect(pentru
realizarea modelului diagnostic). Cu toate acestea, amprentele trebuie turnate în maxim 2 ore,
iar alginatele nu oferă detalii suficiente pentru turnarea modelelor de lucru în vederea obținerii
protezelor fixe.
35. Materiale și instrumentar necesare pentru amprentele cu hidrocoloizi ireversibili, în
vederea obținerii modelelor diagnostice
Materiale și instrumentar
Linguri de amprenta
Material termoplastic
Bol de amestec
Spatula de amestec
Comprese de tifon (de formă pătrată)
Hidrocoloid ireversibil
Gips tip IV sau V
Vacuum malaxor
Humidor (cutie de stocare)
Dezinfectant
36. Alegerea portamprentei, pentru modele diagnostice
Alegerea portamprentei
Toate materialele de amprentă trebuie să fie retenționate în lingura de amprentare. (Acest
lucru se poate realiza în cazul hidrocoloizilor irevesibili cu ajutorul adezivilor, prin perforatii
sau borduri retentive ale lingurii.) Toate tipurile de linguri sunt capabile sa realizeze amprente
de o precizie acceptabilă, deși modelele pot fi mai precise atunci cand se folosesc linguri
rigide din plastic decât atunci cand se folosesc linguri metalice cu perforații. Pentru
hidrocoloizii ireversibili va fi selectata portamprenta cea mai largă care este confortabilă
pentru pacient. În schimb, elastomerii de sinteză dau rezultate mai bune cu o lingură de
amprentare mai redusă, adaptată intim la câmpul protetic,unde se poate folosi o cantitate mai
redusă și uniformă de material. Aceștia produc modelele de cea mai mare precizie.
Lingurile standard se pot prelungi cu material termoplastic pentru un suport mai bun al
alginatului, în special în zona posterioară. La pacienții cu boltă palatină înaltă, alginatul are
nevoie de suport la acest nivel, însă materialul de extensie nu trebuie să se suprapună peste
zona retentivă a lingurii.
37. Amprentarea propriu-zisă, cu hidrocoloizi ireversibili, pentru modele diagnostice
Amprentarea propriu-zisă
Pentru rezultate optime, se recomandă ca dinții să fie curați și pacientul să se clătească înainte
de amprentare. O ușoară uscare este necesară, dar o uscare excesivă uscate provoacă aderarea
alginatului de suprafețele dinților și ruperea acestuia la îndepărtarea amprentei. Materialul se
amestecă până la o consistență omogenă și se încarcă în lingură, iar suprafața sa este netezită
cu degetul umezit al mănușii. În același timp o cantitate mică de material se aplică pe zona
suprafețelor ocluzale înainte ca lingura să fie așezată. De asemenea o cantitate mică poate fi
aplicată tot cu degetul în vestibulul bucal. Pe măsură ce portamprenta este aplicată la nivelul
arcadei dentare, pacientul este instruit să “închidă ușor” pe lingura. Dacă pacientul ține gura
larg deschisă în timp ce lingura este complet așezată, materialul de amprenta este adesea șters
din vestibulul bucal sau de sub buza superioară. O pierdere a vâscozității materialului
(gelificarea) semnifică priza inițială. Lingura trebuie îndepartată repede, la maxim 2 sau 3
minute după gelificare printr-o mișcare unică .
Tatonarea mișcării de îndepărtare a lingurii din cavitatea bucală sau păstrarea acesteia mai
mult de 2-3 minute după priză pot provoca deformarea amprentei. După îndepărtare amprenta
trebuie spalată, dezinfectată și uscată ușor cu un jet blând de aer. Pentru dezinfectare se
pulverizează cu un produs pe bază de glutaraldehidă și se plasează într-o pungă de plastic
sigilată timp de aproximativ 10 minute sau poate fi imersată într-o cuvă cu dezinfectant cu
iodoform sau glutaraldehidă, după care este recomandata turnarea modelului. Protocolul de
dezinfecție este o precauție esențială pentru prevenirea infecțiilor încrucișate și protejarea
personalului din laborator.
38. Turnarea și controlul modelelor diagnostice
Pentru a asigura precizia, materialul trebuie turnat în 15 minute de la îndepărtarea din
cavitatea bucală. Plasarea amprentei într-un servetel umed nu substituie necesitatea de a turna
modelul în timpul indicat. Se recomandă reducerea excesului de material înainte de turnarea
amprentei. Un vacuum malaxor pentru amestecarea gipsului ADA tip IV sau V este util.
Alegerea mărcii de gips este importantă din cauza posibilelor interacțiuni de suprafață dintre
hidrocoloizii ireversibili și diferitele tipuri de gipsuri.
După amestecare se adaugă o cantitate mică de gips într-un singur loc (de exemplu posterior
de unul dintre molari). Adăugarea de cantități mici, constant în același loc ajuta la reducerea
formării de bule.Dacă se formează bule de aer, un instrument mic (o sondă parodontală sau o
spatulă de ceară) poate fi folosit pentru a le elimina, “înțepându-le”. În timpul prizei,
amprentele în care s-a turnat gips trebuie sa fie pozitionate cu lingura în jos și nu invers.
Inversarea amprentei imediat după turnarea gipsului duce la modele cu suprafață rugoasă și cu
aspect granulat. Gipsul este adăugat într-o cantitate adecvată pentru a forma un soclu de
grosime suficientă, care să asigure o retenție suficientă montării în articulator. Pentru a obține
o rezistență și detalii de suprafață corespunzătoare, amprenta trebuie acoperită cu un șervețel
umed și păstrată într-un humidor timp de o oră. Acesta minimizează distorsionarea
hidrocoloidului ireversibil în timpul prizei gipsului. Modelul de gips nu trebuie niciodată
imersat în apă în timpul reacției de priză. Dacă se face acest lucru, expansiunea gipsului se va
dubla sau chiar tripla prin fenomenul de dilatare higroscopică. Pentru rezultate optime,
modelul trebuie separat de amprentă la o oră după ce a fost turnat.
39. Caracteristicile ocluzoarelor, ca instrumente de simulare a mișcărilor mandibulare,
pentru montarea modelelor diagnostice
Numeroase restaurări turnate se realizează în ocluzor, insa acesta are unele inconveniente:
nu are capacitatea de a reproduce traiectoria mișcărilor mandibulare ceea ce genereaza
discrepante (Unele discrepanțe pot fi corectate intraoral, dar acest lucru este consumator de
timp și duce la scăderea gradului de precizie.) Dacă rămân discrepanțe necorectate, pot apărea
interferențe / contacte premature ocluzale și tulburări neuromusculare asociate.
O importanță practică o are diferența dintre axa de închidere/deschidere a ocluzorului și cea a
pacientului. Distanța dintre axa balama și dintele restaurat este semnificativ mai mică la
articulatoarele neadaptabile, de aceea poziționarea cuspizilor noilor restaurări este
defectuoasă, rezultând contacte premature cu dinții antagoniști
Un articulator “anatomic” reproduce o traiectorie optimă de închidere.
Cu ocluzorul, raza mișcării de închidere este mai mică, ceea ce duce la contacte premature la
nivelul premolarilor.
40. Caracteristicile articulatoarelor semiadaptabile, ca instrumente de simulare a
mișcărilor mandibulare, pentru montarea modelelor diagnostice
Există două tipuri generice de articulatoare semiadaptabile: cele de tip arcon (pentru
articulator și condil) și cele non-arcon. Instrumentele non-arcon au câștigat o popularitate
considerabilă la realizarea protezelor totale deoarece brațele superior și inferior sunt fixate
rigid, permițând un control mai ușor atunci când dinții artificiali sunt montati. Ca o consecință
a designului lor, anumite inexactități apar la restaurarile turnate (fixe) ceea ce a dus la
dezvoltarea instrumentului de tip arcon.
În articulatorul de tip arcon condilii sunt atașați la brațul inferior al articulatorului, iar fosele
aparțin brațului superior. Astfel, articulatorul tip arcon este “corect” anatomic, ceea ce face
mai facilă înțelegerea mișcărilor mandibulare, spre deosebire de articulatorul non-arcon (are
cărui mișcări sunt “în sens invers”). Angulația foselor (cavităților glenoide) la instrumentul tip
arcon este fixă în raport cu planul ocluzal al modelului maxilar; la cele non-arcon este fixă în
raport cu planul ocluzal al modelului mandibular. Cele mai multe articulatoare semiadaptabile
permit setarea pantei condiliene și a translației progresive sau imediate a condilului lucrător în
mișcarea de lateralitate (mișcarea Bennet). Unele au pante condiliene drepte, dar
instrumentele mai noi au pante condiliene curbe, care sunt mai apropiate de situația reală.
Un avantaj al designului arcon este faptul că înclinarea pantei condiliene (a fosei glenoide)
este într-un unghi fix față de planul ocluzal maxilar. La articulatoarele non-arcon, unghiul se
modifică atunci când articulatorul este deschis, ceea ce conduce la erori atunci când se
folosește o înregistrare a mișcării de propulsie pentru a programa articulatorul. Panta
condiliană a articulatoarelor semiadaptabile poate fi setată pentru a simula mișcările
pacientului cu ajutorul înregistrărilor de ocluzie.
41. Caracteristicile articulatoarelor total adaptabile, ca instrumente de simulare a
mișcărilor mandibulare, pentru montarea modelelor diagnostice
Un articulator total adaptabil are o gamă largă de poziții și poate fi setat pentru a reproduce
mișcările limită ale mandibulei. Precizia reproducerii mișcărilor depinde de acuratețea și
abilitatea operatorului si de erorile inerente ale articulatorului.O serie de înregistrări
pantografice speciale sunt folosite pentru a înregistra mișcările limită ale pacientului, ce
înlocuiesc înregistrările în ceara pentru programarea articulatorului. Instrumentul utilizat
pentru a înregistra traiectoriile mișcărilor este apoi transferat pe articulator și este ajustat astfel
incat articulatorul sa reproduca traiectoriile trasate, reproducând în esență mișcările limită ale
pacientului. Capacitatea acestor instrumente complet reglabile de a urmări traiectorii
neregulate pe tot parcursul mișcărilorlor permite fabricarea de proteze complexe, ce necesită o
ajustare minimă în etapele de probă și adaptare în cabinet.
Articulatoarele total adaptabile nu sunt necesare în practica uzuală. Utilizarea și programarea
lor sunt consumatoare de timp și necesită calificare corespunzătoare a medicului și a
tehnicianului. Totuși, odată ce aceasta abilitate a fost dobândită, ele pot reduce considerabil
ajustările intraorale datorită informațiilor detaliate pe care le transmit. Ele pot fi foarte utile
odată cu creșterea complexității tratamentului (de ex.dacă toate cele 4 cadrane vor fi
restaurate simultan sau cand este necesara restaurarea întregii dentiții a pacientului, în special
la cei cu mișcări mandibulare atipice).
42. Arcul facial cinematic
Arcul facial este utilizat pentru a înregistra poziția antero-posterioară și medio-laterală a
suprafețelor ocluzale maxile în raport cu axa transversală de deschidere și închidere a
mandibulei pacientului. Arcul facial este apoi “atașat” articulatorului pentru a transfera poziția
maxilarului verificând poziția corectă a modelului maxilar față de axa balama a
articulatorului.
Arcul facial cinematic este format din 3 piese: o componentă transversală și 2 brațe laterale
ajustabile.Tija transversală este atașată la dispozitivul intraoral și apoi la brațele transversale
astfel încât tijele inscriptoare să fie cât mai aproape posibil de zona articulară.
Transferul cu arcul facial cinematic
Se aplică o cantitate de silicon de ocluzie pe componenta intraorală (“furculița”) și aceasta se
aplică pe dinții maxilari. Pe tija componentei intraorale este fixat arcul facial, iar brațele
laterale sunt ajustate până când tijele condiliene sunt aliniate cu semnele stabilite pe pielea
pacientului corespunzătoare axei balama. Pentru a preveni erori date de mișcarea pielii,
pacientul trebuie sa fie în aceeași poziție ca atunci când s-a marcat axa balama terminală. O
altă tijă este fixată pe un punct de referință reproductibil ales de medic pentru o eventuală
utilizare ulterioară. Înregistrarea arcului facial kinematic este apoi transferată în articulator, iar
modelul maxilar este fixat la brațul superior.
Înregistrarea cu arcul facial cinematic este consumatoare de timp si de aceea este utilizată în
general numai în cazuri complexe de tratament protetic, în special atunci când se dorești o
mărire a dimensiunii vertical de ocluzie. Un transfer mai puțin precis ar duce la erori
inacceptabile și ar putea compromite rezultatul final.
43. Arcurile faciale cu olive auriculare
Acest tip de arcuri faciale (denumite și arbitrare) aproximează axa transversală orizontală și se
bazează pe valori anatomice medii. Producătorii realizează aceste arcuri faciale astfel încât
raportul cu axa reală să aibă un grad acceptabil de eroare. În mod normal, un reper anatomic
ușor de identificat, așa cum este conductul auditiv extern, este utilizat pentru a stabiliza arcul,
care este aplicat cu ajutorul olivelor auriculare asemănătoare cu cele ale unui stetoscop.
Aceste arcuri faciale pot fi utilizate cu o singură mână (de un singur operator ) deoarece ele se
autocentrează iar asamblarea lor nu este complicată. Cu ajutorul lor se obține o relație
suficient de precisă pentru majoritatea procedurilor de diagnostic și tratament restaurativ. În
orice caz, indiferent de poziția arbitrară aleasă, o eroare de minimum 5 mm fata de axa reală
poate apărea, așa cum pot apărea și erori ale înclinării planului ocluzal. Cand montarea se
asociază cu o înregistrare de ocluzie groasă, realizată la o DVO mărită, aceasta eroare poate
produce inexactități majore.
44. Punctul de referință anterior pentru arcurile faciale
Utilizarea unui punct de referință anterior permite clinicianului să reproducă poziția
înregistrată pe articulator în alte ședințe ulterioare. Acest lucru economisește timp deoarece
setările articulatorului pot fi reutilizate. Un punct de referință anterior, așa cum este unghiul
intern al ochiului sau un semn facial (pistrui ori alunițe) pot fi utilizate. După ce acest punct a
fost marcat, este utilizat împreună cu cele două punct ale axei balama, pentru a defini poziția
în spațiu a arcadei și implicit a modelului maxilar. Aceasta procedură are următoarele
avantaje:
● După setarea inițială a parametrilor condilieni (posteriori), ulterior modelele pot fi montate
în articulator fără a necesita o nouă înregistrare cu arcul facial sau o resetare a acestora.
● Deoarece modelul maxilar este poziționat corect în raport cu axa balama, valori medii
pentru setările posterioare ale articulatorului pot fi utilizate fără a fi nevoie sa se ajusteze
articulatorul pe baza înregistrărilor excentrice.
● Atunci cand articulatorul a fost setat, valorile numerice rezultate pot fi comparate cu
valorile medii cunoscute pentru a obține informații despre variația individuală a pacientului și
astfel a preîntâmpina eventuale dificultăți în procedurile restaurative.
45. Înregistrarea cu arcul facial cu olive auriculare
Înregistrarea cu arcul facial cu olive auriculare
Materiale și Instrumentar
Arc facial
Material termoplastic
Rulouri de vată
Descrierea procedurii:
1. Se aplică material termoplastic pe componenta intraorală (furculița) arcului facial
2. Se încălzește în apă și apoi se aplică furculița intraoral, realizând indentații ale cuspizilor
maxilari. Amprenta cuspizilor trebuie să fie suficient de adâncă pentru a permite o poziționare
precisă a modelului maxilar dupa ce arcul facial este îndepărtat din gura pacientului. Trebuie
înregistrate doar vârfurile cuspizilor, nu este necesar să se înregistreze fiecare cuspid sau
întreaga arcadă, ci doar unul care să permită poziționarea corectă a modelului.
3. Se îndepărtează furculița din cavitatea bucală, se lasă puțin să se răcească apoi se reaplică
pe dinți pentru a se verifica dacă s-a produs vreo modificare, distorsiune. Se îndepărtează
plusurile cat de mult posibil înainte de repoziționare, iar apoi se verifică stabilitatea.
4. Se cere pacientului să fixeze arcul facial prin mușcarea pe două rulouri. Alternativ, se poate
adăuga ceară pe zona frontală inferioară a furculitei astfel încât dinții mandibulari pot stabiliza
furculița.
5. Se fixează brațul articulat la nivelul furculiței, iar brațul asemănător unui șubler (cadrul
orizontal) la reperul anterior
6. Se strâng șuruburile în ordinea adecvată pentru a fixa întregul ansamblu și a finaliza
înregistrarea/transferul
7. Dacă articulatorul are o distanță intercondiliana ajustabilă, înregistrați și această valoare. Se
îndepărtează arcul facial din cavitatea bucală. Tehnica este ușor diferită cu alt arc facial
arbitrar
46. Înregistrarea relației de centrice, în vederea montării modelelor diagnostice în
articulator
Înregistrarea RC oferă informații despre orientarea dinților mandibulari față de dinții maxilari
în poziția axei balama terminale, în care deschiderea și închiderea sunt mișcări de rotație pură.
Relația centrică este definită ca fiind relatia mandibulo-maxilară în care condilii articulează cu
porțiunea cea mai subțire, avasculara a discurilor, complexul disc-condil în poziție antero-
superioară și având raport cu eminența articulară. Aceasta poziție este independentă de
contactele dento-dentare.
IM poate să coincidă sau nu cu RC. Înregistrarea RC transferă raportul cu mandibulo-maxilar
și este folosită pentru montarea modelului mandibular în articulator în raport cu cel maxilar
deja montat. Odată ce modelul mandibular este fixat la brațul inferior al articulatorului,
înregistrarea este îndepărtată. Modelele oclud apoi într-o RC precisă, dacă modelul maxilar a
fost corect poziționat în raport cu axa balama utilizând arcul facial. Dacă setările
articulatorului au fost făcute corect pe baza unor înregistrări excentrice (propulsie și
lateralitate), pozițiile mandibulei pot fi reproduse plecând de la RC. Glisarea RC-IM este
reproductibilă la nivelul modelelor montate pe baza unei înregistrări de RC. Contacte
premature, în urma cărora mandibula derapează, pot fi observate iar medicul poate determina
dacă este necesară o intervenție de corectare ocluzală înainte de tratamentul protetic fix.
Modelele articulate în poziția de IM împiedica evaluarea RC, de aceea, modelele articulate în
RC au o valoare diagnostică mai mare.
47. Tehnica de conducere bimanuală a mandibulei în relație centrică
Tehnica de conducere bimanuală este considerată ca fiind una reproductibilă și ușor de
învățat. În aceasta tehnica, scaunul unit-ului este culcat, iar capul pacientului este susținut de
medic. Cu ambele degete mari pe bărbia pacientului, și cu degetele pozitionate ferm pe
marginea inferioară a mandibulei, medicul exercită ușoară presiune în jos cu degetele mari și
în sus cu celelalte degete, încercând să deplaseze ansamblul disc-condil în poziția centrată în
cavitatea glenoidă. Ulterior, mandibula este deplasată ușor de-a lungul arcului de închidere-
deschidere a axei balama terminale. În tehnica de conducere unimanuală, degetele exercită o
presiune spre superior, de aceea este mai dificil de a controla poziționarea corectă a condililor.
Un avantaj este acela că aceasta tehnică permite celeilalte mâini să susțină înregistrarea de
ocluzie.
48. Tehnica de conducere a mandibulei în relație centrică cu ajutorul unui
deprogramator anterior
La unii pacient la care RC nu coincide cu IM, se poate intalni o rezistență la conducerea
mandibulei. Din cauza unor reflexe protective bine stabilite, care apar de fiecare dată când
dinții intră în contact, acești pacienți nu permit manipularea mandibulei și rotarea ei cu
ușurință. Deprogramatorul anterior este folosit pentru a facilita înregistrarea relației centrice.
Tehnica de lucru:
A, Se mixează rășină acrilică autopolimerizabilă și se adaptează la nivelul incisivilor centrali
maxilari. Pacientul este ghidat să închidă gura și este oprit atunci când dinții posteriori sunt la
aproximativ 1mm distanță.
B, Indentațiile sunt folosite ca un ghid pentru a ajusta jigul(deprogramatorul anterior)
C,După realizarea sa, Jigul ar trebui să permită pacientului să realizeze lin mișcări de
propulsie și lateralitate. Trebuie evitată o zonă de contact înclinată, pentru că ar mandibula ar
tinde să se retrudeze excesiv.
Dacă mandibula nu poate fi condusă satisfăcător după ce pacientul a purtat un deprogramator
anterioar timp de 30 de minute, este posibil ca pacientul sa aibă o disfuncție neuromusculară.
În acest caz este indicată realizarea unei gutiere ocluzale
49. Înregistrarea RC cu plăcile de ceară AluWax
Aluwax este un material termoplastic pe bază de ceară ranforsată cu pulbere de aluminiu
pentru îmbunătățirea proprietăților mecanice.
Materiale și instrumentar:
● Folie de ceară Aluwax
● Folie de metal moale
● Ceara roz dură
● Ceara de lipit
● Foarfecă
● Apa rece

Tehnica de înregistrare:
1. Se încălzește jumătate de folie de ceară în apă caldă și se adaptează pe vârfurile
cuspizilor maxilari. Se cere pacientului să închidă ușor și astfel rezultă indentații ale
 dinților mandibulari. Acestea nu fac parte din înregistrare, ci doar subțiază folia și ajută la
o ulterioară repoziționare a înregistrării.
2. Se adaugă ceară roz dură pe zona anterioară mandibulară și folie de metal pentru a
ranforsa zona palatului și se sigilează periferia cu ajutorul cerii de lipit.
3. Se reaplică înregistrarea pe dinții maxilari, ramolind ceara încă o data dacă este
necesar. Se ghidează mandibula pacientului spre o închidere centrică, realizand indentații
superficiale în ceară. Se verifică să nu existe contacte dentare posterioare. Dacă există, se
adaugă încă un strat de ceară roz.
4. Se îndepărtează înregistrarea cu grijă și se verifică dacă au apărut distorsiuni
(deformări). Apoi se răcește înregistrarea în bolul cu apă rece.
5. Se reaplică înregistrarea pe dinții maxilari și se verifică stabilitatea acesteia. Acest
lucru se face și la nivelul modelului maxilar dacă acesta este disponibil.
6. Se adaugă ceară încălzită doar în regiunea incisivilor mandibulari și se manipulează
mandibula așa cum a fost descris anterior. Un control mai bun se poate obține atunci când
pacientul se află în poziție culcată.
7. Se realizează indentații ale marginilor incisivilor mandibulari în ceară și se repetă de
câteva ori pentru a se testa reproductibilitatea poziției. Se îndepărtează înregistrarea și se
răcește până la întărirea cerii.
8. Se adaugă o cantitate mică de ceară încălzită în zona mandibulară posterioară și se
reașează înregistrarea. Când se adaugă ceară nouă, înregistrarea trebuie sa fie uscată,
altfel ceara nu aderă și se va desprinde.
9. Se îndepărtează înregistrarea și se răcește.
Avantajul acestei tehnici este faptul că RC se reproduce de mai multe ori în timp ce se
realizează înregistrarea.
50. Înregistrarea RC cu plăci de ceară roz rigide (Beauty Pink)
Înregistrarea RC cu ajutorul cerii roz rigide.
A Pregatirea instrumentarului
B După ramolire și pliere în strat dublu, înregistrarea se ajustează la o formă
corespunzătoare.
C Se efectueaza mișcări în axa balama terminală.
D Înregistrarea se adaptează la nivelul arcadei maxilare.
E Adaptarea asigură apariția indentațiilor superficiale începând de la cuspidul
caninului și continuând posterior.
F Înregistrarea se ajustează la nivelul vârfurilor cuspizilor vestibulari ai molarilor și
premolarilor.
H Ceara se îndoaie peste porțiunea vestibulară a caninilor. Pacientul stabilizează
înregistrarea în timp ce este reprodusă mișcarea în axa balama terminală.
51. Înregistrarea RC folosind o plăcuță preformată de ceară și lere.

Înregistrarea RC folosind o plăcuță preformată de ceară și lere.

A-Se folosesc o plăcuță preformată de ceară și un set de lere pentru înregistrarea ocluziei.
B-Se plasează lerele pentru a obține dezocluzia dinților laterali.
C- Porțiunile laterale ale ale plăcuței de ceară se ramolesc într-o baie de apă caldă.
D- Înregistrarea de ceară se adaptează pe dinții superiori.
E- Înregistrarea se ajustează prin vârfurile cuspizilor vestibulari.
F- Se ramolește din nou ceara.
G- Se ghidează mandibula pacientului în RC și se obțin indentațiile vârfurilor cuspizilor
mandibulari.
H- Înregistrarea se răcește în apă rece.
I- Excesul de ceară poate fi îndepărtat cu o lamă ascuțită până când rămân doar indentațiile
vârfurilor cuspizilor.
J- După verificarea clinică, înregistrarea se depozitează în apă rece pentru a fi folosită în
laborator.
52. Înregistrarea RC cu jig anterior și pastă ZOE sau material elastomeric

Materiale și instrumentar :
-Rășină autopolimerizabilă
-Vaselină
- Material Elastomeric
- Seringă
- Bisturiu
1. Se realizează din rășină un jig anterior. Consistența rășinii trebuie să fie chitoasă și după
lubrifierea incisivilor centrali cu vaselină se adaptează pe dinți. Versantul lingual al
acestui dispozitiv trebuie să urmărească contururile linguale ale dinților. După
ajustare,trebuie să realizeze separarea dinților laterali. În momentul în care pacientul
închide pe dispozitivul anterior, nu trebuie sa apară nicio glisare.
2. Se verifică să nu fie niciun contact dentar în zona laterală, singurul contact realizându-se
la nivelul dispozitivului anterior. Dispozitivul trebuie să fie stabil și să nu basculeze.
Dacă este necesar se poate aplica vaselină pe suprafața internă a acestuia.
3. Se repetă mișcarea de închidere cu pacientul până când se obține o RC reproductibilă.
4. Se verifică dacă seringă are vârful suficient de larg încât să permită curgerea liberă a
materialului elastomeric. Dacă este nevoie se poate lărgi varful prin tăierea acestuia cu
ajutorul lamei de bisturiu.
5. Se prepară și se amestecă materialul elastomeric conform indicațiilor producătorului
(Materialele automixabile sunt convenabile).
6. Se usucă suprafețele dentare cu ajutorul aerului de la unit și cu ajutorul seringii se aplică
materialul pe suprafața ocluzală a dinților mandibulari.
7. Se ghidează pacientul în realizarea mișcării de închidere până în momentul contactului cu
dispozitivul anterior de programare. Pacientul trebuie să mențină această poziție până
când materialul face priză.
8. Se îndepărtează materialul și se secționează cu lama urmând cuspizii bucali.
9. Se verifică dacă modelele maxilar și mandibular se pot poziționa corect la nivelul
înregistrării.

Ca o alternativă la utilizarea materialului elastomeric se poate utiliza o meșă de tifon cu oxid

de zinc eugenol (ZOE) fixate la un cadru de plastic. Procedura de înregistrare este asemănătoare
cu cea descrisă anterior, dar în loc de aplicarea cu seringa, medicul aplică materialul extraoral în
forme apoi le aplică și ghidează pacientul în RC. Trebuie avut în vedere să nu se interpună aceste
forme între arcade în momentul realizării închiderii.
Materiale alternative pentru această tehnică pot fi ghipsul pentru amprentare sau rășina
autopolimerizabilă. Acuratețea metodei depinde de așezarea corectă a modelelor în mediul de
înregistrare. Uneori modelele nu pot fi poziționate corect datorită reproducerii mai fidele a
detaliilor la nivelul înregistrării decât la nivelul modelelor. Acest lucru poate fi corectat prin
secționarea zonelor respective ceea ce duce la o poziționare corectă a modelelor în înregistrare.
53. Înregistrarea RC în edentațiile parțiale

Când numărul de dinți restanți este insuficient pentru a obține stabilitate bilaterală, nu putem
obține înregistrarea RC cum a fost descrisă anterior. În acest caz trebuie fabricate niște baze din
rășină acrilică. Pentru a evita erorile cauzate de deplasarea țesuturilor moi, care împiedică
transferul corect de la un set de modele la altul, aceste baze trebuie realizate pe modele ce vor fi
montate în articulator. Dacă există riscul spargerii modelelor, poate fi recomandabil să realizăm
înregistrări folosind modele duplicat realizate cu material de amprentă tip hidrocoloid reversibil
agar-agar.

Șabloane de ocluzie de rășină acrilică utilizate pentru

montarea modelelor de edentație parțială

54. Montarea modelelor diagnostice, maxilar și mandibular, într-un articulator

semiadaptabil

Modelul maxilar Acesta este așezat în indentațiile de pe furculița arcului facial după ce
arcul este atașat articulatorului. Brațe speciale pot fi utilizate pentru a suporta greutatea
modelului pentru a preveni mișcarea sau îndoirea furculiței. După ce a fost marcat și udat,
modelul este atașat inelului de fixare al articulatorului cu ghips cu priză rapidă și expansiune
mică.
Modelul mandibular Pentru a articula corect modelul mandibular cu cel maxilar, pinul
incizal al articulatorului trebuie coborat suficient cât să compenseze grosimea înregistrării de
RC. Articulatorul este inversat și înregistrarea este așezată pe modelul maxilar. Modelul
mandibular este așezat cu atenție în înregistrare și se verifică stabilitatea ambelor modele.
Modelele se pot solidariza împreună cu ceară și cu tije de metal de lemn. Se aplică gips de
articulator pe soclul modelului mandibular și pe placa de pe brațul inferior al articulatorului, apoi
acesta este închis. Condilii articulatorului trebuie să fie așezați în fosele corespunzătoare. Dacă
articulatorul prezintă închidere centrică acest pas este simplificat. Altfel articulatorul trebuie
menținut în poziție până ce ghipsul face priză. Nu trebuie să se facă nicio mișcare a acestuia până
cand priza nu este finalizată.
 Fig. 26. Montarea modelului maxilar în articulatorul tip Whip Mix. A. Instrumentar B.
Îndepărtarea pinului incizal. C. Se ajustează înclinarea condilară la cea a arcului facial. D.
Mișcarea laterală este setată la zero. E. Se atașează un platou de fixare. F. Elementele auriculare
ale arcului facial sunt atașate celor condiliare ale articulatorului. G. Arcul facial este atașat
articulatorului. H. Modelul maxilar este poziționat pe furculița arcului facial și modelul este
umezit înainte. I. Ghipsul de fixare este aplicat modelului și plăcii de fixare. Membrul superior al
articulatorului este închis până atinge bara diagonală a arcului facial. J. Dacă este nevoie se poate
adăuga ghips de fixare. (Cazuistica Whip Mix Corporation, Louisville, Ky)

Fig. 27. Montarea modelului mandibular. A-D Articulator Denar. A. Înregistrarea RC se

montează pe modelul maxilar inversat. B. Pinul de ghidare incizal este ajustat și modelul
mandibular este orientat conform înregistrării. C. Modelul este atașat cu ghips de fixare. D. Cand
pinul este ridicat, modelele se articulează în RC. E-H. Articulator Whip Mix E. Se adaptează
înregistrările RC din material elastomeric. F. Înregistrările sunt poziționate pe articulatorul
inversat. G. Pinul de ghidare incizal este ajustat, modelul stabilizat și ghipsul este aplicat pe
modelul udat anterior și pe plăcuța de fixare mandibulară înainte ca articulatorul să fie închis. H.
Fixarea este finalizată.
55. Evaluarea (controlul) montării modelelor într-un articulator semiadaptabil

Evaluare Precizia montării este crucială atât pentru RC cât și pentru IM. Înainte de
ajustarea articulatorului, medicul trebuie sa confirme acuratețea RC prin compararea contactelor
dentare de pe modele cu cele din cavitatea orală a pacientului (Fig. 28). În timpul examinării
clinice, poziția contactelor dentare în RC se poate marca cu hârtie de articulație. În mod normal
aceste marcaje sunt pe panta mezială a cuspizilor maxilari și pe cea distală a cuspizilor
mandibulari. Pentru a transfera localizarea lor exactă, pacientul trebuie să inchidă printr-o ceara
indicatoare subțire. Modelele articulate sunt închise și contactele sunt marcate cu hârtie de
articulație. Când ceara indicatoare este transferată pe modele, perforațiile trebuie să corespundă
semnelor.
 Fig. 28. Verificarea preciziei fixării. A. Ceara indicatoare este aplicată la nivel ocluzal pe
dinții maxilari și pacientul este ghidat în poziția de RC. B. Pe model se marchează contactele cu
ajutorul hârtiei de articulație. C. Dacă fixarea este corecta atunci marcajele corespund cu
perforațiile realizate în ceară.

56. Programarea (controlul) parametrilor posteriori (condilieni) ai montării într-un

articulator semiadaptabil

Cele mai sofisticate ( total adaptabile) articulatoare posedă o gama largă de reglaje care
pot fi setate să urmeze precis mișcările condiliene. Comenzile posterioare sunt create pentru a
permite simularea mișcărilor proceselor condiliene și a contactelor dentare în protruzie și
lateralitate.
Cele semiadaptabile sunt mai puțin ajustabile. Comenzile posterioare pot reda doar panta
condiliană și mișcarea de lateralitate. Setările pot fi făcute cu ajutorul înregistrărilor interocluzale
sau al pantografelor. O alternativă este și utilizarea unor valori medii pentru programare. Este
important de știut că nicio tehnică nu este lipsită de erori.
Pe baza investigațiilor clinice exista anumite valori medii aplicabile pentru înclinarea
condiliană, atât în lateralitatea imediată cât și pentru cea progresivă. Aceste valori sunt în raport
cu Orizontala de la Frankfurt și cu Linia Mediană Sagitală. De exemplu o valoare de 1mm este
stabilită pentru lateralitatea imediată.
Când se utilizează valori arbitrare pentru a programa articulatorul trebuie să ținem cont și
de indicațiile producătorului. În orice caz, în funcție de gradul de adaptabilitate al
articulatorului, folosirea valorilor arbitrare nu indică neapărat o precizie mai redusă decât alte
tehnici alternative.
Înregistrările interocluzale excentrice sunt recomandate pentru setarea comenzilor
posterioare ale articulatorului semiadaptabil. Această tehnică constă în interpoziționarea de ceară
sau alt material de înregistrare între arcade, acestea înregistrează poziția condililor în mișcări
excentrice ale mandibulei. Se realizează și înregistrări statice pentru a putea transmite poziția
maxilarelor: o înregistrare în protruzie și două laterale. Cea protruzivă se utilizează pentru
setarea ambelor pante condiliene, iar cele laterale pentru mișcările de lateralitate pe
articulatoarele semiadaptabile.
Un articulator programat cu ajutorul acestei metode este precis doar în două poziții: RC și
poziția de înregistrare. Acest lucru se datorează faptului că între aceste două poziții sunt diferențe
semnificative între mișcările reale față de cele reproduse de articulator. Articulatorul face aceste
trasee drepte în timp ce în realitate acestea sunt curbe. Pentru a combate aceste erori articulatoare
semiadaptabile moderne vin dotate cu fose curbate.
Materiale necesare: ceară de înregistrare interocluzală
Tehnica pas cu pas:
1. Se practică cele trei mișcări excursive până ce acestea pot fi reproductibile. Mandibula
pacientul poate fi ghidată spre o poziție cap la cap anterioară și laterală stânga și dreapta
în care caninii sunt cap la cap. Autorul și colegii săi au observat că este de ajutor să
ghidăm pacientul pentru a realiza mai ușor înregistrarea, deși și neghidat înregistrările au
fost precise.
2. Se adaptează ceară la nivelul arcadei maxilar și pacientul se ghidează într-o poziție
protruzivă. Pacientul este pus să închidă pentru a realiza indentații pe mediul de
 înregistrare. Se verifică ca linia mediană să rămână aliniată și că atunci când privim din
normă laterală, incisivii sunt în poziție cap la cap.
3. Pentru înregistrarea laterală, se adaugă ceară într-un cadran posterior pentru a compensa
spațiul din zona nelucrătoare.
4. Se adaptează la arcada maxilară și pacientul este ghidat într-o poziție excursivă și se
verifică dacă caninii sunt cap la cap.
5. Se repeta această etapă și pentru cealaltă mișcare laterală.
Se marchează fiecare înregistrare pentru a fi identificată când se utilizează pentru ajustarea
setărilor zonei posterioare a articulatorului.

57. Înregistrările pantografice

Pantografele simplificate. Un pantograf simplificat (Fig. 32) măsoară doar anumite

componente ale mișcării mandibulare care au o mare valoare clinică: în general înclinarea
condiliană și mișcarea de lateralitate a mandibulei. Dispozitivul se montează rapid. Valorile
numerice se măsoară direct de pe înregistrare și se folosesc pentru a seta articulatoare
semiajustabile ce aduc informații utile diagnosticului.
Pantografele simplificate pot detecta o înclinare a condilului prea mică sau o mișcare de
lateralitate exagerată a mandibulei. Dacă unul din aceste aspecte este descoperit este posibil ca
restaurarea dinților laterali sa fie complexă și în acest caz este recomandată utilizarea unui
articulator complet ajustabil. Unii producători oferă diferite configurații ale fosei, a căror selecție
depinde de măsurătorile realizate cu ajutorul pantografului simplificat.
Articulatoarele complet reglabile sunt programate pe baza înregistrărilor pantografice. Se
înregistrează mișcările mandibulare prin trasarea direcțiilor de mișcare pe plăcuțele de
înregistrare. Plăcuțele sunt atașate pe unul dintre maxilare, iar stilii de înregistrare pe altul. În
total, cele 6 plăcuțe trebuie să înregistreze cu acuratețe mișcările mandibulare. Pe fiecare dintre
plăcuțe se înregistrează traseele mandibulei în protruzie și în mișcări de lateralitate stângă și
dreaptă. După efectuarea acestor înregistrări, pantograful se fixează la articulator. Articulatorul
este reglat în așa fel încât să fie reproduse exact traseele înregistrate de stili pe plăcuțe. O altă
metodă mai simplă, însă mai puțin exactă, este atunci când traseele se măsoară direct, iar
condiliii se reglează fără ca înregistrările să fie transferate.

Fig. 32.A, Aparatul de înregistrat Panadent Axi-Path. și B, C, Un stil axial trasează panta
condiliană și măsoară mărimea mișcărilor Bennett ( B ̎ și B ̍) în timp ce mandibula pacientului
este ghidată spre mișcările excentrice limită.
Pantograful electronic. Sistemul CADIAX COMPACT II este conceput pentru a înregistra și a
măsura mișcările funcționale și mișcările limită. Aparatul constă din 2 arcuri, superior și inferior,
care înregistrează mișcările mandibulare. Aceste înregistrări s-au demonstrat a fi foarte exacte în
ceea ce privește determinanții condilieni.
Stereogramele. O altă metodă pentru a reproduce controlul posterior condiliar este tăierea sau
modelarea tridimensională a mișcărilor mandibulare. Această ,,stereogramă” este mai apoi
utilizată la realizarea unor fose personalizate pentru condilii mandibulari.
Conducerea anterioară. Mișcările limită ale mandibulei sunt guvernate de contactele
interdentare și de forma ATM partea dreaptă și stângă. La pacienții cu ATM normale, o
importanță deosebită pentru mișcările de protruzie o are acoperirea verticală și orizontală a
dinților anteriori, precum și concavitățile linguale ale incisivilor maxilari. În mișcările de
lateralitate, în mod normal, sunt dominante contactele dintre canini, chiar dacă pot fi implicați și
dinții laterali (Vezi capitolul 4). Procedurile restaurative care implică modificarea formelor
dinților anteriori, pot duce la modificări ale contactelor dentare în timpul excursiei mandibulei.
Din acest motiv, când se preconizează o modificare la nivelul dinților anteriori, este necesar
transferul contactelor dentare pe un articulator, unde acestea pot fi studiate și abia apoi să se
execute prepararea dinților.

58. Tabla (masa) de ghidaj anterior mecanică

Mulți producători de articulatoare includ în produsele lor și tăblițe mecanice pentru ghidajul
anterior ( ghidaj incisiv). Astfel de tăblițe se montează anterior și posterior prin pivoți pentru a
simula ghidajul anterior. Tăblițele dețin niște aripioare laterale care pot reda cu aproximație
ghidajul lateral. Totuși, aceste tăblițe nu sunt suficient de exacte și nu transferă întocmai conturul
lingual al dinților naturali pe restaurarile noi. De aceea, ele se utilizează în principal pentru
dentițiile complete și pentru aparatele ocluzale.

Fig. 37. Măsuță de ghidaj anterior mecanică.

A, Se reglează calea de protruzie. Cu șurubul lateral se reglează flancul lateral stâng.
B, Flancul lateral reglat în mișcarea lucrătoare spre dreapta.
59. Tăblița (masa) acrilică pentru ghidaj anterior (personalizată)

Este o piesă simplă utilizată pentru transferul exact al contactelor dinților anteriori pe un
articulator, atunci când este determinată influența lor în mișcările limită ale mandibulei. Pentru a
înregistra și a păstra aceste informații chiar și după modificarea formei conturului lingual la dinții
preparați se utilizează rășină acrilică (Img. 38, A). Tehnica se aseamănă cu înregistrările
stereografice utilizate pentru programarea controlului posterior al unor articulatoare.
Materiale si instrumente necesare:
− Tăbliță incizală din plastic
− Lingură și godeu pentru rășina acrilică
− Petrolatum
Etape:
1) Se ridică și se lubrifiază pinul, se umezește măsuța incizală din plastic cu monomer de
rășină acrilică pentru a i se asigura o fixare bună ( Img. 38, de la B la D).
2) Se amestecă o cantitate mică de rășină și se modelează pe tăblița de plastic ( Img. 38, E)
3) Se ridică pinul incizal la 2 mm deasupra tăbliței și i se lubrifiază vârful cu petrolatum,
apoi se închide în rășina moale (Img. 38, F și G).
4) Se mișcă articulatorul în axa balama, în mișcări laterale și de protruzie, în timp ce rășina
este în faza sa moale a polimerizării (Img. 38, de la H la J). Mișcându-se, pinul apasă în
masa moale de acrilat creând o înregistrare tridimensională a mișcărilor mandibulare
limită foarte precisă și rigidă în protruzie și lateralitate în limita mișcărilor funcționale
(Img. 38, F și K).
5) Mișcările pinului se continuă până când masa de acrilat nu mai este plastică. Se acordă
mare atenție modelelor pentru a nu fi abrazate, distruse în timpul mișcărilor. Pentru a
minimiza abraziunea modelelor, se va plasa între ele o folie fină de plastic, fără ca
aceasta să interfere semnificativ cu acuratețea tăbliței acrilice de ghidaj.
Evaluarea. După ce se modelează complet tăblița acrilică de ghidaj, pinul incizal trebuie să o
atingă în toate mișcările de excursie ( propulsie și de lateralitate). Aceasta se verifică cu ajutorul
unor benzi fine Mylar ( shim stock - folie de salvare). Dacă contactele sunt deficitare, se mai
adaugă o cantitate mică de rășină acrilică moale și se repetă etapele de înregistrare. În cazurile
când a fost utilizată o cantitate prea mare de rășină, tăblița de acrilat poate crea interferențe în
deschiderea- închiderea articulatorului. Excesul poate fi înlăturat prin radiere.
Fig. 38.Fabricarea măsuței de ghidaj anterior personalizată.
A, Arsenal.
B, Pinul incizal este ridicat la 1 sau 2 mm.
C, Vârful pinului este lubrifiat.
D, Dizolvarea și amestecarea rășinii acrilice.
E, Rășina este aplicată pe tăblița de plastic.
F, Pinul se inseră în momentul când rășina acrilică este în faza moale de polimerizare.
G, Se realizează traseul în protruzie.
H, Mișcări lucrătoare spre dreapta și căile intermediare ale mișcării de lateralitate.
I, Mișcări lucrătoare spre stânga și căile intermediare ale mișcării de lateralitate .
J, Rășina este lăsată să facă priza finală.
K, Excesul de rășină se îndepărtează.
60. Modificarea modelului diagnostic
Unul dintre avantajele unei montări exacte în articulator a modelelor de diagnostic este
posibilitatea de a cerceta variante de tratament, pe niște modele înainte de a produce modificări
ireversibile în cavitatea orală a pacientului. Acești pași sunt esențiali când medicul are de
rezolvat probleme complicate. Chiar și cei mai experimentați medici pot avea dificultăți în
alegerea diverselor planuri de tratament. O situație aparent simplă poate necesita timp mai mult
pentru a decide metoda de tratament potrivită.
Modificările la nivelul modelului de diagnostic pot include:
1) Modificări ale relațiilor interarcadice în vederea realizării intervențiilor chirurgicale de
corecție a discrepanțelor scheletale maxilare.
2) Modificări ale pozițiilor dentare înainte de tratament ortodontic.
3) Modificări ale schemei ocluzale înainte de orice tip de corecții ocluzale.
4) Pentru probă, se prepară dinții și se modelează din ceara înainte de procedurile
restaurative fixe. ( Aceasta este una dintre cele mai necesare tehnici pentru pacienții care
urmează să fie protezați fix. Practicianul poate să realizeze un plan de tratament protetic
și să îl testeze pe model. Astfel poate obține informații importante înaintea conceperii
tratamentului și să poată explica pacientului necesitatea etapelor de tratament propuse.)
În multe situații sunt necesare combinarea a două sau mai multe metode. Multe decizii ale
planului de tratament se pot simplifica prin utilizarea acestor tehnici de diagnostic ( modelul
preparației, alegerea dinților stâlpi, alegerea unei căi optime de plasare a protezelor fixe, alegerea
dintre tratamentul protetic fix sau mobil).

Fig. 41. Cu scopul de a avea niște rezultate predictibile și de a simplifica planul de tratament
protetic, se prepară și se face wax up-ul diagnostic din ceară. A și B, Modele diagnostice cross-
mounted. Pentru a articula modelul mandibular edentat parțial, se utilizează un șablon de
ocluzie. C și D, Dinții de pe modele se prepară (diagnostic) cu scopul de a stabili o reducere
corectă, care va oferi o estetică și o funcționalitate bună. De la E la H, Modelarea diagnostică din
ceară, în concordanță cu alinierea dinților
61. Articulatoare virtuale
Cu ajutorul CAD/CAM (Computer-Aided Design, Computer-Aided Manufacturing)
scanarea optică a întregii arcade a devenit o procedură cu adevărat simplă. Dezvoltarea recentă
ale soft-urilor include și articulatorul virtual. Modelul virtual derivă dintr-o scanare optică, poate
fi poziționat în cadrul scheletului articulatorului virtual. Unele articulatoare pot avea un grad de
reglaj al controlului posterior condiliar. Pentru a fi poziționate în orientarea lor față de axa
balama, modelele virtuale necesită un echivalent al arcului facial virtual. Modelele sunt
poziționate însă în poziții arbitrare pe baza unor mulțimi de valori medii. Unul dintre sisteme
(Img. 43) are abilitatea de a poziționa modelele virtuale în orientarea lor corectă. Se utilizează
scanările modelului analog (din gips dur), care au fost articulate în RC în mod convențional cu
ajutorul arcului facial și articulatorului. Inițial se scanează fiecare model. Fiind obținute modelele
virtuale, se utilizează niște plăcuțe speciale de montare mai groase pentru a reduce din înălțimea
modelelor și a gipsului de montare în articulator. Această procedură permite poziționarea lor în
scanerul de laborator pe o platformă specială de referință, având interpusă înregistrarea de
ocluzie. Aceasta permite scanarea unei relații relative între modelele maxilare și mandibulare, și
de asemenea, permite orientarea lor în relație cu o axă arbitrară a articulatorului virtual.
Controlul posterior (condiliar) virtual poate fi reglat pe baza setărilor obținute inițial prin
articularea modelelor analog. În versiunea curentă, soft-ul nu poate capta componenta de ghidaj
anterior, care la rândul ei interacționează în mod cert cu componenta posterioară. Producătorul
relatează că se utilizează o mulțime de valori liniare pentru a ghida mișcările excursiilor
modelelor în articulatorul virtual. De aceea, următorii pași pentru a îmbunătăți tehnologia
articulatorului virtual ar fi găsirea unor posibilități de măsurare și reglare a componentei
anterioare, fie prin intermediul modelelor diagnostice, modelajului diagnostic, fie prin
intermediul unui model realizat din restaurări provizorii care au fost testate clinic.

Fig. 43.Reproducerea virtuală a mișcărilor mandibulare.

A, Articulatorul DENAR MARK 330, poate fi folosit cu plăcuțe speciale de montare(splituri),
care permit repoziționarea modelelor în scanerul din laborator.
B, Înregistrările excursiilor mandibulare reglează controlul posterior.
C, Scanerul TEH conține o platformă, care corespunde cu geometria spliturilor, rezultând o
orientare precisă a modelelor virtuale după scanare, apropiată axei balama a articulatorului
virtual (D).
Două exemple de articulatoare virtuale.
-Sistemul WIELAND oclude modelele în poziție arbitrară în redarea poziției tridimensională a
articulatorului.
-Articulatorul virtual CEREC poziționează arbitrar modelele pe baza unor valori medii, care pot
fi modificate.

62. Caracteristicile generale ale planului de tratament, în vederea protezării fixe

-Planul de tratament constă în alcătuirea unor etape de tratament logice pentru
reabilitarea sănătății orale a pacientului, obținerea unei funcționalități și estetici optime.
-Planul de tratament trebuie întotdeauna prezentat scris și trebuie discutat în detaliu cu
pacientul. O bună comunicare cu pacientul în timpul explicării planului de tratament este
foarte importantă.
-Majoritatea problemelor dentare pot avea mai multe opțiuni de tratament.
-Planul de tratament trebuie să fie clar etapizat, ordinea acestor etape fiind extrem de
importantă și de aceasta depinzând succesul final al tratamentului.
-Preferințele pacientului sunt primordiale în elaborarea planului de tratament, iar medicul trebuie
întotdeauna să țină cont de acestea.
-Pacientul este informat despre afecțiunile actuale din cavitatea orală, despre
problemele care pot apărea în cazul în care nu se tratează, despre amploarea planului de
tratament, timpul și costurile necesare realizării acestuia, și nu în ultimul rând despre
necesitatea menținerii igienei orale, precum și monitorizarea în timp pentru a garanta succesul
tratamentului.
-Înainte să se realizeze vreo procedură ireversibilă, pacientul trebuie să înțeleagă
că procedurile planificate pot suferi modificări, dacă pe parcursul tratamentului se descoperă
alte afecțiuni.
-La final, planul de tratament urmează să fie etapizat.

63. Obiectivele planului de tratament, în vederea protezării fixe

IDENTIFICAREA NECESITĂȚILOR PACIENTULUI
Un plan de tratament de succes se bazează pe identificarea necesităților pacientului.
Succesul nu este asigurat dacă practicianul tinde să efectueze un tratament „ideal” dar care nu
corespunde necesităților pacientului. În mai multe cazuri, se prezintă mai multe variante de
planuri de tratament, fiind explicate avantajele și dezavantajele în fiecare caz. Dacă se omite
explicarea acestor detalii se poate considera efectuarea (comiterea) unei neglijente.

Tratamentul trebuie să îndeplinească una sau mai multe dintre următoarele obiective:
-corectarea unei afecțiuni existente
-prevenirea unor afecțiuni noi
-restaurarea unei funcții pierdute
-îmbunătățirea aspectului estetic.
TRATAMENTUL AFECȚIUNILOR EXISTENTE
Afecțiunile existente, care înainte de tratament sunt relatate în timpul examenului clinic.
Afecțiunile active (acute) pot fi ținute sub observație și se evită factorii declanșatori, se
descoperă și se îmbunătățesc factorii de protecție. De exemplu, instruirea igienei orale la pacient
va duce la reducerea plăcii dentare reziduale, care va duce la scăderea riscurilor de producere a
cariilor. Aceasta va duce, de asemenea, la îmbunătățirea sănătății gingivale și deținerea unui țesut
mult mai rezistent la afecțiuni. La pacienți cu un teren extins de carii sunt necesare măsuri
preventive adiționale ( de exemplu: lavaje bucale, pastă de dinți cu cantități crescute de fluor,
analiza dietei). Tratamentul restaurativ înlocuiește structurile afectate ale dinților sau dinții lipsă,
însă este necesar și un control prin care să se descopere cauzele afecțiunilor.

PREVENIREA VIITOARELOR AFECȚIUNI

Afecțiunile pacientului pot fi prevenite cunoscând istoricul bolilor personale și a prevalenței
populației generale la o anumită boală. Se impune efectuarea unui tratament preventiv, dacă
există risc de apariție a anumitor afecțiuni. Una dintre primele faze ale tratamentului este de a
stabiliza afecțiunile acute, care deseori implică înlocuirea restaurărilor defectuoase și tratamentul
cariilor. Dacă inițial pacientul s-a prezentat cu o igienă deficitară, practicianul trebuie să
monitorizeze dacă există îmbunătățiri ale rezultatelor controlului plăcii dentare. Dacă nu există
îmbunătățiri, se întreprind noi metode de igienizare a cavității orale. O igienă orală deficitară
afectează planul de tratament final.

RESTABILIREA FUNCȚIILOR
Inițial, chiar dacă nu se pot executa niște măsurători obiective, funcțiile se pot sesiza în timpul
examinării. Funcțiile afectate (masticația, vorbirea) pot fi îmbunătățite prin inițierea unui
tratament corect. Înainte de tratamentul prin protezare fixă se poate repoziționa mandibula prin
remodelare ocluzală (”oclusal reshaping”). De asemenea, dinții restanți pot fi repoziționați prin
tratament ortodontic înainte de înlocuirea dinților lipsă prin implanturi sau punți.

ÎMBUNĂTĂȚIREA ASPECTULUI
Deseori pacientul se adresează medicului stomatolog pentru a îmbunătăți estetica. Este dificil ca
estetica să poată fi evaluată obiectiv. Medicul trebuie să înțeleagă bine așteptările pacientului,
punctul lui de vedere în ce privește estetica. Dacă aspectul estetic actual al pacientului este
departe de valorile sociale acceptate, acesta trebuie atenționat de existent unor posibilități de
corectare. Nu se fac compromisuri ale sănătății orale în favoarea aparențelor estetice. Pacientul
trebuie să fie mereu avertizat de posibilitatea aparițiilor unor reacții adverse, ca și consecință a
unui tip de tratament.
64. Tehnici și materiale disponibile pentru tratamentul restaurator – materiale compozite
și materiale metalice
Toate materialele și tehnicile de restaurare prezintă limite și niciuna nu îndeplinește în totalitate
proprietățile structurii dure dentare. Clinicienii au datoria de a întelege aceste limite anterior
alegerii unei tehnici potrivite. Aceasta atitudine ne ajută să evităm o abordare experimentală a
tratamentului.

Materiale compozite
Materialele compozite sunt cel mai frecvent utilizate în restaurările dentare. Ele permit o
restaurare simplă și conservativă a dinților ce prezintă leziuni. Totuși, proprietățile mecanice ale
acestora sunt inferioare comparativ cu cele ale coroanelor metalice și metalo-ceramice.
Longevitatea acestor restaurări depinde de rezistența și integritatea structurii dentare remanente.
Când structura dentară necesită ramforsare, se impune fabricarea unei coronae turnate ce va
acoperi bontul dentar, care adesea are în componență o restaurare din compozit sau din amalgam.
Restaurarile din amalgam voluminoase sunt modelate direct în cavitatea orală. Din cauza
gradului mare de dificultate al acestei abordări directe, poate rezulta un contur și o adaptare
ocluzală precară. Metoda indirectă, utilizată în fabricarea coroanelor, facilitează realizarea unei
restaurari modelate mult mai exact, cu o precizie superioară.

Materiale metalice
Coroanele metalice sunt fabricate în laboratorul de tehnică dentară și sunt fixate cu un agent de
cimentare. Acestea se vor adapta exact pe suprafata preparației. Pentru a scadea contactul
agentului de cimentare cu fluidele orale, o coroana definitiva trebuie să prezinte o adaptare buna
marginală. Însușirea unei tehnici precise permite fabricarea coroanelor metalice ce prezintă o
închidere marginală excelenta și modelarea suprafețelor axiale și ocluzale cu precizie. Duplicarea
unei forme anatomice optime în cazul coroanelor facilitează păstrarea sănătății parodontale și a
funcției ocluzale. Suprafața internă a coroanei trebuie să permita adaptarea sa pe bont fără a
exista interferențe cu pereții verticali ai acestuia, rămânând stabile și nedeplasându-se în timpul
funcțiilor.

65. Tehnici și materiale disponibile pentru tratamentul restaurator – restaurări

intracoronare și extracoronare
Restaurarile intracoronare
O restaurare intracoronara metalică sau inlay, se bazeaza pe forta structurii dure dentare pentru
sprijin si retentie, asemenea restaurarilor cu materiale compozite. Un volum mai mare de
structură dentară este necesar pentru a evita efectul de pană la nivelul pereților preparației.
Așadar, această preparație este contraindicată pe dinții ai căror rezistență este scăzută. Dacă sunt
fabricate corect, inlay-urile intracoronare sunt stabile în timp datorită rezistenței și gradului
scăzut de coroziune ale aliajelor pe baza de aur; totuși, în cazul unui dinte ce prezintă o leziune
carioasă proximală, realizarea unui inlay implică îndepărtarea unei cantități mai mari de
substanță dură dentară decât în cazul unei restaurari din amalgam.
Restaurările extracoronare
Restaurările extracoronare metalice, coroanele, încercuiesc toată structura dură dentară restantă
sau o porțiune a acesteia, împreună cu suprafața ocluzală. Coroanele protejează și conferă
rezistență dinților slăbiți prin procese carioase sau traumă. Pentru a asigura volumul de material
necesar care să confere rezistență, o cantitate mai mare de structură dentară trebuie îndepărtată
comparativ cu restaurările intracoronare. Marginile unei restaurări extracoronare sunt deseori
localizate în apropierea sau sub marginea gingivală liberă, ceea ce îngreunează întretinerea
sănătății țesuturilor. Preparația dentară pentru o restaurare extracoronară poate fi îmbinată cu
caracteristici ale restaurarilor intracoronare (ex: șanțuri și puțuri) pentru a spori retenția
mecanică.

66. Tehnici și materiale disponibile pentru tratamentul restaurator – restaurări metalo-

ceramice
Coroanele metalo-ceramice sunt alcatuite dintr-un strat de ceramica cu coloristica asemănătoare
dintelui, ce adera la o infrastructura metalica. Sunt utilizate cand o coroana totala este necesara
pentru reabilitare estetica si functionala. Structura dentara necesita reducere suficientă astfel
încât sa confere spațiu pentru ca stratul de ceramică să aibă un aspect natural. Așadar, preparația
pentru o coroana metalo-ceramică se afla printre cele mai puțin conservative, deși structura
dentară poate fi conservată dacă cea mai vizibilă parte a restaurarii este placată cu ceramică –
fața vestibulară.

67. Tehnici și materiale disponibile pentru tratamentul restaurator – restaurări metalice cu

fațete de rășină, restaurări din rășini ranforsate cu fibre
Coroane metalice cu fațete de rășină
Restaurările sub formă de fațete din rășină au fost foarte populare înainte ca tehnica
metalo-ceramică sa fie complet dezvoltată, dar problemele cu uzura și decolorarea fațetei de
poly-methylmethacrylat au limitat utilizarea lor pe termen lung. Tehnica actuală cu
fațete din rășină încorporează materiale pe bază de bis- GMA (bisphenol -A
glycidyldimethacrilat) care are proprietăți fizice mai bune decât rășinile acrilice folosite
anterior, iar tehnica adezivă îmbunătățește legătura cu metalul de suport.

Rasină ranforsată cu fibre

Progresul făcut în tehnologia rășinilor compozite, în mod special prin introducerea fibrelor de
sticlă și polietilenă, a propulsat utilizarea restaurărilor indirecte de rășină compozită pentru inlay-
uri, coroane și punți. Rezultatele sunt excelente în ceea ce privește închiderea marginală și
estetică, însă acestea nu rezistă testului timpului din punct de vedere funcțional. Așadar, acestea
sunt foarte utile când sunt utilizate ca restaurări provizorii de lunga durata.
68. Tehnici și materiale disponibile pentru tratamentul restaurator – restaurări integral
ceramic
Coroanele, inlay-urile și fațetele dentare realizate în totalitate din ceramică sunt cele mai
apreciate restaurări fixe din punct de vedere estetic. Dezavantajele includ lipsa de rezistență și, în
funcție de metoda de realizare, dificultate în obținerea unei adaptări bune intern și marginal.
Unele restaurări total ceramice sunt realizate în cabinet, în timp ce altele trebuiesc fabricate în
laboratorul de tehnică dentară. În general, adaptarea internă a unor restaurări realizate în
laboratorul de tehnică dentară este superioară celor rezultate din frezaj în cabinetul stomatologic.
Avantajul ultimei metode constă în realizarea unei restaurări estetice într-o singură ședință, fără a
fi necesară o restaurare provizorie. Actualmente atenția este concentrată pe îmbunătățirea
rezistenței restaurărilor estetice prin fațetarea cu o ceramic translucidă a unei infrastructuri de
zirconiu sau disilicat de litiu sau prin utilizarea unui material translucid ranforsat cu leucit.
Restaurările monolitice se regasesc printre restaurările ceramice cele mai rezistente, iar coroanele
de zirconiu monolitic “machiat” prezintă o estetică acceptabilă pentru dinții posteriori.
Restaurarile total ceramice sunt fabricate prin tehnici directe și indirecte și sunt cimentate cu
rasina compozita. Demineralizarea cu acid a suprafetelor interne ale coroanelor se realizează
pentru a obtine microretenții.

69. Elementele componente ale unei punți dentare

O punte dentară este deseori indicată când unul sau mai mulți dinți vor fi extrași sau când există
edentații. Acești dinți vor fi înlocuiti de către corpul de punte care este proiectat astfel încât să
îndeplinească funcționalitatea și estetica dinților lipsă. Corpurile de punte sunt atașate prin
conectori de elementele de agregare, acestea fiind restaurări realizate pe dinții stâlpi.
Toate componentele unei punți dentare sunt fabricate și asamblate în laboratorul de tehnică
dentară anterior cimentării în cavitatea orală. Acest lucru implică un paralelism précis al dinților
stâlpi. Deoarece forțele de dislocare exercitate asupra fiecărui element de agregare sunt mari, este
esentială realizarea unor restaurări retentive. A fost dovedit că punțile prezintă un succes mare pe
termen lung, acesta fiind asigurat prin controlul extinderii si direcției încărcării dinților și prin
însușirea unei igiene orale bune ale pacientului.

70. Tehnici și materiale disponibile pentru tratamentul restaurator – protezele parțiale

mobilizabile
Proteza parțială mobilizabilă este proiectată pentru a substitui dinții lipsă și structurile lor de
susținere. Fortele ce vor fi aplicate pe o proteză parțială mobilizabilă se vor distribui asupra
dinților restanți și crestelor alveolare reziduale. Forțele pot fi controlate cu exactitate în situația în
care dinții stâlpi sunt remodelați cu ajutorul unor lucrări protetice fixe.
Acestea se vor realiza pentru a respecta liniile de ghidaj și menținerea prin lăcasuri pentru pinteni
ocluzali. Cerințele de design pentru protezele parțiale mobilizabile pot afecta preparațiile dentare,
necesitand analiza la paralelograf a viitoarelor coroane plasate pe dinții stâlpi.
71. Tehnici și materiale disponibile pentru tratamentul restaurator – protezele totale
Cele mai frecvente dificultăți cu care ne confruntăm în protezarea totală se referă la lipsa
stabilității protezei și pierderea treptată a suportului osos de-a lungul timpului.
Stabilitatea protezei este sporită dacă aceasta prezintă o schemă ocluzală atent proiectată.
Stabilitatea protezei totale maxilare poate fi problematică în situația în care singurii dinți
menținuți pe arcadă sunt incisivii inferiori. Dar orice plan de tratament care include o restaurare
prin intermediul protezării totale, având drept antagoniști restaurări fixe, necesită o planificare
atentă a schemei ocluzale. În anumite cazuri, realizarea unei supraprotezări pe rădacinile dinților
tratați endodontic, poate ajuta în prezervarea crestei alveolare reziduale și în sporirea stabilității
protezei totale.
Un plan de tratament ce include restaurare prin intermediul lucrărilor protetice fixe include
deseori și protezarea edentațiilor. Cauzele principale ale pierderii dinților sunt: caria dentară și
boala parodontală. Există totuși situații mai rare în care dinții sunt absenți congenital, ca rezultat
al unei traume sau din cauza unui neoplasm.

72. Decizia de extracție a unui dinte, consecințele extracțiilor neprotezate

Decizia de extractie a unui dinte

Decizia de extracție a unui dinte se va lua după evaluarea avantajelor și dezavantajelor păstrării
sale. In aceste situații, pacientul trebuie sa inteleaga riscurile și beneficiile deciziei. În alte
situații, extractia dentara este tratamentul de electie. Totuși, modul în care dintele extras va fi
înlocuit este recomandat să se decidă în același moment și nu după luni sau ani postextractional.

Consecințele extracțiilor fără tratament protetic

Decizia de a proteza sau nu un dinte lipsă necesită o analiză atentă a costurilor și beneficiilor
acesteia. Prin pierderea suportului osos în zona posterioară și a dinților posteriori rezultă forțe
excesive ce acționează asupra dinților restanți, cauzând leziuni și scăderea eficienței masticatorii.
Studiile au arătat că realizarea funcțiilor este posibilă cu o ocluzie posterioară redusă, deși
restaurând o edentație de molar second cu o coroană agregată pe implant arată o îmbunătățire
obiectivă a funcției masticatorii și a satisfacției subiective.
Neprotezarea unui dinte poate duce la pierderea aliniamentului normal al celorlalți dinți.
Echilibrul forțelor exercitate anterior asupra acelui dinte de către dinții vecini, dinții antagoniști,
parodonțiul de susținere, țesuturile moi precum obrajii, buzele și limba este tulburat.
Consecințele se referă la migrarea în plan vertical a dinților/dintelui antagonist, migrarea
orizontală a dintilor adiacenți breșei edentate cu înclinare spre aceasta și pierderea contactului
interdentar a dinților vecini. În schimb, aceste modificări se pot observa și prin afectarea
parodonțiului marginal și a ocluziei. Totuși, dinții vecini breșelor edentate nu sunt expuși unui
risc de deteriorare, iar ritmul de migrare a dinților adiacenți edentației este, în general, lent.
Totuși, dacă s-a produs o deplasare semnificativă a dinților adiacenți, simpla protezare a celor
lipsă, chiar în stadiul tardiv, poate preveni posibile viitoare migrări, deși poate fi insuficient
pentru a permite dentiției să se întoarcă la stadiul inițial. Poate fi necesar un plan de tratament
extins, incluzând tratament ortodontic și restaurativ (pentru a corecta planul de ocluzie), pentru a
compensa neprotezarea în momentul extracției.

73. Proteza fixă unidentară cu extensie

Un corp de punte ce prezintă doar la o extremitate o PFU (proteza fixa unidentară) ca element de
agregare poarta denumirea de proteza fixă unidentară cu extensie. Un exemplu ar putea fi
reprezentat de incisivul lateral pe post de corp de punte atașat printr-un element de agregare
metalo-ceramic localizat pe canin. Protezele fixe unidentare cu extensie ramân populare datorită
evitării unor dificultăți întâmpinate în realizarea punților dentare. De asemenea, mulți practicieni
sunt reticenți în a prepara un incisiv central indemn, preferând o PFU cu extensie.
Prognosticul pe termen lung a unei extensii atașate doar pe un dinte stâlp este slab.
Forțele sunt mai bine tolerate de către structurile parodontale de sprijin în momentul în care se
propagă în axul lung al dintelui. În această situație se recomandă utilizarea unei punți de 3
elemente. Extensiile produc forțe laterale la nivelul țesuturilor de sprijin care pot cauza daune
și pot conduce la basculare, rotație sau deplasare a dinților stâlpi. Analizele de laborator au
confirmat potențialul distructiv al acestor proteze fixe dentare.
În momentul în care sunt protezate edentatii multiple, PFU cu extensie au aplicabilitate
considerabilă. Fortelor de basculare nocive li se vor opune multiplii dinți stâlpi, sănătoși din
punct de vedere parodontal, iar mobilizarea dinților stâlpi este improbabilă. PFU cu extensie sunt
utilizate cu succes în supraprotezarea pe implant.

74. Evaluarea dinților stâlpi în vederea stabilirii planului de tratament protetic fix

Evaluarea dintilor stalpi

Medicul poate economisi timp, costuri și poate consolida încrederea pacientului, investigand cu
atenție fiecare dinte stalp înainte de a-l prepara. Se vor solicita radiografii și se va testa sanatatea
pulpara prin intermediul testelor termice si electrice. Obturatiile coronare, obturatiile de baza si
procesele carioase vor fi indepartate (preferabil sub izolare cu diga), apoi se vor examina cu
atentie dintii pentru eventuale deschideri ale camerei pulpare. Dintii a căror sanatate pulpara este
indoielnica se vor trata endodontic anterior inițierii tratamentului protetic fix. Desi coafajul direct
reprezinta un risc acceptabil in cazul obturatiilor cu compozit sau amalgam, în planificarea
tratamentului protetic fix, se vor realiza tratamente endodontice convenționale. Dacă este necesar
tratamentul endodontic după realizarea restaurarilor fixe, accesul se va realiza prin suprafata
ocluzala a acestora, ce va slăbi rezistența lor în timp și succesul tratamentului.

Dintii stalpi tratati endodontic

Dintii tratati endodontic pot servi drept stalpi daca prezinta o reconsituire corono-radiculară ce
asigura rezistenta si retentia. Apar esecuri in cazul dintilor ce prezinta radacini scurte sau
insuficienta structura dura la nivel coronar. Uneori este indicata extractia unui dintre profund
afectat, in detrimentul tratamentului endodontic. Tipul de restaurare anticipată ulterior
tratamentului endodontic facilitează decizia practicianului. De exemplu, un premolar maxilar
poate fi restaurant protetic printr-o coroana integral ceramica sau metalo-ceramica; dacă se va
realiza tratamentul endodontic, un pacient ce se prezinta cu fractura de cuspid vestibular va avea
un prognostic mai bun decat fractura celui palatinal.
Preparatia pentru coroana fizionomica necesita prepararea unui prag vestibular lat, slăbind
rezistenta cuspidului vestibular, pe cand cuspidul palatinal necesita un sacrificiu mai mic de
structura dura dentara, avand astfel prognostic mai bun.

Dintii stalpi indemni

Dintele stalp ideal este cel indemn. Acesta poate beneficia de o preparatie cu sacrificiu mic de
structura dura dentară pentru o restaurare cu retentie si estetica optimă. Inchiderea marginala a
elementului de agregare poate fi plasata fara modificarile necesare in cazurile in care exista
procese carioase sau obturatii. Sanatatea pulpara poate fi pastrata in cazul unui dinte indemn al
pacientului adult daca se va alege o tehnica corecta de slefuire. Unii pacienti sunt reticenti in a
utiliza dinti sanatosi drept stalpi ai unei punti.

75. Planul de tratament al edentațiilor molarilor de 6 ani, în cazul molarilor secunzi

înclinați mezial
Edentatia molarului prim mandibular de etiologie carioasa la varste fragede este o problema inca
frecventa. In situația în care nu se protezeaza, molarul secund se va inclina mezial, mai ales în
momentul eruptiei molarului trei. In aceasta situatie este complicata sau chiar imposibila
realizarea unei punti prin dificultatea de a paraleliza cele doua preparatii.
In aceste circumstante, preparatiile puntilor pot avea un design modificat sau se pot utiliza
conectori non-rigizi; o alta alternative este tratamentul ortodontic fix pentru repozitionarea
dintilor inclinati. Aceasta complicatie poate fi evitată in totalitate prin aplicarea unui mentinator
de spațiu ulterior extractiei molarului de 6 ani. Se poate realiza un dispozitiv simplu dintr-un arc
ortodontic de-a lungul bresei edentate si o restaurare cu sprijin pe dinții limitanti.

76. Suprafața radiculară (valoarea implantării parodontale) ca element de planificare a

dinților stâlpi ai unei lucrări protetice fixe
Suprafaţa radiculară a dinţilor stâlpi trebuie evaluată când se pune problema unei lucrări fixe.
Ante a sugerat în anul 1962 că nu este indicat să efectuăm o lucrare fixă în momentul când
suprafaţa radiculară a dinţilor stâlpi este mai mică decât suprafaţa radiculară a dinţilor ce se
înlocuiesc; această sugestie a fost adoptată şi întărită de alţi autori ca şi “legea lui Ante”. Ca un
exemplu al legii lui Ante, se considera un pacient care a pierdut un molar 1 si un premolar 2. În
aceasta situaţie o lucrare fixă de 4 elemente are un risc minim acceptat, atât timp cât nu există
pierdere osoasă cauzată de boală parodontală, pentru că al 2-lea molar si primul premolar au
suprafaţara diculară aproximativ egală cu cea a dinţilor lipsă. Dacă primul molar si ambii
premolari lipsesc, o lucrare fixă nu este considerate ca avand un risc minim deoarece suprafaţa
radiculară a dinţilor de inlocuit este mai mare decât a dinţilor stâlpi. Nyman şi Ericsson au pus la
îndoiala legealui Ante, demosntrând că dinţii cu support osos redus pot fi utilizaţi cu succes ca şi
dinţi stâlpi în restaurările protetice fixe. În majoritatea tratamentelor pe care le-au discutat,
suprafeţele radiculare ale dinţilor stâlpi erau la jumate faţă de cei de înlocuit şi nu au fost
raportate pierderi osoase după 8-11 ani. Nyman şi Ericsson au atribuit acest succes planării
radiculare meticuloase în timpul fazelor active de tratament, controlul plăcii bacteriene în timpul
perioadei de observaţie şi designul ocluzal meticulos al lucrării protetice.Alţi autori au confirmat
faptul că dinţii stâlpi cu suport parodontal redus pot fi utilizati cu succes ca şi dinţi stâlpi în
cadrul lucrărilor protetice fixe.

77. Forma și angulația radiculară ca element de planificare a dinților stâlpi ai unei lucrări
protetice fixe
Când suportul parodontal este redus, trebuie luată în considerare forma si angulaţia radacinii. Un
molar cu radacini angulate furnizează un suport mai bun decât un molar cu radacini conice şi cu
puţin sau fară os intraradicular. Un dinte cu o singură radacină eliptică în secţiune furnizează un
suport mai bun decât un dinte cu o suprafaţă radiculară similară dar cu secţiune rotundă. Similar,
un dinte bine aliniat pe arcadă are un suport mai bun decât un dinte înclinat. Aranjamentul dentar
deficitar poate fi îmbunătăţit prin terapie ortodontică de corecţie.

78. Afectarea parodontală ca element de planificare a dinților stâlpi ai unei lucrări

protetice fixe
După pierdere osoasă orizontală cauzată de boala parodontală, ligamentul parodontal al
suprafeţei radiculare este dramatic redus. Din cauza formei rotunde a suprafeţei radiculare a
majorităţii radacinilor, când o treime din lungimea radăcinii este expusă, este pierdută jumătate
din aria de suport. În consecinţă, forţele aplicate asupra suportului osos sunt mărite din cauza
pârghiei mai mari asociată cu mărirea coroanei clinice a dintelui. Prin urmare, lucrări protetice
fixe pot fi realizate pe dinţi cu afectare majoră a parodonţiului, dacă ţesuturile parodontale au
fost aduse la o stare de sănătate parodontală şi este asigurată o menţinere a acesteia în timp. Când
se prefigurează o reabilitare protetică de mari dimiensiunifară controlul riguros al sănătăţii
parodontale, rezultatele în timp sunt dezastruoase. Sănătatea parodontală este premisa tuturor
lucrărilor fixe. Dacă dintele stâlp are suport osos normal, o neglijare ocazională a îndepartării
plăcii bacteriene din partea pacientului nu va compromite prognosticul lucrării pe termn lung. În
orice caz, când sunt folosiţi ca dinţi stâlpi, dinţi cu pierderi severe de os cauzate de boala
parodontală, toleranţa la lipsa igienei este mică. Este imperativ în acest caz sa se implementeze o
tehnică riguroasă de îndepartare a plăcii bacteriene şi să se menţină timp îndelungat.
79. Lungimea restaurari protetice pluridentare ca element de planificare a dinților stâlpi ai
unei lucrări protetice fixe
Presiune excesivă datorată sarcinilor ocluzale poate determina în timp eşecul restaurării protetice
fixe. Acest lucru poate duce la fracturarea faţetei ceramice, ruperea concectorului, pierderea
retainerului, sau la un raspuns patologic al ţesuturilor moi. Toate lucrările protetice fixe se
flexează uşor la o sarcină oculzală.
Înlocuind 3 dinţi posteriori cu o lucrare fixă, rareori prognosticul este favorabil, mai ales la
mandibulă. În anumite circumstanţe o lucrare fixă pe implanturi sau o proteză partial
mobilizabilă au deseori un prognostic mai bun pe termen lung. Cu toate acestea, dacă se
efectuează o lucrare protetică fixă, aceasta trebuie executată având conectorii în secţiune cât mai
voluminoşi cu putinţă pentru a se asigura o rigiditate optimă fară a periclita sănătatea
parodontală. În plus, lucrarea trebuie realizată dintr-un material care sa asigure rezistenţa şi
rigiditatea
A. Lucrare protetică fixă de 5 elemente ce înlocuieşte primul molar şi
primul premolar. Dintele stâlp din mijloc joacă rolul de fulcrum în timpul executării mişcărilor
lasând posibilitatea rigidizării celorlalţ idinţi stâlpi. Pentru a avea succes, acest tip de lucrare fixă
are nevoie de retaineri retetivi.
B. O alternativă este alegerea unui conector nonrigid între corpul de punte molar şi al doilea
premolar.
C. Când suportul parodontal este adecvat, o abordare mai facilă ar fi realizarea unei extensii a
primului premolar.

80. Planul de tratament al breșelor edentate din zona incisive

Când este necesară înlocuirea dinţilor frontali , sunt necesare întocmirea unor considerente
speciale ce vizează estetica şi necesitatea de a rezista forţelor care nu sunt direcţionate în axul
lung al dinţilor. Cei 4 incisivi mandibulari pot fi uşor înlocuiţi printr-o simplă lucrare fixă cu
dinţi stâlpi caninii. Nu este neaparat necesar sa se includă primii premolari. Dacă mai este
prezent un singur incisiv, ar trebui sa fie extras pentru a nu complica designul şi procesul de
fabricare al lucrării fixe şi a nu periclita prognosticul acesteia în timp.
Incisivii madibulari, din cauza dimensiunii mici, în general sunt dinţi stâlpi slabi. Este foarte
important să nu existe lucrări protetice supraconturate pe acestidinţi pentru a nu face imposibil
controlul plăcii bacteriene. Prin urmare, medicul are de luat o decizie privind:
(1)compromiterea esteticii printr-o grosime insuficientă a stratului de ceramic;
(2) expunerea pulpei în timpul preparaţiei;
(3) îndepartarea selectivă a ţesuturilor.
 Pentru a evalua suportul parodontal al unei lucrări fixe, legea lui Ante propune legătura dintre
suprafeţele radiculare ale dinţilor care lipsesc şi ale celor cu potenţial de dinţi stâlpi. Dacă primul
molar (22%) şi al doilea premolar (11%) lipsesc, dinţii stâlpi ai unei punţi de 4 elemente au
valoarea suprafeţei radiculare puţin mai mare (34%) decât a dinţilor ce necesită înlocuire. În
acest caz şi în lipsa altor factori, prognosticul este favorabil. În orice caz, dacă lipseşteşi primul
premolar(12%) , suprafaţa radiculară a dinţilor lipsă este 45%, caz în care valoarea suprafeţei
radiculare a dinţilor ramaşi este 36%, caz mai puţin favorabil.

Un dinte stâlp malpoziţionat este imposibil sau dificil de preparat pentru o punte şi ofera puţin
support => repozitionare ortodontica

! pierderea ososasă orizontală poate fi înselătoare.

Din cauza curburii arcadei, forţele ce acţionează asupra unui corp de punte incisiv au tendinţa să
încline dintele stâlp. Spre deosebire de incisivii inferiori, incisivii maxilari nu sunt poziţionaţi în
linie dreaptă (excepţie pacienţii cu arcade înguste). Aceste forţe trebuie contracarate prin mai
mulţi dinţi stâlpi la capătul lucrării fixe întinse. Prin urmare , când lipsesc toţi incisivii
maxilari,caninii şi primii premolari sunt suficienţi ca şi dinţi stâlpi. Este destul de dificil de
înlocuit printr-o lucrare protetică fixă toţi incisivii maxilari din punct de vedere estetic. Este
dificil de realizat un contur dentar optim şi o poziţionare estetică şi fonatorie optimă. Waxup-ul
diagnostic poate ajuta pentru a depista diferite probleme de estetică. În timp ce evolueză
tratamentul este necesară o protezare provizorie. Aceasta este utilă în testarea esteticii, ca şi
suport pentru buză si în fonaţie. Deasemenea poate fi modificată rapid forma până ce pacientul
este mulţumit de aspect, după care restaurarea finală este copiată astfel încât să nu existe nici o
neîţelegere în momentul sosirii lucrării finale. Daca pierderea osoasă din zona anterioară este
masivă, cum este în cazul unei traume sau a bolii parodontale, poate rezulta un defect osos
important. La un astfel de pacient trebuie să luam în considerare aplicarea unei proteze
mobilizabile, mai ales în cazul în care pacientul are linia surâsului înaltă, deoarece o lucrare fixă
poate înlocui lipsa dentară dar nu şi lipsa ţesuturilor de suport. Din nou, protezarea provizorie
este utila în determinarea tratamentului ideal. De asemenea, augmentarea osoasa a crestei
edentate este o solutie, dar cu un rezultat imprevizibil.
81. Indicaţiile protezelor parţiale mobilizabile, în defavoarea protezelor fixe

De câte ori este posibil, este de preferat restaurarea prin protezare fixă a unor edentaţii decât prin
proteze mobilizabile. O lucrare fixă corect executată este din punct de vedere funcţional
superioară unei protezări mobilizabile şi este preferată de majoritatea pacienţilor. În aceste
condiţii, indicaţiile protezării mobilizabile sunt:

1) Când este necesar un suport vertical al crestei edentate,spre exemplu în cazul lipsei
dintelui stâlp distal.
2) Când este necesară rezistenţa la forţele laterale ale dinţilor vecini şi ţesuturi moi; spre
exemplu pentru a asigura stabilitatea în breşelei cu întindere mare.
3) Când există pierdere osoasă mare în zona anterioară şi o lucrare fixă ar avea o estetică
deficitară.

82. Etapele tratamentului restaurator protetic fix

1) Tratamentul simptomelor

Îndepartarea discomfortului ce acompaniază o condiţie acută reprezintă o prioritate în cadrul

planului de tratament. Durerea poate apărea ca un rezultat al: fracturi dentare, pulpite acute,
acutizări ale pulpitelor cronice, abces dentar, pericoronarită acută, gingivită sau disfuncţie
miofascială.

2) Tratamentul urgent al problemelor neacute

Probleme neacute: pierderea unei coroane din zona anterioară, fisura sau fractura unei faţete
ceramice sau fractura protezelor parţial mobilizabile.

3) Stabilizarea afecţiunilor odontale şi parodontale

 Cariile dentare - Tratamentul convenţional al leziunilor carioase prin restaurarea dinţilor

cu compozit.
 Boala parodontală - Parodontita cronică cu pierdere osoasă continuă şi ireversibilă ar
trebui tratată cât mai devreme cu putinţă prin controlul zilnic al plăcii bacteriene.
 Următoarele proceduri sunt esenţiale:

- Înlocuirea obturaţiilor vechi

- Îndepărtarea leziunilor carioase
- Reconturarea coroanelor supraconturate (mai ales în zona furcaţiei)
- Instruirea adecvată a pacientului
 4) Tratamentul definitiv

Atunci când faza de stabilizare a fost complet efectuată, scopul unui tratament de elecţie, de
lungă durată este sănătatea dentară, restaurarea funţiilor pierdute şi îmbunătăţirea aspectului.

În mod normal, procedurile chirurgicale sunt programate primele, urmate de tratament

parodontal, endodontic, ortodontic, protetic fix şi în final protetic mobilizabil.

 Chirurgia orala

Planul de tratament trebuie să includă timp pentru vindecare şi modelare a crestei. Asadar, dinţii
cu prognostic slab, dinţii neerupţişi resturile radiculare trebuie extrase din timp.

 Tratamentul parodontal

Majoritatea procedurilor parodontale ar trebui / vor fi efectuate ca şi parte integrantă a

tratamentului de stabilizare. Orice intervenţie chirugicală: eliminarea unei pungi, chirurgie muco-
gingivală, regenerare tisulară ghidată sau rezecţie apicală ar trebui efectuată în această perioadă.

 Tratamentul endodontic

Unele tratamente endodontice au fost efectuate în etapa de eliminare a disconfortului şi

stabilizarea pacientului.

Tratamentul de elecţie endodontic este necesar pentru a restaura un dinte foarte distrus. Daca este
necesară utlizarea unui dinte ca şi dinte stâlp cu o sănătate pulpară chestionabilă, acesta trebuie
tratat endodotic preventiv.

 Tratament protetix fix

Tratamentul protetic fix nu este iniţiat decât după ce au fost efectuate procedurile preparatorii (
intervenţiile preprotetice). Acest lucru permite modificarea planului de tratament originar, dacă
intervin anumite dificultăţi neprevăzute.

 Reabilitatea ocluzala

Ori reabilitarea ocluzală ajută la reducerea unei patologii neuromusculare, ori ajută la atingerea
unei stabilităţi a articulatiei temporo-mandibulare.

Când se prevede un tratament protetic fix întins, o relaţie ocluzală tolerabilă este obţinută doar
dacă se elimină diferenţa dintre intercuspidarea maximă şi relaţia centrică.

Când nu se prevede un tratament protetic fix de întindere mare, poate fi acceptabil să modificăm
lucrarea fixă în funcţie de ocluzia existentă.

 Restaurari anterioare
În cazul în care avem de restaurat atât dinţi anteriori cât şi posteriori, începem cu dinţii anteriori
pentru că acestia influenţează mişcările limită ale mandibulei şi prin urmare afectează faţa
ocluzala a dinţilor posteriori.

 Restaurari posterioare

Restaurarea a mai multor segmente opuse constituie de multe ori un avantaj. Acest lucru permite
dezvoltarea unei scheme ocluzale eficiente prin aplicarea unei tehnici aditive de ceară.

Restaurarea celor 4 segmente posterioare în acelasi timp poate duce la mai multe complicaţii atât
pentru pacient cât şi pentru medic, spre exemplu fractura sau ruperea lucrărilor provizorii,
discomfort la anestezie de ambele părţi, dificultatea înregsitrării precise a relaţiilor dintre cele
doua maxilare.

5) Tratament protetic complex

Planul de tramanet efectuat cu grijă, etapizat, este foarte important pentru planificarea unui
tratament protetic complex mai ales când acesta include prabuşirea DVO, sau o combinaţie între
tratamentul prin proteze fixe si mobilizabile.

83. Montarea încrucișată a modelelor, în cazurile restauratorii complexe

A. Sunt realizate modele diagnostice, inregistrare in RC si inregistrare cu arc facial. Un sablon de
ocluzie va fi folosit pentru a putea monta modelul mandibular. Modelele diagnostice vor fi
duplicate si montate in aceeasi pozitie precum setul original de modele diagnostice, folosindu-se
de asemenea, inregistrarea in RC si arcul facial.

C. Se realizeaza un waxup doar pe setul duplicat de modele diagnostice.

D. Se trateaza fiecare arcada, pe rand. In exemplul de mai sus, modelul mandibular a fost pregatit
pentru restaurarea cu coroane definitive. Modelul este montat in articulator cu ajutorul unei
inregistrari RC realizata cu maxilarul nepreparat. Dupa montare, modelul maxilar original se
schimba in articulator cu modelul maxilar cu wax-up. Acest pas defineste termenul de montare
incrucisata. Restaurarile mandibulare sunt realizate cu acest model maxilar cu wax-up, ca
antagonist, pentru a asigura un plan ocluzal ideal.

E. Imediat ce arcada mandibulara a fost restaurata, aceasta va fi folosita ca antagonist pentru

restaurarea arcadei maxilare, proaspat preparate.

F. Ambele arcade restaurate respecta forma wax-upului initial.

84. Ce semnificație clinică are faptul că articulațiile temporo-mandibulare sunt de tip

ginglimo-artroidal?

Articulatiile temporo-mandibulare sunt articulatii de tip ginglimo-artrodial, insemnand ca sunt

capabile de a fi atat articulatii de tip balama, cat si articulatii de aluncare.

*Articulatii tip balama = O astfel de articulatie permite miscarea numai intr-un singur plan
(similar balamalei usii).

*Articulatii de alunecare = Articulatiile de alunecare se afla intre oasele care se aliniaza unul
peste celalalt. (miscare de alunecare unul pe celalalt)

85. Caracteristicile anatomice și semnificația clinică a zonei retrodiscale de la nivelul

articulațiilor temporo-mandibulare

Discul articular separa fosa mandibulara si tuberculul articular al osului temporal de procesul
condilan al mandibulei.

Discul articular este compus din tesut conjunctiv dens; acesta este de asemenea avascular si lipsit
de inervatie in zona in care se se produce articularea. Posterior, acesta este atasat la un tesut
conjunctiv bogat vascularizat si inervat: zona retrodiscala sau zona bilaminara.

Portiunea retrodiscala este conectata la peretele posterior al capsulei articulare ce inconjoara

articulatia.
86. Caracteristicile anatomice și semnificația clinică a ligamentelor de la nivelul
articulațiilor temporo-mandibulare.

Corpul mandibulei este atasat la baza craniului prin muschi si trei perechi de ligamente: temporo-
mandibular, sfeno-mandibular si stilo-mandibular.

Ligamentele nu se pot intinde semnificativ, astfel, miscarile articulare fiind limitate.

Ligamentele temporomandibulare restrictioneaza rotatia mandibulei si protejeaza structurile

articulare prin restrictionarea depasirii miscarilor limita.

Ligamentele sfenomandibulare si stilomandibulare limiteaza separarea dintre procesul condilan

si discul articular.

Ligamentul stilomandibuar limiteaza, de asemenea miscarile anteiorare (protruzive) ale

mandibulei.

87. Caracteristicile anatomice și semnificația clinică a mușchilor pterigoidieni laterali.

Trei perechi de muschi masticatori produc ridicarea si miscarile laterale ale mandibulei:
muschiul temporal, maseter si pterigoidian lateral.

 M. PTERIGOIDIENI LATERALI

- originea: Fosa pterigoidiana si suprafata mediala a lamei pterigoidiene laterale.

- insertia: Suprafara mediala a unghiului mandibular.

- inervatia: Nervul pterigoidian medial

- aportul vascular: Ramura din artera maxilara

- semnificatia clinica: Ridica mandibula, genereaza miscari laterale si de protruzie

Fiecare muschi pterigoidian lateral are cate doua fascicule, acestea functionand ca doi muschi
separati, care se contracta in plan orizontal in timpul deschiderii si inchiderii.

1) Fascicolul inferior - este activ in timpul protruziei, coborarii si miscarii laterale a

mandibulei
2) Fascicolul superior - este activ in timpul inchiderii.

88. Caracteristicile anatomice și semnificația clinică a mușchilor masticatori.

Trei perechi de muschi masticatori produc ridicarea si miscarile laterale ale mandibulei:
muschiul temporal, maseter si pterigoidian lateral.

Despre m. pterigoidian lateral se poate citi mai sus.

  M. TEMPORAL

- originea: Suprafata laterala a craniului

- insertia: Procesul coronoid si marginea anterioara a ramului

-inervatia: Nervul temporal

- aport vascular: Arterele temporale mijlocie si profunda

- semnificatie clinica: Ridica si retracta mandibula, participa la rotatie, activ in inclestare

 M. MASETER

- originea: Arcada zigomatica

- insertia: Unghiul mandibulei

- inervatia: Nervul maseterin

- aport vascular: Artera maseterina

- semnificatie clinica: Ridica si protracta mandibua, participa in lateralitate, activ in inclestare

89. Caracteristicile anatomice și semnificația clinică a mușchilor suprahioidieni.

 M. MILOHIOID

- originea: Suprafata interna a mandibulei

- insertia: Osul hioidian si rafeul milohioidian

- inervatia: Ramuri din nervul milohioidian

- aport vascular: Artera submentala

- semnificatie clinica: ridica si stabilizeaza osul hioid

 M. GENIOHIOIDIAN

- originea: Tuberculul genian

- insertia: Osul hioid

- intervatia: Primul nerv cervical prin nervul hipoglos

- aport vascular: Ramura din artera linguala

- semnificatie clinica: Ridica si trage osul hioid inainte

  PANTECELE ANTERIOR AL M. DIGASTRIC

- originea: Tendon conectat la osul hioid prin fascia

- insertia: Fosa digastrica

- inervatia: Ramura din nervul milohioidian

- aport vascular: Ramura din artera faciala

- semnificatie clinica: Ridica osul hioid, coboara mandibula

90. Supraacoperirea anterioară și prognosticul general al dentiției.

Manualele de ortodontie au descris traditional ca fiind ideal o supraacoperire arbitrara de 2-mm

in plan orizontal si 2-mm in plan vertical. Cu toate acestea pentru majoritatea pacientilor, o
supraacoperire verticala mai mare a dintilor anteriori este de dorit pentru a preveni contacte
posterioare nefavorabile.

Empiric, dentitiile cu supraacoperie mai mare a dintilor anteriori par sa aiba un prognostic pe
termen lung mai bun, fata de dentitiile cu supraacoperire verticala minima.

91. Mișcările condililor mandibulari, corelate cu mișcările dentare, în cele 3 planuri

anatomice.

Ca orice alte miscari in spatiu, miscarile complexe, tridimensionale ale mandibulei pot fi
impartite in doua componente de baza:”translatie”, in care toate punctele dintr-un corp au
miscare identica, si “rotatie” in care corpul se invarte in jurul unui ax.

 Planul SAGITAL

In plan sagital (fig. 4.7) mandibula poate realiza miscare de rotatie pura, precum si de translatie.
 Rotatia are loc in jurul axei balama terminale, o linie orizontala imaginara prin centrul rotational
al condililor drept si stang. Dupa aproximativ 12mm de deschidere (prin miscarea de rotatie)
calculati in zona incizala, mandibula este fortata sa realizeze translatie. Rotatia initiala are loc
intre procesul condilar si discul articular.

In timpul translatiei, fascicolul inferior al muschiului pterigoidian lateral se contracta si misca tot
ansamblul condil-disc articular inainte, de-a lungul pantei posterioare a tuberculului.

 Planul ORIZONTAL

In plan orizontal, mandibula poate realiza miscarea de rotatie in jurul mai multor axe verticale.
De exemplu, miscarea laterala consta in rotatia in jurul unui ax situat in procesul condilian
lucrator (laterotruziv) (fig. 4.8) cu o translatie usoara concomitenta. Frecvent apare o usoara
translatie laterala a condilului de partea lucratoare in plan orizontal - cunoscuta drept
"laterotruzie", miscarea Benett, sau deplasare laterala mandibulara.(fig. 4.9) Aceasta poate fi
usor in directie anterioara (lateroprotruzie) sau usor in directe posterioara (lateroretruzie).

Condilul orbitant (nelucrator) se deplaseaza anterior si medial limitat de fata mediala a fosei
mandibulare si de ligamentele temporomandibulare.

In plus, mandibula poate realiza o miscare protruziva dreapta (anterioara) (fig 4.10)

 Planul FRONTAL

Intr-o miscare laterala in plan frontal, condilul nelucrator ("mediotruziv") se deplaseaza in jos si
medial, in timp ce condilul lucrator ("laterotruziv") se roteste in jurul unei axe sagitale
perpendiculara pe acest plan. (fig. 4.11)

Din nou, determinata de catre anatomia peretelui medial al fosei mandibulare pe partea
mediotruziva, se poate observa transtruzia; datorita anatomiei fosei mandibulare pe partea
laterotruziva, aceasta miscare poate fi laterala si in sus ("laterosurtruzie") sau laterala si in jos
("laterodetruzie").

O miscare de protruzie dreapta observata in plan frontal, cu ambele procese condilare deplasate
in jos in timp ce gliseaza de-a lungul tuberculilor, este prezentata in figura 4-12.
92. Mișcările limită ale mandibulei.

Miscarile mandibulare sunt limitate de catre ATM si ligamente, sistemul neuromuscular si de

catre dinti. Toate miscarile mandibulare posibile au loc in aceste limite.

Incepand de la pozitia de intercuspidare maxima, in traseul protruziv,

incisivii inferiori sunt initiali ghidati de concavitatile linguale ai dintilori
maxilari anteriori. Drept rezultat, contactul dintilori posteriori se pierde
gradual in timp ce incisivii ating pozitia de cap-la-cap. Aceasta este
reprezentat in diagrama lui Posselt pe panta initiala in jos. In timp ce mandibula se depaseaza tot
mai mult protruziv, incisivii aluneca pe un traiect orizontal reprezentat de pozitia cap-la-cap
(portiunea plana a diagramei), dupa care incisivii inferiori se deplaseaza in sus pana cand se
produc noi contacte in dintii posteriori.

In deschidere maxima, pozitia mandibulei este reprezentata de cel mai coborat punct din
diagrama. Miscarea de inchidere are loc in doua faze: portiunea inferioara consta intr-o miscare
combinata de rotatie si translatie, pana cand procesele condilare se intorc in fose. A doua
portiune de inchidere este reprezentata de partea superioara a limitei, aceasta este strict
rotationala.

93. Determinantii anteriori si posteriori ai miscarilor mandibulare.

Acesti determinanti sunt structuri anatomice care dicteaza sau limiteaza miscarile mandibulei.
Determinantul anterior al miscarilor mandibulare este reprezentat de contactele dentare.
Determinantul posterior al miscarilor mandibulare este reprezentat de articulatia
temporomandibulara si structurile asociate.

Determinantul posterior - forma eminentelor articulare, anatomia peretilor mediali ai foselor

mandibulare, configuratia procesului condiliar - nu pot fi modificate, iar raspunsul
neuromuscular al pacientului poate fi influentat numai indirect (ex.: prin modificari de forma a
dintilor care intra in contact).

Determinantul anterior este reprezentat de supraacoperirile orizontale si anterioare ale dintilor si

forma concavitatilor linguale ale dintilor maxilari anteriori. Acestea pot fi uneori alterate prin
tratament restaurator sau ortodontic.

94. Parametrii funcționali ai ocluziei dentare – masticația

Masticatia este un proces invatat.

- In timpul inciziei alimentelor, adultii deschid gura pe o distanta confortabila si misca

mandibula inainte pana cand incizeaza, cu dintii anteriori intalnindu-se aproximativ cap-
la-cap.
- Bolul alimentar este apoi transportat in centrul gurii, in timp ce mandibula se intoarce in
pozitia ei initiala.
- Gura se deschide apoi usor, limba impinge mancarea spre suprafetele ocluzale si dupa ce
se misca in lateral, gura se inchide, pana cand dintii de ghidaj (de obicei caninii) ajung in
contact.
- Acest ciclu este complet cand mandibula revine la pozitia initiala.
- Acest tipar se repeta pana cand bolul alimentar a fost redus la particule suficient de mici
pentru a fi inghitite, moment in care procesul poate sa o ia de la capat.

95. Parametrii funcționali ai ocluziei dentare – vorbirea

Dintii, limba, buzele, planseul gurii si palatul moale creaza camere de rezonanta care afecteaza
pronuntia. In timpul vorbitului, in general dintii nu se afla in contact, desi dintii anteriori trebuie
sa vina foarte aproape unii de ceilalti in timpul pronuntiei sunetelor "c", "ch", "s", si "z", formand
"spatiul de vorbire: spatiul care apare intre suprafetele incizale si/ sau ocluzale ale dintilor
maxilari si mandibulari in timpul vorbirii".

96. Parametrii ocluziei dentare – bruxismul

Bruxismul reprezinta mișcări involuntare ritmice sau spasmodice nefunctionale precum

scrâșnitul sau clenching al dințiilor, altele decât mișcările mandibulei din timpul masticatiei, care
pot duce la trauma ocluzala. Această activitate poate fi diurnă ,nocturnă sau ambele. Chiar dacă
bruxismul este inițiat la nivelul subconștientului, bruxismul nocturn este mai periculos deoarece
pacientul nu este conștient în timpul somnului. Așadar, poate fi dificil de detectat, dar ar trebui să
fie suspectat la orice pacient care prezintă uzură sau durere. Prevalența bruxismului este de
aproximativ 10% și scade odata cu inaintarea in varsta. Unele teorii asociază bruxismul cu
malocluzia, tulburări neuromusculare, răspunsuri emoționale date de stres, sau o combinație a
acestora. Un studiu de cohorta a demonstrat că există efecte la nivel genetic; condiția a fost
asociată cu tulburări ale somnului; și simptomele bruxismului sunt de trei ori mai comune la
fumatori.

Foarte des este intalnit faptul ca uzura dințiilor anteriori progreseaza de la fațetarea inițiala pe
canini, până la incisivi centrali și laterali. Odată ce depașirea verticală dentara la nivelul
frontalilor dispare ca și rezultat al uzurii, apar de obicei fațete de uzura la nivelul dintilor
posteriori

97. Parametrii ocluziei dentare – încleștarea maxilarelor – clenching

Clenching reprezinta presarea si incleștarea maxilarelor si a dintilor, frecvent asociat cu tensiune

nervoasă acută sau efort fizic. Presiunea creată poate fi mentinută pe o durată considerabilă, cu
scurte perioade de relaxere între.

Cauzele pot fi asociate mai curand cu stres, suparari, efort fizic, concentrare intensă pentru un
anume lucru, decat cu o disfuncție ocluzala.

Spre deosebire de bruxism, clenchingul nu produce distrucții la nivelul dinților, pentru ca

presiunea este directionata catre axul lung al dintelui, fără implicarea forțelor laterale.

Pot rezulta abfracții- defecte cervicale la nivelul jonctiunii smalt-cement printr-un clenching
îndelungat. De asemenea, creșterea forțelor poate duce la traumatizarea spațiului parodontal,
ATM și mușchii masticatori.

98. Ocluzia balansată bilateral

Studiile recente asupra lucrărilor mobilizabile s-au canalizat pe conceptul unei ocluzii balansate
bilateral. Acest concept se bazeaza pe a avea un numar maxim de dinți în contact in
intercuspidare maxima și in toate pozițiile de ghidaj.

În montarea dinților pentru protezele totale, aranjamentul dinților ajută la menținerea stabilitatii
protezei, deoarece contactele de pe partea nelucratoare previn ca proteza să fie mobilizată.
Așadar, principiile bilaterale balansate au fost aplicate pe dentiția naturala și in protetica fixă si s-
au dovedit a fi foarte dificil de realizat, chiar cu atenție mare la detalii, și cu folosirea de
articulatoare sofisticate. Au aparut uzura ocluzală crescuta, probleme parodontale și tulburări
neuromusculare.

99. Ocluzia balansată unilateral (ghidaj de grup)

În ocluzia balansată unilateral, apar contacte in timpul ghidajului doar între dinții posteriori de pe
partea lucratoare. Pe partea nelucratoare nu exista nici un contact până cand mandibula nu ajunge
in relatie centrica.

In acest aranjament, forțele sunt distribuite de-a lungul suportului parodontal al tuturor dinților
posteriori, pe partea lucrătoare. Acest aspect poate fi avantajos dacă suportul canin este
compromis.

Pe partea lucrătoare, forțele ocluzale sunt distribuite in timpul miscarii de ghidaj, in timp ce
dintii de pe partea nelucratoare nu se ating. In miscarea de propulsie nu apare niciun contact
dentar in zonele posterioare.

100. Semnificația clinică pentru long centric.

= miscare de libertate intr-o direcție anterioară și posterioara.

Este important pentru dinții posteriori să fie într-o glisare armonioasa când mandibula
translatează din RC -> inainte, pentru a realiza contact dentar anterior.

Lungimea long centric variaza intre 0,5-1,5 mm. Aceasta teorie presupune translatia condililor
orizontal în fosa, inainte de a incepe translatia in jos. Necesita de asemenea un spațiu orizontal
mai mare între dinții anteriori de la maxilar si cei anteriori de la mandibula, care ar permite
mișcari orizontale înainte de dezocluzia posterioră (separarea dintilor anatagonisti in timpul
mișcărilor excentrice ale mandibulei).

101. Ocluzia protejată mutual

În aranjamentul acesta, RC coincide cu poziția IM. Cei 6 dinți anteriori maxilari, împreună cu cei
6 dinti anteriori mandibulari, ghideaza miscarile de excursie a mandibulei , și nici un contact
ocluzal posterior nu are loc in timpul mișcarilor de propulsie.

Caracteristicile unei ocluzii protejate mutual sunt următoarele:

1) Contact uniform al tuturor dinților pe arcada atunci când procesele condiliene mandibulare
sunt în pozitia cea mai superioară.

2) Contact stabil al dinților posteriori cu forțe directionate vertical.

3) Relația centrică coincide cu IM.

4)Niciun contact al dințiilor posteriori in mișcări de propulsie si lateralitate.

5)Armonie intre contactele dinților anteriori si mișcările funcționale ale mandibulei [ Ca sa

indeplinim acest criteriu, este asumat că (1) exista toti dinții pe arcada, (2) țesuturile de suport
sunt sanatoase, (3) nu exista ocluzie inversa reversă (crossbite), și (4) daca ocluzia este clasa I
Angle].

102.Ocluzia optima

În aranjamentul ideal ocluzal, forțele exercitate pe dinti trebuie sa fie distribuite optim.
Contactele ocluzale influentează activitatea musculaturii în timpul masticației. Orice procedură
restaurativa, care poate modifica stabilitatea ocluziei poate afecta și timingul și intensitatea
activitații mușchilor ridicatori.

Forțele orizontale pe orice dinte trebuie să fie evitate sau cel putin micșorate, iar forțele de
încărcare trebuie să fie predominant paralele cu axul lung al dintelul. Acest lucru este facilitat
atunci când varfurile cuspizilor functionali sunt localizate central pe rădacini si atunci când
contactele sunt prezente în fosetele din suprafețele ocluzale.

Forțele orizontale sunt minimizate daca este evitat contactul dintilor posteriori in miscarile
excentrice.

103. Adaptarea la malocluzie

 Prag Coborat (la durere)

In cazul pacientilor cu prag dureros scazut, diagnosticul nu este dificil de pus. Identifică orice
durere. Un prag dureros mai scazut necesita atentie in a nu fi confundat cu ipohondria.

Pragul de adaptabilitate este mai coborât atunci când există un stres emoțional sau stare generala
alterala și simptome clinice precum,durerea severă de cap, spasme musculare, iar durerile se pot
manifesta mai des in astfel de situatii.

 Prag Crescut (la durere)

Indivizii care s-au adaptat la malocluzii existente pot raporta că dentitia lor este confortabila,
chiar daca un numar mare de semne pot indica clar un proces patologic. Așadar, chiar și în
absența durerii sau plângeri ale pacientului, tratamentul ocluzal este indicat pentru a preveni
uzura dintilor sau eventuale probleme la nivelul musculaturii sau ATM.
104. Simptomatologia dentară a ocluziei patologice

Ocluzia patologica este o relatie ocluzală capabilă să producă modificări patologice ale
sistemului stomatognat.

Pacienții pot prezenta mobilitate crescută, contacte deschise sau uzură anormală.

Mobilitatea crescută a unui dinte sau a unor dinți uneori este indicația unei forțe ocluzale
excesive. Acesta poate fi rezultatul unui contact prematur în relația centrică sau în timp ce se
exercita mișcări excentrice. Pentru a detecta asemenea contacte, medicul stomatolog poate plasa
varful policelui pe porțiunea coronară a dintelui mobil, rugând pacientul sa inchida și să deschidă
(strangand din dinți). Mici mișcări (fremitus) care nu pot fi decelate vizual se pot simti la
palpare.

Lipsa contactelor proximale pot fi rezultatul unui dinte migrat, din cauza unei ocluzii instabile.

Uzura anormală a dintelui, fractura cuspizilor, ciobirea marginii incizale, pot fi un semn de
activitate parafuncționala.

105. Simptomatologia parodontală a ocluziei patologice

Un spațiu crescut al spațiului parodontal (detectat radiologic) poate indica contacte premature
ocluzale și este des asociat cu mobilitate dentara.

Similar, defecte verticale sau circumferentiale ale parodonțiului sunt deseori asociate cu trauma
ocluzală. Pacienții cu boală parodontală avansată au pieredere de os excesivă, migrări care
evoluează rapid și care pot produce discrepante ocluzale.

106. Simptomatologia de la nivelul ATM a ocluziei patologice

Durerea,cracmentele la nivelul ATM-ului pot indica disfuncții la nivelul articulațiilor.

Click-ul poate fi asociat cu probleme la nivelul structurilor interne ale ATM. Un pacient cu click
unilateral la deschiderea și închiderea gurii (click reciproc) în combinație cu o deviație a liniei
mediane, ne conduce spre diagnosticul de disc articular deplasat. Linia mediana este deviata spre
partea ATM afectata.

Pentru a detecta click-ul la nivel articular, este necesară palparea la nivelul unghiul mandibulei.

107. Simptomatologia musculară a ocluziei patologice

Durerea musculară acută sau cronică poate indica obiceiuri asociate cu tensiune, cum ar fi
bruxism-ul sau clenching.
Oboseala musculara cronica poate duce la spasme musculare și durere. Într-un studiu, subiecții
studiului au fost instruiți să scrâjnească dinții pentru aproximativ 30 de minute. Au avut dureri
musculare al caror varf a culminat la doua ore dupa scrasnit și a durat până la 7 zile.

Activitatea musculară asimetrică poate fi diagnosticată prin observarea pacientului la deschiderea

și închiderea gurii în plan frontal. O deviație de câtiva milimetrii este deseori comună, dar orice
deviație mai mare poate fi un semn de disfuncție care necesită un control amănunțit.

108. Obiectivele tratamentului ocluzal

Obiectivele tratamentului ocluzal sunt următoarele:

1) Să distribuim forțele ocluzale de-a lungul axului lung al dintelui

2) De a avea contacte simultane ale tuturor dințiilor în RC

3) Eliminarea oricărui contact ocluzal în plan înclinat pentru a crește stabilitatea poziției dintelui.

4) RC să coincida cu IM

5) Sa ajungem la schema ocluzală selectata pentru pacient

109. Terapia prin gutiere ocluzale

Gutierele ocluzale sunt folosite de cele mai multe ori în managementul disfuncțiilor ATM și a
bruxismului.

Din punct de vedere al proteticii fixe, gutierele ocluzale sunt de folos pentru a determina dacă o
schimbare de acest gen poate fi pusa in aplicare și daca va fi tolerată. Dacă pacientul răspunde
favorabil la gutiera ocluzala, este rezonabil să credem ca raspunsul la tratamentul restaurativ va
fi acelasi. Asadar terapia prin gutiere ocluzale poate fi importanta în diagnosticarea procedurilor
inainte de inițierea tratamentului protetic fix.

Aceasta gutiera poate fi pentru maxilar sau pentru mandibulă.

110. Tehnica directă a gutierei obtinuta prin termoformare la vacuum

1) Adaptează o folie transparentă de rașină termoplastică pe modelul preliminar cu ajutorul

aparatului de aspirare. Asigura-te ca au fost deretentivizate toate zonele care necesita acest lucru.
Tăiați excesul de rășina ca toate partile moi vestibulare sa fie expuse. La nivelul suprafetelelor
vestibulare ale dințiilor, gutiera trebuie să se mențină la distanta de marginea gingivală. Pe
suprafața palatinala a maxilarului, gutiera trebuie să acopere o treime din partea anterioară a
palatului dur pentru rigiditate.
2) Probează gutiera pentru a verifica stabilitatea si adaptarea. Adaugă un pic de rașină acrilică
autopolimerizabilă în regiunea incizală. Ghidati mandibula în RC. Articulati mandibula astfel
incat sa ramana indentatii in rasina.

3) Adaugă mai multa rașină în zona incisivului și a caninului și ghidează pacientul în propulsie,
protruzie și mișcări de lateralitate pe rașina moale. Așteptați să se polimerizeze răsina. Țineți
cont că rășina trebuie să se polimerizeze intraoral sau pe model.

4) Cu ajutorul unei hartii de articulatie, ajustează rașina pentru a fi fina, chiar și la contactele de
protruzie si lateralitate, si construirea unui stop ocluzal bine definit la nivelul fiecarui incisiv în
RC. Se vor limita contactele in propulsie pentru incisivi și contactele in lateralitate la nivelul
caninilor de pe partea lucratoare. Trebuie indepartate toate contactele posterioare în acest stadiu.

5) Rugati pacientul să poarte acest dispozitiv pentru câteva minute în cabinet. Mișcări repetate de
propulsie și lateralitate pot acoperi majoritatea problemelor la manipularea mandibulei. În
anumite situații, este necesar ca pacientul să poarte peste noapte gutiera pentru a combate
contractia musculaturii.

6) Adăugați rășină acriliă autopolimerizabilă în zona posterioară a gutierei și ghidați pacientul în

RC. Mentineti pacientul în RC până când rasina este polimerizata complet.

7) Scoateti gutiera și examinati impresiunile dentare.

8) Cu un creion chimic marcați zonele de depresiune formate din cuspizii funcționali antagonisti.

9) Eliminați excesul de rașină cu o freza sferica sau roata, lăsand in urma doar insemnarile de
creion chimic. Toate celalalte contacte trebuie să fie eliminate dacă se doreste dezocluzia
posterioara.

10) Verificați gutiera în gura pacientului pentru contacte în RC, marcându-le cu o hartie de
ocluzie. Indepartati contactele puternice prin ajustarea continuă până când fiecare cuspid
funcțional este marcat.

11) Identificați excursile protruzive sau de lateralitate prin culori diferite ale hartiei de articulatie.
Ajustați contactele daca este necesar dar atenție sa nu eliminați stopurile ocluzale.

12) Finisati și lustruiti gutiera cu grija pentru a nu modifica suprafețele funcționale

13) După o perioadă de utilizare cu succes, gutiera poate fi duplicata prin termo-
baropolimerizare prin tehnica standard de captusire a protezelor
111. Metoda indirectă de obtinere a gutierei utilizand rașina acrilica autopolimerizabilă

1)Asigurati-va că gutiera este fabricata la aceași dimensiune verticală ca RC-ul înregistrat.

2) Reglati articulatorul astfel incat masuta incizala sa fie plana initial.

3) Coborati pin-ul incizal pana se obtine aproximativ 1mm de spațiu între dinții posteriori (Fig.
4-29 A). DVO trebuie să fie la fel ca cel cand a fost înregistrat RC-ului.

4) În funcție de articulatorul folosit, dupa pasul numarul 3 este necesara repozitionarea masutei
incizale.

5)Verificați spațiul dintre modele în timpul mișcarii de protruzie al articulatorului. Unde este mai
puțin de 1mm, mariți spatiul prin înclinarea masutei de ghiaj incizale.

6) Ridicați aripile masutei de ghidaj incizal astfel incat să fie cel putin 1mm de spațiu în
excursiile laterale (fig 4-29 B).

7) Marchează inalțimea conturului fiecarui dinte pe model, și blocați fiecare zona retentiva cu
ceară (Fig.4-29C)

8) Realizati crosete de sarma care sa se prinda pe zonele de retentie vestibulara, aplicati pe model
un mediu de separare (ex.Al-Cote), si lăsati la uscare (fig. 4-29 D). Modelul antagonist poate fi
înmuiat în apă pentru a preveni aderarea rășinii acrilice asupra lui.
 9) Fabricați gutiera din rășina acrilică autopolimerizabila transparentă (fig.4-29 E), aplicată prin
folosirea alternativa de pudră și lichid (fig 4-29 F). Pentru a evita porozitățiile , rășina trebuie
tinută umedă tot timpul cu un monomer adăugat în cantități mici (fig. 4-29 G)

10) Cât rășina este încă moale, închideți articulatorul (fig 4-29 H). Adăugați răsină unde este
necesar până există o mica depresiune la nivelul tuturor cuspizilor funcționali.

11) Cât rășina e moale, închidem articulatorul în mișcari de lateralitate și protruzie. Adăugam sau
eliminam rășină până când e constant contactul cu dinții anteriori,când pin-ul incizal este in
contact cu masuta incizala de ghidaj. Ajustarea acestuia va trebuie sa fie superficiala pentru ca
timpul de lucrul cu rășina acriliă este limitat și contactele ocluzale vor fi redefinite dupa ce rașina
este polimerizată.

12) Plasați gutiera și modelul în apă caldă cu presiune pentru a se polimeriza. Când este
gata,indepartati ceara de pe modelul cu apa fierbinte.

13) Redefiniti ocluzia in articulator (Fig. 4-29 I).

a. Pentru orice cuspid functional, în RC, contactele trebuie să fie egale

b.Un stop ocluzal trebuie sa existe pentru fiecare dinte anterior în RC

c. Contactele in protruzie pe incisivi trebuie să fie line și egale

d.Contactele trebuie să fie fine și egal in laterotruzie (pe partea lucratoare) la nivelul caninilor.

14) Scoateti gutiera de pe model, finisați și lustruiți , având grijă să nu se modifice suprafețele
funcționale (Fig. 4-29 J)

15) La probă, se verifică adaptarea și stabilitatea. De asemenea, se verifică contactele ocluzale și

se adaptează în funcție de necesități, folosindu-se benzi de marcaj colorate diferit pentru contacte
centrice și excentrice.
112. Procedura Indirectă de realizare a gutierelor ocluzee cu Rășina Acrilică
Termopolimerizabilă

1) Se articulează modelele în relație centrică. Se permite procedura de remontare prin crestarea

bazelor modelelor.

2) Se creează configurația dorită a dispozitivului în ceară, obținându-se stopuri centrice și ghidaj

anterior.

3) Se demontează modelul din articulator.

4) Se procesează complet rășina termopolimerizabilă.

5) Se remontează în articulator și se adaptează ocluzia.

6) Se îndepartează modelul. Se lustruiesc suprafețele externe cu un agent de lustruire special.

7) Se depozitează în umiditate 100%

113. monitorizarea pacienților purtători de gutiere ocluzale
După ce dispozitivul este prezentat pacientului, distribuția uniformă a contactelor ocluzale
trebuie să fie verificată și dispozitivul corectat așa cum este necesar. Pacientul este sfătuit să
poarte dispozitivul 24 ore, să îl îndepărteze doar din motive de igienă și să vină la control
săptămânal sau o dată la 2 săptămâni pentru modificări. O diminuare a disconfortului
sugerează că adaptările ocluzale definitive vor avea succes. Dacă terapia cu acest dispozitiv
nu reușește să elimine disconfortul ,trebuie să se realizeaze evaluări ulterioare și diagnosticări
ale cauzelor și parametrilor nemulțumirilor pacienților. Un semnal de alarmă în diagnosticul
unui pacient poate fi atunci când acesta prezintă îmbunătățiri ale simptomatologiei iar apoi
reclamă agravări ale nemulțumirilor inițial rezolvate. În multe din aceste situații, posibilitatea
insubordonării pacienților necesită investigații. În eventualitatea în care lucrări fixe ample
sunt plănuite pentru asemenea pacienți,clinicienii trebuie să înceapă tratamentul cu prudență.

114. sisteme digitale de realizare a gutierelor ocluzale

Producătorii au realizat pași uriași în surprinderea dinamicii mandibulare și reproducerea
acesteia în format digital (vezi capitolul 2). Provocarea rămâne însă în surprinderea corectă a
efectului combinat al determinanților anterior și posterior și reproducerea cât mai exactă a
mișcării.
Un dezavantaj al datelor obținute din CT, RMN și CBCT este că acestea sunt reprezentări
statice. Sistemul de programare SICAT Function este creat să combine date din analiza
radiografiilor tridimensionale, capturi optice și înregistrări ale dinamicii mandibulare. Aceste
informații pot fi folosite în scopuri diagnostice sau să genereze un dispozitiv de repoziționare
a mandibulei în armonie cu statistica intermediară. Date științifice în acest sens rămân însă
limitate în prezent

capitolul 5 – parodonțiul și tratamentul protetic fix

115. fazele leziunilor induse de placa bacteriană în boala parodontală

Leziunea inițială

Leziunea inițială este localizată la nivelul șanțului gingival și este evidentă după aproximativ
2-4 zile, timp în care placa bacteriană s-a acumulat fără a fi îndepărtată. Vasele de la nivel
gingival se dilată, apare vasculita locală, permițând formarea unui exudat de leucocite PMN în
șanțul gingival. Colagenul perivascular se pierde și spațiul rezultat se umple cu proteine și
celule inflamatorii. Porțiunea coronară a epiteliului joncțional este modificată.

Leziunea timpurie

Deși nu există o diferențiere între stadiile formării leziunii, leziunea timpurie apare în general
la 4-7 zile de la depunerea plăcii bacteriene. Acest stadiu al dezvoltării implică o pierdere a
colagenului de la nivelul gingiei marginale. Pe lângă aceasta nivelul de lichid din șanțul
gingival crește, cu un număr ridicat de celule inflamatorii și acumularea de celule limfoide la
nivelul epiteliului joncțional. Celulele bazale ale epiteliului joncțional încep să prolifereze și
devin vizibile alterări ale fibroblaștilor din țesutul conjunctiv.

Leziunea stabilă

Între 7 și 21 de zile de la acumularea plăcii, leziunea intră în stadiul de leziune stabilă.Este

localizată tot în porțiunea apicală a șanțului gingival, iar inflamația este centrată într-o zonă
relativ mică.Pierderea țesutului conjunctiv continuă cu menținerea caracteristicilor unor
leziuni timpurii.Acest stadiu implică predominanța celulelor plasmatice, prezența
imunoglobulinelor în țesutul conjunctiv și proliferarea epiteliului joncțional.Formarea
pungilor pardontontale nu are loc neapărat.

Leziunea avansată

Este dificilă stabilirea cu certitudine a momentului în care leziunea stabilă a gingivitei

conduce la pierderea atașamentului țesutului conjunctiv față de structura dentară devenind
leziune avansată sau parodontită.Până la transformarea în stadiu avansat, caracteristicile
leziunii stabile persistă.Țesutul conjunctiv continuă cu pierderea structurii de colagen,
fibrobaștii rămân în continuare alterați. Pungile parodontale se formează, cu adâncimi
crescute la sondare, iar leziunea se extinde în osul alveolar. Măduva osoasă se transformă în
țesut conjunctiv fibros, cu o pierdere semnificativă a atașamentului țesutului conjunctiv la
rădăcina dentară.Această transformare este însoțită de o reacție imunologică a țesutului și de
răspunsul inflamator al țesutului gingival.

116. terapia parodontală inițială - obiectivele îngrijirii parodontale eficiente

Obiectivul este de a obține o suprafață radiculară curată realizată prin instrumentare manuală,
detartraj cu ultrasunete sau cu ajutorul laserului. Importantă este calitatea debridării radiculare
și nu instrumentul folosit pentru aceasta.Antibioticele pot fi adesea utile în eliminarea
bacteriilor inaccesibile terapiei mecanice.

117. indicațiile terapiei parodontale chirurgicale

Cele mai frecvente indicații ale terapiei parodontale chirurgicale sunt (1) continuarea pierderii
osoase la un pacient care a beneficiat de chiuretaj și planare radiculară și se află în cursul unei
dispensarizări de întreținere parodontală la 2-3 luni și (2) nevoia unui tratament protetic fix în
zonele posterioare ale arcadelor ce vor duce fie la obținerea unei coroane subgingivale
inaccesibilă curățării sau o coroană clinică scurtă cu o retenție sau rezistență inadecvată.

118. criteriile de evaluare a stabilității parodontale

119. criteriile de evaluare a prognosticului parodontal

Factori clinici generali

Vârsta pacientului

Severitatea afecțiunilor

Controlul plăcii microbiene

Colaborarea cu pacientul

Resursele financiare disponibile

Factori locali

Placa și tatrul dentar

Restaurările subgingivale

Înghesuirea dentară

Resorbția dentară

Mobilitatea dentară

Factori sistemici și de mediu

Fumatul

Afecțiunile sistemice

Factorii genetici

Stresul

Gura uscată (hiposalivație)

Factori anatomici

Rădăcinile scurte și conice

Concavitățile radiculare

Excrescențele

Distanța interradiculară

Implicarea furcațiilor

Factori protetici și restaurativi

Selectarea dinților stâlpi

Cariile

Dinții devitali

120. lățimea biologică

Atașamentul gingival constă într-un milimetru de țesut conjunctiv atașat derădăcina dintelui și
1 milimetru de adeziune celulară epitelială la nivel radicular. Combinațiadintre țesutul
conjunctiv și inserția epitelială poartă numele de lățime biologică. Cei doi milimetri reprezintă
spațiul minim de care gingia are nevoie pentru a se atașa la nivelul rădăcinii dentare.La gingia
sănătoasă adâncimea șanțului gingival variază între 1 mm pe suprafețele vestibulară și
linguală și 2-3 mm interproximal (fig.5-19). Aceste valori reprezintă o medie și nu corespund
fiecărui pacient.Valorile medii sunt adecvate în majoritatea situațiilor, cu excepția pacienților
cu biotip gingival subțire, restaurările anterioare fiind plasate subingigival. Prin măsurarea de
la nivelul inserției gingivale până la os și scăzând adâncimea șanțului gingival, medicul
dentist poate determina lățimea biologică a fiecărui pacient.

121. plasarea marginilor preparațiilor

Marginile preparației pot fi plasate supragingival, juxtagingival sau subgingival.

Marginile supragingivale și juxtagingivale sunt mai ușor de preparat, amprentat și

finisat,ușurând astfel îndepărtarea plăcii microbiene și menținerea sănătății țesutului gingival.

În anumite situații, restaurările anterioare, cariile prezente, estetica sau obținerea

retenției/rezistenței necesită realizarea de margini plasate subgingival. Prin comparație cu o
suprafață dentară intactă, toate restaurările care prezintă margini rugoase favorizează
acumularea de placă bacteriană. Cu cât marginea preparației este mai departe de suprafața
gingivală cu atât este mai ușor accesul pentru îndepărtarea plăcii microbiene și pentru
menținerea unui țesut gingival sănătos.

Marginea supragingivală este cea mai favorabilă pentru menținerea sănătății gingivale.Periuța
de dinți permite o curățare de până la 0,5 mm subgingival, ața dentară curăță până la 2,5 mm
subgingival iar un dispozitiv cu irigație (duș bucal) până la 4 mm subgingival (fig.5-20,
tabelul 5.2). Majoritatea pacienților folosesc doar periuța de dinți pentru igiena orală.

Marginile subgingivale pot crea probleme și ar trebui evitate pe cât posibil. O margine plasată
subgingival produce întotdeauna un răspuns inflamator din partea gingiei. Acesta variază de la
o inflamație subclinică la una severă, asociată cu măriri de volum gingival, roșeață,
sensibilitate, sângerare și posibile pierderi osoase. Gradul de inflamație depinde de mai mulți
factor. Doi dintre aceștia sunt reprezentați de starea generală de sănătate și biotipul gingival al
pacientului, factori ce nu pot fi controlați de medicul stomatolog. Totuși cunoscând aceste
informații, medicul poate decide plasarea corectă a marginilor preparației. Factorii pe care
medicul dentist îi poate controla, includ locul unde se plasează marginea preparației,
adaptarea marginală, suprafața fără rugozități a materialului de restaurare plasat subingigval.
Marginile cu o adaptare relativ bună și plasate în zone ce permit igienizarea declanșează o
reacție inflamatorie subclinică.

Marginile care permit o deschidere mai mare de 200 microni atrag un număr mare de bacterii
și produc un răspuns inflamator sever (fig.5-21). Metalul, ceramica și rășinile compozit sunt
la fel de compatibile cu țesutul gingival dacă sunt lustruite foarte bine. Profilul de emergență
al restaurării trebuie să urmărească anatomia dentară. Sănătatea țesutului gingival este mai
bine menținută de o restaurare subconturată decât de o restaurare supraconturată.

Cea mai frecventă cauză a supraconturării este prepararea insuficientă a dintelui, tehnicianul
fiind forțat să realizeze o piesă protetică prea groasă. Când marginile preparației vor fi plasate
subgingival, este necesară prezența unui minimum de 3 mm de atașament gingival.

122. biotipul gingival subțire

Biotip subțire

-margine osoasă subțire

-dehiscențe și fenestrații frecvente

-zone înguste de gingie keratinizată

-grosime gingivală <1,5 mmș lățime biologică 3,5-5 mm

- margini gingivale și osoase ascuțțite

-margini gingivale la nivelul/sub joncțiunea smalț-cement

-dinți de formă triunghiulară

-contacte interproximale reduse plasate aproape de marginea gingivală

-convexități coronare reduse

-retracție gingivală în urma îmbolnăvirii

-retracție gingivală > 2 mm după îmbolnăvire

-resorbție osoasă > 2 mm după extracții

-resorbții osoase și retracții gingivale după operații cu lambou

-pierderea papilelor dentare după inserarea implanturilor

-modificări de culoare ale restaurării/implantului

123. biotipul gingival gros

Biotip gros

-margini osoase groase

-tăblii alveolare groase

-zone întinse de gingie keratinizată

-grosimea gingivală >=2mm; lățime 5-6 mm

-contururi gingivale și osoase aplatizate

-margini gingivale deasupra joncțiunii smalț-cement

-dinți dreptunghiulari

-contacte interproximale întinse localizate spre apical

-convexități coronare accentuate

-formarea de pungi parodontale și osoase adânci după îmbolnăvire

-retracție gingivală moderată după extracții (2 mm)

-resorbție osoasă redusă după extracții (1 mm)

-fără pierderi vizibile de gingie sau os după operații cu lambou

-papile scurte, groase care se mențin după inserarea implanturilor

-modificările de culoare ale restaurării/implantului mascate de țesutul gros.

124. corectarea și prevenirea violării lățimii biologice

Violarea inserției epiteliale poate fi corectată fie prin îndepărtarea chirurgicală de os marginal
și modificarea inserției gingivale fie prin deplasarea ortodontică a dintelui spre coronar față de
atașamentul gingival. Corectarea chirurgicală este mai rapidă. Noua poziție gingivală poate fi
considerată stabilă după 3 luni. În zonele anterioare este recomandat să se aștepte 6 luni până
la plasarea noilor margini ale restaurării datorită exigențelor estetice. Corecția chirurgicală se
efectuează rar la nivelul unui singur dinte.Corecțiile osoase trebuie sa fie realizate gradual nu
în mod rapid. Deseori osul trebuie îndepărtat de la nivelul a trei dinți adiacenți pentru a
corecta o singură violare a inserției. În zona anterioară intervenția chirurgicală este
contraindicată cu excepția situației în care toți dinții beneficiază de o lungime coronară mai
mare (fig. 5-26). În zonele posterioare tratamentul chirurgical este de elecție în cele mai multe
cazuri. Dinții posteriori prezenta frecvent retenție/rezistență scăzută ca urmare a coroanelor
clinice scurte. Frecvent, restaurările din această zonă prezintă margini subgingivale. Corecția
graduală la nivel osos ajută la creșterea lungimii coronare și transformă marginile
subgingivale în margini juxta/supragingivale, facilitând igiena orală.
125. caracteristicile clinice ale papilelor interdentare

Papila gingivală interdentară ideală umple ambrazura interproximală creată (1) de către pereții
laterali ai dinților adiacenţi, (2) coronar la baza contactului interproximal, și (3) apical de
aspectul coronal atașamentului. Clinicianul poate schimba dinții # 1 și # 2cu stomatologie
restaurativă, cu ortodonție sau cu ambele. Vârful papilei se va extinde 5 mm deasupra
nivelului osului interproximal (3 mm deasupra atașamentului) când ambrazura interproximală
este ideală.

126. corpul de punte ovat

Extracția unui dinte cauzează dispariția punctului de contact și jumătate din ambrazura
interproximală; în consecință,papila nu este comprimată, ci se aplatizează și estetica este
compromisă. Papila poate fi menținută dacă la momentul extracției este creat un corp de punte
ovat care va oferi punctului de contact și ambrazurii laterale suportul de care papila are
nevoie. Un pontic ovat este introdus 2,5 mm în locul de extracției. Dimensiunea și forma
acestuia ar trebui să fie aceleași ca și ale dintelui care a fost extras. La data extracției ar trebui
să fie efectuată o procedură de conservare a locului grefei. Dacă nivelul osului rămâne stabil,
papila va fi, de asemenea, stabilă. Un pontic ovat bine format va sigila zona de extracție și va
ajuta la reținerea grefei osoase în interiorul alveolei. După 4 săptămâni, ponticul ovat ar trebui
să fie redus pentru a se extinde în alveolă doar 1,5 mm pentru a permite igiena orală . Crestele
pot fi modelate pentru a susține un corp de punte ovat. Este creată o zonă receptoare cu un
instrument rotativ diamantat. Zona receptoare este modelată concav în partea anterioară și
ușor mai plat în partea posterioară. Din motive estetice, adâncimea trebuie să fie de la 1.0 la
1,5 mm pe vestibular pentru a crea aspectul unui dinte care iese dintr-un şanţ. Grosimea
stratului țesutul gingival între os și zona nou creată pentru corpul de punte trebuie să fie de cel
puțin 2 mm. Dacă grosimea gingiei este mai mică,trebuie să fie realizata si o alveoloplastie.

127. prevenirea resorbției osoase postextracționale, extruzia ortodontică forțată

După o extracție de rutină, pierderea obișnuită a osului și a gingiei pentru un dinte din
maxilarul anterior este de 2 până la 3,5 mm de os și țesut gingival vertical, împreună cu până
la 2 mm de os buco-lingual şi pierdere gingivală. Această pierdere va cauza modificări
marginale în nivelurile dintre dintele protezatşi dinţii adiacenţi.Pacienții cu un biotip subțire
vor suferi mai multă retragere şi pierdere de os, până la 7.5 mm; aceia cu un biotip gros vor
avea mai puțină pierdere osoasă şi gingivală. Numeroase grefe de os, fie singure, fie în
combinație cu grefe membranate au fost folosite în timpul extracției pentru a preveni
pierderea gingivală şi de os. Împreună, aceste tehnici sunt denumite „conservare locală“.

Extruzia ortodontică are ca rezultat migrația coronară a gingiei și a osului. Dacă obiectivul
este extruzia dintelui, dar acesta lasă osul și gingia în urmă, trebuie efectuată o fibrotomie
supracrestală la fiecare 1 până la 2 săptămâni,împreună cu SC / RP a fibrelor de ligamentul
parodontal rămase. Presiuni slabe continue ar trebui să permită extrudarea ortodontică de 1
până la 2 mm pe lună. Dintele ar trebui să fie extrudat în plus cu 2 mm în cazul în care
urmează să fie extras, pentru a permite o cantitate suficientă de os și țesut moale pentru
pierderile ulterioare.

capitolul 13 – restaurări protetice fixe agregate pe implanturi

128. stâlpii implantari

Stâlpul implantului (abutment) sau bontul protetic implantar este o parte a implantului care
serveşte pentru sprijinul şi/sau retenţia suprastructurii protetice. În funcţie de modalitatea de
agregare a suprastructurii protetice există 3 tipuri de stâlpi implantari:

- pentru înşurubare (for screw): suprastructura protetică va fi retenţionată cu ajutorul

şuruburilor (punţi demontabile);

- pentru cimentare (for cement): suprastructura protetică va fi retenţionată prin cimentare

(punţi cimentate);

- cu sisteme speciale de menţinere, sprijin şi stabilizare (for attachement): suprastructura

protetică va fi mobilizabilă.

Stâlpii implantari se pot înşuruba fie direct în corpurile implantare (după ce am scos extensiile
permucozale) fie pot fi fixaţi în extensiile permucozale cu şuruburi, extensiile permucozale
având filet în interior.

Stâlpii implantari se pot subclasifica în drepţi şi angulaţi. Aceştia din urmă rezolvă
problemele de paralelism ce pot apărea din cauza aplicării corpurilor implantare în poziţii
nefavorabile pentru protezare, datorită limitelor impuse de oferta osoasă.

Stâlpii implantari pentru înşurubare au un şurub de acoperire pentru igienă (Hygiene

screw)pentru a impiedica intrarea detritusurilor şi a tartrului în partea internă filetată a
stâlpului implantar.

129. dispozitivele de transfer pentru implanturi

Sunt folosite pentru a poziţiona un analog în amprentă şi sunt definite de partea implantului pe
care o transferă la model: dispozitive de transfer a corpurilor implantare (implant body
transfer coping) sau dispozitive de transfer a stâlpilor implantari (abutment transfer coping).
Amprentele trebuie să transfere poziţia exactă şi forma corpului implantar şi a stâlpului
implantar din cavitatea bucală pe modelul functional.

Există două tipuri de dispozitive de transfer: direct şi indirect.

130. criterii de alegere a stâlpilor implantari

Există câteva criterii în funcţie de care se selectează stâlpii implantari:

1. angulaţia corpului implantar;

2. adâncimea şanţului gingival;

3. estetica (vizibilitatea coleretei metalice);

4. nevoia de dispozitiv antirotaţional;

5. accesul pentru igienă;

6. nevoia de a realiza restauraţii demontabile.

131. protezarea fixă în edentația totală

Pentru pacienţii edentaţi total care doresc restauraţii protetice fixe există 2 opţiuni :

- proteza fixă hibridă care mai este numită proteza Toronto ;

-reabilitarea fixă metalo-ceramică .

Proteza hibridă este formată dintr-un schelet metalic turnat pe care sunt montaţi dinţi
artificiali acrilici (seamănă foarte bine cu o proteză scheletată fără croşete şi fără sisteme
speciale) . Pentru realizarea ei este necesară aplicarea unui minim de 4 implanturi la
mandibulă şi 5-6 la maxilar. Un factor determinant major pentru alegerea acestei opţiuni
terapeutice este cantitatea de ţesut osos pierdut.

Indicaţia principală se adresează pacienţilor cu o atrofie moderată a crestelor osoase.

Reabilitarea metalo-ceramică necesită de asemenea plasarea a cel puţin 4 implanturi

endoosoase la mandibulă şi 6 la maxilar. Se poate obţine o foarte bună estetică doar dacă
atrofia osoasă e minimă.

Această opţiune terapeutică este indicată pentru pacienţii care şi-au pierdut dinţii naturali
recent (în ultimii 5 ani).

132. Conceptul ocluziei lingualizate poziționată medial

Acest concept a fost recomandat de Misch pentru protezele totale și este utilizat în prezent și
pentru restaurările fixe.

La maxilar, la pacientul dentat, creasta alveolară posterioară este poziționată, față de arcada
mandibulară, ușor spre vestibular. După ce, datorită resorbției osoase, se pierd dinții maxilari,
grosimea crestei edentate scade în direcție medial. Din acest motiv, la maxilar, odată cu
resorbția crestei alveolare, locul pentru plasarea imptantului în regiunea posterioară se
deplasează progresiv către linia mediană .
Și la mandibulă, resorbția osoasă progresează înspre medial astfel încât implanturile
mandibulare sunt plasate întotdeauna mai medial față de cuspidul vestibular, iar toate
contactele ocluzale, vor fi mai mediale comparativ cu ocluzia dinților mandibulari naturali.

Conform conceptului ocluziei lingualizate plasate medial, implanturile inserate atât la maxilar
cât și la mandibulă realizează o ocluzie mai medială decât schema naturală ocluzală în care
cuspidul vestibular mandibular este cuspidul dominant și accentuează necesitatea transmiterii
forțelor în ax în timpul ocluziei implantare. Conceptul poate fi folosit pentru proteze totale
montate pe implanturi pentru proteze totale care au antagoniști implanturi și pentru restaurări
protetice fixe susținute pe implanturi.

133. Conceptul „componenta cea mai slabă“ la ocluzia pe implanturi

Într-un sistem ocluzal apare deseori „o componentă mai slabă“ care va influența hotărâtor
alegerea schemei ocluzale.

Când un segment al unor arcade este supus unor factori de forță mai mari sau are un risc mai
mare de complicații decât segmentul antagonist el reprezintă „o componentă mai slabă“.Astfel
de situații se întâlnesc frecvent la pacienții care au proteze totale maxilare și restaurări
protetice fixe sprijinite pe implanturi mandibulare. În aceste cazuri concepția ocluzală este
determinată de maxilar, deoarece acesta constituie aria cea mai slabă. Cantitatea de forță
exercitată asupra implanturilor poate fi în acest caz redusă substanțial prin utilizarea rupturilor
de forță, iar țesutul moale situat sub proteza totală reprezintă și el un eficient reducător de
forțe (poate fi comprimat în timpul ocluziei cu mai mult de 2 mm).

O altă indicație pentru aplicarea conceptului „componenta cea mai slabă“ o constituie
prezența extensiilor sau a unor suprafețe ocluzale pe care sarcina se exercită în afara axului
corpurilor implantare.Pentru a reduce intensitatea forțelor compresive de la nivelul celei mai
distale extensii și forțele de întindere și de forfecare de la nivelul celui mai anterior stâlp
implantar, contactele ocluzale cele mai puternice trebuie să se producă deasupra corpurilor
implantare. Pe extensiile posterioare sau pe corpurile de punte anterioare care sunt în afara
axului trebuie să acționeze forțe ocluzale reduse, iar contactele laterale la aceste niveluri, în
timpul mișcărilor mandibulare, trebuie să fie eliminate. Se va reduce astfel momentul forțelor
exercitate pe stâlpi și va scădea cantitatea sarcinii exercitată asupra osului crestal.

Când la ambele arcade există extensii, ele ar trebui să fie antagoniste. În situația în care
implanturile maxilare posterioare au o extensie anterioară, iar implanturile mandibulare una
posterioară, schema ocluzală nu poate reduce forțele ocluzale pe ambele extensii. În acest caz,
componenta cea mai slabă este de obicei regiunea anterioară maxilară în care reducerea
forțelor este întotdeauna binevenită.

Prognosticul este mai bun când extensiile mandibulare au antagoniști implanturi maxilare,
decât situația inversă în care extensiile maxilare au antagoniști implanturi mandibulare. Dacă
există implanturi antagoniste care ar putea fi încărcate axial fiecare în mod egal, densitatea
osoasă, suprafața externă a implantului și tipul restaurării determină implantul care trebuie
protejat. Implanturile maxilare trebuie protejate cu încărcare axială mult mai frecvent decât
cele mandibulare.
În sfârșit, teoria ocluzală a „componentei mai slabe“ se aplică și în cele mai multe
reconstrucții protetice maxilare anterioare. Comparativ cu celelalte regiuni ale cavității
bucale, maxilarul anterior restaurat constituie deseori segmentul cel mai slab. În această
situație când se stabilește schema ocluzală trebuie să ținem cont de câteva particularități care
pot crea dificultăți:

– existența deseori a unui os de densitate scazuta;

– existența unei plăci corticale groase la nivelul crestei sau apexului;

– imposibilitatea de a plasa implanturi în dreptul incisivului central sau lateral;

– imposibilitatea evitării contactelor centrice oblice și a contactelor laterale în timpul

mișcărilor mandibulare.

Când maxilarul necesită plasarea în regiunea lui anterioară a mai multor implanturi cu
diametre mai mari devine deseori necesară practicarea înaintea plasării implanturilor a unei
proceduri de augmentare osoasă. Aceasta poate fi necesară și când sunt prezente dificultățile
enumerate mai sus.

În cazul în care implanturile maxilare anterioare au antagoniști dinți naturali sau lucrări
protetice fixe este necesar ca forțele generate de mișcările mandibulei să fie distribuite pe cel
puțin două implanturi solidarizate. Din acest motiv, implanturile anterioare, pentru fiecare
arcadă, trebuie plasate în ordinea preferinței în dreptul caninului și incisivului lateral;
caninului și incisivului central; caninului și primului premolar.

Dacă regiunea canină nu poate fi folosită pentru plasarea implantului, deseori în cadranul
anterior al arcadei trebuie să inserăm trei implanturi. Implantul plasat în dreptul PM1 și cel
plasat în dreptul incisivului lateral pot distribui sarcinile laterale, iar implanturile din dreptul
incisivului lateral și central pot fi folosite pentru sarcinile din timpul excursiei protruzive. Din
această cauză, în cazul unei premaxile total edentate, pentru a distribui forțele produse de
mișcările mandibulare sunt necesare minimum două implanturi maxilare anterioare, iar când
există forțe adiționale (de exemplu: bruxism) sunt necesare minimum trei implanturi. Pentru a
putea distribui echilibrat forțete apărute în mișcările de propulsie și de lateralitate în cazul
unui maxilar anterior edentat total cea mai indicată opțiune terapeutică este plasarea în această
regiune a patru implanturi .

134. Principii ocluzale în RPF pe implanturi

Necesitatea stabilirii unor reguli și principii ocluzale pentru practica implantologică a

preocupat, de-a lungul timpului, mai mulți autori (Brĺnemark, Zarb, Chapman, Sandhaus,
Misch, Hobo, etc.). Cu toate acestea, după cum am arătat anterior în protetica implantologică
nu există până la ora actuală o concepție ocluzală clară și completă. Din multitudinea datelor
existente am reținut cele 4 principii ale ocluziei funcționale formulate de Zarb și Chapman,
care însă nu sunt scutite nici ele de unele controverse.

– Stabilirea în I.M. a unei relații intermaxilare cu contacte bilaterale multiple, stabile și

uniforme (unii autori reproșează faptul că această formulare nu se referă și la R.C.); Zarb
susține că, în cazul unei restaurări protetice sau unei punți pe implanturi în zona frontală, în
I.M. este necesară prezența unei inocluzii frontale de aproximativ 30 microni; în comparație
cu dinții naturali, punțile sprijinite pe implanturi au o mobilitate verticală mult mai mică,
astfel încât este indicat ca presiunile ocluzale în I.M. și R.C. să fie suportate de către dinții
naturali, iar lucrările protetice pe implanturi să intre în contact cu antagoniștii după ce dinții
naturali s-au intruzat 30 m.

– Realizarea unui relief ocluzal care să permită obținerea unui număr maxim de contacte de
tip „vârf cuspid–fund fosetă“ (teoria „libertății în centric“=„long centric+wide centric“);
numeroși autori, însă, critică „long centricul“ afirmând că în această situație forțele ocluzale
pot conține mai frecvent componente orizontale distrugătoare și că atât în I.M. cât și în R.C.
încărcarea ocluzală nu se poate realiza perfect axial; acești autori susțin teoria „point
centricului“ în care contactele ocluzale sunt tripodice;susținând caracterul funcțional al „long
centricului“, școala românească de implantologie recomandă realizarea unui „long centric“ nu
mai mare de 1 mm.

– Absența contactelor premature atât în IM cât și în RC, deoarece la nivelul acestora se

exercită forțe foarte mari deosebit de nocive pentru interfața os-implant.

– Absența interferențelor ocluzale în timpul mișcărilor mandibulare; nu există însă un consens

general asupra dezocluziei optime: ea depinde însă de schema ocluzală și atât ghidajul canin
cât și cel de grup lateral sunt considerate funcționale.

135. amprenta cu dispozitive de transfer direct

- dispozitivul de transfer indirect (DTI) se înşurubeaza în stâlpul implantar sau în corpul

implantului el rămănând pe câmpul protetic la îndepărtarea amprentei din cavitatea bucală.
DTI are feţele laterale paralele sau uşor conice pentru a permite îndepărtarea cu uşurinţă a
amprentei şi uneori are porţiuni plane sau retentivităţi netede pentru a uşura pozitionarea lui în
amprentă după deşurubarea de pe corpul implantar sau de pe stâlpul implantar; amprentele
trebuie luate cu materiale elastice;

136. amprenta cu dispozitive de transfer indirect

- dispozitivul de transfer direct (DTD) constă dintr-o componentă goală pe dinăuntru

(extremitatea ocluzală fiind pătrată) şi un şurub lung care o fixează la stâlpul implantar sau la
corpul implantului; pentru amprentarea cu dispozitiv de transfer direct se foloseste o lingură
individuală perforată deasupra dispozitivului; şurubul de fixare a dispozitivului va depăşi
nivelul lingurii; deoarece se foloseşte o lingură perforată pentru această metodă se foloseşte şi
termenul de „amprentare deschisă“; după ce materialul de amprentă a făcut priză, şurubul de
fixare se deşurubează pentru a permite îndepărtarea amprentei din gură; DTD are avantajul că
permite folosirea de materiale de amprentă cu proprietăţi rigide sau că elimină eroarea
deformării permanente pentru a rămâne în amprentă la îndepărtarea acesteia

capitolul 14 – controlul tisular și amprentarea

137. în ce condiții traumatizarea tisulară inerentă preparațiilor subgingivale, este
complet reversibilă?
După preparația dinților și realizarea lucrării protetice provizorii (vezi Capitolul 15) se va
reevalua sănătatea țesuturilor moi înconjurătoare. Preparația corespunzătoare presupune o
afectare minimă tisulară; dacă este necesară o preparație subgingivală, atunci nu se poate evita
o anumită traumatizare tisulară. Efectele acestei traumatizări tisulare pot fi tranzitorii, atât
timp cât pacientul primește o lucrare provizorie corectă și menține o igienă orală
corespunzătoare.

138. în ce condiții se poate folosi diga înaintea amprentării pentru proteze fixe?

Când toate marginile sunt supragingivale, cea mai eficientă metodă de control a umidității
este diga

139. în ce mod se folosesc rulourile de vată pentru izolare, în vederea amprentării

pentru proteze fixe?

In majoritatea situațiilor nu este posibilă utilizarea digii și se aplică rulouri absorbante de

bumbac în zona fundului de sac vestibular sau în zona sublinguală. În locul de evacuare a
salivei se aplică aspiratorul de salivă. La arcada maxilară, este de regulă suficientă aplicarea
unui singur rulou de bumbac în zona vestibulară, în dreptul preparației, și a unui aspirator de
salivă în zona opusă, linguală. Dacă ruloul nu stă fixat și se mișcă, poate fi menținut cu
degetul sau oglinda.
Când se realizează o amprentă mandibulară sunt necesare mai multe rulouri în dreptul
ducturilor glandelor sublinguală și submandibulară. Rulourile de bumbac aplicate vestibular și
lingual de preparațiile dentare mențin controlul umidității: ruloul din zona vestibulară
îndepărtează spre lateral obrazul, iar cel lingual deplasează spre medial limba. Unul sau două
rulouri de bumbac aplicate vertical între rulourile aplicate orizontal din zona vestibulară
contribuie la menținere.

140. în ce mod se îndepărtează limba, în vederea izolării care precede amprentarea

pentru proteze fixe?

141. medicația antisilagogică utilizată în vederea amprentării pentru proteze fixe

Folosirea de medicaţie antisialogogă. Uscăciunea gurii este un efect secundar al

medicamentelor anticolinergice (inhibă inervaţia parasimpatică reducând astfel
secreţiile inclusive secreţia salivară). Din acest grup de medicamente fac parte:
atropina 6 (Saltropin), diciclomina (Antipas) , bromura de metantelină (Banthine),
bromura de propantelină (ProBanthine). Aceste medicamente trebuie prescrise cu
prudenţă la bătrâni si la persoanele cu afecţiuni cardiace sau cu glaucom (poate
provoca orbire permanentă). Mult mai folosită este clonidina 7 , un medicament
antihipertensiv, doza fiind de 0,2 mg cu o oră înainte de amprentare.

142. fire de retracție tisulară folosite în vederea amprentării pentru proteze fixe

Snururile de evicţiune pot fi de mai multe feluri , după modul de realizare:

rasucite, împletite cu mijocul gol sau cu mijlocul plin sau ţesute. Cele ţesute au
mijlocul gol, sunt mai compresive şi ies mai greu din şanţul gingivo-dentar, se pot
impregna cu de doua ori si jumatate mai multă substanţă astringentă decât cele
împletite şi sunt mai des tăiate decât prinse de freze 14 . Unele şnururi pot avea la mijloc
un fir subţire de cupru protejat de un strat dublu de nylon având avantajul de a fi
pliabile si, astfel, uşor de inserat şi ,în plus, sunt mentinute mai bine, după inserare în
sanţul gingivo-dentar. Snururile de evicţiune pot avea diferite grosimi codate
coloristic , utilizate in functie de adâncimea şanţului gingivo-dentar. Unele firme
comercializează şnururi de evicţiune în 6 grosimi diferite:
• #000 (negru) = 0.5mm
• # 00 (galben) = 0.8mm
• #0 ( mov) = 1.0mm
• #1 (albastru) = 1.2 mm
• # 2 (verde) = 1.4mm
• # 3 (roşu) = 1.5mm

143. substanțe chimice utilizate pentru retracția tisulară în vederea amprentării pentru
proteze fixe

Substanţele astringente folosite pentru evictiunea gingivală sunt urmatoarele:

- Clorura de aluminiu
- Sulfatul de fier
- Sulfatul dublu de potasiu si aluminiu(alaun)
- Sulfatul de aluminiu
- Epinefrina
- Decongestionanti nazali sau oftalmici

144. tehnica pas cu pas de inserție a firului, pentru lărgirea șanțului gingivo-dentar în
vederea amprentării

Procedura pas cu pas

1. Izolați dinții șlefuiți cu rulouri de bumbac, aplicați aspiratorul de salivă și alte

dispozitive necesare, apoi uscare cu spray-ul de aer. Nu uscați excesiv dintele pentru că poate
apărea sensibilitatea postopertorie

2. Tăiați o lungime suficientă de fir pentru a încercui dintele

3. Impregnați firul cu soluție astringentă și exprimați excesul pe tifon. Se poate aplica firul
impregnat uscat, dar trebuie ușor umezit in situ imediat înaintea îndepărtării din sulcus, pentru
a preveni lipirea de epiteliul sulcular și ruperea acestuia. O cantitate adecvată de apă se poate
aplica prin deschiderea brațelor unei pense dentare umezite în prealabil.

4. Răsuciți strâns firele neîmpletite pentru o introducere mai ușoară.

5. Faceți o buclă în jurul dintelui și apăsați ușor în sulcus cu un instrument adecvat

145. controlul hemoragiilor gingivale după inserția firelor de evicțiune gingivală

Controlul hemoragiei cu seringa infuzor
Procedura pas cu pas
1. Umpleți seringa cu soluție Fe2(SO4)3 și atașați vârful infuzor
. Acest vârf conține un filament de bumbac care controlează curgerea soluției.
2. Atingeți zona hemoragică cu vârful prin mișcări de înainte-înapoi, pentru aproximativ
30 de secunde, în timp ce injectați continuu

3. Irigați zona cu spray-ul aer-apă și uscați ușor țesuturile cu aer. Inspectați gradul de
reducere a sângerării Repetați de câteva ori dacă este necesar, și aplicați un fir de retracție.

4. Înaintea îndepărtării firului, umeziți ușor firul cu apă pentru a reduce riscul dislocării
unor cheaguri de sânge și repariției sângerării. Uscați ușor țesuturile și continuați cu
amprentarea.
146. pastele de evicțiune gingivală

Unii dentiști utilizează pastele de evicțiune (Expa-syl, Kerr Corp.) ca o alternativă la firul de
retracție. Pasta cu AlCl3 este injectată în sulcusul uscat cu un dispozitiv special de inserare.
Printre avantajele acestei tehnici se numără buna hemostază cu un disconfort mai redus decât
prin utilizarea firului. Totuși, gradul de evicțiune este mai redus decât prin utilizarea firului,
având consecințe asupra etapelor de laborator. Eficiența este mai mare dacă se introduce pasta
direct în sulcus prin aplicarea unei presiuni cu un rulou de bumbac (Roeko Comprecap,
Coltene/Whaledent).

Alte paste de evicțiune se bazează pe expansiunea volumetrică, așa cum a fost descrisă inițial de
Feinmann și Martignoni, care au combinat un polidimetilsiloxan cu un catalizator. Eliberarea de
gaz care a rezultat a dus la o expansiune volumetrică de patru ori mai mare. Când pasta a fost
introdusă în sulcus, procedură urmată de aplicarea rapidă a unei coroane provizorii prefabricate,
expansiunea volumetrică s-a tradus printr-un flux direcționat apical care a lărgit șanțul gingival și
a permis realizarea amprentei. Un material contemporan (Magic FormCord, Coltene/Whaledent)
se bazează pe același principiu, dar se utilizează și un rulou de bumbac (Roeko Comprecap,
Coltene/Whaledent) pentru a aplica presiune asupra pastei de expansiune.

Expansyl este o pastă ce conține clorură de aluminiu, utilizată pentru evicțiunea gingivală.
Materialul este eliberat din seringă direct în sulcus. Coroană ceramică fracturată care are margini
incorecte, ce au dus la inflamație tisulară semnificativă și hemoragie. C, Coroană este
îndepărtată. D-F, Pasta este introdusă direct în țesutul ginigval, în jurul marginilor preparației. G,
Dupa 1-2 minute, pasta este îndepărtată cu o cantitate suficientă de apă. H, Dintele preparat
înaintea injectării materialului de amprentă.

Spuma polimerică de expansiune asigură evicțiunea gingivală cu minim de disconfort sau traumă
gingivală. A, Sistem de evicțiune din polivinilsiloxan Magic FoamCord. B, Incisiv maxilar
preparat pentru coroană integral ceramică. Controlul hemoragiei cu sulfat feric. C, Spuma
polimerică este injectată în jurul preparației și condensată cu un rulou special din bumbac
(Roekoo Comprecap Compression Caps). D, Pacientul mușcă pe rulou, menținând presiunea
pentru 5 minute. E, Țesutul s-a deplasat de pe marginile preparației înaintea injectării
materialului de amprentă.

147. evicțiunea gingivală realizată prin electrochirurgie (bisturiu electric)

Un dispozitiv pentru electrochirurgie poate fi utilizat pentr uîndepărtarea minimă de țesut

înaintea amprentării. Una din tehnici constă în îndepărtarea suprafeței interioare epiteliale a
șanțului gingival pentru îmbunătățirea accesului unei coroane cu margini supragingivale și
controlul eficient a hemoragiei postchirurgicale (când țesuturile nu sunt inflamate). Cu toate
acestea, există riscul retracției gingivale după această procedură. Dispozitivul de electrochirurgie
funcționează prin trecerea unui curent de înaltă frecvență (1-4 milioane Hz (1 Hz=1
ciclu/secundă) prin țesut, de la un electrod mare la unul mic. La electrodul mic, curentul induce
modificări rapide de polaritate localizată care determină distrugerea celulară (”tăierea”). Pentru
proceduri restauratorii se recomandă curentul alternativ nemodulat, pentru că reduce riscul
afectării țesuturilor profunde.

Trebuie luați în considerare următorii factori înaintea procedurii de electrochirurgie:

 Se contraindică pacienților cu dispozitive medicale electronice (ex. pacemaker cardiac,

dispozitiv de stimulare nervoasă electrică transcutanată (TENS), chiar dacă noile
dispozitive sunt realizate astfel încât să disperseze fluxul nedorit de curent, sau
pacienților cu vindecare întârziată, ca rezultat al unor afecțiuni debilitante sau
radioterapiei.
 Nu este recomandată gingiei atașate subțiri (ex. țesutul vestibular al caninilor maxilari).
 Nu trebuie realizat cu instrumente metalice pentru că se poate produce un șoc electric
(sunt disponibile oglinzi de plastic și aspiratoare).
 Anestezia țesuturilor moi este obligatorie.
 Un electrod cu fir subțire sau ușor conicizat este cel mai indicat pentru evicțiunea
sulculară. Conturarea gingivală se realizează de obicei cu un electrod lat.
 Instrumentul trebuie setat la modulul de curent alternativ nemodulat.
 Electrodul trebuie să treacă rapid prin țesut, printr-o singură mișcare continuă.
 Dacă vârful se blochează, trebuie crescut nivelul curentului.
 Dacă se observă scântei, trebuie redus nivelul curentului.
 O tăiere nu trebuie repetată până la 5 secunde.
 Electrodul trebuie să nu prezinte resturi de țesuturi.
 Electrodul trebuie să nu atingă restaurările de metal. Contactul pentru doar 0.4 secunde
au dus la afectare pulpară ireversibilă la câini.
Sulcusul trebuie irigat cu peroxid de hidrogen înaintea aplicării firului de retracție

148. evicțiunea gingivală realizată cu ajutorul laserului

Laserele pentru țesuturile moi au fost introduse în stomatologie și oferă o alternativă excelentă în
managementul tisular înaintea amprentării (Fig. 14-14, 14-15). Sunt de asemenea utile pentru
conturarea tisulară. Fac posibilă îndepărtarea predictibilă de țesut prin crearea unui canal în jurul
dintelui preparat. Laserul diodă, care funcționează cu o lungime de undă mică, conferă
pacientului minimul de discomfort și lipsa retracției gingivale și este mult mai eficient decât
procedurile convenționale.

149. caracteristicile de utilizare clinică ale siliconilor de condensare

Materiale elastice de amprentare. Diferite materiale sunt disponibile pentru realizarea unui
negativ precis al țesuturilor moi și dure. În ordinea dezvoltării istorice, acestea sunt:

1. Hidrocoloizi reversibili
2. Polimeri polisulfidici
3. Siliconi de condensare
4. Polieteri
 5. Siliconi de adiție

Fiecare material are avantaje și dezavantaje, nici unul nefiind lipsit dedeficiențe. Cu toate
acestea, toate au aceeași caracteristică importantă: manevrate corect, pot produce modele cu
acuratețe suficientă și detalii de suprafață pentru realizarea unor lucrări protetice fixe clinic
acceptate. În comparație, hidrocoloizii ireversibili nu sunt suficient de potriviți pentru obținerea
unei precizii adecvate. Sunt suficiente motive pentru a alege între un material și altul: Dacă este
nevoie să depozităm amprenta mai mult timp până la turnarea modelului, polieterii și siliconii de
adiție sunt de preferat, pentru că oferă suficientă stabilitate dimensională pe termen lung;
amprentele din celelalte materiale, mai ales din hidrocoloizi reversibili, trebuie turnate imediat
sau la scurt timp după amprentare.

Siliconii de condensare
Unele dintre dezavantajele polisulfurilor au fost corectate de siliconii de condensare (Fig. 14-18),
care este inodor și poate fi pigmentat în orice nuanță. Din păcate, stabilitatea sa dimensională
este inferioară polisulfurilor, dar este mai bună decât a hidrocoloizilor reversibili. Un avantaj este
timpul relativ scurt de priză (aproximativ 6-8 minute). Astfel, pacienții tind să prefere siliconii de
condensare în pofida polisulfurilor. În plus, siliconii de condensare sunt mai puțin influențați de
temperatura crescută sau umiditatea din camera de lucru.

Cel mai mare dezavantaj al lor este slaba umectabilitate, fiind și extrem de hidrofob (din
acest motiv este utilizat în sprayuri care protejează sisteme electrice ale automobilelor împotriva
umidității). Dinții preparați și șanțul gingival trebuie să fie complet uscați pentru ca amprenta să
nu aibă imperfecțiuni. Turnarea fără bule de aer este mult mai dificilă față de alte materiale, de
aceea este nevoie de un agent surfactant. Siliconii sunt disponibili în diferite grade de
vâscozitate. Una din tehnici presupune utilizarea unui material chitos pentru personalizarea
lingurii, cu ajutorul unui spacer polietilenic, care permite obținerea unui spațiu pentru un
material fluid, cu care se realizează amprenta de spălare. Tehnica aceasta trebuie realizată cu
grijă suplimentară, pentru a preveni tensiunile din materialul chitos, pentru a nu se rupe la
îndepărtarea din cavitatea orală, rezultatul fiind niște amprente incomplete. De asemenea trebuie
prevenită contaminarea cu salivă a suprafeței materialului chitos, care ar periclita aderența
materialului fluid de spălare.
Siliconii și polisulfurile au o instabilitate dimensională care rezultă din modul lor de
polimerizare. Ambii sunt polimeri de condensare care, datorită reacțiilor lor de polimerizare,
elimină alcool și apă. Evaporarea din timpul prizei duce la contracția și modificarea
dimensională a ambelor materiale.

150. caracteristicile de utilizare clinică ale siliconilor de adiție

Siliconii de adiție
 Siliconii de adițiefost introduși în stomatologie în anii 1970. Cunoscuți drept
polivinilsiloxani (polisiloxani este denumirea chimică generică a rășinilor siliconice), sunt
asemănători siliconilor de condensare, având o mai bună stabilitate dimensională (echivalentă
polieterilor), timpul de lucru fiind influențat de temperatură. Materialul este mai puțin rigid decât
polieterii, dar mai rigid ca polisulfurile. Ca și la celelalte materiale, s-au raportat cazuri de reacții
adverse asupra țesuturilor moi. Unul dintre dezavantaje constă în faptul că priza poate fi inhibată
de latexul din mănuși sau de unele rășini. Ditiocarbamații, utilizați în producerea mănușilor, sunt
unii dintre agenții determinanți. Expunerea mănușilor la alcool exacerbează inhibarea prizei
pentru anumite materiale. Acest inconvenient apare de regulă când materialul chitos este preparat
manual, dar poate apărea și prin atingerea țesuturilor cu mănușa înaintea amprentării. Sulfura și
clorura de sulf poate fi transferată din mănușile de latex în firele de retracție, transferând acești
agenți inhibitori la nivel tisular. De aceea trebuie folosite mănuși potrivite atunci când amprenta
se realizează cu siliconi de adiție.
Precum siliconii de condensare, și cei de adiție sunt hidrofobi. Unele formule conțin
surfactanți, care oferă proprietăți hidrofile, umectabilitatea fiind similară polieterilor. Apare
expansiunea în contact cu umiditatea, la fel ca la polieteri. Siliconii de adiție sunt folosiți de
regulă prin combinația unui material în seringă de vâscozitate redusă cu un material de
vâscozitate mai mare, deși sunt disponibile și formule monofazice, care însă determină mai ușor
retenția bulelor de aer.
Pentru turnarea modelului trebuie respectate indicațiile producătorului, turnarea fiind
amânată pentru a nu apărea o porozitate crescută a suprafeței modelului datorită gazelor din
materialul de amprentă. Cele mai noi produse conțin ”captatori”, chimicale ce previn eliminarea
gazelor la interfața polimer-model. Amprente cu aceste materiale pot fi turnate imediat.

151. caracteristicile de utilizare clinică ale polieterilor

Polieterii
Polieterii au fost dezvoltați în Germania anilor 1960 (Fig. 14-19) și au un mecanism de
polimerizare diferit al celorlalți elastomeri. Nu apar produși volatili, iar stabilitatea dimensională
este excelentă. Contracția lor de polimerizare este mică, în comparație cu majoritatea sistemelor
cu polimerizare la temperatura camerei, dar expansiunea termică esste mai mare ca a
polisulfurilor.
Datorită stabilității dimensionale ridicate, vor rezulta modele de acuratețe, atunci când
turnarea are loc la mai mult de o zi de la amprentare. Acest lucru este util atunci când turnarea
este imposibil de a fi realizată imediat după amprentare. Alt avantaj al polieterilor este timpul
redus de priză (aproximativ 5 minute, jumătate din timpul de priză al polisulfurilor). De aceea
este atât de utilizat de practicieni.
Totuși, polieterii au și câteva dezavantaje. Rigiditatea materialului face dificilă
îndepărtarea modelului din amprentă. Dinții subțiri, unici, se pot fractura în lipsa unei atenții
suplimentare, fiind disponibile variante mai moi pentru a preveni acest lucru. Polieterii sunt
stabili doar dacă se depozitează în mediu uscat, pentru că absorb umiditatea și apar modificări
dimensionale. Timpul de lucru relativ scurt poate limita numărul de dinți preparați care pot fi
înglobați într-o amprentă. S-au raportat și cazuri izolate de hipersensibilitate alergică la polieteri
(manifestată prin senzație de arsură, prurit și disconfort oral general). Acești pacienți cu potențial
alergenic trebuie abordați cu grijă, prin alegerea unui alt tip de elastomer. S-au realizat
îmbunătățiri ale materialului în acest sens, dar insuficiente momentan.
Tabelul 14-3 Materiale elastice de amprentare disponibile
Material Avantaje Dezavantaje Recomandări Precauții
Hidrocoloid ireversibil Priză rapidă Acuratețe și detalii de Modele diagnostice Trebuie turnat imediat
Tehnică directă suprafață reduse Nu sunt indicate pentru
modele definitive
Hidrocoloid reversibil Ieftin Rezistență la rupere Preparații multiple Trebuie turnat imediat
Hidrofil redusă Probleme de umiditate Utilizat doar cu ghips
Timp de lucru mare Stabilitate redusă
Material ieftin Necesită echipament
Nu necesită lingură special
individuală
Polisulfuri Rezistență la rupere mare Se face mizerie Majoritate amprentelor Trebuie turnat în 1 oră;
Mai ușor de turnat decât Miros neplăcut durează 10 min priza
alți elastomeri Timp de priză lung
Stabilitatea: convenabilă
Siliconi de condensare Plăcut de utilizat Stabilitate: convenabilă Majoritatea amprentelor Trebuie turnat imediat
Timp de priză redus Hidrofob Trebuie avută grijă să nu
Umectabilitate slabă se încorporeze bule
Siliconi de adiție Stabilitate dimensională Hidrofob Majoritatea amprentelor Turnarea unor materiale
Plăcut de utilizat Umectabilitate slabă trebuie amânată
Timp de priză redus Unele materiale Trebuie avută grijă să nu
Automixarea disponibilă eliberează H2 se încroporeze bule
Formula hidrofilă se
îmbibă
Polieteri Stabilitate dimensională Materialul rigid Majoritatea amprentelor Trebuie avută grijă să nu
Acuratețe Imbibiție rupă dinții la îndepărtare
Timp de priză redus Timp de lucru redus
Automixarea disponibilă

152. caracteristicile de utilizare clinică ale siliconilor vinil polieteri

Aceștia reprezintă o formulă ce combină proprietăție siliconilor de adiție cu ale

polieterilor. Au fost introduși în comerț în 2009, și au proprietăți dimensionale similare
siliconilor de adiție și polieterilor.

153. caracteristicile de utilizare clinică ale adezivilor pentru elastomeri de amprenta

Alegerea materialului de amprentă influențează tipul de lingură utilizat. Hidrocoloizii reversibili

necesită linguri răcite cu apă, pe când cei ireversibili și elastomerii utilizați la tratamente
protetice ușoare necesită linguri standard. Pentru a reduce deformarea asociată utilizării acestor
tipuri de linguri, rigiditatea lor trebuie să fie adecvată, iar forma lor să permită controlul grosimii
materialului de amprentă. Retenția este asigurată de perforații, șanțuri, adezivi sau combinații
între acestea Lingurile individuale sunt realizate pentru fiecare pacient în parte, în momentul
folosirii modelelor diagnostice ( și oferă numeroase avantaje în comparație cu cele standard.
Adezivii ar trebui să fie aplicați în cantitate suficientă inițial, pentru a se usca corespunzător, deși
pot rămâne ușor lipicioși la atingere. Deoarece evaporarea solventului volatil este dependentă de
timp, se preferă să se aplice adezivul într-un strat subțire. S-a demonstrat că adezivii sub formă
de spray oferă o retenție mai slabă atunci când se realizează amprenta cu polivinilsiloxani în
linguri individuale din materiale autopolimerizabile sau fotopolimerizabile, în comparație cu
adezivii pensulați.

154. lingurile individuale pentru amprentare în protezarera fixă

Lingura individuală îmbunătățește acuratețea amprentei cu elastomeri de sinteză, prin limitarea

volumului materialului, astfel fiind reduse două cauze ale erorile de amprentare: stresul în timpul
îndepărtării amprentei și contracția termică. Acuratețea unei amprente crește odată cu scăderea
volumul materialului elastomeric utilizat, dar în situația hidrocoloizilor reversibili situația este
inversă. La amprentele cu hidrocoloizi, modificările volumetrice sunt cauzate de pierderea sau
absorbția de apă de la suprafața amprentei. O amprentă cu volum mare de hidrocoloid prezintă o
rată mai redusă a ariei de suprafață față de volum, fiind mai puțin expusă modificărilor
dimensionale.
Lingurile individuale pot fi realizate din rășini acrilice autopolimerizabile, termoplastice sau
fotopolimerizabile. Materialele termoplastice pot fi înmuiate într-o baie de apă și adaptate fie
manual, fie vacuum formate, cu un element de încălzire. Acuratețea amprentelor realizate în
lingură individuală din material termoplastic sau materiale fotopolimerizate este comparabile cu
cea a amprentelor din linguri din rășini autopolimerizabile. Materialele fotopolimerizabile sunt
mai convenabile pentru că nu au nevoie de o perioadă de depozitare pentru terminarea
polimerizării. În plus, rășinile sunt mai puțin susceptibile la deformări datorate umiditității, iar
amprenta este pretabilă tehnicii electroformate. Adezivul potrivit asigură o legătură puternică cu
materialul de amprentă.

Indiferent de sistem, rigiditatea lingurii este importantă deoarece chiar și la o ușoară

flexare a acesteia poate să apară deformarea amprentei. Erorile sunt de regulă greu de observat
până la prima probă a lucrării realizată de medic. Din acest motiv, lingurile subțiri din plastic, de
unică folosință, nu sunt indicate. Rășina trebuie să aibă 2-3 mm grosime, pentru o rigiditate
adecvată. Spațiul dintre lingură și dinți ar trebui să fie de 2-3 mm, sau chiar mai mare pentru
polieterii rigizi.

155. procedura pas cu pas de realizare a unei linguri individuale din rășini
autopolimerizabile

Procedura pas cu pas: Rășini autopolimerizabile

1. Se marchează marginile lingurii cu creion pe modelul de studiu, la aproximativ 5 mm apical
de marginea gingiei libere (mai puțin pentru materialele de amprentă rigide). Se marchează și
inserțiile musculare și ale frenurilor. Lingurile maxilare nu trebuie să acoperă întregul palat, deși
este de dorit, dacă se dorește realizarea unei proteze mobile după protezarea fixă. În nicun caz nu
se va depăși limita posterioară, dincolo de limita palat dur – văl palatin.
2. Pe modelul de studiu se pensulează ceară sau alt spacer potrivit. Două rânduri de ceară pentru
bază, cu grosime combinată de aproximativ 2.5 mm (foile trebuie măsurate cu un dispozitiv
adecvat, pentru că grosimea poate să varieze).
3. Se înmoaie ceara prin încălzirea cu atenție deasupra unui bec Bunsen sau în apă caldă.
Supraîncălzirea poate determina topirea cerii, cu apariția unor zone foarte subțiri, nedorite.
Presiunea trebuie să fie ușoară.
4. După aplicarea celei de-a doua foi de ceară, se taie până când linia trasată cu creionul este ușor
vizibilă. O tehnică alternativă implică înmuieri repetate ale modelului în ceară topită. Modelul
este udat foarte bine, apoi înmuiat de 3-4 ori pentru obținerea unei grosimi uniforme și suficiente
de ceară (2-3 mm). Astfel se creează spațiul necesar materialului de amprentă. Trei stopuri sunt
necesare în lingură pentru a menține spațiul egal pentru materialul de amprentă în cavitatea orală.
Acesta se plasează pe cuspizii nefuncționali ai dinților care nu se prepară, cuspizii vestibulari ai
dinților maxilari și cuspizii linguali ai dinților mandibulari. Dacă toți dinții vor fi preparați, un
stop mai mare se plasează pe creasta alveolară sau în centrul palatului dur (Fig. 14-27). Pentru a
realiza stopuri (Fig. 14-28) se îndepărtează ceara la un unghi de 45° față de suprafața ocluzală a
trei dinți care au un aranjament tripodic în arcadă. Astfel se stabilizează lingura și bizoul de 45°
ajută la centrarea lingurii la inserare.

Odată ce sunt realizate

stopurile, o linură individuală
trebuie să fie stabilă.

Figura 14-27 ■ Dacă este necesar, un stop pe lingură poate fi plasat la nivelul palatului dur.
Figura 14-28 ■ Schița unei secțiuni transversale într-o lingură mandibulară individuală. Stopurile
au fost plasate pe cuspizii nefuncționali astfel încât să nu apară interferențe în relația
intercuspidiană. Unghiul de 45 grade ajută la centrarea lingurii când este așezată (săgeată).
Spațiul pentru materialul de amprentă este prezent.
5. Deoarece ceara se poate topi de la căldura materialului de polimerizat, se aplică un strat
subțire folie de aluminiu peste ceară pentru a preveni contaminarea interiorului lingurii.
6. Se mixează rășina acrilică autopolimerizabilă conform recomandărilor producătorului. Se
recomandă folosirea mănușilor de vinil pentru a preveni apariția sensibilității la monomer.
7. După ce rășina este mixată, se lasă deoparte până prezintă o consistență chitoasă. Un șablon
sau o placă de lemn pot fi folosite pentru a obține o grosime suficientă, deși rășina poate fi
modelată și manual. Trebuie avut grijă să nu se întindă materialul la manipulare, deoarece zonele
mai subțiri pot determina flexibilitatea mărită a lingurii cu apariția deformărilor.
8. Se adaptează ușor rășina pe model, iar un mâner realizat din excesul de rășină se va atașa.
Dacă materialul a făcut priză, mânerul se poate atașa cu a doua cantitate de rășină acrilică
amestecată. Aripioarele vestibulare, care sunt de ajutor pentru îndepărtarea amprentei, se pot
adăuga, de asemenea (Fig. 14-29).
9. După ce materialul și-a terminat polimerizarea, se îndepărtează de pe model și se adaptează cu
o freză pentru acrilat (Fig. 14-30, R) acolo sunt vizibile indentațiile în bordura de ceară. Toate
marginile trebuie rotunjite pentru prevenirea traumatizării țesuturilor moi.
10. Dacă este necesar, se vor umple defectele din stopuri cu rășină adițională, udând materialul
de lingură cu monomer pentru asigurarea unei legături adecvate. Pentru a preveni ca materialul
să se desprindă, se menține cu o anumită presiune în timpul acestei faze.
Figura 14-29 ■ Aripioare vestibulare pot fi atașate pentru a ușura îndepărtarea amprentei.

156. procedura pas cu pas de realizare a unei linguri individuale din rășini
fotopolimerizabile
Procedura pas cu pas: Rășini fotopolimerizate
Se urmăresc pașii de la 1 la 5 pentru rășinile autopolimerizate (Fig. 14-30, A-H).
6. Se scot foile de material fotopolimerizabil din ambalajele sale rezistente la lumină (vezi Fig.
14-30, H) și se adaptează la model. Se adaptează bucăți mici în zonele stopurilor pentru a ne
asigura de umplerea lor completă (Fig. 14-30, I). Două foi sunt necesare pentru fiecare lingură,
care trebuie tăiate precum în Fig. 14-30, J. Se adaptează bucata mai mare de material la model,
având grijă să nu depășim marginile inscripționate cu creionul (vezi Fig. 14-30, K-M). Cu o lamă
se îndepărtează excesul de material de pe model. Poate fi de ajutor rularea marginilor
materialului astfel încât să nu fie prea subțire când se îndepărtează excesul. Se adaptează
materialul purtând mănuși până când piesele se potrivesc împreună, fără urme vizibile. Nu se
aplică o presiune prea mare, pentru că materialul se poate deforma sau subția, lingura fiind mai
slabă.
7. Se formează și atașează un mâner din materialul în exces. Se îmbină cu materialul lingurii
(Fig. 14-30, N). Se folosește o agrafă pentru a susține materialul de mâner.
8. Se poziționează modelul în unitatea de polimerizare pentru 2 minute (vezi Fig. 14-30, O). Se
îndepărtează modelul din unitatea de polimerizare, se scoate lingura de pe model și se
îndepărtează spacer-ul de ceară înmuiat și bariera din folie de aluminiu (Fig. 14-30, P). Se
pensulează lingura cu strat de soluție de protecție conform producătorului (Fig. 14-30, Q).
9. Se repune modelul în unitatea de polimerizare și se polimerizează în concordanță cu timpul
recomandat de producător. Se îndepărtează lingura și se curăță cu apă caldă.
10. Se curăță lingura, se îndepărtează excesul ca la lingurile din rășină autopolimerizabilă (Fig.
14-30, R). Se adaugă rășină acolo unde este nevoie.
Figura 14-30 ■ Fabricarea lingurii individuale din rășină fotopolimerizabilă. A, Plăcuța de ceară
de bază și folie sunt folosite pentru a crea spațiu pe model. B, Designul extern și localizarea
stopurilor ocluzale sunt desenate pe model. C, Plăcuța de ceară înmuiată este aplicată ca spacer,
și ceara este tăiată până la marcajul creionat. D, După aplicarea unui al doilea strat, ceara este
îndepărtată pentru a crea un stop incizal. E, Stopurile posterioare sunt plasate pe cuspizii
nefuncționali. Folia este aplicată pe model (F) și brunisată (G) pentru a preveni contaminarea cu
rășină. H, Materialul de lingură fotopolimerizabil este împachetat în folii și în ambalaj rezistent
la lumină.
Figura 14-30 ■ I, Rășina este aplicată în zona stopurilor și spațiilor mici edentate. J, Foliile
trebuie tăiate precum în desen. O foaie de rășină este adaptată (K) cu grijă pentru a nu subția
excesiv materialul (L). M, Rășina adaptată izolează aspectul posterior al lingurii pentru a obține
o retenție mai bună în amprentă. N, Rășina ăn plus este adăugată pentru mâner (O), apoi este
polimerizată. P, La îndepărtarea de pe model foliile facilitează îndepărtarea spacerului de ceară.
Q, Un strat de barieră de aer este aplicat pentru a preveni un strat lipicios inhibat de oxigen. R,
Lingura este ajustată.

Evaluarea
Lingura individuală trebuie să fie rigidă, cu o grosime constantă de 2-3 mm, să se extindă
3-5 mm cervical de marginea gingivală și trebuie să nu interfereze cu inserțiile musculare.
Trebuie să fie stabilă pe model, cu stopuri care să mențină o grosime a materialul de amprentă de
2-3 mm. Trebuie să fie netedă, fără margini ascuțite. Mânerul trebuie să fie robust și model astfel
încât să încapă între buzele pacientului (Fig. 14-31).
Figura 14-31 ■ O lingură individuală trebuie să fie netedă și bine finisată pentru a fi acceptată de
pacient.

Pentru a se evita deformarea polimerizării continue a rășinii, lingura trebuie realizată cu

cel puțin 9 ore înaintea folosirii ei. Dacă avem nevoie mai repede de lingură, poate fi plasată în
apă fierbinte pentru 5 minute și apoi răcită la temperatura camerei. O lingură fotopolimerizată
poate fi realizată la fel

157. Procedura pas cu pas de amprentare în formula Heavy-Bodied-Light-Bodied

Când se realizează amprente cu elastomeri, este necesară prezența asistentei, în caz

contrar trebuie utilizat un dispozitiv de automixare.

Procedura pas cu pas

Combinația Heavy-Bodied-Light-Bodied
1.Se verifică dacă lingura individuală se potrivește în cavitatea orală a pacientului și se
corectează la nevoie. Dacă există lucrări protetice fixe pe arcada de amprentat, se aplică ceară
sau alt material în zonele cervicale ale lucrării pentru derententivizare. Dacă se produce
accidentul de blocare a amprentei, lingura se taie, ceea ce va genera o scădere a încrederii
pacientului.
2.Se aplică adeziv în lingură și se urmărește extinderea pe suprafața externă a lingurii. Se lasă
adezivul să se usuce conform indicațiilor producătorului (Fig. 14-32, A).
3. Ne asigurăm că seringa are un vârf cu o deschizătură de dimensiune adecvată vâscozității
materialului de amprentă selectat. Pentru cele mai multe materiale light-bodied, o deschizătură
de aproximativ 0.8-1 mm este suficientă.
4. Se izolează dinții stâlpi și se plasează fire de retracție în sulcus.
5. Pe pad-uri separate, unul pentru lingură și unul pentru materialul din seringă, se aplică niște
cantități egale de accelerator și bază (Fig. 14-32, B și C). Când se folosesc polisulfuri se va lua
mai întâi catalizatorul maron (Fig. 14-32, D), mai degrabă decât materialul alb de bază, pentru că
baza se lipește de spatulă și nu se poate încorpora în catalizator.
6. Se amestecă ambele paste foarte bine (Fig. 14-32, E). Inițial, poziția spatulei va fi oarecum
verticală în timpul mixării și ajunge să fie mai orizontală pe măsură ce se încorporează pastele
mai bine. Se șterge spatula în acest moment pe un șervețel curat de hârtie, și mixarea continuă
pentru încă 10 secunde pentru a asigura omogenitatea materialului.
7. Se încarcă seringa, ținându-se recipientul vertical, și se aplică presiune. Seringa poate fi
încărcată și din capătul celălalt (Fig. 14-32, F), ridicând pad-ul și formând o pâlnie pentru
introducerea materialului în seringă. În același timp, de la pașii 5 la 10, asistenta mixează
materialul heavy-bodied în aceeași maniera ca cel light-bodied și încarcă lingura (Fig. 14-32, G-
I).
8. Se îndepărtează firul de retracție și se usucă preparația cu aer comprimat. Când se
îndepărtează firul, se ține cu pensa și se trage spre ocluzal, ușor angulat spre preparația dentară.
Obiectivul este de a reduce riscul apariției hemoragiei în șanțul gingival. Umectarea preliminară
a firului cu câteva picături de apă de pe o buletă ținută cu pensa va reduce riscul hemoragiei.
Înaintea procedurii se usucă preparația și dinții adiacenți cu spray-ul de aer. Se indică să se
verifice că nu mai există apă pe traiectul spray-ului înaintea uscării dinților, pentru a nu se
proiecta apă pe preparație.
9. Se plasează vârgul seringii de amprentă astfel încât să atingă marginea și se injectează încet
(Fig. 14-32, J și K). Vârful se introduce inițial în cea mai distală ambrazură, astfel se previne
curgerea materialului peste preparație și încorporarea bulelor de aer. Vârful este mișcat astfel
încât să urmărească materialul, nu să fie înainte lui. Când au fost acoperite toate marginile
suprafețelor axiale, se suflă cu aer într-un strat subțire.
10. Cu extra material light-bodied se va acoperi eventualele spații edentate, concavitățile
linguale ale dinților anteriori (care sunt importante pentru ghidaj) și suprafețele ocluzale ale
dinților posteriori (care sunt importante pentru articulare potrivită) (Fig. 14-32, J și K).
11. Se poziționează lingura (Fig. 14-32, L). Trebuie să rămână imobilă cât timp materialul se
polimerizează (6-12 minute, în funcție de material). În caz contrat, pot să apară deformări ale
elastomerilor cu deformarea amprentei la îndepărtare. Trebuie respectat timpul de lucru și de
priză, conform indicațiilor producătorului. Este dificil de apreciat clinic când elastomerii încep să
dezvolte elasticitate. Orice întârziere în așezarea lingurii rezultă în deformări ale amprentei. Este
tentant să se îndepărteze amprenta mai devreme, deoarece pacientul o găsește inconfortabilă, dar
îndepărtarea prematură este o cauză a deformărilor.
Mulți pacienți consideră că amprentarea este incorfortabilă. Clinicianul poate spori
confortul pacientului prin utilizarea unui aspirator de salivă, ajustând scaunul într-o poziție cât
mai dreaptă, cu reducerea cantității de material care poate curge spre palatul moale, cu reducerea
riscului de vomă sau tuse. Medicul trebuie să rămână lângă pacient pe parcursul prizei
materialului.
Figura 14-32 ■ Realizarea amprentei cu elastomeri (polime polisulfuric). A, Adezivul aplicat în
lingură se lasă suficient timp la uscat. B, Material heavy-body. C, Material în seringă light-body.
D, Catalizatorul maron este luat primul. E, Catalizatorul maron este mixat suficient cu materialul
de bază alb. F, Seringa de amprentare este încărcată.

Figura 14-32, continuare ■ G și H, Între timp asistenta mixează materialul heavy-body. I, Spatula
este șteară pentru a preveni ca materialul nemixat să fie încorport în amprentă. J și K, Firul de
retracție este îndepărtate și materialul de amprentă este aplicat din seringă în sulcus în jurul
dinților preparați și în șanțurile suprafețelor ocluzale. Materialul este suflat cu aer pentru a se
realiza un strat subțire în acest moment. L, Lingura de amprentă este umplută cu material heavy-
body și așezată pe câmp.
158. Procedura pas cu pas de amprentare în formula monofazică

Tehnica într-un singur amestec

Se urmăresc aceiași pași pentru această tehnică ca pentru tehnica în dublu amestec; se va
utiliza, așa cum îi spune și numele, un singur amestec de vâscozitate medie cu care se vor umple
seringa și lingura. Majoritatea materialelor într-un singur amestec tind să producă un amestec de
vâscozitate ușor ridicată într-un timp de lucru mai redus.

Tehnica de automixare
Majoritatea producătorilor oferă varianta materialelor de amprentă în doze preambalate
prevăzute cu vârf de mixare (Fig. 14-33) atașat tubului de mixare. Cartușul este introdus într-un
dispozitiv asemănător unui pistol, iar baza și catalizatorul sunt evacuate în vârful de mixare, în
care se produce amestecul pe parcurs ce se avansează spre capătul tubului. Materialul
omogenizat poate fi aplicat direct pe dintele preparat și în lingura de amprentare. Unul dintre
avantajele acestui sistem este eliminarea amestecării manuale pe pad-uri, iar amprenta va avea
mai puține goluri. Un dezavantaj, mai ales pentru începători, este că dispozitivul necesită o
manualitate mai bună în comparație cu sistemul cu seringă descris anterior. Chiar și o alunecare
minoră a mâinii în timpul manevrării pistolului de amprentare va duce la deformări datorită
brațului de pârghie mărit, iar bule de aer pot fi încorporate în amprentă. Ca și în tehnica
anterioară, vârful seringii trebuie să urmeze materialul de amprentă în timpul aplicării pe
suprafețele dentare preparate. Respectarea indicațiilor producătorului și exprimarea cartușului
înainte de aplicarea vârfului sunt necesare pentru a elimina eventualele reziduuri de material
parțial polimerizat. Variantele automixabile nu sunt disponibile pentru polisulfuri pentru că sunt
prea lipicioase pentru o mixare adecvată.

Figura 14-33 ■ A, Siliconii de adiție automixanți

sunt disponibili în diferite grade de vâscozitate. B, Cartușele trebuie ușor „scurse” pentru a se
asigura că nu există material polimerizat rezidual iar curgerea este uniformă la fiecare
componentă. Pentru a preveni contaminarea încrucișată a catalizatorului cu baza, un vârf de
mixare ar trebui să rămână tot timpul atașat la cartuș după fiecare folosire. Materialul light-body
poate fi exprimat în seringă (C), sau direct pe dinții preparați cu un vârf special (D). Materialul
heavy-body este aplicat în lingura pensulată cu adeziv (E).

Tehnica de mixare mecanizată

O alternativă pentru îmbunătățirea mixării materialelor de amprentă este utilizarea
mixerului mecanizat (Pentamix Automatic Mixing Unit, 3M ESPE Dental) .Este un sistem
convenabil și nu captează goluri în material. De regulă se folosește un singur tip de vâscozitate
pentru seringă și lingură. Oferă avantajul creșterii volumului de material încărcat. Acest
echipament trebuie localizat în apropierea scaunului dentar pentru a reduce pierderea timpului
dintre mixare și realizarea amprentei.

160. tehnica de amprentare cu gura închisă (cu lingură triplă)

Tehnica de amprentare cu gura închisă

Tehnica de amprentare cu gura închisă, denumită și dublă-arcadă sau tehnica cu lingură
triplă, este populară pentru realizarea amprentelor preparațiilor unidentare, este mai ieftină și se
conformează ocluziei existente. Amprenta este luată în intercuspidare maximă cu
polivinilsiloxani de vâscozitate mare sau polieter, materialul fiind pus pe o plasă moale într-o
ramă. Au fost raportate aceleași rate de succes pentru aceste materiale de amprentă. Amprenta
include dinții preparați, dinții vecini, dinții antagoniști și înregistrează relația lor în intercuspidare
maximă (de aici și denumirea de lingură triplă). Deoarece amprenta este realizată la dimensiunea
verticală de ocluzie, tehnica duce la o amprentă corectă și o înregistrare ocluzală. Totuși etapele
de laborator trebuie realizate foarte atent, și cum nu sunt înregistrate relațiile excentrice, după ce
restaurarea a fost realizată acestea trebuie ajustate și evaluate în ședința de probă.

Procedura pas cu pas

1. Se selectează și evaluează o lingură pentru amprenta cu gura închisă. Ne asigurăm că pacientul
poate închide ușor, fără a exista interferențe cu lingura. Dacă amprenta preliminară pentru
restaurarea provizorie (vezi Capitolul 15) este făcută tot cu această tehnică, va fi ca o repetiție
pentru pacient a acestei proceduri (Fig. 14-38, A).
2. Se încarcă ambele părți ale lingurii cu material elastomeric de amprentă, de vâscozitate
ridicată. Multe dintre lingurile pentru această tehnică nu necesită adezivi, pentru că prezintă
lăcașuri în desig-ul lor, dar dacă este necesar se aplică adeziv pe pereții lingurii, nu și pe plasa
interioară.
3. În același timp se îndepărtează firul și se aplică materialul din seringă în zonele critice.
4. Plasați lingura încărcată și rugați pacientul să închidă gura corect. Se verifică pe partea
contralaterală dacă s-a ajuns în intercuspidare maximă și se susține până la priza materialului de
amprentă.
5. Se îndepărtează amprenta și se ajută pacientul să deschidă gura aplicând presiune pe material
sau marginea lingurii.
 Figura 14-38 ■ Tehnica amprentării
cu gura închisă. A, Lingura este aleasă și evaluată. B, Lingura este încărcată. C, Materialul de
amprentare livrat în seringă. D, Pacientul închide în IM. E, Amprenta finală.

161. Dezinfecția amprentelor

Dezinfecția
Când sunt îndepărtate din gura pacientului, se presupune că toate materialele de amprentă
au fost în contact cu fluidele corporale, iar materialele trebuie dezinfectate în conformitate cu
indicațiile producătorului materialului folosit. După îndepărtatea din gura pacientului,
amprentele se clătesc cu apă de la robinet și se usucă cu seringa de aer. Substanțele chimice
potrivite trebuie folosite pentru dezinfecție, cum ar fi soluția de glutaraldehidă sau spray cu
iodophor. Tabelul 14-4 arată majoritatea tehnicilor recomandate pentru materialele discutate în
această secțiune. Unele sunt potrivite pentru un anumit material, dar total nepotrivite pentru
altele. Datorită tendinței de reformare și absorbție a umidității, polieterii sau siliconii de adiție
hidrofili trebuie dați cu spray și păstrați într-o pungă de plastic, mai degrabă decât imersarți în
soluție de glutaraldehidă. Dezinfecția este un pas esențial pentru prevenirea contaminării
încrucișate și expunerea personalului din laborator. Dacă este realizată corect, nu va afecta
acuratețea suprafeței elastomerului.

159. Controlul amprentei finale pentru protezare fixă

Evaluarea
Marginea circumferențială a amprentei trebuie să fie intactă, fără întreruperi. Urme de
bază sau catalizator indică mixarea incorectă, amprenta nefiind corespunzătoare. Dacă amprenta
este în regulă, atunci va fi dezinfectată (vezi secțiunea ”Dezinfectarea”) și turnată pentru
obținerea modelului definitiv (vezi Capitolul 17).
După dezinfecție, amprenta (Fig. 14-39) este inspectată corespunzător până la realizarea
modelului de lucru definitiv. O amprentă cu elastomer trebuie uscată înaintea evaluării, și se
urmăresc următoarele puncte:
1. A fost materialul de amprentă amestecat corespunzător? O amprentă care conține urme
vizibile de bază sau catalizator trebuie refuzată.
2. Există vreo zonă unde se vede lingura individuală? Aceasta trebuie identificată iar potențialul
efect asupra calității amprentei analizat. O eroare frecventă este rotația care duce la așezarea
greșită a lingurii, ducând la atingerea dinților de lingură iar materialul de amprentă va avea o
grosime necorespunzătoare. În general, se întâmplă la nivelul stopurilor lingurii, dar când atinge
o zona critică amprenta se aruncă și se reface. Dacă un loc mic rămâne subțire, dar nu este lângă
dinții preparați, se mai poate uneori permite folosirea amprentei.
3. Există lipsuri de substanță, șanțuri sau goluri? Acestea trebuie evitate printr-o tehnică
corespunzătoare, dar amprenta este acceptabilă când este prezentă o zonă mică de defecte într-o
zona necritică (departe de marginea dinților preparați). Trebuie apreciat acest lucru foarte atent.
4. Există material de amprentă distribuit uniform și neîntrerupt peste marginea dinților. Acest
lucru este estențial pentru adaptarea marginală a restaurărilor și un contur corect al acestora.
5. S-a separat materialul de amprentă de lingură? Aceasta este o cauză comună de deformare și
rezultă din aplicarea incorectă sau inadecvată a adezivului sau uscarea acestuia.

A B
Figura 14-39 ■ Amprenta finală. A și B, O tehnică folosită cu atenție asigură o amprentare
circulară corectă peste marginile preparației și facilitează conturarea tiparului de ceară.

162. tehnici de scanare (digitalizare) pentru realizarea modelelor virtuale

Tehnici de amprentare digitală

Sistemele de amprentare dentară digitală au fost gândite inițial de Duret în anii 70 pentru
realizarea amprentei digitale în gura pacientului sau pe model. Mormann și alții au inventat
primul dispozitiv optic de captură in-office și sistem de ceramică mecanizat care permitea
frezarea în cabinet a inlay-urilor din blocuri de ceramică prearse, după ce se obținuseră datele
 optice direct din gura pacientului. Scanarea inițială se baza pe scanarea pe bucăți și prin secvențe
video neprelucrate față de standardele actuale, iar prima amprentă optică a unei cavități a fost
realizată în 1982.
Restaurările rezultate au avut o adaptare mai puțin bună și necesitau o adaptarea
substanțială intraorală. Tehnologiile de scanare au evaluat în decadele ulterioare, iar acuratețea
dimensională a scanării optice a dinților preparați este acum comparabilă sau mai bună ca a
amprentării convenționale. Îmbunătățirile graduale au dus la o aplicabilitate mai largă,
extinzându-se de la captura optică inițială pentru preparații inlay la onlay și fațete și eventual
coroane, dar și pentru punți scurte. Deși la nivel de piață tehnologiile de amprentare digitală
rămân relativ modeste, au potențialul de a accelera anumiți pași ai etapelor de laborator.
Amprentele digitale pot fi trimise electronic la unități de producere în cabinetul dentar, pentru
realizarea și livrarea în aceeași zi, sau pentru laboratoare din altă locație care să realizeze piesele
protetice prin metode convenționale sau digitale (vezi Capitolul 25).

capitolul 15 – protezarea provizorie

163. obiectivele biologice, mecanice și estetice ale protezării provizorii

Factori ce trebuie luați în considerare în realizarea unei restaurări provizorii. Aria centrală
reprezintă situația optimă, în care cerințele biologice, mecanice, și estetice sunt îndeplinite
adecvat.
Biologici

 Protejează pulpa
 Menține sănătatea parodontală
 Oferă compatibilitate ocluzală
 Menține poziția dentară
 Protejează împotriva fracturii
Mecanici

 Rezistă forțelor (încărcăturilor) funcționale

 Rezistă forțelor de desprindere
 Menține aliniamentul dintre dinții stâlpi
Estetici

 Ușor de conturat
 Compatibilitate de culoare
 Translucență
 Stabilitatea culorii
164. factorii care favorizează îmbolnăvirea pulpară, în timpul tratamentului prin proteze
dentare fixe

Tabel 15-1 Factori ce contribuie la necroza pulpară

În trecut În prezent (în timpul terapiei protetice fixe)
Carii Trauma din timpul preparării
Stomatologie operatorie Expunere microbiană
Bruxism Desicare
Chirurgie parodontală Expunere chimică
Terapie protetică Expunere termică

165. consecințele migrării dentare care poate apărea în absența protezării și importanța lor
practică

Compatibilitatea ocluzala și Pozitia dentară

Restaurarea provizorie trebuie să stabilească sau să mențină contacte adecvate cu dinții
adiacenți și opuși (Fig. 15-4). Contactele inadecvate permit supraerupția și migrările orizontale.
Supraerupția este detectată la ședința de control, când restaurarea definitivă are contact prematur.
Este uneori posibilă corectarea acestuia intraoperator, dar efortul irosește timp și restaurarea are
deseori formă ocluzală și funcție deficitare. Dacă supraerupția este severă, poate fi necesară
reprepararea dintelui și refacerea amprentei. Migrarea orizontală are ca rezultat contacte
proximale excesive sau deficitare. În primul caz este necesară ajustarea laborioasă; în al doilea
caz este necesară implicarea laboratorului pentru adăugarea de metal sau ceramică în zonele
deficitare. În ciuda acestor eforturi, contururile proximale are coroanei sunt distorsionate.
Această distorsiune, împreună cu proximitatea rezultantă a rădăcinii (Fig. 15-5), pot submina
măsurile de igienizare orală.

Figura 15-4 – Contactele ocluzale și proximale adecvate promovează confortul pacientului și

mențin poziția dentară
Figura 15-5 – Un contact proximal absent permite migrarea dentară. Proximitatea radiculară
rezultantă poate necesita corectare chirurgicală sau ortodontică pentru a permite luarea
amprentei.

166. supraconturarea conectorilor protezelor parțiale fixe provizorii

Figura 15-8 – Conectorii unei proteze dentare fixe provizorie sunt deseori supraconturați
intenționat. A, În regiunea anterioară gradul de supraconturare este substanțial limitat de
cerințele estetice. B, În regiunea posterioară, estetica este mai puțin restrictivă, dar
supraconturarea tot trebuie să nu pericliteze întreținerea sănătății parodontale.
(Arii de supraconturare pentru îmbunătățirea rezistenței/Arii de supraconturare)
Aceste reduceri cresc aria de secțiune a conectorului în timp ce reduc concentrarea
stresului asociat la nivelul unghiurilor diedre interne ascuțite. Cerințele biologice și uneori
estetice impun limite dimensiunilor conectorilor. Pentru a evita periclitarea sănătății parodontale,
ei nu ar trebui supraconturați în vecinătatea gingiei (Fig. 15-9). Accesul bun pentru controlul
plăcii trebuie să fie o prioritate.
Figura 15-9 – În această secțiune meziodistală, un conector supraconturat apasă pe gingie.
Ischemia de presiune și accesul slab pentru îndepărtarea plăcii generează gingivita.

167. conformatoare externe individualizate pentru protezare provizorie, din siliconi

CONFORMATORUL EXTERN poate fi realizat:

 pornind de la amprenta dintilor stâlpi nepreparati (si, eventual, a dintilor ce vor fi extrasi
si înlocuiti prin corpul de punte, atunci când acest lucru este posibil)
 pornind de la amprenta unei machete din ceara sau rasinaa viitoarei restaurari plasata
intraoral (mai rar) sau pe modelul de studiu (model modificat) pornind de la elemente
prefabricate, adaptate la nivelul câmpului protetic (cape ori coroane din policarbonat,
acetat de celuloza, aluminiu, aliaje Sn-Ag, aliaje inoxidabile, dinti acrilici, fatete
prefabricate, etc.)
În toate cazurile se utilizeaza o amprenta a suprafetelor exterioare (extradosului) ale viitoarei
restaurari provizorii.
Aceste amprente se pot realiza, dependent de tehnica de protezare provizorie - din ghips, alginate
sau elastomeri de sinteza (mai ales siliconi). Cu aceeasi utilizare se pot folosi conformatoare din
folie termoplastica (acetat de celuloza, polipropilena sau chiar ceara), realizate pe model prin
adaptare manuala a foliei plastifiate la cald sau cu ajutorul unui aparat vacuum formator.
Enumeram în continuare principalele caracteristici (avantaje si dezavantaje ale acestor sisteme de
realizare ale conformatoarelor externe:
Amprentele cu siliconi:

 au stabilitate mai mare volumetrica si în timp (permit turnarea a doua modele, repetarea
operatiilor)
 pot fi realizate fara portamprenta (siliconi chitosi), caz în care, flexibilitatea marginilor
permite
 îndepartarea mai usoara a rasinii polimerizate din amprenta
 preiau o buna parte din caldura generata de reactia de priza a acrilatelor
autopolimerizabile, ceea ce
 reprezinta un avantaj pentru tehnicile directe
 când amprentarea se face cu siliconi transparenti, este posibila asocierea cu rasini
provizorii fotopolimerizabile
În cazul în care amprentele cu siliconi chitosi pentru realizarea protezelor provizorii sunt folosite
în continuare pentru o tehnica “de spalare” cu siliconi de consistenta fluida în vederea
amprentarii finale, ele trebuiesc bine curatate si spalate de resturile de rasina care ar puntea
ramâne în interior, întrucât aceste resturi pot compromite o adeziune buna între cele doua
materiale de amprenta.
168. conformatoare externe individualizate pentru protezare provizorie, din materiale
termoplastice
Conformatoarele din folie termoplastica si transparenta asigura o tehnica de lucru simpla si
precisa. Se utilizeaza polipropilena sau acetatul de celuloza sub forma de folii de aproximativ
125 / 125mm cu grosimea de 0.5mm.
Polipropilena este mai buna decât acetatul de celuloza întrucât are elasticitate mai mare si
confera suprafetelor un luciu mai bun. Flexibilitatea conformatoarelor de acest tip permite
polimerizarea rasinii provizorii sub presiune ocluzala, ceea ce reduce semnificativ timpul de
adaptare ocluzala a lucrarilor rezultate. Transparenta conformatorului permite atât controlul
grosimii rasinii cât si fotopolimerizarea (când se utilizeaza rasini de acest tip). Dezavantajele
acestor conformatoare sunt legate de necesitatea investitiei pe care o reprezinta aparatul de
vacuum-formare precum si riscul mai mare de supraîncalzire a dintilor stâlpi vitali prin reactia
exoterma de priza a acrilatelor (pentru tehnicile directe).

169. coroane preformate din policarbonat, pentru protezare provizorie

Coroanele prefabricate din policarbonat au un aspect estetic deosebit de bun, apropiat de cel al
ceramicii de buna calitate. Se prezinta de obicei sub forma de seturi de dinti frontali si premolari
într-o singura nuanta coloristica. Posibilitatile de personalizare coloristica a acestor coroane
provizorii sunt reduse si se realizeaza numai pe seama rasinii cu care trebuiesc captusite.

170. coroane preformate din acetat de celuloză, pentru protezare provizorie

Capele din acetat de celuloza sunt transparente, cu o grosime de 0.2 - 0.3mm. Rasinile provizorii
nu adera de acetatul de celuloza, ceea ce face îndepartarea capei relativ simpla si confera un
luciu foarte bun restaurarii provizorii. Dupa polimerizarea rasinii provizorii capa trebuie
îndepartata obligatoriu întrucât pe de o parte, infiltrarea salivei în spatiul dintre ea si coroana
propriuzisa produce rapid modificarea de culoare a microprotezei si pe de alta parte acetatul de
celuloza se poate rupe sau perfora cu usurinta, iar fragmentele anfractuoase duc la traumatizarea
partilor moi. Îndepartarea matricei (capei) de celuloid poate avea drept efect pierderea
suprafetelor de contact cu dintii vecini si prin aceasta poate impune adaugarea ulterioara de noi
cantitati de rasina provizorie pentru a combate acest neajuns.

171. coroane preformate metalice, pentru protezare provizorie

Coroanele din aliaje crom - nichel

Aceste coroane au duritate mare si se utilizeaza cu precadere pentru acoperirea pentru perioade
îndelungate de timp a dintilor deciduali cu distructii coronare severe. Capele se adapteaza axial si
transversal si se cimenteaza cu un material de cimentare de durata, fara sa se mai captuseasca.
Este evident ca, în absenta unui material de captusire, adaptarea transversala a unei astfel de
microproteze este relativa. Compromisul este acceptabil deoarece este vorba despre dinti
deciduali cu o durata previzibila de mentinere pe arcada. În acelasi timp însa capele de acest tip
au o oarecare elasticitate, astfel încât se “strâng” pe dinte, amendând adaptarea transversala.

172. procedura indirectă de realizare a unei punți dentare provizorii

Tehnicile de acest tip apartin de obicei laboratorului dentar, dar se pot realiza si în cabinet, în
conditiile unei dotari adecvate. Tehnologia este apropiata (uneori coincidenta) cu aceea de
realizare a restaurarilor finale. Lucrarile provizorii de acest tip pot fi mai bine integrate
functional, dar sunt mai costisitoare si necesita uneori o sedinta clinica suplimentara. Intraoral se
verifica numai adaptarea restaurarilor si se realizeaza cimentarea provizorie.

Modelul de lucru se realizeaza din ghips ori din siliconi de aditie . Pentru a scurta timpul de
asteptare, mai ales atunci când se lucreaza în cabinet, se utilizeaza ghips cu priza rapida sau se
foloseste pentru amestec apa saturata cu CaSO4 . Polivinilsiloxanii se toarna în amprente
realizate cu materiale diferite din punct de vedere al compozitiei chimice (alginate sau siliconi de
condensare) de care acestia nu adera. Se obtine astfel un model rezilient si reutilizabil.

Avantajele tehnicilor indirecte:

•lipseste contactul direct dintre monomerul liber cu preparatiile sau cu gingia.

•evita supraîncalzirea provocata de reactia exoterma a materialului.

•adaptarea marginala este mai buna întrucât ghipsul modelului împiedica contractia de priza a
rasinii (pentru modelele din ghips)

•exista posibilitatea de reutilizare a modelului (mai ales pentru modelele din polivinilsiloxani)

•scurteaza timpul de lucru clinic

173. procedura directă de realizare a unei punți dentare provizorii

Aceste tehnici au drept principal avantaj existenta unei singure sedinte clinice pentru aplicarea
protezei provizorii, dar manevrele intraorale se realizeaza în conditii mai dificile decât cele pe
model, ceea ce supune metodele unor factori de eroare mai numerosi. Este deasemenea dificil ca
prin metode directe sa se urmareasca detalii morfo-functionale subtile. La toate tehnicile directe
materialul de restaurare polimerizeaza intraoral.

Riscurile care apar astfel sunt legate de:

 1)Dificultatea sau chiar imposibilitatea îndepartarii lucrarii provizorii de pe câmpul protetic prin
persistenta unor zone retentive la nivelul preparatiilor sau prin patrunderea materialului
polimerizat în alte spatii retentive (de ex. spatiile interdentare dintre dintii nepreparati).
Prepararea corecta a dintilor stâlpi si izolarea corespunzatoare a câmpului protetic sunt necesare
pentru a contracara acest neajuns. Izolarea câmpului protetic se poate realiza cu ulei de vaselina
sau cu produse specifice (vezi indexul de produse comerciale).

2)Toxicitatea si caracterul potential alergen al moleculelor de monomer al majoritatii rasinilor de

protezare provizorie. Pot aparea: necroza pulpara, leziuni ale partilor moi, sensibilizare sau
reactii alergice

3)Supraîncalzirea pulpara pe care o determina reactia exoterma de priza a multora dintre rasinile
provizorii. Împotriva acestui neajuns se recomanda:

 utilizarea unor materiale de restaurare cu o reactie de priza moderat exoterma. Rasinile de

tip polimetilmetacrilat (PMMA) au reactia de priza cea mai exoterma(33).
 folosirea unui conformator extern care preia o parte din caldura generata de priza
materialului (de ex. siliconii – chitosi)
 mobilizarea protezei provizorii înaintea polimerizarii complete si/sau racirea câmpului
protetic si a materialului în timpul prizei produc o crestere de temperatura intrapulpara de
numai 2 - 30C, fata de cresterea de circa 70C determinata de mentinerea in-situ a puntii
provizorii pe parcursul prizei

174. procedura indirect-directă de realizare a unei punți dentare provizorii

La acestea o parte din etape se realizeaza pe model, o alta parte - intraoral. Etapele de lucru pe
model sunt executate, de regula, de catre medic, în cabinet. Se realizeaza o punte din rasina
realizata pe un model preparat minimal (model auxiliar); aceasta punte se captuseste cu un
material compatibil direct intraoral.

Caracteristicile acestor metode se situeaza la parametrii intermediari în raport cu celelalte doua

tehnici prezentate mai sus:

• timpul clinic de lucru este mai redus decât la tehnicile directe

• reactia exoterma intraorala este moderata întrucât implica numai rasina de captusire

• contactul câmpului protetic cu monomer liber este mai redus

• necesita retusuri mai laborioase decât lucrarile realizate printr-o metoda indirecta
 175. materialele folosite pentru protezarea provizorie directă – compoziție, proprietăți
clinice

Materialele pot fi împărțite în patru grupuri de rășini:

 PMMA
 Poli-R’ metacrilat (R’ reprezintă un grup alchil mai mare decât metil (e.g., etil sau izobutil).)
 Compozit cu microumplutură
 Fotopolimerizabile

176. instrumentarul clinic și de laborator necesare pentru protezarea provizorie directă

Instrumentarul clinic de bază

• Mănuși

• Mască facială

• Ochelari de protecție

• Oglindă bucală

• Sondă

• Sondă parodontală

• Aspirator de salivă

• Rulouri de vată

• Comprese de tifon

• Fir de retracție

• Soluție astringentă

• Menținătoare de rulouri de vată

• Fuloar de plastic

• Bulete de vată

• Vaselină

• Rășină autopolimerizabilă

• Picurător
• Trei godeuri de sticlă

• Spatulă de ciment

• Pensă Backhaus

• Piesă dreaptă cu turație mică

• Discuri de carborund cu mandrine pentru piesa dreaptă

• Discuri de hârtie fine (diametru 7/8 inch), pentru piesa dreaptă

• Freze de tungsten pentru piesa dreaptă

• Piesa cu turație mare cu sursă de apă-aer

• Freză sferică (nr. 4)

• Freze de tungsten cu 12 caneluri, pentru finisare

• Aspirator chirurgical

• Hârtie de articulație și instrument pentru suport

• Perie de unică folosință

• Pahar cu apă caldă

Instrumentarul de laborator de bază

• Ochelari de protecție

• Mască facială (pentru protecție respiratorie)

• Perie de unică folosință

• Soluție de separare gips-rășină

• Rășină autopolimerizabilă

• Picurător

• Două godeuri de sticlă

• Spatulă de ciment

• Seringă de polipropilenă

• Benzi de cauciuc
• Vas de presiune

• Instrument de tăiat gipsul

• Piesă dreaptă cu turație mică

• Discuri de carborund cu mandrine pentru piesa dreaptă

• Discuri de hârtie fine (diametru 7/8 inch), pentru piesa dreaptă

• Freze de tungsten carbid, pentru piesa dreaptă

• Strung dentar

• Roți de muselină

• Perii Robinson

• Roți de pâslă (diametru 1 inch) cu mandrină

• Pastă fină

• Compus pentru finisat rășina

• Baie cu ultrasunete și detergent pentru curățare

177. procedura pas cu pas de protezare provizorie prin tehnica indirectă individualizată

178. procedura pas cu pas de protezare provizorie prin tehnica indirect directă individualizată
 179. inlay-uri și onlay-uri provizorii
Coroanele provizorii sau protezele dentare fixe (PDF) parțiale provizorii sunt esențiale în
terapia protetică. Procedurile provizorii, de asemenea, trebuie efectuate eficient deoarece sunt
întreprinse în aceeași ședință în care sunt preparați dinții.
Onlayuri și coroane parțiale
Tehnica de realizare a onlayurilor și coroanelor parțiale provizorii este similară celei
de realizare a coroanelor totale unidentare individualizate. Totuși, restaurările provizorii sunt
mai ușor deformate în timpul manipulării din cauza preparațiilor dentare conservative care
întrerup orice continuitate a pereților axiali. Așadar metoda directă impune atenție sporită la
îndepărtarea rășinii de dinte. Rezultate semnificativ mai bune sunt de așteptat folosind tehnica
indirectă.
Când rășina polimerizată este retușată marginal, este indicată lăsarea unui exces de
rășină la marginea cavosuprafeței ocluzale. Acest lucru ajută la prevenirea fracturii de smalț,
care este mai probabil să apară datorită rezistenței scăzute a rășinii în comparație cu metalul.
În al doilea rând, dacă se cere căptușirea, nu este necesar un orificiu de refulare, deoarece
localizarea înaltă a marginii și configurația ei permite o cale adecvată de evacuare a aerului
prins în rășina în exces.
Inlayuri:
Inlayurile prezintă provocarea de a fi mici și dificil de manipulat, în special în timpul retușării.
Realizarea restaurărilor provizorii inlay necesită o sumă de modificări.
Adăugări la instrumentarul clinic
 Portmatrice Tofflemire/matrice
 Pene
 Fuloar de amalgam
 Excavator
 Mâner de bisturiu și lamă

Procedura pas cu pas

1. Pentru o incrustație cu 2 sau 3 suprafețe, aplicați matricea și penele ca la pregătirea pentru
condensare într-o restaurarea de amalgam clasa a II-a. Penele ar trebui plasate cu o presiune
fermă astfel încât la îndepărtarea matricii, se restabilește contactul proximal. Matricea trebuie
să sigileze toate zonele marginilor cavosuprafeței proximale.
2. Cu o buleta mică de vată îmbibată în vaselină, acoperiți toate fețele cavității preparate și
banda de matrice.
3. Realizați un mâner pentru a îndepărta rășina plasând un capăt al bucății de ață dentară de 2-3
mm lungime în preparația cavității.
4. Mixați o cantitate mică de poli-R’ metacrilat, iar când poate fi frământat ca aluatul de pâine,
modelati-l într-un con mic pe capătul unui fuloar de amalgam.
5. Condensați ușor rășina în cavitate, având grijă să nu o forțati dincolo de matrice subecuatorial.
Îndepărtați imediat cât mai mult exces ocluzal cu un excavator.
6. Monitorizați polimerizarea prin sondarea ușoară cu un instrument de mână. Când rășina atinge
stadiul elastic tardiv, îndepărtați-o prin tracțiunea mânerului de ață dentară cu o pensă de
rulouri de vată în axul de dezinserție (Fig. 15-48).
7. Plasați rășina într-o cană cu apă caldă (37 grade C) timp de 5 minute.
8. Îndepărtați orice exces prezent.
9. Reaplicați rășina polimerizată în cavitatea preparată și ajustați ocluzia, folosind hârtie de
articulație și o piesă de mână cu turație redusă. (Aveți grijă extremă pentru a evita
îndepărtarea substanței dentare.) Păstrați mânerul de ață dentară atât timp cât nu interferă cu
ajustările ocluzale.
10. Îndepărtați restaurarea provizorie ajustată folosind mânerul de ață dentară, și puneți-o
deoparte într-un loc la îndemână până după amprentarea inayului definitiv.
11. Curățați și uscați cavitatea preparată, și aplicați un strat subțire de ciment provizoriu pe pereții
cavității. Inserați imediat restaurarea provizorie.
12. Când cimentul a facut priză, îndepărtați excesul cu o sondă și un excavator. Tăiați cu grijă
mânerul de ață dentară cu o lamă de bisturiu.
– Un mâner de ață dentară facilitează
îndepărtarea unei restaurări provizorii inlay în
timpul etapei elastice târzii.

180. restaurări fixe provizorii digitale

Restaurări fixe provizorii digitale
Odată cu reapariția producerii de restaurări cu ajutorul tehnologiei de amprentare
digitală, proiectării asistate de calculator și producției asistate de calculator (CAD/CAM),
restaurările definitive pot fi produse în aceeași zi ca preparația dentară, iar coroanele
provizorii nu mai sunt necesare. Cu toate acestea, nu toate situațiile clinice sunt rezolvabile
prin tratament restaurativ CAD/CAM în aceeași zi, necesitând utilizarea restaurărilor
provizorii. Asemenea situații includ nevoia de reconstrucții extinse, evaluarea efectelor
schimbărilor ocluzale datorate disfuncției temporomandibulare, o ajustare planificată a
dimensiunii verticale de ocluzie, și perioadei de vindecare a zonelor corpurilor de punte sau
implanturilor. În aceste situații, restaurările provizorii pot fi extrem de utile. Pacientul poate
evalua astfel confortul, funcția, și aspectul înaintea fabricării restaurărilor definitive.
Restaurările provizorii pot fi fabricate prin intermediul unui flux de lucru digital. FST
este reprezentată de imaginea virtuală tridimensională a dintelui preparat. FSE este
reprezentată de una din următoarele variante: o imagine virtuală tridimensională a dintelui
înainte de preparație, o scanare a machetei de ceară diagnostice preoperative, sau o formă
virtuală propusă prin generare de calculator. Informațiile digitale sunt transmise unei mașini
de frezat la momentul preparării dentare iar FST și FSE sunt frezate din blocuri sau discuri
solide de rășină. Astfel nu există nevoia de a avea o reprezentare analogică a FST și FSE sau
de a umple o cavitate matriță cu amprenta. Rășinile disponibile pentru frezat restaurări
provizorii includ PMMA și compozit.
Procesul CAD/CAM reduce drastic expunerea pacientului la compuși chimici, întrucât
blankurile produse comercial din care se frezează restaurările provizorii conțin numai
 aproximativ 1% monomer liber rezidual.25 Așadar, metoda digitală de fabricare a unei
coroane provizorii este în totalitate o metodă indirectă. S-a demonstrat că restaurările
provizorii CAD/CAM sunt mai rezistente și mai fidele decât protezele tradiționale din bis-
acril compozit.26 Un alt avantaj al producerii digitale a restaurărilor provizorii este că fișierul
cu informații poate fi utilizat la frezarea restaurării definitive, dacă preparația dentară (și
contururile tisulare) nu au fost modificate (Fig. 15-49).
Restaurările provizorii trebuie să fie formate eficient în momentul preparării dentare,
iar tehnologiile digitale permit de asemenea fabricarea unei FSE extinse, cu mai multe
elemente, din compozit sau PMMA în avans pentru a fi utilizată în tehnica indirect-directă.
Un wax-up diagnostic preoperativ sau preparații dentare diagnostice sunt transmise
laboratorului, unde programul de proiectare digitală este folosit pentru a “prepara” virtual
dintele cu marginea în apropierea marginii gingivale sau pentru a proiecta contururile externe,
sau ambele. Când se plănuiesc restaurări extinse, cu elemente multiple, medicul dentist
necesită probabil ajutorul unui laborator care să dețină o mașină de frezat comercială mare,
deoarece blankurile pentru mașinile de frezat pentru cabinet sunt în general prea mici pentru
restaurări mai mari de 5 elemente. Medicul dentist trebuie să se intereseze, de asemenea, de
materialele pentru recăptușirea unei provizorii frezate, așa încât delaminarea, separația, sau
infiltrația să nu apară între materialul frezat și materialul de recăptușire.
Restaurările provizorii pot fi frezate dintr-un blank de rășină de o singură culoare sau
mai multe culori stratificate. Când se folosește un blank monocrom, coroana sau toate
elementele unei PDF vor avea aceeași nuanță (Fig. 15-50). Toate materialele frezate trebuie să
fie bine lustruite înainte de cimentarea în cavitatea bucală deoarece procesul de frezare lasă
rugozități. În funcție de compoziția blankului de șlefuit, ajustarea culorii și individualizarea
poate fi posibilă cu materialele potrivite.26
Este important să se folosească materiale potrivite pentru stabilitatea de lungă durată a
culorii și adeziune. Mașinile de frezat pentru cabinet au nevoie deseori de programe adiționale
sau un rezervor modificat sau un sistem de răcire modificat, sau ambele, pentru a evita
înfundarea sistemului de circulație pentru răcire și lubrefiere cauzate de particulele de polimer
frezate.
Deoarece nu toate situațiile clinice pot fi restaurate în aceeași zi ca preparația dentară,
restaurările provizorii CAD/CAM au multe avantaje. Materialele pe bază de compozit, în
special, sunt suficiente ca proprietăți mecanice, rezistență la uzură, stabilitate de culoare, și
abilitate de adeziune pentru a le justifica utilizarea ca restaurări provizorii de lungă durată.
181. fațete provizorii
Fațete laminate
Adăugări la instrumentarul clinic
 Cheie de culori pentru rășini compozite
 Rășina compozită fotopolimerizabilă
 Lampă de fotopolimerizare
 Gel de gravare acidă cu acid fosforic
 Rășină autopolimerizabilă fără masă de umplutură
Procedura pas cu pas
1. Alegeți cea mai potrivită nuanță de rășină sau combinație de nuanțe înainte de prepararea
dintelui.
2. După finalizarea preparației dentare, aplicați un strat subțire de vaselină pe suprafața dintelui
preparat.
3. Folosind un instrument din plastic umectat cu alcool, conformați rășina fotopolimerizată
preselectată. Dacă materialul este prea dificil de controlat, plasarea și polimerizarea pot fi
efectuate în etape. Este, de asemenea, posibilă formarea fațetelor indirect prin crearea unei
FST(imaginea virtuală tridimensională a dintelui preparat) și a unei FSE(o imagine virtuală
tridimensională a dintelui înainte de preparație sau o scanare a machetei de ceară diagnostice
preoperative, sau o formă virtuală propusă prin generare de calculator) așa cum s-a
recomandat pentru PDF parțiale provizorii. Metoda indirectă poate fi mai eficientă dacă se
realizează mai multe fațete.
4. Fotopolimerizați rășina, și îndepărtați-o de pe suprafața dentară.
5. Curățați bine vaselina de pe preparația dentară în smalț, și aplicați gelul de gravare pe 3 zone
de 1 mm diametru așa încât să formeze un triunghi echilateral, cu două dintre unghiuri către
unghiurile diedre mezioincizal și distoincizal și al treilea centrat mai spre cervical. Permiteți
agentului de gravare să rămână pentru 20 de secunde; apoi clătiți complet cu apa, și uscați.
6. Amestecați rășină autopolimerizabilă fără umplutura, și plasați o cantitate mică pe cele trei
zone gravate. Plasați imediat fațeta pe dinte, și țineți-o pe loc până la priza rășinii.
7. La următoarea vizită a pacientului, îndepărtați fațetele cu un excavator.

182. coroane provizorii cu agregare intraradiculară

Retenția intraradiculară și suportul sunt deseori obținute printr-un DCR metalic turnat (vezi
Capitolul 12). O restaurare provizorie este necesară în timp ce se realizează dispozitivul
turnat.
Adăugări la instrumentarul clinic
 Sârmă
 Clește de tăiat sârmă
 Piatră verde cilindrică, piesă dreaptă
 Clește de îndoit sârmă (crampon)
 Conuri endodontice de hârtie
Procedura pas cu pas
1. Plasați o bucată de sârmă (e.g., o agrafă de birou îndreptată) în preparația de pivot. Pentru a
evita fractura radiculară, trebuie să se extindă pasiv până la finalul preparației de pivot. O
piatră montată la piesa dreaptă poate fi folosită pentru a coniciza sârma dacă apar interferențe.
2. Marcați sârma cu un creion la orificiul de intrare al preparației pentru pivot. Apoi, într-un
punct puțin mai ocluzal de acest semn, folosiți cleștele pentru a face o îndoitură de 180 grade
în sârmă (Fig. 15-66).
3. Lubrifiați dintele și țesuturile moi înconjurătoare cu vaselină. Conurile de hârtie se folosesc
pentru a lubrifia preparația de pivot.
4. Umpleți FSE cu rășină provizorie (se recomandă poli-R’ metacrilat).
5. Când rășina își pierde din luciul de suprafață, plasați sârma în preparația de pivot, și așezați
FSE peste ea (Fig. 15-67). Trebuie luate precauții, precum folosirea protecției de tifon pentru
gât și evitarea plasării pacientului culcat, pentru a proteja pacientul de înghițirea sau aspirarea
sârmei.
6. Îndepărtați FSE în timp ce rășina este încă elastică (După 2-2 și ½ minute). Stadiul
polimerizării ar trebui monitorizat. Dacă rășina este lăsată să devină rigidă și să se blocheze în
suprafețele retentive din preparația de pivot, îndepărtarea ei și a sârmei va fi consumatoare de
 timp și riscantă pentru restaurabilitatea dintelui. Provizoria rămâne de obicei în FSE, care
poate fi plasată în apă caldă pentru a grăbi polimerizarea. Firul nu trebuie deranjat în timp ce
rășina e încă moale. Dacă provizoria rămâne pe dinte, ar trebui slăbită și reașezată de câteva
ori și apoi îndepărtată înainte ca rășina să polimerizeze complet.
7. Retușați și conturați restaurarea cu discuri sau freze de tungsten carbid la piesa dreaptă.
8. Evaluați restaurarea în gură, și ajustați după cum este necesar.
9. Lustruiți, curățați și cimentați restaurarea
– Preparația pivotului provizoriu. A,
Sârma este marcată astfel încât îndoitura
să fie efectuată la nivelul corect. Când este
în poziție, sârma nu trebuie să interfere cu
forma suprafeței externe. B, o îndoitură de
180 grade sau mai mult este făcută pentru
a rezista dezinserția din rășina de
căptușire.

– A, Sârma este inserată în preparația de pivot chiar

înaintea inserării formei suprafeței externe (FSE) umplute. Se recomandă folosirea protecției cu
tifon a gâtului pentru a proteja pacientul de aspirarea sau înghițirea sârmei. Pacientul nu trebuie
plasat în poziție culcată. B, FSE
– Restaurarea dispozitiv corono-radicular
provizorie finalizată. (Conturul mezial neobișnuit este
rezultatul unei amputații radiculare mezio-vestibulare.)

183. procedura pas cu pas pentru cimentarea provizorie

Cimentarea
Funcția primară a cimentului de cimentare provizorie este de a sigila, de a preveni
infiltrația marginală și deci iritația pulpară. Cimentul provizoriu nu ar trebui considerat ca
rezistent la forțele ocluzale, întrucât este special conceput cu o rezistență scăzută.
Decimentarea neintenționată a unei restaurări provizorii este frecvent cauzată de o preparație
dentară neretentivă sau spațiu excesiv pentru ciment mai degrabă decât de tipul de ciment
ales.
Procedura pas cu pas
Majoritatea cimenturilor provizorii se livrează ca un sistem bicomponent (Fig. 15-71).
1. Pentru a facilita îndepărtarea excesului de ciment, lubrefiați părțile externe lustruite ale
restaurării cu vaselină (vezi Fig. 15-71, A).
2. Amestecați cele două paste împreună rapid, și aplicați o cantitate mică doar ocluzal pe
marginea cavosuprafeței (vezi Fig. 15-71, B). Un exces mic marginal formează sigiliul dorit
împotriva lichidelor orale. Umplerea coroanei sau elementelor de retenție de pe dinții stâlpi ar
trebui evitată, deoarece prelungește curățarea și crește riscul de a lăsa resturi în șanțul
gingival.
3. Așezați restaurarea, și permiteți cimentului să facă priză (vezi Fig. 15-71, C).
4. Îndepărtați cu grijă excesul cu o sondă și cu ață dentară (vezi Fig. 15-71, D la F).
Resturile de ciment lăsate în sulcus au un efect iritant asupra gingiei și pot cauza inflamație
parodontală severă cu posibilitatea retracției osoase. Așadar, șanțul gingival trebuie atent verificat
și irigat cu seringa aer-apă.
– Procedura de cimentare. A, Suprafața
externă este acoperită ușor cu vaselină pentru
a ajuta îndepărtarea cimentului întărit. B,
Plasarea judicioasă de ciment sigilează
marginile și reduce efortul de curățare. C,
Restaurarea este așezată cu degetele cu
presiune fermă, sau (pentru restaurări
posterioare) pacientul poate mușca pe rulou de
vată. D și E, O sondă este folosită pentru a
îndepărta excesul și pentru a controla blând
șanțul gingival de resturi. F, Zonele de contact
proximale și șanțul gingival sunt curățate cu
ață dentară (un nod va fi de ajutor în
îndepărtarea excesului de ciment), apoi sunt irigate abundent cu seringa aer-apă.

184. îndepărtarea, recimentarea și repararea lucrărilor provizorii

Instrumentar
 Pensă Backhaus sau pensă hemostatică
 Excavator
 Baie cu ultrasunete cu soluție de îndepărtare a cimentului
Restaurarea provizorie este îndepărtată când pacientul se întoarce pentru cimentarea
restaurării definitive sau pentru continuarea preparării. Fracturarea dintelui preparat trebuie
evitată. Acest risc poate fi minimizat daca forțele de dezinserție sunt direcționate paralel cu
axul lung al preparației. Pensele Backhaus sau hemostatică sunt eficiente pentru obținerea
prizei asupra unui element unic (Fig. 15-72). O basculare ușoară vestibulo-orală ajută la
ruperea sigiliului de ciment.
Deteriorarea poate apărea la dezinserția unei PDF. Dacă unul din elementele de
retenție de pe stâlp se slăbește, celălalt poate fi supus unei forțe de flexiune severe când PDF
acționează ca o pârghie. Proteza trebuie îndepărtată cu atenție în axul de inserție. Uneori este
benefică legarea aței dentare sub fiecare conector la capetele PDF.
Procedura pas cu pas
1. Dacă restaurarea provizorie urmează să fie recimentată, curățați majoritatea cantității de
ciment cu un excavator.
2. Plasați restaurarea într-o baie cu solvent de ciment, și așezați soluția în baia cu ultrasunete.
3. Căptușiți restaurarea cu un strat de rășină proaspăt amestecată dacă este necesar (e.g., dacă
preparația dentară a fost modificată). Suprafața internă este degajată ușor și acoperită cu
monomer pentru a asigura adeziunea noului material.
O restaurare provizorie fracturată sau avariată poate fi reparată cu ușurință folosind rășină,
adăugată direct prin tehnica brush-bead .
– Tehnica brush-bead pentru reparații. A, Se
aplică monomer lichid cu pensula pe
suprafața bine curățată a restaurării pe care se
va adăuga rășina. B, Pensula se introduce în
monomer și se atinge scurt de praf, ceea ce determină o mică margică să se formeze pe vârf.
C, Mărgica este atinsă de locul de reparație, iar mânerul pensulei se rulează pentru a o
depozita. Se continuă cu plasarea mărgelelor de rășină în această manieră până când se obține
conturul dorit. Pentru a preveni porozitatea excesivă, rășina nepolimerizată ar trebui pensulată
cu monomer până se întărește.

185. proteze fixe provizorii din compozit armat cu fibre

Protezele fixe armate cu fibre constau din substructura de compozit armat cu fibre
(CAF) fațetată cu material compozit cu particule. Substructura oferă rezistență, și fațeta,
deoarece este realizată în laborator, prezintă proprietăți fizice și estetice mai bune decât
compozitele pentru restaurări directe (Fig. 15-76). Ele sunt protezele ideale pentru cazurile în
care este nevoie de o restaurare provizorie de lungă durată.
Datorită bunei rezistențe la flexiune și altor caracteristici fizice, CAF sunt materiale de
substructură adecvate pentru PDF.31-33 Adițional, substructura CAF este translucentă, și nu
necesită mascare cu strat de opac. Acest lucru permite folosirea unui strat subțire de compozit
cu particule și estetică excelentă. CAF au fost utilizate pentru realizarea protezelor strict
polimerice în două faze compuse din substructura de compozit armat cu fibre de sticlă și
compozit cu particule (Fig.15-77).
Materiale disponibile
Materialele CAF sunt categorisite după următoarele caracteristici:
 Tipul fibrelor
 Orientarea fibrelor
 Dacă impregnarea fibrelor cu rășină este efectuată de medicul dentist/tehnicianul de laborator
sau de producător.
Cel mai des utilizate fibre în aplicațiile dentare sunt cele din sticlă, polietilenă, și
carbon. Architectura fibrelor în medicină dentară include tipare unidirecționale, în care toate
fibrele sunt paralele, și tipare împletite și țesute. Materiale neimpregrate cu rășină disponibile
comercial includ țesături de polietilenă (e.g., Ribbond, Ribbond, Inc., si Construct, Kerr
Corp.) și țesături de sticlă (e.g., GlasSpan, GlasSpan, Inc.). Pentru aceste produse, rășina
trebuie să fie adăugata fibrelor manual. Materiale preimpregnate cu rășină includ everStick și
StickNET (GC America Inc.), care sunt formate manual și disponibile în formele
unidirecțională și țesătură de sticlă; Fibre-Kor (Pentron Clinical), care este formată manual și
disponibilă ca material de sticlă unidirecțional; și Splint-It (Pentron Clinical), care este de
asemenea format manual și disponibil în formele unidirecțională și țesătură de sticlă (Fig. 15-
78).
Materiale CAF diferite prezintă proprietăți diferite de manipulare și mecanice. Tipul
fibrelor, orientarea fibrelor, și calitatea impregnării fibrelor cu matricea de rășină au un efect
substanțial asupra proprietăților fizice și caracteristicilor de manipulare. Materialele din sticlă
cu arhitectură unidirecțională prezintă proprietăți flexurale care sunt superioare materialelor
polietilenice cu arhitectură țesută sau împletită (Tabel 15-5). Aceste materiale din sticlă au
rezistența la flexiune mai mare de două ori decât rezistența materialelor din polietilenă și un
modul de flexiune aproape de opt ori mai mare.16 Datorită caracteristicilor bune de
manipulare, produsele din polietilenă țesute sau împletite pot fi folositoare și pentru alte
aplicații dentare (e.g., fabricarea operatorie a atelelor parodontale).
Materialele disponibile în prezent prezintă estetică excelentă, caracteristici de
manipulare bune, și proprietăți de flexie bune.32,34-37 Produsele comerciale au fost bazate pe
aceste formulări. Fabricarea unei proteze cu acoperire totală cu un CAF unidirecțional
preimpregnat, disponibil comercial (FibreKor, Pentron Clinica) și o tehnică de fabricare
manuală este prezentată în Figura 15-79.
Figura 15-77 – A, Substructura de
compozit armat cu fibre (CAF) pentru o
proteză dentară fixă (PDF) polimerică cu trei
elemente. B, Fațete de compozit cu particule
completate plasate pe substructura CAF. C,
Suprafața internă a PDF polimerică armată cu
CAF.

Figura 15-79 – Fabricarea pas cu pas a

unei proteze cu acoperire totală din compozit armat cu
fibre (CAF) cu material de sticlă unidirecțional
(FibreKor, Pentron Clinical Technologies, LLC),
realizată cu o tehnică manuală de fabricare. A,
Bonturile prezintă preparațiile dinților stâlpi posteriori
pentru o proteză fixă polimerică din CAF. B,
Cantitate subțire de compozit opac de culoarea
dentinei adaptat bonturilor. C, Bara din multiple
straturi de CAF ce ocupă regiunea corpului de punte,
unind cei doi dinți stâlpi. D, Banda continuă de CAF
lipită la un capăt de bară și apoi înfășurată în jurul
suprafețelor axiale ale dinților stâlpi în timp ce este
polimerizată. E, Vedere ocluzală a substructurii CAF. F, Proteza completă cu fațete de
compozit cu particule pe model. G, Vedere tisulară a protezei complete, arătând adaptarea
internă la preparațiile de pe dinții stâlpi.
186. erorile frecvente comise de medici în relația cu laboratorul de tehnică
dentară
Medicul stomatolog are responsabilitatea generală pentru tratamentul prestat. Delegarea unor
proceduri personalului auxiliar este posibilă doar dacă sunt transmise toate informaţiile pentru
prestarea unor servicii de înaltă calitate. Cu toate acestea, erori, cum ar fi reducerea
insuficientă a dintilor, incertitudinea cu privire la localizarea preparației marginale,
înregistrări ocluzale necorespunzătoare şi ambiguitatea în comunicarea nuanţei dorite pentru
restaurări estetice împiedică realizarea acestei responsabilităti.

Tehnicienii chestionaţi au fost adesea nemultumiţi de calitatea sarcinilor primite; plângerile

lor includ: informaţii insuficiente incluse în solicitarea medicului, amprente cu deficienţe si
înregistrări ocluzale inadecvate.

187. responsabilitățile medicului față de laboratorul de tehnică dentară

Stomatologul

1. Medicul stomatolog ar trebui să furnizeze instrucţiuni scrise pentru laborator sau

tehnicianul dentar. Instrucţiunile scrise ar trebui să dea detalii despre activitatea care urmează
să fie efectuată, despre materialele care urmează să fie utilizate şi să fie scrise clar şi uşor de
înţeles. O copie a instrucţiunilor scrise ar trebui să fie păstrata o perioadă de timp
corespunzătoare aşa cum este cerut de lege.
2. Medicul stomatolog ar trebui să furnizeze tehnicianului dentar amprente exacte, modele
dentare, înregistrări ocluzale şi / sau modele montate in ocluzor. Materialele depuse ar trebui
să fie identificate.
3. Medicul stomatolog ar trebui să identifice, după caz, limitele preparaţiilor, limita
posterioară a protezei (zona Ah) și cele laterale, orice zonă care urmează să fie foliată şi
design-ul protezelor parţiale.
4. Medicul trebuie să furnizeze instrucţiuni privind materiale preferate, culoare, si descrierea
garniturilor de dinţi ce vor fi utilizaţi la protezele fixe sau mobile. Instrucţiunile pot include,
dar fără a se limita la acestea, o descriere scrisă, fotografie, desen.
5. Medicul stomatolog ar trebui să furnizeze verbal sau scris aprobarea de a continua
procedura de laborator sau să facă orice modificare a instrucţiunilor scrise pe care o consideră
necesară, atunci când este anunţat de către tehnicianul dentar că există o problemă ce vizează
aspecte din alineatele 2-4.
6. Medicul trebuie să cureţe şi să dezinfecteze toate articolele în conformitate cu standardele
actuale de control a infecţiilor înainte de a le trimite către tehnicianul dentar. Toate lucrările
dentare şi alte materiale care sunt trimise la laborator / tehnician ar trebui să fie pregătite
pentru transport, utilizând un container special şi ambalate în mod adecvat pentru a preveni
deteriorarea şi pentru a menţine acurateţea.
7. Medicul trebuie să returneze laboratorului / tehnicianului toate modelele, înregistrările şi
lucrările dentare în cazul în care o lucrare dentară nu este corespunzatoare sau dacă culoarea
aleasa este incorectă.

188. responsabilitățile laboratorului de tehnică dentară față de medic

Tehnicianul dentar

1. Tehnicianul dentar ar trebui să producă proteze dentare / aparate care urmează liniile
directoare stabilite în instrucţiunile scrise de medicul stomatolog şi care trebuie să se
potrivească în mod corespunzător pe modelele furnizate de medicul
stomatolog. Instrucţiunile scrise în original ar trebui să fie păstrate pentru o perioadă de timp
așa cum este solicitat de lege. Atunci când un laborator oferă cabinetului formulare tipizate
pentru instrucţiunile scrise, documentul trebuie să includă mai multe spații (zone): numele
laboratorului şi adresa acestuia, un spaţiu amplu pentru instrucţiunile scrise ale doctorului,
zona pentru a indica data de livrare dorită, numele pacientului, o zona unde medicul să
furnizeze numele său şi adresa, precum şi o zonă pentru semnătura medicului. Formularul ar
trebui, de asemenea, să prezinte zone şi pentru alte informaţii pe care laboratorul le consideră
pertinente sau care pot fi cerute prinlege.
2. Laboratorul trebuie să returneze cazul la stomatolog pentru a verifica montarea modelelor,
în cazul în care există vreun dubiu legat de exactitatea sau corectitudinea înregistrării ocluziei.
3. Laboratorul / tehnicianul trebuie să realizeze culoarea care a fost stabilită în instrucţiunile
originale.
4. Laboratorul / tehnicianul trebuie să anunţe medicul stomatolog în termen de două zile
lucrătoare de la primirea cazului, în cazul în care există un motiv pentru a nu continua
procesul tehnologic. Orice modificări sau adăugări la instrucţiunile scrise trebuie să fie
aprobate de către medic şi trebuie să fie facute de personalul autorizat al laboratorului de
tehnică dentară. O copie a oricărei modificări trebuie trimisă la medic după finalizarea
cazului.
5. După acceptarea instrucţiunilor scrise, laboratorul / tehnicianul ar trebui să producă
lucrările dentare în timp util şi în conformitate cu cerinţele medicului. Dacă
instrucţiunile scrise nu sunt acceptate, laboratorul / tehnicianul ar trebui să furnizeze un
motiv de respingere în timp util.
6. Laboratorul trebuie să urmeze protocolul standard de control al infecţiei în ceea ce priveşte
echipamentul de protecţie personală şi dezinfectarea protezelor /aparatelor şi a materialelor.
7. Laboratorul / tehnicianul ar trebui să informeze medicul despre materialelor folosite în
acest caz şi poate sugera metode privind modul în care să se utilizeze în mod corespunzător
aceste materiale.
8. Laboratorul / tehnicianul trebuie sa cureţe şi să dezinfecteze toate articolele primite de la
medicul stomatolog; de exemplu, amprente, înregistrări de ocluzie, proteze, etc, în
conformitate cu standardele actuale de control al infecţiilor, să le plaseze într-un recipient
adecvat, ambalate în mod corespunzător pentru a preveni deteriorarea şi pentru transport.
9. Laboratorul / tehnicianul ar trebui să informeze medicul de orice subcontractare a
unui laborator / tehnician angajat pentru pregătirea cazului. Laboratorul / tehnicianul ar
trebui să furnizeze un înscris pentru laboratorul dentar care a fost contractat pentru a executa
unele sau toate serviciile pe instrucţiunile originale scrise.
10. Laborator / tehnicianul nu trebuie să taxeze pacientul direct, cu excepţia cazului permis
de lege. Laboratorul nu ar trebui să discute sau să transmită pacientului nici un aranjament de
afaceri dintre medic şi laborator.

189. îndatoririle medicului față de laboratorul de tehnică dentară

referitoare la limitele cervicale ale preparațiilor
Limitele preparației

Limitele preparaţiei trebuie să fie uşor perceptibile şi accesibile pe modelele transmise

tehnicianul. Zicala „dacă nu poţi să vezi limita, nu poţi să faci macheta“ descrie situaţia bine.
(Cerinţele pentru bonturi sunt enumerate în capitolul 17.) Stomatologul trebuie să evidenţieze
limitele preparaţiei pe bonturi (ref.14) (Fig. 16-4). Cu toate acestea, în practică, puţini
stomatologi fac acest lucru (ref.15). În cazul în care dinţii sunt preparaţi în mod
corespunzător, iar amprenta este fidelă, marginile ar trebui să fie evidente, ceea ce face acest
pas inutil. Atunci când există dubii, cunoaşterea întinderii preparaţiei de către medic ar trebui
să rezolve orice incertitudine.
Stomatologii trebuie să înţeleaga importanţa designului şi geometriei pragului cervical. De
exemplu, este nerealist a solicita o coroană fără coleretă pe un prag drept-bizotat sau o
restaurare din ceramica de litiu disilicat pe un dinte preparat cu prag chanfrein îngust (Fig. 16-
5 si 16-6).
Deşi un tehnician cu experienţă va aduce orice cereri nerealiste în atenţia medicului
stomatolog, unii tehnicieni “bine intenţionati” pot încerca să îndeplinească o cerere care este
sortită eşecului de la început.
Un citat demn de luat în seamă: „Când descoperi ca a apărut o eroare-STOP! Nu continuaţi.
Întoarce-te in etapa în care a apărut eroarea şi corecteaz-o. Incercarea de a continua fără să o
corectezi va complica eroarea.“

FIGURA 16-4 ■ Marcarea limitei

preparaţiei cu o mină de creion. Linia
trebuie să fie clar vizibilă, dar să aibe
grosime minimă.
190. îndatoririle medicului față de laboratorul de tehnică dentară
referitoare la articularea modelelor
Articularea modelelor

Articularea corectă a modelelor este responsabilitatea medicului stomatolog. De multe ori este
recomandabil să se programeze o întâlnire separată cu pacientul pentru verificarea montării
modelelor. Acest lucru este deosebit de important pe măsură ce complexitatea tratamentului
creşte (Fig. 16-7). O aparent uşoară discrepanţă poate necesita o refacere sau ore de corecţie şi
un rezultat compromis. Cu o planificare atentă, articularea poate fi verificată în mod eficient,
medicul stomatolog ar trebui să ajusteze (vestibular) înregistrările interocluzale
corespunzător. Numai după secţionare este posibil să se verifice corectitudinea înregistrării pe
model (Fig. 16-8).

FIGURA 16-7 ■ O eroare obișnuită pentru stomatolog și tehnician este să încerce să obțină
contururi anatomice normale pe un o formă compromisă a preparației. Complicațiile
parodontale vor apărea invariabil. A, forma coronară atipică după rezecția radiculară. B, Se
observă că s-a făcut tot efortul pentru a obține contururi axiale cu profil de emergență optim,
care insa au avut ca rezultat contururi axiale modificate. C, restaurarea definitivă permite
accesul optim pentru mijloacele de igiena orală.

FIGURA 16-8 ■ Este important ca înregistrările

ocluzale să fie secţionate prin vârfurile vestibulare
pentru a permite verificarea ușoară că ambele
arcade sunt poziționate corect în înregistrare și sunt
stabile.
191. elementele incluse în ordinul de lucru – prescripția pentru laboratorul
de tehnică dentară
Instrucțiunile către laborator

În unele zone instrucţiunile scrise sunt numite autorizaţie de lucru; în altele se numesc ordin
de lucru pentru laborator sau o prescripţie. Pe lângă anumite informaţii generale, care sunt
impuse de lege, un formular de autorizaţie de lucru (fig. 16-9), ar trebui să includă
următoarele:
 Descrierea generală a restaurării care urmeaza să fie facută
 Specificarea materialului (de exemplu, oxid de zirconiu)
 Schema ocluzală dorită
 Designul conectorului pentru proteze dentare fixe
 Designul corpului de punte, inclusiv specificarea materialului pentru contactul cu
ţesuturile moi
 Designul substructurii pentru restaurări metalo-ceramice
 Informaţii privind selecţia culorii restaurării estetice
 Designul scheletului pentru proteze parţiale (dacă este aplicabil)
 Data următoarei întâlniri programate cu pacientul şi stadiul la care ar trebui să ajungă
lucrarea la data respectivă

192. elementele incluse în ordinul de lucru – prescripția pentru laboratorul

de tehnică dentară referitoare la ocluzia viitoarelor restaurări
Ocluzia

Formularul de autorizaţie de lucru ar trebui să desemneze locaţia contactelor ocluzale. Trebuie

specificat dacă acestea trebuie să fie pe metal sau ceramică. În teorie, cele mai dorite scheme
ocluzale sunt cuspid-fosa şi cuspid-creastă marginală. Presupunerea că acestea vor fi realizate
în fiecare restaurare este nerealistă. Cu toate acestea, poate să fie realizată în mod consecvent
doar atunci când dinţii antagonisti sunt destul de aproape de poziţiile relative ideale (Ocluzie
clasa I Angle). Compromisurile de multe ori trebuie să se facă, atunci când dinţii care sunt în
curs de restaurare trebuie să se conformeze unei dentiţii existente. De exemplu, când un molar
mandibular este intr-un raport cap la cap cu antagonistul său, o decizie trebuie să se facă dacă
restaurarea va avea acelasi raport cu antagonistul sau dacă in urma preparaţiei se va modifica
raportul cu dintele antagonist. Ca alternativă, restaurarea dintelui antagonist poate fi necesar
să fie luată în considerare.
Dacă stomatologul a efectuat o preparaţie diagnostică a dintelui şi un wax-up (a se vedea
capitolul 2), este posibil să se comunice exact relaţia ocluzală dorită sau forma dintelui (fig.
16-10). O înregistrare de ocluzie în ceară care are a fost realizată intraoral poate transmite o
idee generală despre poziţia dorită a planului de ocluzie (Fig. 16-11). În mod similar, un tabel
cu ghidajele anterioare realizate de medicul stomatolog la restaurările provizorii anterioare,
care s-au dovedit a fi confortabile pentru pacient, este cel mai util pentru tehnician în
reproducerea aceleeaşi orientări a pantei incisive la proteze dentare fixe finale (Fig. 16-12). O
amprentă a unei coroane provizorii în care se toarnă ghips cu priza rapida este un mijloc
excelent de a comunica dimensiunea şi contururile dorite (Fig. 16-13 ). Ocazional, atunci când
trebuie făcută o singură coroană, o malocluzie existentă poate fi acceptată. Acest lucru poate
limita necesitatea unui tratament mai extins, deşi are sens numai dacă dinţii antagonişti nu vor
avea nevoie de restaurări în viitorul apropiat.

C
FIGURA 16-10 ■ Modelare diagnostică folosită pentru comunicarea formei ocluzale dorite
(A), poziția marginii incisive mandibulare (B) și forma incisivilor maxilari (C). (prin
amabilitatea Dr. M. Chen.)

FIGURA 16-11 ■ Un sablon de ocluzie care

a fost adaptat intraoral cu un plan Fox poate
oferi informații utile tehnicianul. Se observă
că poziția dorită a liniei mediane a fost
marcată.
 FIGURA 16-12 ■ Un model de ghidare anterioară
personalizată realizată pe baza restaurărilor provizorii frontale care s-au dovedit a fi
confortabile pentru pacient. Modelul de ghidare ajută tehnicianul să reproducă relieful lingual
în protezele fixe.
193. elementele incluse în ordinul de lucru – prescripția pentru laboratorul
de tehnică dentară referitoare la conectorii viitoarei restaurări
Conectorii

Formularul de autorizaţie de lucru ar trebui să specifice ce tip de conectori urmează să fie

folosiţi, care urmează să fie sudaţi înainte de aplicarea ceramicii şi care urmează să fie sudaţi
după aplicarea ceramicii. Secvenţa procedurilor planificate trebuie indicată si discutată atunci
când este necesar sau când claritatea poate fi îmbunătăţită. Dacă sunt solicitaţi conectori
nerigizi, tipul dorit de conector şi pozitia acestora ar trebui sa fie specificate.

194. elementele incluse în ordinul de lucru – prescripția pentru laboratorul

de tehnică dentară referitoare la cromatica viitoarei restaurări
Selecṭia culorii

Cu o varietate mare de culori a restaurărilor dentare, stomatologii ṣi tehnicienii au devenit

extrem de conṣtienṭi de dificultatea ce o implică comunicarea nuanṭei dentare. O înṭelegere
temeinică a principiilor ṣtiinṭei culorii ṣi a utilizării de coloranți interni ṣi/sau de suprafaṭă
este esenṭială pentru ambele părṭi.
O diagramă a dintelui, care permite specificarea mai multor nuanṭe este adesea utilă (Fig. 16-
15).
Diagrama trebuie să fie suficient de mare pentru a permite marcarea unei nuanțe cervicale, a
uneia incisive și orice individualizare aplicabilă. Majoritatea formularelor tipărite de
autorizare a lucrului (vezi figurile 16-9) nu oferă suficient spațiu pentru toate aceste detalii. O
rubrică separată privind intensitatea culorii (value) poate fi de ajutor. Atunci când se
selectează o nuanță, stomatologul ar trebui să utilizeze un ghid de culori care corespunde
sistemului ceramic utilizat de către tehnician. În unele cazuri, este posibil să se obțină o
potrivire corectă folosind un ghid simplu de nuanță (de ex., Vita Lumin Vacuum System). În
aceste cazuri, este utilă o alternativă de ghid sau diagramă de distribuție a nuanțelor. Medicul
stomatolog trebuie să aibă competențe excelente de percepție a culorii și ar trebui să le poată
transfera întocmai pe o rețetă scrisă, care include diagrama detaliată și care permite
ceramistului să reproducă corect culoarea observată și descrisă de medic. Comunicarea și
cooperarea strânse sunt evident necesare și ar putea fi utilă o ardere prealabilă a porțelanului
pentru validarea nuanței finale.
O alternativă practică la comunicarea scrisă a culorilor este utilizarea kiturilor de colorare pe
bază de rășină foto-polimerizată, pentru a personaliza o nuanță. Cea mai apropiată nuanță este
selectată și modificată cu nuanțele din kit amestecate cu lichid răşinic. Odată ce potrivirea
dorită a fost obținută, rășina este foto-polimerizată, iar mostra personalizată este trimisă la
laboratorul dentar. Ceramistul are apoi o referință reală pe baza căreia poate face modificările
necesare. Există dispozitive de înregistrare a culorilor dentare: colorimetre, spectrofotometre
și camere digitale (fig.16-16). Aceste dispozitive sunt promițătoare, însă există studii care
afirmă că fiabilitatea și reproductibilitatea acestora este variabilă în funcție de ghidurile de
culori la care se raportează. În general, reproductibilitatea măsurătorilor de culoare este mai
bună într-un mediu de laborator controlat, decât intraoral. O parte dintre sisteme furnizează o
analiză detaliată a culorilor în format printat sau electronic, care poate fi folosită pentru a
comunica laboratorului nuanțele specifice necesare.
Dacă cerințele estetice sunt speciale sau dificil de realizat comunicarea prin mijloacele
descrise mai sus poate fi insuficientă, recomandându-se ajutorul direct al tehnicianului în
selecția culorii. ADA adoptă această recomandare în situația în care un medic stomatolog cere
asistența unui laborator dentar în procesul de selecție a culorilor. Aceasta nu înseamnă
practicarea stomatologiei de către tehnician, cu condiția ca activitatea să fie întreprinsă în
consultare cu medicul stomatolog și în conformitate cu instrucțiunile scrise ale
stomatologului. Mai exact, locul unde se face determinarea de culoare - cabinet sau laborator
de tehnică dentară (acolo unde este legal) - este decis de medic în interesul pacientului.

FIGURA 16-15 O diagramă a umbrelor ce

trebuie să fie la dimensiune adecvată pentru
a permite realizarea detaliilor. Se identifică
diferențe subtile în nuanțe cervicale, la fel și
detaliile de suprafață cum ar fi
hipocalcificarea, translucența incizală și
petele.

195. exemplificați utilitatea și conținutul listelor de control (check list)

pentru interacțiunea clinician – tehnician dentar
O listă de verificare simplă a formularului de lucru cu privire la pașii ce trebuie urmați trebuie
să fie suficientă în cazul în care stomatologul ṣi tehnicianul au convenit asupra cerințelor .

196. pregătirea bontului în vederea realizării machetei

Bontul poate necesita mici modificări înainte de realizarea machetei de ceară. Depinzând de
procedură, medicul dentist poate mări ușor dimensiunea bontului prin aplicarea unui strat
subțire de vopsea – spacer, care mărește ușor diametrului intern al restaurației.
Chiar și o tăietură foarte mică pe bontul unei preparații face foarte dificilă eliminarea
modelului de ceară. Minusuri mici în matriță (rezultă prin îndepărtarea cariilor sau pierderea
unei restaurări vechi) pot fi subcotate în raport cu calea de plasare a restaurării planificate.
Zonele de acest fel sunt de obicei astupate intraoral cu ionomer de sticlă sau restaurate cu
amalgam sau alt material adecvat ca parte a fazei de preparare orală. Ocazional, astuparea
lor pe bontul de lucru poate fi mai practic și mai convenabil, atât timp cât defectul nu se
întinde până la 1 mm de marginea cavității.

197. factorii care influențează dimensiunea spațiului dintre intradosul

coroanelor și bontul protetic
Spațiul dintre intradosul coroanelor și bontul protetic asigură loc pentru agentul de
cimentare (un material care în momentul întăririi umple spațiul și leagă dintele și coroana
împreună) și permite așezarea completă a restaurării în timpul cimentării.
Spațiul pentru ciment este prea îngust=> restaurarea nu va sta corespunzător în timpul
cimentării din cauza presiunii hidraulice care se produce când masa vâscoasă a cimentului nu
poate ieși prin spațiul îngust dintre coroană și preparație când restaurația este pusă pe
poziție.
Spațiul este prea mare=> coroana este largă pe dinte, forma de rezistență este redusă fiind
afectată longevitatea reconstrucției.
Grosimea spațiului necesar materialului de cimentare care se obține depinde de:

 materialele și tehnicile folosite în cadrul procesului indirect, în special alegerea

materialului de amprentare
 materialul pentru bont
 materialul de turnare
 materialul aliajului.

Un număr de factori cresc spațiul necesar pentru materialul de cimentare a unei coroane
totale:
● Creșterea contracției termice de polimerizare a materialului de amprentare
● Folosirea unui model solid cu bonturi mobilizabile
● Folosirea unui strat intern (inițial) de ceara moale
● Creșterea expansiunii materialului de turnare
● Îndepărtarea metalului de pe suprafața de amenajare prin măcinare, sablre,
gravare cu apă regală (mix concentrat de acid nitric si hidrocloric) sau frezare
electrochimică
Un număr de factori reduc spațiul pentru ciment:

● contracția termică și polimerizarea redusă a materialului de amprentare

● utilizarea de rășină sau modelele obținute prin galvanizare
● utilizarea metalelor cu punct de topire înalt
● expansiunea redusă a materialului de ambalare

198. marcarea marginilor preparației pe bontul de lucru

Marcarea marginilor
Marcând-o cu partea unui vârf de creion colorat, tehnicianul poate identifica această
locație (Fig. 18-7). Culoarea ar trebui să contrasteze cu cea a cerii care va fi folosită (ex. un
creion roșu poate fi folosit pentru ceară verde). Nu este recomandat un creion obișnuit cu
plumb, deoarece poate șterge bontul, culoarea sa mai închisă poate interfera cu eforturile
de a verifica dacă ceara a fost adaptată corect la margine, iar urmele de grafit (un antiflux)
pot împiedica turnarea completă a marginilor. Marginile marcate pot fi acoperite cu rășină
de cianoacrilat cu vâscozitate scăzută și uscate imediat. Dacă este efectuată corect, această
procedură nu adaugă mai mult de 1 µm la matriță. Deși uneori este posibilă îndepărtarea
excesului cu acetonă, trebuie avut grijă să nu se creeze un strat gros de cianoacrilat, ceea ce
are ca rezultat o potrivire inacceptabilă a restaurării definitive. Din acest motiv, rășinile cu
vâscozitate crescută trebuie evitate.

199. localizarea suprafețelor proximale de contact, la dinții maxilari și

mandibulari –importanța clinică pentru machetele lucrărilor protetice fixe
Suprafețe proximale
Suprafețele proximale ale dinților naturali nu sunt convexe (Fig. 18-22). Acestea tind
să fie plane sau ușor concave din zona de contact până la joncțiunea smalț-cement și orice
restaurare trebuie să reproducă această caracteristică. Supracontractarea face, de cele mai
multe ori, menținerea sănătății parodontale dificile, în special în cazul în care derivarea
dinților are o proximitate crescută a rădăcinii. Suprafețele de contact excesiv de concave sau
subconturate, de asemenea fac
folosirea aței dentare ineficientă și
trebuie evitate.

FIGURA 18-22 Suprafețele proximale

gingivale în zona de contact sunt în
mod normal plane sau concave.
Rețineți forma triunghiulară a
ambrazurilor posterioare.
Zonele proximale de contact anormal de mari îngreunează controlul plăcii=>boală
parodontală. Contactele punctiforme pot fi instabile=> pot provoca devieri. (pot duce și la
impactarea alimentelor; deși aceasta nu este o cauză directă a bolii parodontale cronice,
poate fi foarte incomodă și dureroasă pentru pacient.)
Majoritatea zonelor de contact posterioare (Fig. 18-23) sunt situate în treimea
ocluzală a coroanei. Cu toate acestea, primul și al doilea molar maxilar iau contact în treimea
mijlocie. Zonele de contact dintre dinții mandibulari și molarii maxilari sunt în general
centrale. Între premolarii maxilari și molari, zonele de contact sunt de obicei spre suprafața
vestibulară (ceea ce face ca ambrazura linguală să fie mai mare decât cea palatinală).
În niciun caz nu ar trebui să fie concavă o zonă de contact proximal. Dacă sunt trecute
cu vederea în timpul machetării cu ceară, concavitățile trebuie reconturate pe restaurarea
finală.
FIGURA 18-23 Localizarea zonelor de
contact proximale.
A, Pe dinții maxilari: din ce în ce mai
mult ocluzal și vestibular, cu cât
dintele este mai anterior.
B, Pe dinții posteriori mandibulari:
central.

200. realizarea machetelor lucrărilor protetice fixe în zona furcațiilor

interradiculare expuse
Suprafețele axiale supraconturate rezultă dacă reducerea axială în timpul pregătirii dinților a
fost insuficientă. Aveam nevoie de îngrijire
specială în cazul în care s-a produs pierderea
osoasă ca urmare a bolii parodontale, în special
atunci când aceasta a cauzat expunerea
rădăcinii din apropierea furcației. Conturul
axial trebuie atunci modificat pentru a
îmbunătăți accesul la îndepărtarea plăcii (Fig. 18-27).
FIGURA 18-27 Pe măsură ce marginea cervicală este plasată în apropierea furcațiilor
radiculare, conturul axial este modificat pentru a îmbunătăți accesul pentru controlul plăcii
la pacienții cu pierderi osoase extinse. A, Modele de ceară modificate pentru un pacient
compromis parodontal. Se observă modificarea formei conturului fețelor ocluzale. B, Dintii
contralaterali au contur axial normal. De la C la E, conturul modificat permite un acces mai
bun pentru igiena orală

201. schema ocluzală cuspid-fosă și importanța clinică pentru machetele

lucrărilor protetice fixe
Schema ocluzală. În schema cuspid - fosă, acești cuspizi funcționali mandibulari se află în
contact distal în fosa dintelui maxilar și au contact doar cu un dinte (tabelele 18-1 și 18-2).
Din următoarele motive, angrenajul cuspid - fosă a fost recomandat față de cel cuspid – creastă
marginală atunci când se încearcă reconstrucția ocluzală:

 Impactarea alimentelor este prevenită.

 Forțele de închidere în relație centrică sunt mai apropiate de axele lungi ale dinților.
 stabilitate îmbunătățită rezultă din contactele tripodice pentru fiecare cuspid funcțional.

202. schema ocluzală cuspid-creste marginale și importanța clinică pentru

machetele lucrărilor protetice fixe
Schema ocluzală. În schema cuspid – creastă marginală, cuspizii vestibulari ai premolarilor
mandibulari și cuspizii meziovestibulari ai molarilor mandibulari contactează ambrazurile
dintre dinții maxilari (adică, fiecare are contact cu doi dinți).

FIGURA 18-33
A, ocluzia cuspid - creastă marginală
(„dinte-cu-doi-dinți”).
B, ocluzia cuspid - fosă („dinte cu dinte”).
Numerele se referă la cele din tabelele 18-
1 și 18-2.
203. secvența modelajului în ceară prin adiție
REVIZUIRE A TEHNICII
Figura 18-53 sintetizează pașii pentru machetarea cu ceară în formă anatomică.

 Bontul este modificat după cum este necesar și lubrifiat (a se vedea Fig. 18-53, A)
 Se realizează inițial o capă de ceară; aceasta formează suprafața internă (vezi Fig.
18-53, B).
 Sunt realizate suprafețele proximale , cu zone de contact localizate corect (vezi
Fig. 18-53, C).
 Se aplică ceară pe suprafețele axiale . Trebuie evitată supraconturarea în
apropierea marginii gingivale (vezi Fig. 18-53, D).
 Suprafețele ocluzale sunt realizate printr-o tehnică de adiție de ceară, ceea ce
face mai ușoară determinarea celei mai bune localizări a cuspizilor și a
contactelor ocluzale (vezi Fig. 18-53, E).
 Marginile sunt
reanalizate, iar modelul de ceară
este terminat (vezi Fig. 18-53, F).

FIGURA 18-53 Revizuirea tehnicii.

A, Macheta este modificată după
cum este necesar și lubrifiată.
B, este ceruită o capă inițială:
aceasta formează suprafața
internă.
C, Suprafețele proximale sunt
realizate, cu zone de contact
amplasate corect.
D, Se aplica ceară pe suprafețele
axiale
E, Suprafețele ocluzale sunt
realizate cu o tehnică aditivă de
ceară.
F, Marginile sunt corectate, iar modelul de ceară este terminat.
204. importanța curbei Spee la modelarea machetelor lucrărilor protetice
fixe
Aceasta este curba anatomică stabilită prin alinierea ocluzală a dinților, așa cum este
proiectată pe planul median, începând cu vârful cuspidului caninului mandibular și urmând
vârfurile vestibulare ale dinților premolari și molari, continuând prin marginea anterioară a
ramului mandibular, care se termină cu cea mai anterioară porțiune a condilului mandibular.
Cuspizii mandibulari ar trebui să devină mai înalți distal și cuspizii maxilari ar trebui să devină
mai scurți.
FIGURA 18-32
A, Adăugarea conurilor de ceară pentru a
determina înălțimea și plasarea cuspidului.
B, înălțimea cuspidului este determinată de
curba anteroposterioră (curba lui Spee).
C, Marcarea fosei centrale a dinților antagoniști
ajută la poziționarea corectă a cuspizilor
funcționali.
D, Toate conurile sunt poziționate și testate
pentru interferențe în toate excursiile.
E până la G, Tehnica adiției de ceară este utilă
în special atunci când sunt realizate simultan
mai multe restaurări.

205. importanța curbei Wilson la modelarea machetelor lucrărilor protetice

fixe
Cuspizii ar trebui să urmeze, de asemenea, o curbă mediolaterală (uneori denumită curba lui
Wilson). În arcul mandibular, aceasta este curba (privită în planul frontal) care este concavă
deasupra și intră în contact cu vârful cuspizilor vestibulari și linguali ai molarilor mandibulari;
în arcul maxilar, curba (privită în planul frontal) este convexă inferior și intră în contact cu
vârfurile cuspizilor vestibulari și linguali ai molarilor maxilari. Când se privește din față,
cuspizii nefuncționali sunt puțin mai scurți decât cuspizii centrici.
Mai pe românește: curba wilson determina înclinarea cuspizilor față de atnagoniști și față de
omologi.
FIGURA 18-34 Conurile trebuie să urmeze curba
anteroposterior (curba lui Spee) și curba mediolaterală
(curba lui Wilson).

206. modelarea machetelor lucrărilor protetice fixe, în zona frontală

Machetarea dinților anteriori
Abordarea pentru machetarea dinților anteriori este ușor diferită de abordarea dinților
posteriori. Machetarea cu contur anatomic este recomandată pentru restaurările metalo-
ceramice, deoarece există un control mai bun asupra grosimii ceramicii și a netezimii
joncțiunii metalo-ceramice. Când se vor reface mai mulți dinți anteriori, este esențial un
ghid pentru contururile linguale și vestibulare (Fig. 18-45). Conturul suprafețelor palatinale
și incizale influențează în mod semnificativ articulația. Ele sunt cel mai eficient recreate
utilizând un tabel de ghidare anterioară personalizat . Acest lucru poate fi realizat prin
modelare diagnostică (dacă forma lor inițială a fost satisfăcătoare) sau printr-o machetare
diagnostică în ceară sau prin amprentarea restaurărilor provizorii. Acesta din urmă poate fi
utilizat atunci când restaurările provizorii au dus la o funcție și un aspect estetic satisfăcător.
Forma dinților anteriori afectează fonația pacientului, suportul buzelor și înfățișarea. Aceste
caracteristici ar trebui stabilite cu atenție și cu tot atâtea ajutoare de diagnosticare.
Suprafețele linguale și incizale
Poziția marginilor incizale este determinată de forma integrală a arcadei la nivelul dinților
anteriori și cerințelor ocluzale funcționale (Fig. 18-46). La fel ca în cazul machetării
suprafețelor ocluzale posterioare, conurile pot fi utilizate pentru a delimita poziția
aproximativă a marginii incizale. Ceară suplimentară poate fi aplicată după cum este necesar.
Incisivii antagoniști ar trebui să mentină contact uniform în timpul mișcărilor protruzive, dar
nu și în timpul excursiilor laterale. Pentru a obține acest rezultat, se realizează o concavitate
pe suprafața linguală a incisivilor maxilari. Capacitatea de a face această concavitate netedă
este foarte importantă. Ca urmare, pacientul realizează o mișcare protruzivă lină și sunt
evitate potențialele tulburări neuromusculare. În intercuspidare maximă, dinții anteriori ar
trebui, în mod ideal, să nu fie în contact. Folia de salvare ar trebui sa se poata trage intre
machete. Suprafețele linguale ale incisivilor și caninilor mandibulari nu sunt în contact. Cu
toate acestea, ele trebuie să fie modelate pentru un control ușor al plăcii. Nu trebuie
supraconturate.

Suprafețele vestibulare
Forma suprafețelor vestibulare, în special poziția unghiului meziovestibular și
distovestibular, determină aspectul dinților anteriori (Fig. 18-47). Dacă suprafața vestibulară
este prea globuloasă, controlul plăcii poate fi dificil și poate să apară o înclinare linguală a
dintelui, cauzată de forța exercitată de buza superioară. Atunci când dinții anteriori sunt
machetați individual, studiul atent al formei ambrazurii dinților adiacenți poate fi deosebit
de util.

FIGURA 18-47 Machetarea suprafețelor vestibulare

ale incisivilor maxilari. De obicei, cei doi incisivi centrali ar
trebui să aibă o simetrie în oglindă în jurul liniei mediane.
A, Pe măsură ce machetarea progresează, simetria poate fi
considerată exact perpendiculară pe linia mediană
palatinală.
B, muchia dreaptă trebuie să aibă contact cu fiecare incisiv
central la exact aceeași distanță de linia mediană (săgeți).
Ceara poate fi ușor ajustată dacă nu are loc un contact
adecvat. Apoi, sunt evaluate spațiile dintre marginea
dreaptă și macheta de ceară (zone albastre). Dinții din
stânga și dreapta trebuie să fie imagini în oglindă atât
mezial cât și distal.
C, Marginea dreaptă este repoziționată mai apical și analiza este repetată. Rețineți cum
forma ambrazurilor variază în localizări diferite.
D, Prăfuirea machetelor de ceară și marcarea unghiurilor de trecere meziale și distale.
Acestea ar trebui să corespundă unghiurilor liniare marcate pe dintele contralateral.
207. reguli de plasare a conectorilor între elementele machetelor protezelor
fixe, în zona anterioară
Conectorii care unesc componentele separate ale unei proteze dentare fixe sunt creați în
ceară chiar înainte de finalizarea marginilor.
În zonele estetice (adică proteze dentare fixe anterioare), conectorii trebuie să fie ascunși în
spatele fațetelor ceramice estetice. Prin urmare, conectorii sunt adesea așezați ușor lingual
atunci când sunt machetați pentru proteze anterioare (Fig. 18-50).

FIGURA 18-49 Conectorii de

ceară.
A, Clinicianul poate controla
forma, dimensiunea și locația
conectorilor prin realizarea lor
din ceară
B, Un fierăstrău este apoi utilizat
pentru secționarea lor.
C, Configurația corectă a
secțiunii transversale a unui conector anterior.

FIGURA 18-50 Considerații pentru

plasarea conectorului anterior.
Mecanic, conectorul trebuie să fie cât
mai mare posibil pentru rezistență.
Din perspectivă biologică, conectorul
este plasat cel mai eficient în jumătatea
incizală a peretelui proximal.
Pentru estetică, conectorul trebuie
plasat în jumătatea linguală (palatinală) a
peretelui proximal.
208. care sunt regulile după care se distribuie componenta metalică și
placajul ceramic, la o lucrare protetică fixă mixtă metalo-ceramică
Ceramicile dentare (care, din punct de vedere chimic, sunt nişte sticle) au o rezistență
adecvată față de forțele compresive, dar cedează la forțele de tensiune. De aceea, prin
designul său, substructura metalică trebuie să minimizeze stresul de tensiune asupra ceramicii.
Obiectivul principal este de a crea o substructură capabilă de a susține o grosime relativ
uniformă a ceramicii. Ȋn acelaşi timp, dacă reținătorul serveşte ca parte a unei lucrari protetice
fixe, acesta trebuie să asigure configurația şi plasarea corectă a conectorului.
Ȋn cele din urmă, restaurarea trebuie sa se ȋncadreze ȋn limitele anatomice normale ale dintelui
pe care ȋl ȋnlocuieşte.
La nivelul interfeței metal-ceramică, materialul ceramic ar trebui să aibă o grosime de minim
0,5 mm.
Matrița ar rebui să formeze o margine bine delimitată pentru ca ceramica să nu se extindă
peste aceasta (Fig. 19-3).
Ar trebui sa nu existe un contur abrupt ȋntre metal şi ceramică, iar restaurarea definitivă ar
trebui să prezinte un contur optim al profilului de emergență .

Fig 19-3.
A. Substructura metalică ar
trebui sa aibe o margine distinctă
pentru finalizarea coroanei.
Localizarea interfeței metalo-
ceramice diferă ȋn funcție de
materialul ales.
B. Reducerea pentru
contactul proximal la nivelul
ceramicii.
C. Contact ocluzal ȋn metal.
D. Contact proximal ȋn
metal.
209. care sunt regulile după care se distribuie componenta placajul ceramic,
la o lucrare protetică fixă mixtă metalo-ceramică
Ceramicile dentare (care, din punct de vedere chimic, sunt nişte sticle) au o rezistență
adecvată față de forțele compresive, dar cedează la forțele de tensiune. De aceea, prin
designul său, substructura metalică trebuie să minimizeze stresul de tensiune asupra ceramicii.
Ȋn cele din urmă, restaurarea trebuie sa se ȋncadreze ȋn limitele anatomice normale ale dintelui
pe care ȋl ȋnlocuieşte.
La nivelul interfeței metal-ceramică, materialul ceramic ar trebui să aibă o grosime de minim
0,5 mm.

Fig. 19-2. Secțiune transversală

printr-o restaurare metalo-ceramică.
A şi C, grosimea ideală a ceramicii
este asigurată prin modelarea ȋn
ceară a conturului anatomic complet
şi răzuirea ulterioară.
B şi D, designul incorect al matriței
are suport insuficient pentru
ceramica incizală. Acest lucru poate
duce la fractură.
210. care sunt regulile după care se plasează contactele ocluzale în raport
cu joncțiunea metalo-ceramică, la o lucrare protetică fixă mixtă metalo-
ceramică
Contactele ocluzale ale orcărei resturări metalo-ceramice pot fi localizate fie la nivelul
metalului, fie la nivelul ceramicii. Oricum, acestea trebuiesc plasate la minim 1,5 mm de
joncțiune pentru a preveni fractura ceramicii prin deformarea metalului (Fig. 19-6).

Fig. 19-10. Reducerea ar trebui

realizată astfel ȋncȃt contactele ocluzale
să fie la 1.5mm de joncțiunea meatlo-
ceramică.
C. Designul matriței pentru suprafețele
ocluzale de ceramică.

211. care sunt regulile după care se plasează contactele proximale în raport
cu joncțiunea metalo-ceramică, la o lucrare protetică fixă mixtă metalo-
ceramică
Nevoile estetice şi funcționale ghidează designul suprafeței de fațetat. Fațeta ceramică ar
trebui să se extindă suficient de mult interproximal, ȋn mod special ȋn jumătatea cervicală a
restaurației, pentru a acoperi eficient metalul. Oricȃnd este posibil, regiunea ocluzală
funcțională ar trebui să fie modelată ȋn metal, fiind astfel mai usor de obținut o ocluzie precisă
(Fig 19-10). Cu toate acestea, cerințele estetice pot necesita extinderea ceramicii (de
exemplu,. pe panta mezială a cuspidului vestibular mandibular).
Nu plasați niciun contact proximal la joncțiunea metal-ceramică: acumularea locală de placă
poate favoriza apariția cariilor pe suprafața dinților adiacenți. Ȋn mod normal, pentru a avea o
estetică satisfacătoare şi pentru că igiena este mai uşor de realizat, punctele de contact
proximal se realizează ȋn ceramică. Totuşi, pe unii dinți posteriori, unde nu se poate observa
cu uşurință zona de contact interproximal, se poate realiza o preparație mai conservativă ȋn
care contactele sunt plasate ȋn ȋntregime ȋn metal (Fig 19-3).

Fig 19-3.
A. Substructura metalică ar
trebui sa aibe o margine distinctă
pentru finalizarea coroanei.
Localizarea interfeței metalo-
ceramice diferă ȋn funcție de
materialul ales.
B. Reducerea pentru
contactul proximal la nivelul
ceramicii.
C. Contact ocluzal ȋn metal.
D. Contact proximal ȋn
metal
212. importanța clinică a proprietăților mecanice ale aliajelor metalice folosite la
realizarea lucrărilor mixte metalo-ceramice
Proprietățile mecanice de o mare importanță clinică sunt modulul de elasticitate, rezistența
la rupere (sau limita proporțională), duritatea şi gradul de distorsiune la temperaturi
ridicate. Forțele maxime de tensiune, conductivitatea şi rezistența la impact ar trebui şi ele
luate in considerare, cu toate că aceste proprietăți au o importanță mai scăzută ȋn
restaurările metalo-ceramice. Proprietatea fizică de contracție termică este crucială ȋn
alegerea unui aliaj compatibil cu ceramica aleasă. Din punct de vedere practic, densitatea
este importantă atȃt pentru economia aliajului cȃt şi pentru procedurile de turnare realizate
ȋn laborator.

213. importanța practică a coeficienților de dilatare/expansiune termică ai metalului

și ceramicii la lucrările mixte metalo-ceramice
Coeficientul linear al expansiunii/dilatarii termice este o proprietate importantă pentru un
aliaj care urmează să intre in proces de adeziune cu ceramica. Acești coeficienți trebuie să
corespundă cu aproximativ 0,5 × 10-6 / ° C sub temperatura de tranziție a sticlei din
ceramică (care poate varia de la aproximativ 500 ° la 700 ° C, în funcție de rata de răcire și
produsul specific), la care ceramica nu mai poate suporta topirea pentru a elimina
incompatibilitatea termică. Coeficientul de contracție termică (α), considerat în general ca
fiind același ca pentru expansiunea termică, ar trebui să fie ușor mai mare pentru metal,
astfel încât ceramica să fie într-o stare de compresiune reziduală la temperatura camerei.
Valorile lui α variază de obicei de la 13,5 la 14,5 × 10-6 / ° C pentru metale și 13,0 la 14,0
× 10-6 / ° C pentru ceramică și există o anumită dependență ȋntre rata de încălzire / răcire
a ceramicii.

214. caracteristici clinice ale utilizării aliajelor înalt/super nobile la lucrările mixte
metalo-ceramice
Aliajele inalt/super-nobile sunt pe bază de aur (minim 60% aliaje nobile; minim 40% aur):
aur-platină-paladiu (Au-Pt-Pd), aur-paladiu-argint(Au-Pd-Ag) și aur-paladiu (Au-Pd).
aliajele Aur-paladiu şi Aur-paladiu-argint, ȋn comparație cu aliajul Aur-platină-paladiu, au
ȋn general valori mai crescute ale rezistenței la cedare şi ale modulului de elasticitate,
alături de o densitate redusă. Aşadar, lucrările protetice fixe realizate din primele două
aliaje sunt mai rezistente la forțele masticatorii şi suferă o rată mai redusă de ȋndoire. Sunt,
de asemenea, avantajoase din punct de vedere economic, prin faptul că se pot face mai
multe restaurări pe unitatea de cost a aliajului. Selecția unei ceramici optime pentru
aliajele Aur-paladiu-argint este esențială pentru evitarea problemelor legate de discolorații.

215. caracteristici clinice ale utilizării aliajelor nobile la lucrările mixte metalo-
ceramice
Aliajele nobile au in compozitie un minim de 25% metale nobile, fără nici o cerință pentru
procentul de aur, și sunt bazate pe paladiu: paladiu-argint (Pd-Ag), paladiu-cupru-galiu
(Pd-Cu-Ga) și paladiu-galiu (Pd-Ga). Majoritatea aliajelor cu conținut ridicat de paladiu au
modificări acceptabile la temperaturi ridicate. În prezent, costul aurului este mult mai mare
decât al paladiului și astfel aliajele de paladiu cu concentrație mare au din nou o valoare
semnificativă avȃnd avantaj economic față de aliajele de aur-paladiu. Este necesară
precauție cu aliajele Pd-Ag pentru a preveni decolorarea ȋn verde a ceramicii. Au fost
semnalate unele preocupări legate de biocompatibilitatea aliajelor de paladiu, în special în
Germania, mai ales aliajele Pd-Cu-Ga. Există riscuri minime de sănătate asociate cu
aliajele din paladiu, iar acest lucru a fost susținut de studii ale polarizării
potențiodinamice, studii pe culturi celulare şi implantări animale.

216. caracteristici clinice ale utilizării aliajelor nenobile la lucrările mixte metalo-
ceramice
Aliajele Nenobile (nepretioase) au in compozitie mai puțin de 25% din greutate metal
nobil fără cerințe pentru aur: cele mai utilizate pt protezele fixe sunt : nichel-crom (Ni-Cr)
si cobalt-crom (Co-Cr).

Nichel-crom (Ni-Cr)
În cazul ȋn care sunt anticipate finisări sau şlefuiri, trebuie utilizat un aliaj cu rezistență şi
duritate scăzute. Un beneficiu al acestor aliaje este acela că valorile modulului lor de
elasticitate este mult mai crescut decȃt cele ale aliajelor nobile. Lucrările protetice fixe de
mare anvergură fabricate din Ni-Cr suferă mai puține deformări decȃt cele fabricate din
aliaje nobile, iar ceramica dentară fragilă are şanse mai mici de a se fractura. Aceste aliaje
turnate din metal de bază sunt considerate, ȋn general, mai sensibile ca şi tehnică şi mai
dificil de turnat decȃt cele nobile. S-a raportat faptul că 9% din populația feminină şi 0,9%
din populația masculină este sensibilă la nichel. Atunci când participanții sensibili au
purtat un aparat intraoral care conține Ni-Cr, 30% au prezentat un răspuns alergic în 48 de
ore.

Cobalt-crom (Co-Cr)
Problemele potențiale de sănătate asociate cu aliaje care conțin nichel au condus la
dezvoltarea unei alte baze alternative de aliaj metalic: cobalt-crom. Aliajele Co-Cr au o
duritate mai mare decât aliajele Ni-Cr => finisajele acestora pot fi mai dificile

217. tehnologii cad-cam de realizare a componentei metalice a lucrărilor mixte

metalo-ceramice
Fabricarea aditiva şi sustractiva prin tehnologia CAD/CAM, ȋmpreună cu alte tehnologii
digitale promițătoare au potențialul de a revoluționa tehnica din laboratoarele dentare
oferind restaurări cu structură omogenă şi fără distorsiuni. Adaptarea microprotezelor din
aliaj Co-Cr a fost superioară in tehnicile de sinterizare laser şi fabricare sustractivă ȋn
comparație cu tradiționala machetă de ceară şi turnare.

capitolul 20 – corpurile de punte

218. clasificarea defectelor crestelor edentate
Creasta ideala are o suprafata fina, regulata a gingiei fixe care faciliteaza mentinerea unui
mediu fara placa bacteriana. Inaltimea si latimea ei trebuie sa permita plasarea unui corp
de punte care pare sa emearga din creasta si mimeaza aspectul dintilor vecini. Frontal,
trebuie sa fie la distanta de insertia frenului si la o inaltime adecvata care sa sustina
aspectul papilei interdentare.
Pierderea formei crestei edentate poate duce la ambrazuri gingivale inestetice (“ triunghi
negru”), impact alimentar si trecerea salivei in timpul vorbirii.

Defect clasa I : pierdere a latimii vestibulo – orale si pastrarea inaltimii; (RARE, fara
probl de estetica)
Defect clasa a II- a : pierdere in inaltime cu latime normala;
Defect clasa a III- a: pierdere in ambele planuri.

219. tratamentul defectelor crestelor edentate

Incidenta deformarii crestei dupa pierderea dintilor anteriori este mare (91%); la
majoritatea acestor pacienti deformarile sunt de clasa III. Deoarece multi pacienti cu
deformari clasa II si III sunt nemultumiti de estetica protezelor partiale fixe, trebuie luat in
considerare tratamentul chirurgical preprotetic pentru augumentarea crestei. Desi latimea
crestei poate fi augumentata cu grefe de os, aceasta nu este de obicei indicata cu exceptia
cazului in care se va insera un implant.
Defectele clasa I sunt rare si nu impun probleme de estetica, asadar, augumentarea
chirurgicala a latimii crestei este o practica mai putin obisnuita. Grefa de acoperire este
conceputa pentru a creste inaltimea dar contribuie deasemenea si la latirea crestei , ceea ce
o face folositoare pentru tratamentul defectelor clasa a III -a . Procedura poate fi repetata
de mai multe ori pentru a restabili o inaltime normala., iar supravietuirea ei depinde mult
de revascularizarea care necesita o pregatire minutioasa a locului de primire..

220. prevenirea resorbției crestelor edentate

Resorbtia crestei alveolare apare in urma pierderii dintelui rezultand astfel zona edentata.
Pierderea osoasa este in medie 3 – 5 mm la 6 luni dupa extractie. 50% din latimea crestei
alveolare este pierduta la 12 luni . Desi gradul resorbtiei crestei este impredictibil, aparitia
deformarilor nu este inevitabila. Procesul alveolar poate fi pastrat prin restaurare imediata
si interventii la momentul extractiei. Prin conditionarea locului extractiei si prin oferirea
unui ghid de vindecare, medicul dentist poate pastra forma preextractionala a gingiei.

221. corpul de punte suspendat/sanitar/igienic

Permite o ușoară curățire prin faptul că suprafață sa mucozală rămâne la distanță de 2mm
de creasta reziduală. Permite un control asupra plăcii bacteriene mult mai ușor, permițând
benzilor(compreselor) de tifon sau altor instrumente de curățare să fie introduse sub corpul
de punte și să se miște într-o manieră asemănătoare cu lustruirea pantofilor.
Zona recomandata: Zona posterioară mandibulară
Avantaje: acces FOARTE bun pentru realizarea igienei orale
Dezavantaje: Estetică redusă, retentia particulelor alimentare => ticuri si obicieiuri
vicioase ale limbii si enerveaza pacientul
Indicatii: Zone unde estetica nu este importantă; Pacienți cu igienă orală deficitară
Contraindicatii: Acolo unde estetica este importantă; Dimensiune verticală minimă
Materiale: integral metalic

222. corpul de punte în șa

Are o suprafață concavă care se potrivește și încalecă creasta reziduală vestibulo-lingual.
Zona recomandata: nu se recomanda
Avantaje: estetica
Dezavantaje: impiedica realizarea igienei orale cu ata dentara => acumularea plăcii
bacteriene => inflamatie tisulara
Indicatii: nu se recomanda
Contraindicatii: nu se recomanda
Materiale: nu se realizeaza

223. corpul de punte în semișa (șa modificată)

Combină cele mai bune caracteristici ale corurilor de punte igienic și cel sub formă de sa,
combinând estetica cu usurinţa în curățare. Adaptarea vestibulară la creastă este crucială
pentru un aspect natural.
Zona recomandata: Cerințe estetice ridicate ( ex: dinți anteriori și premolari; anumiți
molari maxilari)
Avantaje: estetica
Dezavantaje: Igienizarea acestora se realizează moderat de ușor
Indicatii: majoritatea zonelor cu cerințe estetice
Contraindicatii: unde nu există cerințe estetice
Materiale: Metalo-ceramică; Integral din rășină; Integral ceramic

224. corpul de punte punctiform/ ou/ glont/ inima/ conic

Ar trebui făcut cât mai convex posibil și ar trebui să aibe un singur punct de contact: la
vârful crestei reziduale
Zona recomandata: Molari, fără cerințe estetice
Avantaje: acces bun pentru realizarea igienei orale
Dezavantaje: Estetică redusă
Indicatii: Zone laterale, acolo unde estetica nu este importantă (dinti mandibulari
posteriori)
Contraindicatii: Pacienți cu igienă orală deficitară; creste reziduale late
Materiale: Metalo-ceramică; Integral din rășină; Integral ceramic

225. corpul de punte ovoidal/ oval

Emergența sa de la nivelul crestei seamănă cu cea a unui dinte natural(face să pară că un
dinte erupe din gingie). Pentru rezultate bune este necesar să se facă cu atenție planul de
tratament. În momentul extracției ar trebui efectuată tehnica prezervării alveolei
Zona recomandata: Cerinte estetice FOARTE ridicate: incisivi maxilari, canini si
premolari
Avantaje: CEL MAI ESTETIC; Retenție alimentară neglijabilă; Ușor de curățat;
Rezistent
Dezavantaje: Necesită preparatii chirurgicale + costurile aferente; Nu se poate aplică la
crestele reziduale
Indicatii: Cerințe pentru estetică optimă; linia surâsului înaltă
Contraindicatii: Pacienți care nu își doresc să fie supuși unei intervenții chirurgicale;
Creste reziduale cu defecte
Materiale: Metalo-ceramică; Integral din rășină; Integral ceramic

226. corpul de punte ovoidal/oval modificat

Lărgește indicațiile clinice ale corpului de punte oval.
Zona recomandata: Cerinte estetice FOARTE ridicate: incisivi maxilari, canini si
premolari
Avantaje: Estetică superioară; Retenție alimentară neglijabilă; CEL MAI USOR DE
CURATAT
Dezavantaje: Necesită preparatii chirurgicale + costurile aferente
Indicatii: Acolo unde lățimea orizontală a crestei este insuficientă pentru un corp de punte
oval convențional
Contraindicatii: Pacienți care nu își doresc să fie supuși unei intervenții chirurgi
Materiale: Metalo-ceramică; Integral din rășină; Integral ceramic

227. reducerea grosimii/latimii vestibulo-linguale a corpurilor de punte

Reducerea lățimii/grosimii vestibule-linguale a corpului de punte cu pana la 30%, a fost
sugerat ca o modalitate de a reduce forțele ocluzale și suprasolicitarea bonturilor dintilor
stalpi, deși are puține baze științifice. Analiza critica a dezvăluit că forțele sunt diminuate
numai când sunt mestecate alimente de consistență uniformă și că o creștere de 12% în
eficiența masticatorie poate fi obtinuta la o reducere de 1/3 din lățimiea/grosimea
corpului de punte. Forte potențial dăunătoare sunt mai susceptibile de întâlnit în cazul
suprasolicitarii de o mușcătura accidentală pe un obiect dur sau prin activități
parafunctionale, cum ar fi bruxismul, mai degrabă decât de mestecat de alimente de
consistență uniformă. O excepție este situația în care creasta alveolară reziduală s-a
resorbit vestibule-lingual. Reducerea lățimii corpului de punte poate fi de dorit și ar
diminua astfel conturul lingual facilitand măsurile de control ale placii.

228. flectarea corpurilor de punte

Problemele mecanice pot fi cauzate de alegerea necorespunzătoare a materialelor, designul
slab proiectat, pregătirea necorespunzatoare a dintelui, sau ocluzie slabă. Acești factori
pot duce la fractura de proteza sau desprinderea conectorilor. Inevitabil, flexarea
semnificativă apare ca urmare a unor forțe ocluzale ridicate și deoarece efectele de
deplasare cresc cu cubul lungimii etalon. Prin urmare, evaluarea forțelor probabile pe
corpul de punte și proiectarea în consecință sunt importante. De exemplu, un puternic corp
de punte din metal, mai degrabă decât unul metalo-ceramic, poate fi în situații de mare
stres, în care ar fi mai predispus la fractura.

229. artificii folosite pentru a disimula dimensiunea necorespunzătoare a corpurilor

de punte în sens vertical (cervico-ocluzal)/ lungime incisivo-gingivala
Resorbția crestei da un aspect lung corpului de punte in regiunea cervicală. Înălțimea unui
dinte este imediat evidentă atunci când pacientul zâmbeste și isi arata marginea gingivală.
O poziție labiolinguala anormala sau un contur cervical anormal nu este imediat evident.
Observatorul vede o lungime normala a dintelui, dar este conștient de conturul labial anormal.
Iluzia este de succes. Chiar și cu resorbția osoasă moderat severă, obținerea unui aspect
natural prin conturarea exagerată a corpului de punte poate fi încă posibilă. O soluție este
de a modela corpul de punte pentru a simula o coroană normală și rădăcină, cu accent pe
joncțiunea cement smalț. Rădăcina poate fi colorat pentru a simula dentină expusa. Cu toate
acestea, corpul de punte trebuie sa fie in contact cu țesut și necesită controlul plăcii scrupuloasă
pentru succesul pe termen lung.

230. artificii folosite pentru a disimula dimensiunea necorespunzătoare a corpurilor

de punte în sens orizontal ( latimea mezio-distala)
Frecvent, spațiul disponibil pentru un corp de punte este mai mare sau mai mic decât
lățimea dintelui contralateral. Aceasta este, de obicei, din cauza mișcării dintelui
necontrolate, care a avut loc atunci când un dinte a fost eliminat și nu înlocuit.
Dacă este posibil, o astfel de discrepanță ar trebui să fie corectată prin tratament
ortodontic. Dacă acest lucru nu este posibil, un aspect acceptabil poate fi obținut prin
încorporarea principiilor de percepție vizuală în designul corpului de punte . În același
mod în care creierul poate interpreta gresit forme sau linii. Corpul de punte de dimensiuni
anormale pot fi proiectat pentru a da iluzia de a avea o dimensiune mai naturala. Lățimea
unui dinte anterior este de obicei datat de pozițiile relative ale liniilor si unghiurilor mezio-
facială. Caracteristicile dintelui contralateral trebuie să se suprapună cât mai precis posibil
cu forma corpului de punte și discrepanța de spatiu poate fi compensată prin modificarea
de forma a zonelor proximale. Conectorii si corpul de punte pot fi proportionali pentru a
minimiza diferența. Discrepanță de spatiu din zona posterioara nu prezintă o problemă
deoarece jumatatile lor distale nu sunt în mod normal vizibile din față. O discrepanță aici
poate fi administrata prin duplicarea jumătatii meziale vizibilă a dinților și reglarea
dimensiunii jumătății distale.

capitolul 21 – proteze fixe în cadrul tratamentelor combinate fixe – mobilizabile

231. planificarea tratamentului prin proteze fixe și mobilizabile
Fabricarea unei PPM (proteza partiala mobilizabila) precisă este o provocare. Fără o
evaluare atentă și cuprinzătoare a diagnosticului și un plan de tratament bine conceput,
șansele de succes sunt minime. Majoritatea pacienților care solicită o PPM (proteza
partiala mobilizabila) au pierdut mai multi dinți ca urmare a cariilor, a bolilor parodontale
sau a traumatismelor și pot avea nevoie de tratament protetic extensiv. De asemenea,
pacientii pot prezenta defecte intraorale dobândite sau congenitale. Ca urmare a pierderii
prelungite a integrității arcadei, pot apărea extruzii sau egresiuni, iar adesea ocluzia nu
este ideală.
Planurile de tratament care includ o PPM (proteza partiala mobilizabila) pot necesita
proceduri suplimentare de diagnostic. Modele de diagnostic precise, montate în relație
centrică, sunt extrem de importante. În cazul absenței tuturor dinților posteriori, este
mult mai dificil să se determine relatile de ocluzie, iar în aceste circumstanțe trebuie să
se facă sabloane de ocluzie. Gradul necesar de stabilitate poate fi obținut numai dacă
șabloanele de ocluzie sunt fabricate pe modelul care urmează să fie montat in articulator.
Utilizarea unui model de studiu este esențială în timpul planificării tratamentului din
următoarele motive:
 Ajuta la evaluarea pierderilor de tesuturi și a influenței lor asupra designului PPM (proteza
partiala mobilizabila)
 Ajuta la evaluarea alinierii relative a axelor lungi ale dinților care susțin PPM (proteza
partiala mobilizabila)

 Ajuta la determinarea axei de inserție și dezinserție a PPM (și, prin urmare, efectul său
asupra geometriei preparațiilor coroanelor)

Atunci când se examineaza modelul de diagnostic, în primul rând se stabilește înclinarea

anteroposterioară. Înclinarea laterală este determinată în continuare. Operatorul ar trebui
să se concentreze asupra oricărei pierderi de țesut, a alinierii relative a dinților stâlpi
selectați și a dimensiunii ocluzocervicale disponibile pentru planurile de ghidare
proximale și reciproce planificate. Trebuie avut în vedere și fezabilitatea reconturării
pereților axiali și posibilele consecințe ale reconturării. Dinții cu coroane clinice scurte
sunt adesea candidați săraci pentru restaurări
Poate fi necesar să se trateze ortodontic sau endodontic un dinte malpoziționat, dacă
reconturarea singură nu va produce geometria dorită. În mod similar, eliminarea unui dinte
care complică proiectarea PPM (proteza partiala mobilizabila) ar trebui să fie luată în
considerareț și cântărită cu atenție împotriva efectelor acestei decizii asupra stabilității
PPM (proteza partiala mobilizabila). Dintii compromisi trebuie să fie evaluati cu atenție in
vederea prognosticului. Dacă pierderea viitoare a unui astfel de dinte ar face inutilă PPM
(proteza partiala mobilizabila), ar fi mai bine să eliminăm dintele decât să recurgem la
eforturi eroice pentru a-l păstra pe termen scurt.
Atunci când dinții anteriori au fost pierduți, axa de insertie a PPM (proteza partiala
mobilizabila) ar trebui să fie paralelă cu suprafețele proximale ale dinților de sprijin
adiacenți spațiului. Acest lucru are ca rezultat o estetică superioară deoarece
minimizează spațiul dintre dinții artificiali și cei naturali. Uneori, estetica poate fi
îmbunătățită prin utilizarea unei axe de insertie rotată.

232. elemente specifice/ sisteme speciale ale preparațiilor pentru proteze fixe, în cazul
tratamentelor fixe-mobilizabile
Pentru protezele parțiale mobilizabile, este disponibilă o gamă variată de sisteme speciale
prefabricate. Majoritatea acestora sunt formați din două componente: una încorporată în
coroană, iar cealaltă devenind parte din proteza moblizabilă. Sunt disponibile atât variante
extracoronare, cât și intracoronare(mai estetice decât croșetele convenționale).
În general, folosirea sistemelor speciale, fie extracoronare, fie intracoronare, ar trebui sa
fie limitată. Acestea adaugă valoare la complexitatea și costul restaurării și, de cele mai
multe ori, croșetele turnate trebuie refăcute, atunci când sistemele speciale se uzează.
Când sunt folosite cu extensii distale, determină stress suplimentar pe dinții stâlpi. Când
dinții care vor susține o proteză parțială mobilizabilă sunt situați în zona estetică, folosirea
lor poate fi justificată pentru a îmbunătăți aspectul, în măsura în care oferă o
modalitate de a evita vizibilitatea unor brațe retentive inestetice.
Sisteme speciale extracoronare
Orice sistem special prefabricat, folosit pentru sprijinul și menținerea unei proteze
mobilizabile, în care matricea și patricea sunt poziționate în afara în exteriorul conturului
normal al dintelui stâlp este considerat extracoronar. Decizia de a folosi aceste sisteme
speciale trebuie luată cu atenție, încât se acumulează stress suplimentar pe dinții stâlpi,
similar cu stressul determinat de o extensie. În plus, îngreunează igiena dentară. Cu
toate acestea, în unele cazuri, sistemele speciale extracoronare oferă o estetică superioară,
care poate cântări mai mult decât dezavantajele mecanice și biologice. Rășinile compozite
pot fi folosite pentru retenția acestora la dinți, prin aceleași principii ca la protezele
adezive. Este îndoielnic, însă, faptul că retenția obținută în acest fel, este potrivită pentru a
preveni eventuala desprindere a sistemului special.
Sisteme speciale intracoronare
Sistemele intracoronare au o componentă “masculină” și una “feminină”, care sunt
poziționate în conturul normal al dinților stâlpi. Acestea pot fi prefabricate sau realizate în
laborator.

Sistemele prefabricate
Cele mai utilizate sisteme intracoronare prefabricate sunt compuse în mod normal dintr-un
ansamblu frezat similar cu configurația descrisă pentru conectorii nonrigizi
Acuratețea potrivirii dintre componentele unui sistem intracoronar precis este atât de mare,
încât retenția rezultă din fricțiune. Un sistem intracoronar de precizie nu se dislocă rapid,
întrucât poate fi desprins într- o singură direcție, care poate fi dificilă pentru pacienții fără
dexteritate. Cu toate acestea, retenția poate fi redusă substanțial după uzura suprafețelor
retentive. Cele mai precise sisteme sunt realizate din aliaj platină- paladiu, necesar pentru
a suporta temperatura ridicată asociată cu turnarea aliajelor metalo-ceramice direct pe
acestea.
Componenta “feminină” este incorporată în macheta de ceară al retainerului și ansamblul
se ambalează. După eliminarea cerii, sistemul este menținut în materialul de ambalat și
restaurarea se toarnă direct peste acesta. Deși se pot fabrica mai multe sisteme paralele în
acest fel, cei mai mulți tehnicieni preferă să sudeze un al doilea sau al treilea sistem la
retainer.
Ca o alternativă, se poate încorpora o bază metalică în cel de-al doilea retainer, pentru o
flexiblitate crescută atunci când poziționăm al doilea sistem paralel cu primul. Al
2lea retainer este cimentat pe poziție, ambalat și sudat. Apoi se pot insera componentele
“masculine”. După ce s-a realizat scheletul protezei, componentele “masculine” pot fi
sudate la schelet sau atașate la baza protezei acrilice cu rășină autopolimerabilă.
Marele avantaj al sistemelor intracoronare este că elimină necesitatea unui croșet
vestibular inestetic. Cu toate acestea, dimensiunea acestor sisteme limitează folosirea lor,
mai ales pe dinții vitali. Pentru a ușura menținerea sănătății țesuturilor de susținere,
suprafața proximală a restaurării nu trebuie să fie supraconturată. Astfel, plasarea
optimă a acestora este în conturul normal al dinților și prin urmare, al restaurării. Totuși,
acest lucru e posibil doar pe dinții de dimensiuni mari. Pe dinții mai mici, doar câteva
sisteme intracoronare pot fi realizate în conturul normal al dinților fără tratament
endodontic. În plus, înălțimea coroanei clinice trebuie să fie suficientă pentru o lungime
cervico-ocluzală potrivită pentru a permite o poziție corectă (friction fit)- este
recomandată o înălțime de fixare de minim 4 mm.

Sistemele speciale realizate în laborator

În ziua de azi se folosesc multe sisteme realizate în laborator (semiprecise). Adesea sunt
denumite “coadă de rândunică”, datorită formei componentelor de blocare. Pot fi realizate
prin incorporarea unei inserții de plastic prefabricate în macheta de ceară; macheta este
apoi ambalată, plasticul se elimină și macheta se toarnă. Coada de rândunică “feminină”
poate fi și frezată, după care se realizează macheta componentei “masculine” și se toarnă.
Din cauza impreciziilor inerente, sistemele realizate în laborator au o retenție
fricțională limitată, în comparație cu cele comerciale, precise. Majoritatea sunt conice și
necesită folosirea unor croșete linguale retentive pentru o retenție corespunzătoare.
Când sistemele sunt folosite cu o restaurare metalo-ceramică, trebuie să rămână o porțiune
de metal între componenta “feminină” și fațeta vestibulară a ceramicii. În ceea ce privește
pintenii ocluzali, este recomandată o grosime de 1 mm între sistemul intracoronar și
interfața metalo-ceramică.

Bare, capse și magneți

Sistemele cu capse și magneți sunt folosite uneori pentru a menține supraprotezele.

Acestea sunt incorporate în bonturile pe implanturi și oferă avantajul de a putea susține
forțe ocluzale mari și de a oferi o stabilitate superioară a protezei .Pentru a avea spațiu
suficient pentru toate componentele sistemului, rășina protezei și pentru dinții artificiali,
este recomandat un spațiu vertical de 7-9mm.
O supraprotezare pe bară poate fi foarte stabilă atunci când ancorează dinți stâlpi
individual. Bara ar trebui să se atașeze la retainer fără să influențeze igiena orală.
În general, acest lucru înseamnă că, pentru a obține un rezultat acceptabil, este necesară o
lungime coronară destul de mare. Bara nu trebuie realizată în contact cu creasta edentată;
ar trebui poziționată la 2 mm distanță de țesuturile moi

233. lăcașurile pentru pinteni ocluzali de la nivelul protezelor fixe

Lăcașul ocluzal este o zonă preparată la nivelul dintelui sau a unei restaurări pentru
pintenul ocluzal, incizal, lingual, cingulum. Pintenul ocluzal al PPM (proteza partiala
mobilizabila) este extensia rigidă care intră în contact cu suprafața ocluzală a unui dinte
sau restaurări. Pintenul ocluzal al unei PPM (proteza partiala mobilizabila) ar trebui să se
potrivească exact în lăcașul corespunzător al retainerului. Pentru a reduce forțele
direcționate lateral, lăcașurile trebuie să fie în formă de linguriță. Joncțiunea dintre
aspectul interior al lăcașurilor și planul de ghidare proximal trebuie să fie rotunjită pentru
a minimiza stresul asupra PPM (proteza partiala mobilizabila), prin urmare, să reducă
șansa unei fracturi a PPM (proteza partiala mobilizabila) la interfața dintre pintenul
ocluzal și conectorul secundar.
Lăcașul destinat pintenilor ocluzali este recomandat a se situa în smalț sănătos sau în
metal. Dacă pintenii se vor sprijini pe materiale mai slabe precum amalgam, rășini
compozite sau ceramică dentară, este foarte posibil să se producă fracturi sau dezadaptări
ale acestora. Pe dinții anteriori, o preparație destinată sprijinului protezelor parțiale
mobilizabile poate fi plasată la nivelul cingulumului. Pintenii care au formă convexă
mezio-distal și un sanț în formă de “V” orientat vestibulo-oral s-au dovedit a avea success
clinic. Aceasta confiurație previne dislocarea bontului, și în același timp distribuie forțele
(mai) paralel de-a lungul axului longitudinal al dintelui.
Din nefericire un pinten cingular de dimensiuni adecvate poate doar rareori fi așezat pe un
dinte nepreparat, doar în smalț. Câteodată lăcașul pentru pinten este cimentat adeziv sau
fixat cu un pinten. Fațetele de ceramică sau rășinile compozite au fost și ele folosite pentru
a creea retenții
Un pinten incizal poate fi folosit pe caninii mandibulari nepreparați. Acesta are un sprijin
foarte bun pentru PPM (proteza partiala mobilizabila) dar poate fi inacceptabil din punct
de vedere estetic. Când un pinten este așezat pe o restaurare metalo-ceramica, trebuie să
rămână o grosime adecvată de metal între pereții laterali ai lăcașului pentru pinten și
joncțiunea metal-ceramică. Este suficient aproximativ 1 mm. Asemănător, se recomandă o
grosime minimă a metalului, 1 mm, între lăcașul pintenului și suprafața ocluzală a dintelui
preparat. Pentru a reduce riscul de fractură al ceramicii, acest lăcaș nu trebuie amplasat în
ceramică!

234. retenția croșetelor obținută la nivelul protezelor fixe

Croșetul acționează asupra unei suprafețe a dintelui, astfel încat fie trece sub nivelul unei
convexitati maxime, pentru retenție, fie este poziționat complet deasupra acesteia pentru a
exercita actiunea de reciprocitate (opoziție). În general, croșetele sunt cele care
stabilizează și retentionează o PPM (proteza partiala mobilizabila). Gradul de retenție este
conferit, printre altele, de configurația brațului retentiv, materialul din care este realizat
croșetul și cât de mult din lungimea sa se află în zona de retenție a dintelui, din care se
dislocă la fiecare dezinserție a protezei din gură.
Scheletul PPM (proteza partiala mobilizabila) este de obicei fabricat din aliaje metalice de
bază, însă unii clinicieni preferă titaniu sau chiar anumite aliaje de aur. Pe lângă croțetele
convenționale turnate se mai pot folosi și sârme de platină-aur-paladiu sau nichel-crom.
Modulul de elasticitate al aliajului de bază este considerat mai mare decat cel al aurului.
Când un croset este în poziția sa normală iar PPM (proteza partiala mobilizabila) este
complet așezată pe câmpul protetic, ar trebui să stea pasiv pe retainer; un croșet trebuie să
fie amplasat la minim 2 mm ocluzal de marginea gingivală liberă, pentru a nu interfera cu
sanătatea parodontală a acelui dinte.
De asemenea, înălțimea conturului nu trebuie amplasată nici prea mult către ocluzal; altfel
ar putea crește rigiditatea braului retentiv. În mod ideal, această înalțime ar trebui să se
afle în 1/3 mijlocie a zonei retentive. O suprafață corect conturată permite brațului retentiv
să se flexeze gradual pe măsură ce se produce inserția protezei. În cazul croșetelor turnate,
doar 1/3 finală a brațului retentitv ar trebui plasată gingival față de convexitate. Dacă se
folosește un croset mai flexibil, se poate amplasa ½ sa distală sub convexitate. În cazul în
care o lungime mai mare din croșet se află sub convexitate, există riscul ca dezinserția
protezei să se produca cu dificultate sau chiar sa fie blocată.
Tipic, linia care unește convexitățile maxime ale dinților câmpului protetic (ecuatorul
protetic) este ondulată, asemănătoare formei literei “S”, având porțiunea cea mai gingivală
adiacenta conectorului secundar. Anumiți factori – localizarea lăcașului pentru pinten,
originea croșetului, retentivitățle anatomice și gradul de încercuire al croșetului –
influentează configurația efectivă a ecuatorului protetic pentru fiecare croșet în parte.

235. cum se asigură reciprocitatea la nivelul protezelor fixe

Reciprocitatea = mecanismul prin care sunt contrabalansate forțele paraaxiale produse de
croșetul retentiv de fiecare dată cand trece prin dreptul convexității maxime. Aceasta de
obicei se face cu ajutorul unui braț sau unei plăcuțe opozante brațului retentiv. Brațele
opozante au 2 funcții: în timpul inserției ghideaza PPM (proteza partiala mobilizabila) pe
câmpul protetic și sprijină dinții stîlpi în momentul exercitării forței brațului retentiv
asupra lor. Bratul retentiv trebuie să se îndoaie la inserție/dezinserție și sa nu miște dinții
stâlpi. Pentru realizarea corectă a reciprocității este necesară existenta planurilor de ghidaj
pe suprafata coroanelor. Acestea ar trebui să se extindă de la planul proximal de ghidaj
până în zona diametral opusa capătului părții active a brațului retentiv. Brațul opozant
trebuie să intre în contact cu dintele înainte ca brațul retentiv să înceapă să se îndoaie,
pentru a proteja parodonțiul de forțele laterale excesive ce urmează a fi exercitate.

236. amprenta de lucru în cazul protezărilor combinate fixe-mobilizabile

Ar trebui luată o amprentă în alginat cu toți dinții stălpi șlefuiți și turnat un model de
studiu în ghips cu priză rapidă, în aceeași ședința. Pe baza acestui model se verfică
neceistatea șlefuirilor suplimentare. Astfel aceste modificări pot fi realizare fără a mai fi
nevoie de o programare ulterioară. Același model poate fi folosit și pentru fabricarea
protezelor provizorii. Amprenta finală poate fi luată în elastomer de sinteză sau în
hidrocoloizi reversibili (agar-agar). Când mai multi dinți de pe arcadă necesită coroane
pentru a conferi sprijin corespunzător pentru o PPM (proteza partiala mobilizabila), în
mod ideal sunt surprinse toate preparațiile în aceeași amprentă. La arcada maxilară acest
lucru se realizează fără prea mare dificultate. Cu toate acestea, la arcada mandibulară,
amprentele posterioare mandibulare pot pune mari probleme. O soluție practică este aceea
de a lua 2 amprente iar la următoarea programare să luăm o altă amprentă peste
restaurările provizorii deja fabricate. Se va turna un nou model de ghips. Acest model este
folosit pentru a finisa contururile axiale prin șlefuire.

237. fabricarea unei coroane pentru o proteză parțială mobilizabilă preexistentă

Cateodata pacienții au o coroană defectuoasă pe un dinte stâlp ce se află sub o PPM
(proteza partiala mobilizabila) corectă. Deși o nouă PPM (proteza partiala mobilizabila)
este adesea alegerea mai potrivită, există peste 15 metode pentru a adapta o coroană cu o
PPM (proteza partiala mobilizabila) preexistentă. Acestea pot fi clasificate ca directe,
direct-indirecte sau indirecte.
Când este utilizată o procedură direct-indirectă, se fabrică o matriță din ceară și rășină
acrilică autpolimerizabilă. Rășina este aplicată pe dintele preparat, apoi se continuă
adaugarea succesivă de rășină până când intră în contact cu fața interioară a croșetelor
protezei, astfel duplicând contururile axiale ale coroanei ințiale. Această matriță de rășină
este repozitionata pe bontul mobil pe care marginile sunt conturate prin adaos de ceara si
restaurarea este modelată. Matrița combinată din ceară-rășină este ambalată și după ce se
elimină ceara și rășina coroana este turnată.
Procedeul indirect constă în amprentarea dintelui preparat împreună cu PPM (proteza
partiala mobilizabila) așezată pe câmp. Modelul este turnat ca în mod normal dupa ce
proteza a fost deretentivizată cu ajutorul cerii. Coroana este fabricată în mod convențional,
cu ajutorul PPM (proteza partiala mobilizabila) așezată pe model pentru a stabili
contururile optime. Se va adăuga ceară în plus (sau ceramica în cazul coroanelor metalo-
ceramice) acolo unde este nevoie pentru a creea retentivități. Un dezavantaj al acestei
tehnici în comparație cu metoda directă este acela ca este nevoie de PPM (proteza partiala
mobilizabila) în laborator pe perioada fabricării coroanei. Acest lucru se poate dovedi
inaceptabil daca estetica pacientului este afectată.
Cu toate aceste tehnici, este nevoie de grijă suplimentară în finisarea zonelor coroanei
unde aceasta intră în contact cu PPM (proteza partiala mobilizabila). Mici adaptări în zona
croșetelor sunt adesea necesare, dar cu ceva experiență este posibil să se obțina în mod
repetabil restaurări acceptabile ce elimină nevoia fabricării unei PPM (proteza partiala
mobilizabila) noi. După ce coroana defectuoasă a fost îndepartată și preparația dintelui a
fost refăcută se poate lua o amprentă convențională sau optică. În laboratorul de tehnică
dentară, se combină informația capturată în timpul fazei de design a coroanei noi într-un
software specializat iar apoi noua coroană este fabricată în materialul specificat. Dacă
procedurile de finisare sunt executate cu atenție această abordare poate conduce la un
PPM cu stabilitate decentă

capitolul 23 – parametrii estetici și cromatica restaurărilor protetice fixe

238. sistemele cromatice Munsel și CIE Lab
Sistemul de culori Munsell este un sistem ordonat psihologic pt a cuantifica culoarea, un
spaţiu de culoare în care culorile sunt specificate pe baza a trei dimensiuni nuanţă (hue),
luminozitate (valoare-value) şi saturatie (croma-chroma). În acest sistem, „nuanţa” este
reprezentată de cinci culori de bază şi anume: roşu (Red), galben (Yellow), verde (Green),
albastru (Blue) şi violet (Purple), la care se adaugă culorile complementare portocaliu (YR
- yellow-red), verde-gălbui (GY - green-yellow), turcoaz (BG - blue-green), violet-
albăstrui (PB - purple-blue) şi magenta (RP - red-purple); fiecare dintre aceste culori se
împarte în 10 trepte (de la 1 la 10) ce determină tranziţia dintre ele (de ex. pentru roşu
avem 1R, 2.5R,... 10R). Sistemul de culori inventat de Munsell şi modificările ulteriore
aduse acestuia s-au bazat pe măsurători riguroase asupra precepţiei vizuale a culorilor de
către subiecţii umani. Stă la baza multor sisteme actuale, cum ar fi: CIE XYZ, CIELAB
(L*a*b*).
CIELAB (L*a*b*)- utilizat aproape exclusiv pentru cercetarea culorilor în stomatologia
din întreaga lume, fiind mai usor de interpretat clinic.: culorile sunt analizate comparativ
cu roşu/verde (opuse) sau galben/albastru. Este un sistem aproximativ uniform (într-un
sistem uniform, diferenţa dintre 2 puncte din spaţiul culorii corespunde cu diferenţa
vizuală dintre cele 2 culori proiectate în spaţiul de culori). Dimensiunea verticală care face
un unghi drept cu diagrama este valoarea, denumită şi luminozitate (L din L*a*b*) şi are
valoarea maximă 100 (alb) şi un minim 0 (reprezintă negru). a* şi b* sunt reprezentate de
valori +/- şi nu au limite precise, a* fiind roşu (daca are valoare pozitivă) sau verde (daca
are valoare negativă), b* galben(dacă are valoare pozitivă) sau albastru (daca are valoare
negativă).
239. surse de lumină și importanța clinică a acestora pentru parametrii estetici și
cromatica restaurărilor protetice
Dacă iluminarea ambientală în cabinetul dentar nu este ideală în ceea ce privește calitatea
și cantitatea pentru potrivirea vizuală a umbrelor, utilizarea iluminatului auxiliar este
recomandată. Sursa de lumină auxiliară pentru potrivirea umbrelor ar trebui să fie suficient
de intensă pentru a depăși influența luminii ambientale.Surese de lumina: Flacara produsă
de lumânare, Bec, Lampa cu Quartz, Lampa cu lumină fluorescentă alba, Cerul senin.
Cerul senin emite o cantitate de caldura = 5,500K. Acest lucru înseamnă că un corp negru
încălzit la 5500 K ar avea o culoare similară cu cea a unui cer senin. Aşadar, primul
parametru ce trebuie respectat de sursa de iluminare existentă în cabinet pentru alegerea
culorii este să emită o cantitate de căldură de aproximativ 5500 K. Culorile devin mai reci
odată cu creşterea temperaturii culorii; este rezultatul faptului că lungimile de undă mai
scurte conţin lumină cu o energie mai puternică.

240. metamerismul
E caracteristica lucrării protetice de a avea o culoare în lumina de la cabinet de exemplu,
însă să prezinte alta în alte condiţii de iluminare.Culoarea pe care o vedem depinde de
natura sursei de iluminare. Culoarea unui obiect opac reprezintă suma lungimilor de undă
care sunt reflectate din el. Atunci când reconstruim un dinte cu ajutorul ceramicii, a mima
straturile unui dinte cu ajutorul materialelor cu aceleaşi proprietăţi optice (distribuţia
energetică spectrală) va minimaliza efectul de metamerism. Cu cât distribuţia energetică a
celor 2 materiale este mai apropiată, cu atât succesul va fi mai bun. Dentistul poate evita
problema metamerismului prin alegerea unei nuanțe și confirmarea ei sub diferite surse de
iluminare (ex. lumină naturală și lumină fluorescentă).

241. fluorescența
Unele corpuri au capacitatea de a emite energie incidentă la lungimi de undă mai mari
decât undele incidente. Această proprietate se numeste ‚luminiscenţă’. Dacă lumina emisă
continuă şi după ce stimulul a fost îndepărtat, proprietatea se numeşte ‚fosforescenţă’.
Când emisia este întreruptă în acelaşi timp cu stimulul, proprietatea se numeşte
fluorescenţă. Dinţii au această proprietate la un stimul între 340-350 nm, acesta fiind
segmentul ultraviolet al spectrului. S-ar putea chiar să fie fluorescenţi în spectrul vizibil,
dar nu a fost măsurat, se ştie doar că acest fenomen se întamplă la expunerea la lumina
albastră, când orice sursă cu lungimi de undă între 340-350 nm ii stimulează. Aceste
condiţii sunt usor de îndeplinit de lămpile fluorescente sau chiar de lumina solară.
Conform principiului culorilor aditive, în cazul fluorescenţei, lumina emisă este albastră şi
culoarea dinţilor este galbenă, rezultatul fiind dinţi mai albi (albastru + galben = alb în
sistemul aditiv). Acelaşi fenomen se găseşte şi în cazul detergenţilor de rufe care au
„înălbitor optic”. Aceştia sunt de fapt agenţi fluorescenţi care ajută hainele albe să nu mai
aibă aspect galben. Este important pentru materialele de restaurare să aibă aceeaşi cantitate
şi calitate de fluorescenţă ca şi dinţii naturali.
Fluorescenţa unui dinte natural are loc în dentina datorită conţinutului crescut de substanţe
organice. Lumina ambientală produsă de lămpi UV este absorbită şi apoi emisă o lunimă
fluorescentă. Cu cât fluorescenţa este mai crescută, cu atât saturaţia mai scăzuta.
Materialele fluorescente, ca smalțul dentar, re-emit energia radiantă cu o frecvență mai
redusă decât ce absorbită. De exemplu, radiația ultravioletă este re-emisă ca lumină
vizibilă. În practică, fluorescența nu joacă un rol semnificativ în potrivirea culorii
restaurărilor dentare.

242. opalescența
Opalescenţa poate fi descrisă precum un fenomen în care un material pare să aibă o
culoare atunci când lumina se reflectă din el, altă culoare când lumina este transmisă prin
el. Materialele opace actionează precum prismele şi reflectă diferite lungimi de undă în
diferite unghiuri. Cristalele de hidroxiapatita din smalţ actionează de asemenea ca niste
prisme. Efectele de opacitate ale smalţului intensifică culoarea dintelui şi îi oferă
proprietăţi optice de adâncime şi vitalitate. Dinții naturali, în special la marginile incizale,
prezintă un efect de împrăștiere a luminii care creează apariția culorilor albastre pe
măsură ce se văd dinții sub unghiuri diferite.

243. sisteme de chei de culori

Cea mai convenabilă metodă pentru selectarea unei nuanțe este utilizarea ghidului
commercial: VITA clasic (Lumin Vacuum), Ivoclar Vivadent Chromascop,și ghiduri
VITA Toothguide 3D-MASTER

244. cheia de culori Vita Clasic

Potrivirea culorii între dinţii naturali şi un material de restaurare estetic este de obicei
făcută cu ajutorul unui ghid de culori. Deşi acestea sunt folosite pentru a identifica şi
comunica culoarea, au limitări. BLACK a spus că cel mai bun rezultat estetic a fost
obţinut după determinarea nuanţei şi a luminozităţii (aceasta din urmă fiind considerată a
avea o importanţă mai mare decât culoarea în sine). În acea perioada existau deja diferite
chei de culori, care însă determinau cele 3 caracteristici ale culorii în acelaşi timp (nuanţa,
luminozitatea şi saturaţia). Apoi CLARK spunea că strălucirea este cel mai important
atribut al culorii (referindu-se de fapt la luminozitate). a introdus importanţa luminozităţii
în propria cheie de culori care se numea 'Tooth Color Indicator" care cuprindea 60 de
mostre şi numai o nuanţă (galben), dar oferea 342 de culori cervicale şi 342 incizale. Deşi
era o cheie bună, conţinea prea multe variante şi era greu de folosit de către medici. O altă
cheie mai simplificată este Vita Lumina Vacuum Shade Guide care apoi si-a schimbat
numele in Vitapan Classical Shade Guide care ncludea 16 variante cu variabilitate a
nuanţei şi a saturaţiei, dar nici o metodă de a evalua cea mai importantă caracteristică:
luminozitatea. O altă problemă a acestei chei de culori este reprezentată de faptul că
mostrele nu erau împărţite simetric în spaţiul tridimensional al culorii. Astfel de probleme
au fost minimalizate de producătorii sistemului VITA 3D-MASTER,
Dacă cromul (saturatia) sau intensitatea este scăzută, determinarea cu exactitate a unei
anumite nuanțăe poate fi dificilă. Prin urmare, regiunea cu cea mai mare cromă/saturatie
(adică, regiunea cervicală de canini) trebuie utilizată pentru selectarea inițială a nuanței
245. Cheia de culori Vita 3D Master
Producătorul acestui sistem de nuanțe susține că acoperă întregul spațiu de culoare a
dinților. Eșantioanele (Mostrele) de umbră sunt grupate în șase niveluri de lumină, fiecare are
variații de crom și nuanță în distanțe uniforme.
Ghidul de umbră este distanțat în pași (ΔE) - patru unități CIELAB în dimensiunea de
lumină și două unități CIELAB în dimensiunile nuanței și cromelor. Diferența dintre pașii de
lumină și de culoare pare o abordare logică pentru reducerea numărului de probe de umbră
necesare în ghid datorită modului în care unitățile CIELAB sunt percepute vizual. Pentru că
ghidul este uniform distanțat, nuanțele intermediare pot fi previzibil formulate prin combinații de
pulberi din porțelan.
Măsurarea spectroradiometrică a 359 dinți vitali nerestaurați și nealbiți și VITA
Toothguide 3D-MASTER® demonstrează distribuția frecvenței din ghidul de umbră. Acest
studiu a relevat că 3R1.5 a fost cea mai obișnuită nuanță de umbră selectată.
Producătorul recomandă selectarea luminii mai întâi, apoi cromă și în final nuanța. Un
formular este disponibil pentru a ușura transmiterea nuanței către laborator (laboratory shade
prescription), care poate include trepte intermediare.
În urma unui studiu, acest ghid a dus la cea mai mică eroare de acoperire (ΔE = 3,93) în
comparație cu VITA clasic (Lumin Vacuum) (ΔE= 5.39) sau Ghiduri de umbră Chromascop (ΔE
= 5.28). VITA Toothguide 3D-MASTER® nu a diferit semnificativ din erorile de acoperire ale
combinației tuturor trei ghidaje de nuanțe (ΔE = 3.69).

246. Analiza instrumentală a culorilor – instrumente de măsurare a culorii

În general, potrivirea culorilor pentru materialele dentare de restaurare se realizează

vizual prin potrivirea cu o probă de nuanță. În industrie, instrumente electronice de măsurare a
culorilor cum ar fi spectrofotometre, spectroradiometre și colorimetrie sunt folosite.
Spectrofotometre și spectroradiometre măsoară reflecția luminii la intervale de lungime de undă
peste spectrul vizibil.
Spectrofotometrele diferă de spectroradiometre în primul rând prin faptul că au o sursă de
lumină stabilă și de obicei au un orificiu între detector și probă. Colorimetrele specifică direct
coordonatele de culoare fără matematică. Aceasta se realizează prin prelevarea de lumină
reflectată de la un obiect prin trei filtre de culoare care simulează răspunsul receptorilor de
culoare din ochi. Instrumentele de măsurare a culorii cu orificiu între obiectul translucid și
iluminare și senzor au prezentat „pierderi de margine” la transport în afara măsurătorilor.
”Pierderea marginii” este un fenomen în care lumina împrăștiată de a lungul unui material
translucid de obicei ar fi văzută de ochi, dar pur și simplu nu este măsurată de instrument. Acest
lucru se întâmplă atunci când lumina este împrăștiată în obiectul translucid departe de orificiu și
nu se întoarce prin deschidere la senzor; fenomenul s-a dovedit a fi dependent de lungimea de
undă.
 Astfel, instrumente de măsurare a culorii măsoară obiecte translucide cu deschizătură
alocând coordonate de culoare incorecte. Fenomenul trebuie evitat prin măsurători corecte de
culoare ale obiectelor translucide, cum ar fi dinții și porțelanul obținut, care se realizează cu o
combinație: sursă de lumină externă care nu provoacă umbră & un spectroradiometru.
Au fost folosite diverse dispozitive clinice de măsurare a culorii disponibile, dar în
prezent sunt disponibile doar versiuni diferite ale VITA (VITA America de Nord). Conform
testării in vitro a unora adintre aceste dispozitive cu diverse file de umbră, fiabilitatea lor este de
aproximativ 90%, în timp ce precizia acestora variază de la aproximativ 60% la 90% . Clinic
inițial testarea unora dintre aceste instrumente arată similititudine cu potrivirea vizuală. O
abordare diferită a metodei „hardware” descrisă anterior este o abordare software cu imagine
analiză. Imaginile sunt surprinse de o cameră digitală și fiecare este „calibrată” după ce este
realizată imaginea. Această calibrare presupune o ajustare matematică. ShadeWave (programul)
are o bibliotecă de ghiduri de umbră cu corespondență. Aceasta include nu numai file pentru
dinți, dar de asemenea file pentru nuanțe gingivale. Odată calibrată o imagine, componentele
imaginii sunt descoperite și segmentate pe dinte. Acestea includ nu numai nuanța, ci și
transluciditatea și valoarea. Imaginile și procesarea sunt realizate în cloud prin Health Insurance
Portability and Accountability Act (HIPAA)-servere la distanță compatibile. Avantajul este
comunicarea globală a informațiilor de la și către dentist, laborator și specialist într-o singură
locație.

247. Caracteristicile geometrice ale zâmbetului perfect ???????

248. Zona negativă = coridorul bucal

Este spaţiul întunecat, care se formează între suprafeţele vestibulare ale dinţilor maxilari
şi obraz începând de la nivelul comisurii bucale în timpul zâmbetului. El este influenţat de:
- amplitudinea zâmbetului
- forma arcadei maxilare
- tonusul muşchilor faciali
- poziţia suprafeţelor vestibulare ale premolarilor superiori, proeminenţa caninilor
în special în zona disto-vestibulară, orice discrepanţă între talia premolarilor şi cea
a celor şase dinţi frontali.
Forma arcadei are o influenţă directă asupra coridorului bucal. O arcadă îngustă este
percepută deseori ca fiind neatractivă. Eliminarea totală a coridorului bucal are de asemenea un
caracter inestetic (gură plină de dinţi).
 Dacă se trage o linie prin centrul caninilor ,aceasta trebuie să treacă prin centrul
papilei incisive
 Dacă linia trece prea posterior – arcadă îngustă
 Dacă linia trece prea anterior – arcadă prea lată
 249. Estetica ambrazurilor incizale

Când surâsul se transformă în râs se formează un spaţiu întunecat între dinţii maxilari şi
mandibulari denumit spaţiu negativ. Având ca fundal acest spaţiu negativ, ambrazurile incizale
devin foarte vizibile, determinând în mare măsură percepţia atractivităţii zâmbetului.
Trebuie să prezinte o creştere în dimensiuni si adâncime naturală, progresivă, de la
incisivul central la canin, deoarece şi punctele de contact sunt situate mai cervical cu cât dinţii
frontali sunt situati mai departe de linia mediană. Greşeala de a nu realiza ambrazuri incizale cu
o adâncime adecvată are drept consecintă faptul ca dintii vor apărea prea uniformi, punctele de
contact se vor transforma în suprafeţe lungi de contact, iar individualitatea incisivilor va fi
pierdută. In schimb dacă ambrazurile incizale sunt prea adânci, dinţii vor avea un aspect ascuţit,
nenatural .
Forma ambrazurilor incizale variază cu forma generală a dinţilor. Ambrazura incizală
între cei doi incisivi centrali superiori este mică, dar se poate distinge. Astfel dinţii pătraţi au
ambrazuri incizale mai mici decât cei ovoidali. La oamenii mai în vârstă ambrazurile incizale au
o profunzime mai redusă.

250. Estetica ambrazurilor vestibulare

Ambrazurile vestibulare se referă la zonele de tranziţie care determină faţa aparentă a

dintelui. Ambrazurile vestibulare adânci sunt esenţiale pentru a furniza dintelui natural formă si
individualitate. Lucrările protetice fixe au de obicei ambrazuri vestibulare superficiale, de aceea
designul componentei metalice la lucrările metalo-ceramice este extrem de important.
Deschiderea ambrazurilor vestibulare mută punctul de contact spre lingual şi zonele de
tranziţie mai spre centrul dintelui creând iluzia unui dinte mai subţire. Înţelegerea modului în
care se pot folosi ambrazurile vestibulare este decisivă pentru obţinerea contururilor dentare
corecte.

251. Estetica ambrazurilor cervicale

Trebuie să fie suficient de deschise pentru a asigura sănătatea ţesutului moale, dar nu
foarte deschise pentru a nu se crea aşa-numitele triunghiuri negre (papila interdentară nu
completează spaţiul interdentar).Cauzele apariţiei triunghiurilor negre sunt următoarele:
 retracţie gingivală
 formă triunghiulară a dinţilor
 operaţii parodontale în antecedente
 fren labial inserat în zona papilei interdentare
 tratamente cu implante (pentru a nu apărea triunghiuri negre trebuie să existe o distanţă
de maxim 5mm. de la creasta osului alveolar la punctul de contact al viitoarei restaurări
protetice).
Tratamentul triunghiurilor negre:
- restaurări protetice (faţete sau coroane)
-grefe gingivale
 -frenotomie sau frenectomie
-tratament ortodontic
O ambrazură cervicală largă nu produce numai un triunghi negru ci si pierderea aerului
expirat în timpul fonaţiei sibilantelor producându-se sâsâitul, în special în cazul pacienţilor cu
linia surâsului înaltă. Consoanele sibilante sunt produse prin forţarea aerului printre dinţii
anteriori şi limbă. Când ambrazura cervicală este deschisă, şi buza se ridică descoperind acest
spaţiu, sigilarea anterioară se pierde şi aerul este forţat si prin ambrazura cervicală, apărând
sâsâitul şi, chiar uneori, desprinderea de particule de salivă.

252. Angulația estetică a coroanelor dentare ??????

253. Raportul de aur

Principiile proporţiei de aur sugerează că există un raport matematic (1,6-1-0,6) între

lăţimea aparentă a incisivilor centrali, lateralilor şi caninilor, văzuţi simultan din normă frontală.
Fra Luca Pacioli publică tratatul „De divina proportiona” descriind proporţia de aur
sau raportul de aur. Dar ce este segmentul de aur? Considerând definitia dată de Eves acesta este
caracterizat astfel: ” Despre un punct se spune că împarte un segment în ratia de aur, când cel
mai lung dintre cele 2 segmente formate este media proportională între segmentul mai scurt si
întreaga linie”. Raportul dintre segmentul mai scurt si cel mai lung reprezintă tocmai Segmentul
de Aur.
Numărul de aur a fost descris de celebrul matematician Fibonacci.
Plecând de la alăturarea numerelor 1 şi 1, şirul lui Fibonacci se obţine cu un algoritm
simplu . Următorul număr din şir este suma numerelor consecutive anterioare :
1,1 ,2 ,3 , 5 , 8 , 13, 21 , 34 , 55, 89.......... Această înşiruire nu ne spune mare lucru, e un
exerciţiu simplu de adunare , dar dacă se face raportul între numere consecutive ( 2 /1=2 ; 3 / 2
=1,5; 5 /3= 1,67 ; ........... 55 / 34 = 1,618 ; 89 / 55 = 1,618.........) se observă că raportul ia aceeaşi
valoare , tocmai numărul de aur! Iar dacă facem raportul invers al numerelor consecutive din şir
obţinem aceleaşi cifre după virgulă ca la raportul calculat anterior, adică 0,618!
Proportiile dintilor anteriori sunt dupa cum urmeaza:
 incisivul centralul superior trebuie sa fie de 1,618 ori mai lat decât incisivul
lateral superior;
 incisivul lateral superior trebuie sa fie de 1,618 ori mai lat decât partea vizibila
a caninului superior;
 partea vizibila a caninului superior trebuie sa fie de 1,618 ori mai lata decât
partea vizibila a primului premolar superior;
 latimea totala vizibila a dintilor anteriori superiori dintre vârfurile caninilor
trebuie sa fie de 1,618 ori mai mare decât latimea celor patru incisivi inferiori;
 fetele vestibulara si palatinala ale incisivilor prezinta proportii ideale în
conformitate cu regula numarului de aur;
  fata vestibulara a incisivilor superiori este împartita în doua de catre o linie care
separa partea convexa – pozitia 1 – de partea plana – pozitia 1,618;
 proportii asemanatoare se gasesc pe fata palatinala a incisivului central superior
unde cingulumul unui dinte intact începe de la pozitia 1.

254. Nuanța, luminozitatea, saturația

Nuanța este definită ca varietate particulară a unei culori. Nuanța unui obiect poate fi
roșu, verde, galben și așa mai departe și este determinată de lungimea de undă reflectată sau
transmisă. Locul acelei lungimi de undă (sau lungimi de undă) în intervalul vizibil al spectrului
determină nuanța culorii. Cu cât lungimea de undă este mai scurtă, cu atât nuanța este mai
aproape de porțiunea violetă a spectrului; cu cât lungimea de undă este mai lungă, cu atât este
mai aproape de porţiunea roșie. În sistemul de culori Munsell, nuanțele sunt aranjate în jurul unei
roți.
Nuanţa (hue) este atributul culorii care este frecvent confundat cu culoarea însăşi.
Nuanţa este doar una dintre cele trei dimensiuni ale culorii. Există mai multe moduri în
care se poate defini nuanţa:
 Numele unei familii de senzaţii de culoare cum ar fi “albastru” sau “roşu”. Aceste
nume de nuanţe sunt generale, nu specifice. Galben este o nuanţă , dar sunt multe senzaţii de
culoare care pot fi descrise ca fiind “galben”.
 Senzaţia produsă de diferite lungimi de undă ale luminii din spectrul vizibil.
Acestea, de la cea mai scurtă la cea mai lungă (380-760nm), sunt violet, albastru, verde, galben,
orange, roşu.
 Calitatea senzaţiilor pe care un observator este capabil să o perceapă în funcţie de
diferitele lungimi de undă de energie radiantă.

Spectrul electromagnetic include multe forme de energie. ‚Spectrul vizibil’ este acea
porţiune care are capacitatea de a stimula celulele receptoare ale retinei şi de a iniţia un răspuns
pe care noi îl recunoaştem sub forma unei imagini. Această secţiune are valori între 380 şi 760
Nanometri. Există mai multe denumiri pe care le dăm răspunsurilor primite din spectrul
vizibil, dar în general sunt 7 nume de nuanţe: violet, indigo, albastru, verde, galben, portocaliu,
roşu (de la lungimea de undă cea mai mică la cea mai mare).

Luminozitatea

Strălucirea sau luminozitatea (value) reprezintă gradul relativ de alb sau negru al unui
obiect. O fotografie alb-negru este o redare unidimensională a unor obiecte tridimensionale.
Nuanţa şi saturaţia lipsesc, doar strălucirea fiind prezentă. Deoarece ochiul uman este foarte
sensibil la modificările de strălucire, strălucirea unei restaurări dentare poate fi mai importantă
decât nuanţa sau saturaţia. Bineînţeles că toate sunt importante, dar diferenţele de strălucire pot fi
mai uşor observate.
Saturaţia

Saturaţia (fig.2) (chroma) poate fi definită ca intensitatea, puritatea sau concentraţia

culorii. Culorile pale, pastelate au o saturaţie scăzută, iar culorile intense au o saturaţie crescută.
Cea mai dificilă sarcină în alegerea culorii este de a decide dacă diferenţa este de saturaţie sau de
strălucire. Auzim frecvent termenii de “mai închis decât” sau “mai deschis decât” care se pot
referi atât la saturaţie, cât şi la strălucire. Pentru a evita confuzia, înţelegerea clară a celor trei
dimensiuni ale culorii este esenţială.

Sistemul de culori Munsell este un spaţiu de culoare în care culorile sunt

specificate pe baza a trei dimensiuni nuanţă (hue), luminozitate (value) şi saturatie (chroma).
În acest sistem, „nuanţa” este reprezentată de cinci culori de bază şi anume: roşu (Red), galben
(Yellow), verde (Green), albastru (Blue) şi violet (Purple), la care se adaugă culorile
complementare portocaliu (YR - yellow-red), verde-gălbui (GY - green-yellow), turcoaz (BG -
blue-green), violet-albăstrui (PB - purple-blue) şi magenta (RP - red-purple); fiecare dintre aceste
culori se împarte în 10 trepte (de la 1 la 10) ce determină tranziţia dintre ele (de ex. pentru roşu
avem 1R, 2.5R,... 10R).
Luminozitatea culorii este reprezentată prin numere de la 0 (negru) la 10 (alb) dispuse pe
o scară verticală, astfel: o la bază şi 10 la partea superioară. Între capetele scării se distribuie 9
tonuri de gri. Saturaţia (puritatea culorii) este reprezentată prin scări de valori numerice de la 1
până la 26, sau chiar până la 30 (în anumite situaţii foarte rare, neîntâlnite în practica curentă).

255. Culorile aditive

Până acum am învăţat dimensiunile culorii şi relaţiile dintre acestea. Ştim că nuanţa
depinde de lungimea de undă, iar acest concept are 2 proprietăţi, compoziţia luminii care cade pe
corpul respectiv şi lumina absorbită şi reflectată de acesta.
În timpul zilei, soarele transmite „lumina albă”. Dacă razele solare nu sunt alterate de
elementele din atmosferă, atunci lumina va conţine lungimi de undă pe care omul le poate
percepe. Lumina albă poate fi de asemenea generată de 3 culori pure, denumite culori primare
pentru că nu pot fi împărţite în alte componente. Se numesc ‚aditive’ pentru că cele 3 culori de
bază împreună produc albul, iar acestea sunt roşu, verde şi albastru (fig.9). Culorile aditive se
referă doar la lumină, nu la pigment. Trebuie să facem deosebirea! Atunci cand lumina albastră
este adăugată luminii verzi, se formează o culoare secundară denumită cian. Din albastru şi roşu
rezultă purpuriu iar din roşu şi verde, galben. Aşadar, aceste culori secundare sistemului aditiv
sunt cian, purpuriu şi galben. Dacă adăugăm o culoare primară unei culori secundare (care
trebuie să fie o combinaţie de 2 culori primare diferite de cea adăugată), atunci rezultă alb. O
culoare primară şi opusa sa secundară poartă denumirea de culori complementare.

256. Culorile substractive

Atunci când lumina cade pe un corp, acela are proprietatea de a absorbi anumite lungimi
de undă şi de a reflecta altele. Numai acele lungimi de undă care sunt reflectate sunt văzute de
noi, determinând culoarea pe care o atribuim obiectului. Celelalte lungimi de undă sunt substrase
din lungimea incidentă şi nu sunt vizibile. Aşadar, pigmenţii şi filtrele urmează principiul culorii
substractive. Acest lucru explică de ce simţim căldura atunci cand purtăm negru sub razele
soarelui: acestea sunt absorbite, iar energia se transformă în căldură.
Aşa cum cele 3 culori aditive împreuna formează alb, există 3 culori substractive primare
care formează negru. Ar trebui să existe o relaţie directă între culorile aditive şi cele substractive
şi nu surprinde pe nimeni că cele 3 culori secundare sistemului aditiv sunt culorile primare ale
sistemului substractiv. Cele 3 culori primare ale sistemului substractiv sunt deci, cian, purpuriu şi
galben. Atunci când două culori substractive primare sunt combinate, reduc cantitatea de lumină
reflectată, reducând şi luminozitatea culorii secundare. Atunci când sunt combinate toate cele 3,
toată culoarea dispare şi rămâne negru. Cele 3 culori substractive secundare sunt roşu (galben şi
purpuriu), verde (galben şi cian) şi albastru (cian şi purpuriu).

257. Culorile complementare

Culorile complementare sunt cele care, combinate în proporţiile adecvate produc nuanţe
neutre (gri, alb sau negru). Acestea se împart în culori primare şi secundare, fiind grupate în felul
urmator: roşu şi cian, verde şi magenta, albastru şi galben. Dacă cineva priveşte un obiect de o
singură culoare (roşu de exemplu) pentru o perioada destul de lungă de timp (între 30-60
secunde), iar apoi se uita la o suprafaţă albă, i se va părea că vede o imagine de culoare
complementară primului obiect (în acest caz cian). Aşezate una lângă cealaltă, culorile
complementare par mai intense, mai aprinse. În plus, în cazul în care tehnicianul doreşte
modificarea parametrilor culorii restaurării protetice în sensul scăderii saturaţiei şi a strălucirii,
acesta aplică pe restaurare culoarea complementară celei ce trebuie modificată.

258. Culorile partitive

Din păcate, nu toate situaţiile urmăresc regulile sistemelor aditiv şi substractiv. Un al

treilea sistem este exemplificat de artişti folosind abordarea pointilistă. Van Gogh, Seurat şi alţi
impresionişti au folosit de multe ori puncte mici de culoare care aveau scopul de a fi amestecate
de ochiul celui care se uita de la distanţă. Acest fenomen este folosit şi atunci când particulele de
oxizi metalici sunt folosite ca şi coloranţi în ceramică. Aşadar, când vorbim despre folosirea
coloranţilor pentru a modifica restaurările după regulile culorilor substractive, vorbim de fapt
despre sistemul partitiv. Atunci când coloranţii sunt împărţiţi în puncte mici (particule fine) şi
sunt văzuţi de la distanţă, rezultatul este unul partitiv. Acest fenomen se numeşte de asemenea
‚amestec de culori integrate’ sau ‚fuziune spaţială’. Exemplele includ mozaicurile, ţesăturile,
tablourile pointiliste şi restaurările ceramice.
Această discuţie are la bază principiul: „cu lumina a venit culoarea”, acesta fiind un
concept de bază, culoarea reprezentând o funcţie a luminii. În mod tradiţional, există obişnuinţa
de a privi obiectelele ca având o culoare proprie. Acum trebuie să începem să ne obişnuim cu
următorul concept: „Culoarea nu este o proprietate a unui obiect, ci, mai degrabă, a luminii care
se reflectă din el.” Sursa de lumină existentă în mediul ambiant poate sau nu să aibă toate
lungimile de undă spectrală. Majoritatea surselor artificiale nu le au, iar dacă o sursă nu conţine
toate segmentele spectrale, acea nuanţă care în mod normal ar fi reflectată de un obiect nu mai
este vizibilă.

259. Curba de emisie spectrală a luminii

O alta parte a ecuaţiei pentru stimulii culorii este reprezentată de ‚răspunsul spectral’ .
Este esenţial să se controleze senzaţia de văz, pentru că este foarte uşor de distorsionat. O
demonstraţie simplă arată că dacă o persoană se uită mult timp la un obiect poate să distorsioneze
echilibrul culorilor. O expunere continuă la un set de culori duce la adaptarea în privinţa nuanţei,
făcând privitorul mai puţin sensibil la anumite părţi ale spectrului vizual.
Lumina care stimulează receptorii de culoare duce la secreţia unor chimicale, dar o prea
lungă expunere inhibă această caracteristică a receptorilor de a secreta chimicalele, de aici şi
adaptarea la anumite nuanţe. Însă, dacă un individ se adaptează unei anumite parţi a spectrului,
acesta devine sensibil segmentului complementar. Învăţătura pentru o mai bună alegere a nuanţei
este simplă: privitorul nu trebuie să se uite prea mult la elementele analizate. Uită-te la dinte şi la
ghidul de culori, dar nu mai mult de 5 secunde, apoi uită-te la o suprafaţă albastră. Te vei adapta
culorii galben, dar vei deveni sensibil pentru albastru. În felul acesta, schimbi balansul, te
adaptezi culorii albastru şi devii sensibil pentru galben, putând să te întorci la alegerea culorii.
Ochiul şi mintea pot să joace trucuri, culorile pot să pară mai intense sau mai aprinse
atunci când au un mediu contrastant (acest termen se numeşte ‚ îmbunătăţirea mediului’). Din
acest motiv, este indicat să rogi pacientul să îndeparteze rujul atunci când iei culoarea. De
asemenea, ţine minte că şi alte culori din jur pot să reflecta lumina, precum babeţica pacientului,
hainele asistentei etc., toate pot să modifice lumina mediului pe care ai incercat să o obţii.
Psihologia culorilor are multe ramificări, iar noi suntem influenţaţi de culoare în feluri pe
care nu le inţelegem. Max Lüscher, psiholog elveţian, a scris mai multe cărţi despre psihologia
culorii, recomandată fiind "Lüscher Color Test.

260. Distribuția energetică spectrală a luminii

Trebuie luate în calcul 2 aspecte, intensitatea şi puritatea. Durerile de cap şi senzaţia de

oboseală pot să fie rezultatul unei iluminări proaste a mediului. Există multe aspecte de luat în
calcul, precum:
1. Nivelul vizual: Definirea nivelului de lumină necesar pentru a vedea
2. Diferenţe de luminozitate: După ce nivelul a fost stabilit, atunci trebuie
Determinat raportul dintre lumina ambientală şi acel nivel de luminozitate necesar unei vederi
eficiente. Dacă necesarul de luminozitate este mare, dar lumina ambientală este scazută, pot
apărea dureri de cap şi oboseală vizuală. Raportul nu trebuie să fie mai mare de 10:1, dar nici
mai mic de 3:1.
3. Umbrele: Există două tipuri de umbre produse de obiectele care pot exista într-un
laborator sau cabinet. Primele sunt cele produse de orice obiect pe mediul de lucru care scad
nivelul luminii disponibile. Este o situaţie mai ales valabilă pentru laboratoarele unde
echipamentele pot să interfereze cu sursa de lumină. În cavitatea orală este uşor să ne imaginăm
diferite entităţi care blochează lumina, incluzând chiar mâinile medicului sau dinţii adiacenţi. Un
alt tip de umbre sunt cele care blochează nu prin împiedicarea transmiterii luminii, ci prin
reducerea cantităţii de lumină ce ajunge la obiect, şi fac detaliile de nedesluşit.
4. Strălucirea este lumina în exces. Aceasta face detaliile să pară de nedesluşit.
Suprafeţele umede din cavitatea bucală produc acest efect, precum şi hârtia lucioasă din birouri.
5. Aspectul placut: Lumina trebuie să fie adecvată, dar nu trebuie să fie dură.
6. Vârsta celui ce priveşte: Îmbătrânirea este un fenomen ce nu poate fi evitat, iar
acest proces include şi scăderea eficienţei ochiului. Corneea şi cristalinul devin mai opace şi pot
schimba culoarea, umorile s-ar putea să conţină detritusuri celulare şi rezultatul tuturor acestor
aspecte semanifestă prin necesarul unei cantităţi mai mari de lumină pentru a vedea la fel de
bine.
7. Lumina şi căldura: Sursele de iluminat pe care le folosim nu sunt foarte
eficiente. O sursă incandescentă produce mai multă energie calorică decât energie luminoasă. O
sursă de lumină fluorescentă, mai ales varianta cu balast, este mai eficientă, dar tot produce o
cantitate considerabilă de caldură. Cu cât cantitatea de lumină este crescută (devine adecvată),
cantitatea de căldură este de asemenea crescută, făcând necesar integrarea unui sistem de
răcire/încălzire. Atunci când cumperi un bec, scrie de obicei voltajul, de exemplu 100 w. Totuşi,
această cifră iţi spune ce cantitate de energie este consumată, nu ce cantitate este emisă.
8. Efectele biologice: Există un numar mare de cărţi care arată că spectrul luminos
întreg este benefic atât sănătăţii fizice, cât şi psihice. O sursă de lumina ce cuprinde tot spectrul
face culorile mai vibrante şi creează un mediu înconjurător plăcut.
Un alt element de care trebuie să ţinem cont atunci când alegem sursa de lumina este
reprezentat de puritatea luminii. Vorbim de lumina din timpul zilei, o lumină produsă de soare
când cerul este fără nori, în jurul orelor 12.00-13.00. Aceste condiţii sunt greu de îndeplinit,
aşadar, singura metodă de a standardiza puritatea luminii în cabinetul stomatologic este de a
folosi lumina artificială. Lumina naturală este variabilă, diferă dimineaţa de seara, de la un
anotimp la altul, sau în funcţie de impurităţile din aer (ceaţă).
Există 3 caracteristici definitorii ale unei surse adecvate de lumină: temperatura culorii,
CRI-ul (Color rendering index) si curba emisiei spectrale. Al doilea parametru este mai
obscur si mai important: indexul CRI (Color rendering index). O definiţie simplă a indexului
CRI ar fi că măsoară abilitatea unei surse de lumină de a reda cu acurateţe toate frecvenţele
spectrului atunci când este comparată cu o lumină de referinţă asemanatoare (din punct de vedere
al cantităţii de căldură emisă). 16 Are valori între 1 – 100. Cu cât are o valoare mai scăzută, cu
atât vor fi reproduse culori de acurateţe scăzută.
Majoritatea tuburilor fluorescente comune (lumina rece albă fulorescentă) au valoarea
indexului CRI de 68 – inadecvată pentru alegerea culorii. Acest index este probabil cel mai
important criteriu pentru procesul de alegere a sursei de lumină.
Un al treilea parametru pentru alegerea lampii este cunoscut sub numele de curba emisiei
spectrale. Cu cât sursa de lumină este mai apropiată de lumina zilei, cu atât mai bună va fi
potrivirea de culori. Lumina zilei conţine şi ultrvaiolete (a se ţine cont de funcţia luminii
fluorescente în albirea dinţilor).
Atunci când iţi alegi iluminarea pentru procesul de determinare a culorii viitoarei
 restaurări protetice, cere specificaţiile lămpii pentru o alegere potrivită. De obicei cele 3
criterii discutate trebuie să fie descrise. O sursă de lumină corectă cu siguranţă va avea un preţ
mai ridicat decât celelalte. Dacă ai de ales dintre mai mulţi distribuitori, întreabă de raţia watt
pentru a alege cel mai eficient tub şi întreabă care este longevitatea tubului, pentru că există
diferenţe majore între diferite tuburi fluorescente.
Nu uita să păstrezi lămpile curate, pentru ca lumina emanată să fie clară, ţinând cont de
faptul că praful şi poluanţii pot să emane o cantitate crescută de lumină. Dacă este posibil,
foloseşte filtre de polarizare pentru a transmite lumina vertical în cameră, îndepărtând astfel
majoritatea umbrelor.
Atunci când lumina naturală nu este disponibilă într-un cabinet stomatologic, poate fi
folosită lumina florescentă, provenită de la bec (emană o caldura de 5000-5500 K şi un are CRI
mai mare de 90).

261. Reguli generale de alegere a culorilor

VEZI Cum alegem culoare? Generalități - paginile 23-27 CURS 10 ”Estetica în protetica fixă”

262. Caracteristicile cromatice ale dinților în funcție de vârstă

La dinţii proaspăt erupţi, straturile superficiale de dentină sunt mai opace, părând ca un
strat alb. Straturile mai profunde sunt mai puţin opace însă. Din cauza opacităţii crescute, smalţul
dinţilor proaspăt erupţi este foarte reflectorizant. Saturaţia acestora (care în general este dată de
dentină) va fi scăzută din cauza efectului de mască produs de smalţ. Pe măsură ce stratul de
smalţ se subţiază, dentina pare mai evidentă. Grosimea stratului de smalţ este mai crescută la
nivel incizal şi mai scazută la nivel cervical.
Smalţul tânăr este mai permeabil, dinţii proaspăt erupţi deshidratându-se mai repede, însă cei
adulţi nu sunt atât de permeabili. Cu timpul, numai smalţul din straturile profunde rămâne,
adică cel translucent.
Prismele de smalţ şi substanţele care le inconjoară sunt poziţionate perpendicular pe
stratul de dentină. Această structură permite luminii să pătrundă şi reflectă astfel şi stratul de
dentină subiacent. Uneori, privitorul poate să observe zone pigmentate dacă se uită dintr-un
anume unghi, însă dacă îl schimbă nu le mai remarcă. Translucenţa smalţului variază în funcţie
de unghiul de incidenţă, de lungimea de undă şi de gradul de deshidratare.
Grosimea stratului de dentină, mărimea camerei pulpare şi vitalitatea ţesutului pulpar în
diferite stagii de dezvoltare ale dintelui influenţează de asemenea culoarea. Adolescenţii au de
obicei camera pulpară mai mare, de aceea culoarea dinteului este mai roşiatică. După depunerea
dentinei secundare, camera pulpara scade în volum şi dinţii îşi pierd din aspectul roşiatic pe
măsură ce trece timpul.
Dentina îmbătrânită este mai închisă la culoare (saturaţia este crescută, luminozitatea
scăzută) şi are nuanţe de verde şi albastru. Dentina tânără este mai roşu-galben. Există o relaţie
de proporţionalitate directă între vârsta şi saturaţia culorii rădăcinilor.
Deşi dentina suferă o transformare a culorii de la roşu-galben spre galben, culoarea
dintelui adult este însă mai roşiatică decât a celui tânăr deoarece smalţul care acoperă dentina
roşiatică este mai puţin intens din cauza uzurii.
Luminozitatea este în mod normal cea mai scăzută la nivel cervical, apoi incizal şi cea mai
crescută în treimea medie a dintelui.
Nuanţa la nivel cervical este tot timpul mai roşiatica decât în treimea medie sau incizală.
Translucenţa este mai crescută la nivelul lateralilor. Cuspizii prezintă foarte puţin translucenţă.
Cuspizii superiori sunt de obicei cu 2 nuanţe mai închişi decât incizivii maxilari şi de obicei
oferă cel mai bun indiciu în alegerea nuanţei.

263. Analiza estetică în proteica fixă - analiza facială

Craniul considerat normal poate prezenta variaţii de lungime, ce se pot aprecia cu

indicele cranian(cefalic)- formula Retzius.
diametrul transvers maxim x 100
I.C.= ------------------------------------------
diametrul antero-posterior maxim

Diametrul transvers maxim este distanţa dintre punctele cele mai îndepartate ale
tuberozitatilor parietale.
Diametrul antero-posterior maxim se măsoară cu compasul între glabela şi proeminenţa
occipitalului cea mai îndepartată (inion).
După lungime, craniile pot fi:
-craniu normal-mezocefal-cu I.C.=75-80
-craniu lung-dolicocefal-cu I.C mai mic de 75
-craniu scurt-brahicefal-cu I.C mai mare 80-83
Examenul extraoral al proportiilor dento-faciale si al esteticii faciale se realizează din
normă frontală si din norma laterală (profil).
Examinarea in norma frontala urmareste:
 Pozitia naturala a capului
 Egalitatea etajelor
In concepţiile actuale referitoare la proporţiile estetice ideale faciale, sunt
descrise trei etaje ale feţei: superior (trichion-nasion), mijlociu (nasion-subnasion) şi inferior
(subnasion-gnathion) egale între ele. Etajul inferior prezintă două părţi: superioară (1/3) şi
inferioară (2/3) despărţite de linia ce uneşte cele două comisuri bucale. Distanţa medie
interoculară poate fi cuprinsă între 28 si 32 mm. De obicei, în poziţia de repaus cu buzele
relaxate sunt vizibili doar 2-3 mm din dinţi.
 Simetria faciala prin aprecierea relatiilor intre linia frenurilor si linia mediana a
scheletului
Analiza profilului (din normă laterală) evidentiaza:
 Raporturile proportionale ale maxilarului in planul antero-posterior al spatiului

Profilul unui pacient poate fi: uşor convex (normal), drept, accentuat convex, concav
(prognaţie mandibulară, edentat total). Cea mai folosită investigaţie paraclinică pentru evaluarea
profilului este teleradiografia de profil, care evidentiaza raportul dintilor cu maxilarele si a
maxilarelor cu oasele craniului, fiind o metoda ce permite standardizarea prin reperarea unor
puncte antropometrice. Se utilizeaza in elaborarea unui plan de tratament ortodontic si
monitorizarea evolutiei tratamentului in timp.
Treapta buzelor: Normal buza superioară depăşeşte uşor buza inferioară. Uneori (anomalii dento-
maxilare clasa a II-a) buza superioară depăşeşte cu mult buza inferioară (procheilie
superioară).Treapta labială poate fi inversată când buza inferioară depăşeşte buza superioară
(anomalii dento-maxilare clasa a III-a).

264. Analiza estetică în protetica fixă - analiza dentară - incisivii maxilari

Marime
Sunt descrise următoarele situaţii patologice:
♦ Macrodonţia absolută, când suma incisivilor este mai mare de 35 mm. sau
diametrul incisivului central superior este mai mare de 10 mm., , si cea relativă
când suma incisivilor este sub 35 mm. dar dinţii sunt mari în raport cu diametrul
bizigomatic osos al subiectului sunt însoţite adesea de înghesuiri (incongruentă
dento-alveolară cu înghesuiri).
♦ Microdonţia absolută când suma incisivilor este mai mică de 28 de mm.şi cea
relativă când dintii sunt prea mici în raport cu gabaritul facial al subiectului sunt
însoţite de spaţieri (incongruenţă dento-alveolară cu spaţieri)
♦ Incisivii laterali în formă de „ţăruş”

Forma
Incisivul central superior:
Diametrul maxim mezio-distal este situat în zona incizală, iar cel minim la colet. Relieful
feţei este plan-convex. Convexitatea maximă este situată în treimea cervicală în sens cervico-
incizal, iar în sens mezio-distal în treimea mezială. Faţă vestibulară este marcată de două şanţuri
cu direcţie verticală , care o împart în trei lobi: unul mezial de mărime mijlocie, unul central cel
mai mic şi unul distal cel mai mare. Aceste şanţuri sunt mai accentuate în apropierea marginii
incizale şi mai puţin evidente spre jumătatea feţei vestibulare , unde dispar. Şanţurile şi lobii apar
mai vizibili la dinţi imediat după erupţie dar pot dispărea progresiv în urma acţiunii abrazive a
buzelor , a alimentelor, a periajului. Marginea mezială este puţin convexă şi convergentă spre
colet. Marginea distală este mai scurtă, mai convexă şi mai convergentă spre colet decât cea
mezială. Marginea incizală are o formă rectilinie, uşor oblică în sens mezio-distal. Unghiul
format de marginea mezială cu marginea incizală măsoară aproximativ 80 , iar cel format de
marginea distală cu marginea incizală este obtuz cu aspect rotunjit. Linia coletului este în formă
de arc de elipsă cu zenitul plasat uşor distal.

Incisivul lateral superior:

Diametrul maxim mezio-distal este situat în zona incizală, iar cel minim la colet. Faţa
vestibulară are o formă alungită, între înălţime şi lăţime fiind o diferenţă mai mare decât cea de
la incisivii centrali. Relieful feţei este plan-convex, având o dublă convexitate în sens mezio-
distal şi în sens cervico-incizal. Convexitatea maximă este situată în treimea cervicală în sens
cervico-incizal, iar în sens mezio-distal în treimea mezială. Faţa vestibulară prezintă două şanţuri
cu direcţie verticală , care o împart în trei lobi: unul mezial de mărime mijlocie, unul central cel
mai mic şi unul distal cel mai mare. Marginea mezială are forma unei linii uşor curbate în
treimea cervicală. Marginea distală este mai scurtă decât cea mezială şi mult mai convexă.

Marginile meziale şi distale au convexităţi mai puţin pronunţate decât ale incisivului
central superior. Marginea incizală este rectilinie, dar cu un traiect mult mai oblic dinspre
mezial spre distal şi dinspre incizal spre colet. Această margine formează la întâlnirea cu
marginea mezială un unghi (unghiul incizo-mezial) mult mai mic decât al incisivului central. La
întâlnirea cu marginea distală se formează un unghi obtuz (unghiul incizo-distal ) mai rotunjit
decât al incisivului central. Linia coletului sub forma unui arc de cerc cu concavitatea orientată
spre incizal.

265. Analiza estetică în protetica fixă - analiza dentară - incisivii mandibulari

Faţa vestibulară este aplatizată în sens vestibulo-oral la nivelul celor două treimi incizale,
şi în sens mezio-distal în treimea de colet. Diametrul maxim mezio-distal este la nivel incizal
(5,2-5,6mm.) iar cel minim la nivel cervical (3,5-3,9 mm.).Imediat după erupţie sunt evidente
două şanţuri verticale care separă cei trei lobi de creştere , care au mărimi egale. Marginile
mezială şi distală au dimensiuni egale şi au o orientare paralelă în cele două treimi incizale
şi în treimea de colet sunt convergente (uşor convexe). Marginea incizală este orizontală şi se
întâlneşte cu marginile proximale într-un unghi drept. Linia coletului sub forma unui arc de cerc
cu concavitatea orientată spre incizal.

266. Analiza estetică în protetica fixă - analiza dentară - caninii maxilari

Înălţimea feţei vestibulare este în medie de 9,5-10mm., iar diametrul maxim mezio-distal
este situat în treimea incizală fiind de aproximativ 8,5 mm 23 . Relieful feţei vestibulare prezintă
o convexitate orientată în dublu sens , vertical şi orizontal. Convexitatea maximă este situată
mezial în treimea cervicală. Lobii de creştere de la nivelul feţei vestibulare apar mai evident
decât la incisivi , fiind separaţi de două şanţuri. Lobul central este cel mai proeminent şi mai
mare , lobul mezial este cel mai mic, iar lobul distal are o dimensiune medie. Faţa vestibulară
corespunzător vârfului cuspidului prezintă o muchie axială ce-i dă o dublă orientare spre mezial
şi spre distal. Marginile proximale sunt convergente spre colet. Marginea mezială este dreaptă
şi uşor concavă în treimea cervicală. Marginea distală este mai scurtă, mai convexă în zona
punctului de contact şi mai concavă spre colet decât cea mezială. Marginea incizală are
formă de unghi sau de “V” cu cele două laturi inegale, latura mezială fiind mai scurtă decât cea
distală care este şi mai ascendentă. Inegalitatea laturilor situează vârful cuspidului mai aproape
de marginea şi de unghiul mezio-incizal. Unghiurile rezultate din unirea marginii incizale cu
marginile proximale sunt obtuze, unghiul distal fiind muşlt mai mare decât cel mezial şi situat
mai sus, aproape de treimea mijlocie. Linia coletului este în formă de arc de elipsă cu zenitul
plasat uşor distal.

267. Analiza estetică în protetica fixă - analiza dentară - caninii mandibulari

Relieful feţei vestibulare este convex în ambele sensuri: mezio-distal şi cervico-incizal.
Convexitatea maximă în sens cervico-incizal este situată în treimea de colet. Faţă vestibulară este
marcată de două şanţuri cu direcţie verticală , care o împart în trei lobi: lobul central este cel mai
voluminos, iar cel mezial cel mai mic. Marginea mezială este mai lungă decât cea distală şi
este uşor convexă. Marginea distală este mult mai convexă în zona punctului de contact
decât cea mezială şi prezintă o concavitate pronunţată în treimea cervicală. Marginea
incizală este formată din două segmente care se unesc formând un unghi mai bine exprimat decât
la caninul superior. Segmentul mezial este mai scurt şi mai puţin înclinat decât cel distal, care
este mai lung şi mai înclinat. Vârful marginii incizale este situat mai aproape de faţa mezială.
Linia coletului are formă curbă, mai accentuată decât a coroanei caninului superior, având
concavitatea orientată incizal.
Anatomia feţei vestibulare trebuie să mimeze morfologia dentiţiei naturale. Prezenţa
lobilor este foarte importantă deoarece permite reflectarea luminii variat şi natural. Plasarea
corectă a lobilor influenţează percepţia lăţimii dinţilor. Plasarea şanţurilor care despart lobii spre
feţele proximale induc percepţia unor dinţi mai laţi, iar plasarea lor mai spre mijlocul feţei
vestibulare are un efect invers (dinţii par mai înguşti).
Faţa vestibulară trebuie să aibă trei planuri (gingival, mijlociu, incizal), în sens cervico-
incizal, care pot fi cel mai bine vizualizate din lateral. Cea mai frecventă eroare a restaurărilor
anterioare este supraconturarea treimii incizale realizându-se un profil prea drept sau prea plan.
Marginea incizală trebuie plasată la nivelul liniei ce desparte ţesutul mucos de cel cheratinizat al
buzei inferioare, în timpul pronunţării consoanelor F sau V. Testele fonetice (pronunţarea
consoanelor F sau V) nu sunt relevante, deoarece pacientul se poate adapta pentru pronunţarea
corectă a sunetelor chiar dacă poziţia marginii incizale este incorectă. Limita linguală de plasare
a marginii incizale este determinată de poziţia incisivilor inferiori şi de gradul de toleranţă al
ghidajului anterior de către pacient 24 . O curbură prea accentuată a feţei vestibulare va conduce
la un ghidaj anterior inconfortabil, greu de suportat de către pacient.

268. Analiza estetică gingivală

269. Analiza estetică labială
270. Analiza estetică dento – gingivo - labială
!!! VEZI paginile 16-20 CURS 10. ”Estetica în protetica fixă”

271. Tratamentul zâmbetului gingival

1. Buză scurtă sau hiperactiva: nu există tratament
2. Supraalveolie frontală: tratament chirurgical ortognatic
3. Supraerupţie frontală: tratament ortodontic , mărirea coroanei clinice, restaurare protetică
4. Abraziune si erupţie consecutiva: lungirea coroanei clinice şi restaurare sau extruzie
5. Erupţie incompletă: lungirea coroanei clinice si alveoloplastie
6. Absenţa expunerii totale a coroanei dentare prin deplasarea apicală insuficientă a gingiei
7. post-erupţional: chirurgie muco-gingivală.

272. Estetica coridorului bucal

 Forma arcadei are o inflenţă directă asupra coridorului bucal. O arcadă îngustă este
percepută deseori ca fiind neatractivă. Eliminarea totală a coridorului bucal are de asemenea un
caracter inestetic (gură plină de dinţi).
▫ Dacă se trage o linie prin centrul caninilor ,aceasta trebuie să treacă prin centrul
papilei incisive
▫ Dacă linia trece prea posterior – arcadă îngustă
▫ Dacă linia trece prea anterior – arcadă prea lată

273. Principii ale proporției și domianța incisivului central – VEZI pag. 22 CURS 10
”Estetica în protetica fixă”

274. Poziția estetică a marginilor incizale ale incisivilor maxilari – VEZI pag. 23 CURS 10
”Estetica în protetica fixă”

275. Puntea Rochette

Protezele fixe dentare ( PFD ) adezive au câștigat popularitate de când Rochette în anul
1973 a descris tehnica de imobilizare a dinților mandibulari anteriori utilizând o bandă metalică
perforată. Acesta a propus o alternativă pentru PFD metalo-ceramice convenționale și asocierea
acestora cu îndepărtarea unui strat substanțial de țesut dentar pentru a crea o restaurare care să
asigure atât rezistență, cât și estetică.
Rochette a introdus conceptul de adeziune a metalului la dinte prin crearea unor orificii
în structura metalică a PFD, în vederea obținerii reteției mecanice. Inițial acesta a folosit această
metodă pentru imobilizarea dinților parodontotici, iar mai târziu a aplicat această tehnică și la
corpurile de punte. Howe și Denehy 7 12 au observat o îmbunătățire a retenției infrastructurii
metalice ( legate de corpul de punte ) și au început să o aplice în breșele edentate anterioare,
folosind corpuri de punte metalo-ceramice și elemente de agregare metalice perforate cimentate
adeziv la nivelul dinților stâlpi.
Acest tip de design a structurii protetice presupune o extindere cât mai mare pe
suprafetele linguale ale dinților stâlpi, cu prepararea minimă sau în unele situații chiar deloc a
dinților stâlpi. Indicațiile acestor tipuri de proteze sunt: la nivelul dințilo rfrontali mandibulari
sau în situațiile în care contactul ocluzal este minim. Aceste lucrări sunt cimentate cu ciment
compozit.

276. Puntea Maryland

În cadrul Universității din Maryland, Thompson și Livaditis au introdus tehnica gravării
electrolitice a metalului de la nivelul retainerilor. Elementele de agregare gravate prezintă
următoarele avantaje față de elementele de agregare perforate:
● Retenția este îmbunătățită deoarece legătura dintre rășina compozită și metalul gravat
este considerabil mai rezistentă decât legătura dintre rășina compozită și smalțul demineralizat.
Elementele de agregare deși sunt mai subțiri, prezintă rezistență la flexiune.
● Suprafețele orale ale EA sunt lustruite, neacumulând astfel placa bacteriană.
 Pentru aceste tipuri de lucrări protetice s-a impus utilizarea unui compozit a cărei peliculă
să fie cât mai subțire, în vederea cimentării. Astfel a apărut prima generație de ciment rășinic,
care aderă micromecanic în retentivitățile din metal create prin sablare și simultan oferă
rezistență și o așezare corectă a EA. Comdpsn ( Dentsply Caulk ), primul ciment de acest tip,
prezintă o peliculă cu o grosime de aproximativ 20 μm. Aceste cimenturi nu aderă chimic la
metal.

277. Sablarea și silicatizarea – sistemul adeziv Rocatec

O metodă folosită de laborator pentru adeziunea la baza din metal si la metalul nobil este
sistemul Rocatec ( 3M ESPE Dental ). În această metodă, suprafața metalului este inițial sablată
cu particule din aluminiu de diametru 120 μm. Aceasta este urmată de abrazarea cu particule
speciale din silicat care conțin aluminiu. La cea de a doua abrazare, se depozitează un strat
molecular de aluminiu și silicat pe suprafața aliajului. Se aplică apoi pe această suprafață silanul,
pentru a o face (pe suprafață) adezivă pentru compozit. Norling și colegii compară diversele
tehnici de apicare a silanlui. Adeziunea sistemului Rocatec a fost comparat cu Panavia pe o gamă
largă de suprafețe și este adecvat în această privință. Oricum, necesită o tehnică de laborator
atentă și este, în general, limitată la îmbinarea fațetelor compozite la aliajele turnate din cauza
faptului ca suprafața tratată cu silan ar putea fi contaminată înainte sau în timpul procedurilor
clinice de adeziune.
278. avantajele punților colate

1.Conservarea structurilor dentare

În general preparațiile se limitează strict la nivelul smalțului.

2.Riscul afectării pulpare scăzut

3.Nu este necesară anestezia

Fără anestezie este posibilă monitorizarea apropierii preparației față de joncțiunea
smalț-dentină,pacientul simțind durere dacă preparația se apropie de joncțiune.

4.Preparație supragingivală
Astfel evitată afectarea țesutului periodontal.

5.Amprentă ușoară
Luarea amprentei este facilitată datorită plasării marginilor supragingival.

6.Lucrările provizorii nu sunt necesare

Deoarece dinții stâlpi nu prezintă sensibilitate și punctele de contact sunt menținute, nu
mai sunt necesare realizarea de lucrări provizorii, cu excepția cazurilor în care pacienții se plâng
de sensibilitate dentară în urma preparției.

7.Timp la scaun redus

8.Costurile pacientului scăzute

9.Recimentarea este posibilă

Restaurarea poate fi recimentată, în acest caz fiind necesare sablarea și folosirea unor
sisteme adezive( atât timp cât decimentarea nu a afectat dinții stâlpi ). La o lucrare protetică în
care un singur element de agregare rămâne cimentat, acesta poate fi slabită cu ajutorul unui
ciocănel și a dăltiței. Orice deformare a scheletului metallic inserat pe dinte poate cauza fisuri în
pelicula de ciment compozit.Dăltița este poziționată la nivelul marginii incizale/ocluzale în unghi
oblic față de axul lung al dintelui, de-a lungul liniei meziale sau distale. Ciocănelul trebuie utilizat
cu grijă ( limitat la pragul de toleranță a pacientului ). Bătăile repetate decimentează lucrarea.
Ca alternativă, ansele ultrasonice au fost propuse pentru îndepărtarea PF parțial decimentate.
Ansele ultrasonice cu vârfuri speciale sunt disponibile în acest scop. Acestea sunt aplicate la
nivelul marginilor incizale și gingivale, însă această procedură impune utilizarea unei frecvențe
mari și este consumatoare de timp.

279. dezavantajele punților colate

1.Longevitatea redusă a restaurării

Un studiu a relevant faptul că PF mandibulare posterioare au o rată mai mare de

decimentare, care poate fi explicat de forțele ocluzale desfășurate în acea zonă și de
dificultatea izolării corespunzătoare în timpul cimentarii din acea zonă. Având în vedere aceste
studii, probabilitatea eventualelor decimentări ar trebui explicate pacientului înainte de
tratament.
2.Sunt realizate modificări în smalț

Sunt necesare modificări suplimentare la suprafaţa smalţului cu un aspect retentiv pe

feţele proximale şi linguale ale dinţilor stâlpi . Dacă restaurarea este îndepărtată, refacerea
contururilor smalţului se poate realiza cu răşini compozite, însă există posibilitatea de a face
tranziţia către o lucrare protetică fixă tradiţională. Deoarece smalţul este limitat în grosime, sunt
necesare precizie şi atenţie la detalii în design şi preparaţie.Suprafeţele linguale de smalţ ale
dinţilor anteriori sunt aproape întotdeauna mai subţiri de 0,9 mm.

3.Corectarea spațiului: dificil

4.Dinții stâlpi paraleli: obligatoriu

Alinierea corectă a dinţilor stâlpi este necesară, deoarece axul de inserţie a lucrării
protetice fixe este limitat de potenţiala penetrare a grosimii smalţului. Totuşi, în cazul dinţilor
posteriori mezializaţi sau mezioînclinaţi, se pot realiza onlay-uri ca elemente de agregare
cimentate adeziv.

5.Estetica compromisă în zona posterioară

Design-ul lucrărilor protetice fixe posterioare cimentate adeziv necesită extinderea

componentei metalice pe suprafaţa ocluzală a dinţilor posteriori. Aceste insule metalice ocluzale
şi acoperirea ocazională prin onlay a cuspizilor este vizibilă, ceea ce poate stârni obiecţii din
partea unora dintre pacienţi.

280. indicațiile punților colate

1.Protezarea dinților lipsă din zona anterioară la copii și adolescenți

Starea de sănătate dento-parodontală trebuie restabilită, iar dinţii propuşi spre a devein
stâlpi nu trebuie să prezinte mobilitate;totuşi, imobilizarea parodontală a dinţilor printr-o lucrare
protetică fixă adezivă se poate realiza cu success prin retenţia mecanică a fiecărui dinte în
aliajul scheletului metalic.Restaurările din răşini compozite au fost utilizate timp îndelungat
pentru înlocuirea dinţilor absenţi în zona anterioară la copii. Tehnicile convenţionale din
protetica fixă sunt, în general, contraindicate la pacienţii tinerii, din cauza problemelor de
gestionare a situaţiei clinice,control inadecvat al plăcii bacteriene, dimensiunile mari ale camerei
pulpare şi activităţile sportive în care sunt angrenaţi aceşti pacienţi.

2.Bresă edentată scurtă

Unul sau doi dinţi anteriori cu stâlp mezial sau distal poate fi în general înlocuit printr-o
punte colată. De asemenea, există cazuri în care poate fi implicat un număr mai mare de dinţi.

3.Dinți stâlpi integrii

Dinţii indemni sau cu obturaţii coronare de dimensiuni mici, sunt indicaţi ca dinţi stâlpi pentru
lucrările protetice fixate prin răşini. Pentru adeziunea pe dinţii anteriori, prezenţa unor obturaţii
coronare interproximale nu constituie o contraindicaţie pentru a primi un element de agregare
adeziv. Totuşi, obturaţiile multiple, precum şi obturaţiile cu interesarea marginii incizale pot
limita adeziunea şi integritatea mecanică a dintelui stâlp.
4.Breșă unidentară în zona posterioară

Studiile clinice au demonstrate că punţile colate pot înlocui edentaţii unidentare în zona
posterioară. Înălţimea coroanei clinice contribuie la forma de retenţie şi de rezistenţă.

5.Lungime coronară mare

6.Izolare corespunzătoare

281. contraindicațiile punților colate

1.Parafuncții

În cazul pacienţilor cu parafuncţii, punţile collate ar trebui alese cu atenţie, deoarece

aceste elemente de agregare sunt mai puţin rezistente decât restaurările protetice fixe
convenţionale. Ele ar trebui utilizate judicious în situaţiile în care se aplică forţe peste medie (de
exemplu, la un pacient cu parafuncţii sau la un pacient care necesită înlocuirea unui dinte din
zona anterioară în prezenţa unei ocluzii posterioare instabile sau inexistente). În aceste cazuri,
se apelează la toate mijloacele necesare pentru îmbunătăţirea retenţiei mecanice a lucrării
(şanţuri, lăcaşuri ocluzale, extensii interproximale de metal)

2.Breșă edentată mare

Breşele edentate mari trebuie evitate, deoarece în astfel de cazuri se aplică forţe
supraliminare pe mecanismul de retenţie al componentei mecanice cu presiuni repetate, ducând
la uzura interfeţei adezive, precum şi a metalului.

3.Dinți stâlpi restaurați sau cu leziuni dentare

4.Smalț compromis

Smalţul compromis al dinţilor stâlpi ca rezultat al hipoplaziilor, demineralizărilor sau

afecţiunilor congenitale afectează legătura adezivă.

5.Discrepantă semnificativă a lățimii corpului de punte

6.Ocluzie adâncă

Prezenţa unei supraacoperiri importante în plan vertical împiedică reducerea adecvată a

smalţului, putând plasa forţe supraliminare pe restaurările protetice fixe adezive, această
situaţie fiind tratată cu atenţie.

7.Alergie la nichel

282. principii de preparare pentru elementele de agregare colate în zona frontală

Pe dinţii anteriori cantitatea de structură dură dentară îndepărtată este semnificativ mai
redusă deoarece smalţul nu trebuie depăşit. Sunt utilizate în general aliaje nenobile pentru că
acestea conferă rezistență în grosimi reduse. Metalele nenobile conferă de asemenea şi
margini rezistente, astfel încât nu este necesară preparaţia unui dinte cu o margine cervical
distinctă; astfel smalţul este prezervat în această zonă. Dacă este necesar, dinţii antagonişti pot
fi reconturaţi pentru a se adapta ocluzal.
 Este nevoie de o suprafaţă de smalţ suficientă pentru obţinerea adeziunii, iar elementele
de agregare metalice trebuie să încercuiască destulă structură dură dentară şi să aibă o formă
de rezistenţă suficientă pentru a preveni dislocarea dintelui stâlp în oricare altă direcţie în afara
scheletului metalic.Acolo unde este posibil, metalul se poate extinde atât pe suprafeţele
meziale, cât şi pe cele distale pentru a îmbunătăţi rezistenţa şi retenţia. Aceasta este, de obicei,
posibilă la incisivii mandibulari, din cauza ambrazurilor deschise şi a formei dinţilor. Capele
metalice care înconjoară dintele stâlp sunt mai puţin întrebuinţate pe incisivii maxilari, deoarece
există o suprafaţă mai mică de smalt expusă, în special la pacienţii tineri şi pentru că dinţii nu
prezintă o formă adecvată. Soluţia este reprezentată de utilizarea unor şanţuri de diametru
îngust pe suprafaţa linguală, care pot fi situate pe majoritatea dinţilor.

??283. principii de preparare pentru elementele de agregare colate în zona laterală

NU STIU EXACT DACA AM SCRIS CE TREBUIE

Scheletul principal pentru o lucrare protetică cimentată prin răşini este alcătuit din trei
componente principale: pintenul ocluzal (pentru rezistenţă la deplasarea în sens gingival),
suprafaţa retentivă(pentru rezistenţă la deplasarea în sens ocluzal) şi suprafaţa proximală cu
şanţurile proximale (pentru rezistenţă la forţele de rotaţie);

Se plasează un lăcaş ocluzal asemănător celui realizat pentru pintenii protezelor parţiale
scheletate în zona şanţului marginal proximal al dinţilor stâlpi în vecinătatea spaţiului edentat.
Se poate plasa un lăcaş suplimentar de partea opusă a dintelui. Pintenul reprezintă o
componenta importanta pentru retenţie, conferind în acelaşi timp rezistenţă atât forţelor
ocluzale, cât și celor laterale. Acesta are un design de aşa natură încât să funcţioneze ca un
“pin”îngust.

Pentru a se opune deplasărilor în sens ocluzal, restaurarea este concepută în aşa fel
încât să maximizeze suprafaţa de adeziune fără a compromite sănătatea parodontală sau
estetică. Suprafeţele proximale şi linguale sunt reduse pentru a micşora înălţimea lor de contur
până la aproximativ 1 mm de marginea gingivală liberă. Suprafeţele proximale sunt preparate
astfel încât să se poată realiza paralelismul fără a le submina. În zona interproximală, o
preparaţie cervicală de tip chamfer este contraindicată; forma pragului în lamă de cuţit fiind
recomandată pentru a evita preparaţia excesivă în smalţ. Ocluzal, scheletul ar trebui să se
extindă cât mai aproape de pantele cuspidiene, mult dincolo de suprafaţa de smalţ necesară
spre a fi reconturată (în cazul în care nu se produc interferenţe ocluzale;

Rezistenţa la deplasările în sens lingual este mult mai uşor gestionată în zona
posterioară a cavităţii bucale. Este necesară o singură axă de inserţie. Scheletul metallic trebuie
conceput astfe lîncât să înconjoare pe cel puţin 180 de grade suprafaţa dintelui privit dinspre
ocluzal. Această încercuire proximală permite restaurării să se opună deplasărilor la forţele
laterale, prin acţionarea asupra ţesuturilor dure dentare subiacente, fiind facilitată prin şanţurile
realizate pe suprafaţa proximală imediat lingual în vecinătatea trecerii dintre faţa vestibulară şi
cea proximală. Distal de spaţiul edentat, rezistenţa elementului de agregare este asigurată prin
realizarea unui şanţ în unghiul de reflexie a suprafeţei linguo-proximale. Deplasarea unei
restaurări fixe cimentate prin răşini în oricare direcţie în afara axului de inserţie ar trebui să fie
imposibilă. De asemenea, dinţii nu trebuie să se deplaseze spre vestibular faţă de scheletul
metalic
capitolul 27 – conectori ai punților dentare

284. tehnici de realizare a conectorilor rigizi

Elementele de agregare rigide din metal se pot realiza prin turnare, frezare, sinterizare
cu laser, lipire sau sudare.

Conectorii turnați sunt modelați în ceară ca parte a unui șablon de ceară multiplu
(multiunit).

Conectorii frezati sau sinterizați cu laser sunt modelați în urma procesării

computerizate atunci când se utilizează proiectarea asistată de computer / fabricarea asistată
de computer (CAD / CAM).

Conectorii solidarizati implică utilizarea unui aliaj intermediar a cărui temperatură de

topire este mai mică decât cea a metalului de baza. Piesele care sunt unite nu sunt topite în
timpul turnării, dar trebuiesc aduse complet în formă lichidă (umectare) de către aliajul lichefiat.

Conectorii sudati sunt creati prin topirea suprafețelor adiacente, care sunt adesea în
contact între ele, prin căldură sau presiune. În timpul sudării poate fi utilizat un cositor a cărui
temperatură de topire este aproximativ egală cu cea a metalului de baza.

285. conectorii non-rigizi și flexiunea mandibulară

Conectorii nerigizi sunt indicați atunci când nu este posibil a se realizeza două bonturi
pentru un PFP parțial, cu ax de inserție comun.

Este mai indicat să se facă segmentarea unei proteze dentare fixe de mari dimensiuni în
componente mai mici ce vor fi mai ușor de înlocuit sau reparat individual. Acest lucru poate fi
util dacă prognosticul unui bont este incert. Dacă bontul cedează, este posibil a fi reînnoită doar
o parte din PFP.

La nivelul arcului mandibular,conectorii nerigizi sunt indicați atunci când există un PFP complex
ce este format atât din segmente anterioare cat și posterioare. În timpul cursei de deschidere și
închidere mandibulară, mandibula se flexează mediolateral. PFP-urile rigide s-au dovedit a
inhiba flexarea mandibulară în timpul deschiderii forțate a gurii, cu apariția unor crăpături
extinse. Segmentarea PFP-urilor mandibulare complex poate minimiza acest risc .

Conectorii nerigizi sunt realizați prin încorporarea inserțiilor prefabricate în modelul de

ceară sau prin proceduri de frezare personalizate după obținerea primului model turnat. A două
parte este apoi personalizată la rezervorul de turnare și turnat. Adesea sunt realizate cu
șabloane de plastic prefabricate. Elementele de fixare sunt apoi turnate separat și adaptate unul
la celălalt cu metal.

??286. geometria conectorilor în zona frontală și semnificația clinică

??287. geometria conectorilor în zona laterală și semnificația clinică

??288. reguli de plasare a conectorilor non-rigizi la punțile care protezează breșe
edentate
multiple

capitolul 28, 29 – proba, adaptarea finisarea

289. controlul piesei protetice pe model

Se verifică următoarele elemente:

1.Corectitudinea montării în articulator a modelelor
2.Integritatea modelelor si relaţia de intercuspidare maximă.
3.Relieful ocluzal al lucrării
4.Înscrierea lucrării în morfologia arcadei dentare
5.Raportul cu creasta edentată a corpului de punte
6.Adaptarea marginală şi absenţa basculărilor

290. controlul exobucal al piesei protetice, după îndepărtarea de pe model

Se îndepărtează lucrarea de pe model si se examinează:

-Calitatea tehnică a lucrării (absenta plusurilor, porilor, fisurilor- în special în cazul
lucrărilor ceramice, prezenţa şi calitatea retenţiilor
-Existenţa spaţiului pentru papila interdentară între două coroane alăturate
-Adaptarea marginală în cazul în care modelul are bonturi mobile ( acestea se
îndepărtează de pe model si se priveste dinspre ”apical” adaptarea marginală a lucrarii
protetice la bonturi)
-Zona conectorilor ( forma, amplasarea, marimea); conectorii trebuie sa aibă o forma
convexă vestibulo-oral pentru a facilita masurile de igienizare, iar mezio-distal sa
asigure o trecere lină si estetică de la un element al puntii la celălalt.

291. Etapele verificării şi adaptării lucrarii protetice în cavitatea bucală

1.Verificarea şi adaptarea la nivelul punctelor de contact cu dinţii vecini
2. Verificarea şi adaptarea la nivel marginal
3. Verificarea stabilităţii puntii
4. Verificarea şi adaptarea ocluzală
5. Verificarea functionalitaţii

292. Verificarea şi adaptarea la nivelul punctelor de contact cu dinţii vecini a protezelor

fixe
Un contact proximal normal trebuie să permită trecerea unei aţe dentare necerate
(unwaxed dental floss) cu uşoară dificultate . Verificarea punctului de contact se
poate face si cu ajutorul benzilor Mylar sau cu o hîrtie de articulaţie cu o grosime de
12 de microni.
Un contact proximal prea strâns face imposibilă introducerea aţei dentare , iar
pacientii deseori acuză o tensiune în dinţii vecini . Corectarea contactelor proximale
prea strânse se face usor prin slefuirea lucrării în dreptul punctului de contact până la
corectare. Trebuie ţinut cont de faptul ca lucrările metalice vor suferi după adaptare si
o lustruire, manoperă in cursul careia se va mai îndepărta o cantitate mică de metal.
Un contact proximal prea slab favorizeaza impactul alimentar asupra papilei
interdentare , traumatizarea acesteia şi resorbtia osoasă subiacenta şi trebuie neapărat
corectat. Corectarea este facilă în cazul lucrarilor ceramice , fiind nevoie de încă o
ardere. In cazul lucrarilor metalice se poate apela uneori la folosirea unui aliaj de
lipire care va reface punctul de contact deficitar.

293. Verificarea şi adaptarea la nivel marginal, a protezelor fixe

Lucrarea protetică trebuie sa ajungă pâna la capăt, la limita cervicală a preparaţiei. Controlul se
face prin inspectie vizuală, daca pragul este supragingival sau cu ajutorul unei sonde dacă
pragul este situat subgingival. Se recomandă efectuarea palpării cu sonda dinspre restaurare
spre dinte si dinspre dinte spre restaurare, pentru a depista calitatea adaptării. Prezenţa unui
şanţ între pragul cervical si marginea restaurarii nu este acceptabilă clinic si trebuie remediată
fie prin adaptarea lucrării fie prin refacerea acesteia (se ia o nouă amprentă).
Uneori coroana poate avea marginile prea groase ieşind în afara pragului circular
fapt perceput cu sonda ca o treaptă retentivă . Această situaţie se poate corecta uşor
prin slefuirea acestei zone a coroanei. Dacă coroana este prea lungă, fapt intâlnit în
cazul preparaţiilor fără prag si atunci când tehnicianul gravează modelul , medicul va
observa albirea gingiei datorată ischemiei tesutului gingival. Adaptarea devine dificilă
în aceste cazuri deoarece este virtual imposibil decelarea limitei preparatiei fara prag
subgingival. Dacă coroana este prea scurtă se impune refacerea acesteia.
Dacă lucrarea protetică nu ajunge până la capăt la limita cervicală a preparaţiei se
pot depista eventualele contacte dintre intradosul coroanelor si bonturi folosind
diferite materiale.

294. Verificarea intraorală a stabilităţii puntii

Lucrarea protetică fixă nu trebuie sa prezinte basculări. Uneori, din păcate, la proba în cavitatea
bucală putem depista prezenţa acestora. Atunci cand o apăsăm anterior lucrarea se insera
corect , dar iese de pe bontul (bonturile) posterior şi viceversa. Se suspecteaza în primul rând
un contact nedorit între corpul de punte şi creasta edentată. Acest contact se poate pune în
evidenţă printr-o amprentare cu material siliconic depus pe faţa mucozală a
orpului de punte . Daca siliconul se perforează contactul nedorit se confirmă şi trebuie eliminat.
Dacă bascularea nu se rezolvă în acest fel se încearcă adaptarea la nivelul elementelor de
agregare după tehnica descrisă mai sus.
Dacă bascularea nu a dispărut nici după această adaptare, unii autori recomandă secţionarea
lucrării cu un disc diamantat, introducerea în cavitatea bucală a celor 2 segmente rezultate si
solidarizarea acestora în poziţie corectă cu un acrilat cu contractie de priză minimă ( Duralay
sau GC Pattern Resin) . Lucrarea pleacă apoi în laborator unda va fi sudată în noua poziţie.
Lucrarea protetică fixă trebuie să fie pasivă, adică să nu inducă forţe nefavorabile în cazul
protezărilor pe implante . Procedeul de verificare a adaptării pasive a scheletului metalic la
stâlpii implantari (testul Sheffield) se face în cazul punţilor demontabile cu un singur şurub. Se
strânge mai întâi şurubul cel mai distal de pe o parte, verificându-se adaptarea punţii pe partea
opusă şi apoi pe restul stâlpilor implantari. Dacă, după strângerea şurubului, se depistează un
spaţiu între schelet şi stâlpul implantar opus sau la nivelul altui stâlp implantar, înseamnă că
adaptarea nu este pasivă şi că scheletul metalic va trebui secţionat şi sudat ulterior. Se strânge
apoi şurubul celeilalte părţi verificându-se adaptarea în partea opusă şi tot aşa mai departe
până când se strâng toate şuruburile.
Testul Sheffield se face mai întâi pe modelul funcţional şi apoi în cavitatea bucală.
Suruburile nu trebuie strânse până la maximum rămânând posibilă strângerea cu mai mult de
un sfert sau jumătate de rotaţie.
În cazul punţilor care se vor cimenta, dacă suprastructura metalică este prea strâmtă, ea nu
trebuie forţată în poziţie. Există trei alternative pentru îmbunătăţirea adaptării. Cel mai uşor este
să modificăm stâlpul implantar de cimentare, care se opune unei adaptări perfecte, prin
şlefuirea lui cu o piatră diamantată având grijă să asigurăm o răcire abundentă. A 2-a opţiune
este de a reduce din suprafeţele interne ale scheletului metalic, iar a 3-a şi cea mai puţin
folosită alternativă în cazul punţilor cimentate este secţionarea scheletului metalic şi
solidarizarea lui înainte de lipire cu acrilat, gips sau cu alte materiale. Dimpotrivă, pentru
restaurările protetice demontabile, cea de-a 3-a opţiune este metoda de elecţie, iar primele
două sunt rareori posibile.
In cazul protezărilor pe dinti naturali lipsa pasivităţii este de obicei compensată prin adaptarea
parodontală . Pacientul simte iniţial o tensiune puternică în dinţii stâlpi , care de obicei dispare în
maxim 2 ore. Unii autori recomandă chiar cimentarea provizorie a lucrării protetice cu un ciment
care nu face priza (Opotow Cement) timp de 24 de ore.

295. Verificarea şi adaptarea ocluzală a protezelor fixe

Se verifică poziţia de IM, poziţia de RC, propulsia şi lateralitatea 5 . Lucrarea protetica trebuie
să asigure contacte stabile cu antagoniştii şi să nu inducă contacte premature sau
interferenţe.
Verificarea ocluziei începe cu poziţia de IM. Se controleaza mai întâi contactele
ocluzale prezente în absenţa lucrării protetice cu o banda Mylar, punând pacientul să ocludă
in IM . Vom observa ca banda Mylar nu poate fi îndepărtată prin tracţiune dacă există stopuri
ocluzale. Se inseră apoi lucrarea protetica pe dinţii stâlpi si plasăm din nou banda Mylar în
zona contactelor ocluzale dovedite anterior şi punem pacientul sa ocludă din nou în IM. Daca
banda Mylar iese in urma tractiunii înseamnă că lucrarea protetică este înaltă si trebuie
adaptată ocluzal. Depistarea contactelor premature se face cu hârtie de articulaţie sau folii de
ceară. Se usucă suprafeţele ocluzale ale lucrării protetice si ale dinţilor antagonişti , se
introduce hârtia de articulaţie si se da indicatia pacientului să ocluda de mai multe ori in IM.
Se indepărtează lucrarea protetica din cavitatea bucală a pacientului şi se examinează. Un
contact puternic şi adevărat va lăsa un semn cu centrul alb (ochi de bou) spre deosebire de
contactele superficiale şi poate false care lasă niste semne sub formă de mici pete. Adaptarea
ocluzală se face cu freze extradure montate la turbină cu lamelele răsucite si neîntretăiate de
alte striaţii pentru a lăsa o suprafată cât mai netedă (în cazul lucrărilor protetice metalice) sau cu
pietre din oxid de aluminiu în cazul ceramicii. Folosirea pietrelor diamantate în cazul ceramicii
este contraindicată de unele firme producătoare de instrumentar abraziv, deoarece ar produce
centre de microfractură în masa ceramicii.
Un instrument util în această etapă clinică este compasul Ivansson pentru măsurarea
grosimii coroanelor. Este recomandabilă controlarea grosimii ocluzale a coroanelor, ab initio
, înainte de adaptarea acestora.
Uneori, este necesară ajustarea cuspizilor dinţilor antagonişti naturali care sparg
planul de ocluzie , limitând astfel spaţiul vertical protetic. Această manoperă ar trebui
realizată odată cu preparaţia dintilor stâlpi si cu acordul pacientului, si nu în momentul
adaptării piesei protetice. Este esenţială explicarea procedurii şi a motivelor acesteia
pacientului înainte de practicarea ei. Este preferabil sa ajustăm minor cuspizii antagonişti
decât să realizăm o lucrare protetică subţire ocluzal, care, în viitor, are mari şanse să se
perforeze. După slefuirea cuspizilor dintilor antagonişti ( slefuire doar în smalţ) se practică
lustruirea şi fluorizarea acestora.
Dacă se constată că există discrepanţe majore între relaţiile ocluzale de pe modele si
cele reale din cavitatea bucală, adaptarea ocluzală devenind dificilă, apare necesitatea
remontării modelelor în articulator.
296. Etapele remontării modelelor în articulator și semnificația clinică
1.Se confectionează pe model o cheie din acrilat autopolimerizabil pe suprafeţele
ocluzale ale lucrării protetice. Cheia nu trebuie să depăseasca ecuatorul protetic al lucrării,
trebuie să aibă o grosime de maxim 5 mm. si să fie pasivă. Se reduce apoi din grosimea ei
până când rămân niste indentaţii subţiri ale vârfurilor cuspizilor. Rolul cheii din acrilat este
de a ajuta la repoziţionarea cu precizie a lucrării protetice în amprentă.
2. Se cimenteaza restaurarea protetică cu un ciment provizoriu moale şi se verifică
adaptarea cheii ocluzale.
3.Se ia o amprentă in lingură standard cu materiale elastice peste lucrare având grijă
să nu se miste cheia ocluzală.
4. Se ia amprenta dintilor antagonişti.
5. Se descimenteaza lucrarea protetică şi se curăţă cimentul provizoriu.
6. Se asează lucrarea protetică în amprentă, ghidată perfect de cheia ocluzală din acrilat, se
vaselinizeaza intradosul coroanelor si se acoperă marginile cervicale cu ceară.
7. Se toarnă în interiorul coroanelor răsină acrilica autopolimerizabilă cu contracţie de priză
minimă adăugând şi elemente de retenţie pentru gips.
8. Se toarna apoi in amprentă gips tip IV în amprentă şi se toarnă şi modelul antagonist.
9. După priza gipsului se demuleaza.
10. Se ia o nouă înregistrare a RC si o noua înregistrare cu arcul facial şi se montează

297. Verificarea functionalitaţii protezelor fixe

a) masticatorie. Relieful ocluzal al punţii a fost verificat pe model la începutul sedinţei clinice. Se
controlează relaţia dintre cuspizii vestibulari maxilari si cei mandibulari, pentru a aprecia dacă
pacientul îşi va muşca mucoasa jugală, mai ales în zona posterioară unde un raport cap la cap
este nefavorabil. În mod normal cuspizii vestibulari maxilari trebuie să-i circumscrie pe cei
mandibulari (excepţie ocluzia inversă).
b) fonatorie. Se pune pacientul să pronunţe consoane. E importantă în special consoana ”F”
(labială) . Ea se produce când marginea incizală a frontalilor maxilari întâlneste demarcatia
dintre suprafaţa umedă şi uscată a buzei inferioare (linia umed-uscat)
c) estetică. Lucrarea protetică trebuie să se încadreze în morfologia arcadei respective şi să se
înscrie în curburile vestibulare si orale ale acesteia.
Se vor verifica şi :
-treimea gingivală (sa nu fie supraconturata- se slefuiesc pe rând metalul şi ceramica cu mişcări
paralele cu joncţiunea metal-ceramică si nu miscări verticale- , să nu se vada lizereul cenusiu
gingival datorat coleretei metalice la lucrările metaloceramice)
-poziţia si forma marginii incizale ( normal ar fi sa fie vizibil 1-2 mm din coroanele incisivilor
centrali , pacientul având buzele relaxate, cf studiului lui Vic si Brundi)
-curbura marginii incizale: trebuie să fie paralelă cu buza inferioară
-spatiul negativ pe fondul căruia se vad ambrazurile incizale
-ambrazurile interproximale si cervicale cu absenta triunghiurilor negre
-forma si poziţia dintilor lucrării protetice în ansamblu
-culoarea restaurării protetice armonizată cu culoarea dintilor naturali prezenţi.

298. principii de finisare/lustruire a protezelor fixe

1. Partea internă a limitei marginale este verificată pentru a confirma adaptarea piesei turnate la
suprafața dentară preparată
2. Suprafața internă este verificată la lupă și adaptată dacă este necesar cu piese mici și freze
de tungsten si carbid. Ajustările se fac doar în zonele de legătură .
3. Restaurarea turnată ar trebui să se așeze complet pe preparație fără a fi forțată; ea nu
trebuie să aibă un joc vizibil pe preparația dentară
4. Canalele de turnare sunt înlăturate
5. Zonele în care au fost atașate se reconturează
6. Zonele de contact proximale sunt identificate
7. Pe piesa turnată, contactele proximale se lasă ușor mai strânse înainte de controlul clinic
8. Suprafețele ocluzale sunt verificate și adaptate. Interferențele în ocluzia statică sau dinamică
sunt îndepărtate
9. Suprafețele axiale sunt finisate și lustruite . Finisarea zonei cervicale a pereților axiali la
restaurările metalo-ceramice este amânată până la faza de glazură. Mai mult decât atât, dacă
urmează o lipire, finisarea se face după acest proces și după verificarea adaptării în urma lipirii
10. Restaurarea lustruită este curățată la abur sau ultrasonic (cu soluțiile potrivite)

299. principii de individualizare cromatică a protezelor fixe

Individualizarea. Individualizarea este arta de a reface defectele naturale și poate produce un
efect deosebit în cazul realizării unei coroane având dinții adaiacenţi naturali. În general,
defectele trebuie să fie reproduse într-o măsură puțin mai mică pe restaurare decât pe dinţii
naturali. Trebuie rezistat tentaţiei de a exagera. Individualizarea conduce la un aspect cat mai
natural și este permanentă dacă este realizată în timpul etapelor de preparaţie a coroanei şi nu
realizată ulterior. Cu toate acestea, comunicarea individualizării exacte
necesare laboratorului poate fi dificilă; prin urmare,copierea defectelor naturale in cabinet poate
avea mai mult succes.

capitolul 30, 31 – cimentarea, dispensarizarea

300. motivele cimentărilor provizorii
Inainte de cimentarea definitivă, se recomandă fixarea temporară a lucrărilor protetice. Motivele
sunt următoarele:

 evaluarea masticaţiei ( lucrarea protetică să fie eficientă masticator, să nu apară dureri

la nivelul dinţilor stâlpi sau la nivelul mucoasei gingivale de sub corpul de
 punte sau inflamaţii ale parodonţiului marginal al dinţilor stâlpi, puntea să nu
retenţioneze alimente la nivelul punctelor de contact cu dinţii vecini sau sub corpul de
punte, pacientul să nu-şi muste mucoasa jugală)
 evaluarea esteticii (formă, culoare, poziţie)
 evaluarea retenţiei (puntea nu ar trebui să se descimenteze)
 evaluarea adaptării marginale (să nu existe sensibilităţi la rece-cald sau dulce; pierderea
cimentului provizoriu prin spălare este un semn rău ce trădează o adaptare marginală
deficitară)
 evaluarea fonaţiei
Lucrările protetice integral ceramice nu se cimentează provizoriu, deoarece există un risc mare
de fracturare.

301. Cimenturi provizorii care nu fac priză

Cimenturi provizorii care nu fac priză sunt utilizate atunci când lucrarea protetică nu este
pasivă ( în intervalul de timp care trece de la momentul amprentării şi pâna la confecţionarea ”la
gata” a lucrării protetice, dinţii stalpi îţi pot modifica uşor poziţia prin migrare în absenţa
protezării provizorii generând o lipsă de pasivitate). Caracteristicile lor sunt următoarele:

-permit mici mişcări adaptative ale dinţilor stâlpi

-nu se recomandă folosirea lor pentru coroane solo

-au în componenţa lor vaselină

-puntea trebuie să aibă o bună fricţiune

-se recomandă folosirea lor pentru maxim 2-3 zile

-ex: ciment – Optow Trial Cement

302. Cimenturi provizorii care fac priză

Cimenturi provizorii care fac priză. Ele trebuie să permită îndepărtarea lucrării fără afectarea
preparaţiilor, să fie sedative cu plaga dentinară, să fie uşor de curăţat şi să nu cauzeze iritaţie
pulpară. Pot fi clasificate astfel:

Cimenturi pe bază de hidroxid de calciu, indicate în special în cazurile de hipersensibilitate a

bonturilor vitale ( Provicol- VOCO, ReocapTEmp- Vivadent)

Cimenturi pe bază de oxid de zinc fără eugenol (au în locul uleiului de cuişoare un alt ulei volatil
, TempBond NE- Kerr, GC Freegenol –GC)

Cimenturi pe bază de oxid de Zn. Eugenol. Eugenolul este iritant, cauzează reacţii alergice şi
inhibă priza răşinilor acrilice şi compozite ( de aceea nu se foloseşte pentru lucrările provizorii
care vor trebui căptuşite sau pentru lucrările integral ceramice sau punţile colate care vor fi
cimentate final cu cimenturi compozite2-4.) Ex: Repin – Spofa, Temp Bond - Kerr.

303. Caracteristicile cimentului ideal

Caracteristicile cimentului ideal sunt următoarele:

1. Să aibă timp de lucru lung

2. Să furnizeze o bună sigilare
3. Să nu fie toxic pentru pulpă
4. Să aibă proprietăţi mecanice bune
5. Să fie tixotrop
6. Să aibă o solubilitate redusă
7. Să fie uşor de manipulat
8. Excesul sa fie îndepărtat cu uşurinţă

304. Scopurile cimentării

Scopurile cimentării sunt retenţia şi sigilarea. Imaginaţi-vă o schema simplificată cu secţiunea

longitudinală a unei coroane cimentate pe un bont protetic dentar. Este tentant să ne
concentrăm pe volumul mare de ciment ce ocupă spaţiul de sub coroană. Totuşi, porţiunea
critică a oricărui ciment este porţiunea marginală. În timp ce cantitatea mare de ciment
contribuie la retenţie, porţiunea mică de la margine este importantă pentru sigilare. Dacă
retenţia persistă dar sigilarea eşuează, cimentarea e un eşec.
Sigilarea include blocarea tubulilor dentinari şi microinfiltraţia. Dentina are 30 000 de tubuli/
mm.2 cu prelungiri odontoblastice şi/sau lichid dentinar. O mica mişcare a fluidului ca răspuns al
modificărilor de presiune osmotică (concentraţia de zahăr sau de sare în salivă sau schimbările
de temperatură) vor fi simţite de mecanoreceptorii din camera pulpară ca durere la dulce, cald,
rece. Sigilarea dentinei împiedică acest lucru. Microinfiltraţia este penetrarea endotoxinelor
bacteriene prin tubulii dentinari la pulpă generând inflamarea acesteia. Acesta este un proces
lent şi insidios , o inflamaţie pulpară cu nivel coborât de durere sau uneori fără durere. Sigilarea
înseramnă blocarea canaliculelor dentinare şi blocarea microinfiltraţiei.

305. Cimentul fosfat de zinc

Cimentul fosfat de zinc (FOZ)

Cimenturile FOZ fac priză printr-o reacţie acid – bază iniţiată prin spatularea unei pulberi ce
conţine 90% oxid de Zn şi 10% oxid de Mg cu un lichid alcătuit dintr-o soluţie de aproximativ
67% acid fosforic, tamponat cu Al şi Zn8. Procentul mare de apă (circa 33%) din lichid este
important deoarece dirijează ionizarea acidului, influenţând viteza reacţiei. În termeni practici,
menţinerea deschisă a flaconului cu lichid determină, prin evaporarea apei, priza întârziată a
cimentului. Fenomenul se manifestă uneori printr-un aspect tulbure al lichidului. FOZ se
utilizează clinic de peste 90 de ani. Corect spatulat, cimentul prezintă o grosime adecvată
pentru spaţiul dento-protetic, un “film” subţire, conform specificaţiilor ADA Nr.8. Spatularea este
critică pentru asigurarea unor proprietăţi bune ale materialului şi trebuie să se facă pe o placă
de sticlă răcită, pentru întârzierea prizei, pe suprafaţă mare, prin încorporarea de mici cantităţi
de pulbere în lichid, timp de circa 1.5 minute. Coroanele se inseră imediat, deoarece
vâscozitatea cimenturilor FOZ creşte rapid în timp. Rezistenţa mecanică a cimentului este
aproape liniar dependentă de raportul pulbere – lichid. Astfel, cucât mai mare este cantitatea de
pulbere încorporată, cu atât mai mult creşte rezistenţa materialului. După priză, FOZ este foarte
rigid, cu un modul de elasticitate de circa 13 GPa, ceea ce asigură rezistenţa la deformare
elastică în zonele de eforturi mecanice mari sau la punţile întinse. Cimentul FOZ se curăţa după
priza finală spre deosebire de cimenturile glas-ionomere sau compozite, deoarece, dacă este
curăţat înainte de priză are tendinţa de a se trage de sub marginea coroanelor, fapt ce poate
duce la pierderea sigilării. FOZ nu aderă chimic la nici un substrat şi asigură închiderea
marginală exclusiv mecanic. Astfel, conicitatea, înălţimea şi suprafaţa totală a preparaţiilor sunt
critice pentru fiabilitatea cimentării. In mai multe studii se demonstrează o infiltrare liniară
semnificativă a azotatului de argint la nivelul hiatusului dento – protetic. Această infiltrare,
agravată prin solubilizarea cimentului în fluidele orale şi de un pH initial coborât, afectează
biocompatibilitatea FOZ. Cu toate acestea există numeroase studii clinice care demonstrează
calităţile FOZ. Acestea raportează o foarte mare stabilitate chimică a materialului, evaluând 27
de punţi care au fost îndepărtate după o perioadă cuprinsă între 2 şi 43 de ani. Calităţile
dovedite ale FOZ îi validează utilizarea pentru cimentări de durată ale unor coroane sau
reconstituiri corono – radiculare cu o bună adaptare marginală.

Denumiri comerciale: Harvard Cement ( Richter&Hoffmann Harvard Dental Gmbh), Zinc

Cement (S.S.White)

Rezumând, avantajele cimentului FOZ sunt:

 Rezistenţă la compresiune bună

 Film de ciment subţire
 Timp de lucru suficient
Tradiţie iar dezavantajele sunt urmatoarele:

 Sensibilitate potenţială pulpară

 Solubilitate orală ridicată
 Sigilare deficitară
 Retenţii doar mecanice
 Nu eliberează fluor


306. Cimenturile policarboxilate

Cimenturile policarboxilate, introduse în practică în anii ’60, realizează prize printr-o reacţie acid
– bază între o pulbere care conţine oxid de Zn şi oxid de Mg şi o soluţie vâscoasă de acid
poliacrilic cu greutate moleculară mare. Din fericire, aceste cimenturi au un comportament
tixotrop şi pseudoplastic, care face ca amestecul vâscos să curgă cu uşurinţă atunci când este
aplicat sub presiune În timpul prizei, CP trec printr-o fază elastică în care, dacă se încearcă
îndepărtarea excesului de ciment, se produce “tragerea” materialului de sub marginile
coroanelor. Rezistenţa la compresiune a PC este mai mică (55 – 85 MPa), iar cea la tracţiune (8
– 12 MPa) mai mare în raport cu cimenturile FOZ. CP sunt hidrofile, având astfel o acţiune de
“umezire” a dentinei.

Ele prezintă şi o oarecare adezivitate la structurile dure dentare, prin interacţiunea grupelor
carboxilice libere cu Ca. În plus, CP prezintă fracturi interfaciale mai frecvente decât FOZ la
joncţiunea ciment – metal. Fractura coezivă nu apare decât la grosimi ale stratului de ciment
mai mari de 250 m. După priză, CP prezintă o elasticitate mult mai mare decât FOZ, ceea ce
contraindică utilizarea lor în zone cu forte ocluzale mari ori pentru cimentarea punţilor întinse.
Unele produse conţin SnF, dar eliberarea ionilor de F este nesemnificativă în raport cu CIS.
Probabil că meritul clinic cel mai mare al CP este biocompatibilitatea sa, determinată de o
creştere rapidă a pHului după spatulare şi de absenţa penetraţiei în canaliculele dentinare. CP
sunt recomandate pentru cimentarea unor coroane metalice izolate, în zone cu solicitări
ocluzale reduse, pe dinţi sensibili.

Denumiri comerciale: Durelon(ESPE), Bondex(J&J)

Rezumând, avantajele cimentului policarboxilat sunt:

 Toxicitate redusă
 Adeziune la smalţ şi dentină
 Film de ciment subţire

Iar dezavantajele

 Rezistenţă la compresiune scăzută

 Solubilitate în fluidele acide
 Deformare plastică

307. Cimentul glas-ionomer

Din punct de vedere al compoziţiei chimice, CIS reprezintă un descendent al cimenturilor

policarboxilat şi al cimenturilor silicat, fiind introduse în practică la începutul anilor ’70. CIS fac
priză printr-o reacţie acid – bază între particlule de sticlă alumino – fluoro – silicată şi un lichid
ce conţine copolimeri de acizi slabi polialchenoici, incluzând acid itaconic, maleic şi
tricarboxilic9. Acizii pot fi deshidrataţi şi încorporaţi în pulbere; prin adăugarea apei, acizii se
reconstituie, având loc reacţia de priză. Acidul tartric este şi ele prezent, pentru a creşte
fluiditatea şi timpul de lucru. CIS aderă la structurile dure dentare prin legături ionice între
grupele carboxil şi ioniii de calciu sau fosfat din smalţ şi dentină10. CIS au o rezistenţa mai
mare la compresiune (90 – 230 MPa) decât FOZ. Spatulate manual, CIS încorporează adesea
bule mari de aer care pot contribui la scăderea rezistenţei. Oricum însă, modului de elasticitate
al CIS este mai mic în raport cu FOZ, ceea ce determină un potenţial de deformare elastică la
eforturi mecanice mari. Studiile clinice raportează o grosime a filmului de ciment redusă şi o
vâscozitate relativ constantă după spatulare, ceea ce facilitează inserţia completă a lucrărilor,
mai bine decât FOZ. Totuşi, grosimea redusă a filmului de ciment nu prezintă numai avantaje şi
poate favoriza apariţia unor microfisuri la priză11. Dezavantajul cel mai mare al CIS îl reprezintă
solubilizarea, în cazul expunerii la umezeală, în perioada iniţială de priză. Dacă adaptarea
marginală a coroanelor este deficitară, adsorbţia apei şi solubilizarea pot determina
descimentarea. Unii autori sugerează aplicarea, imediat după cimentare, a unui strat de
vaselină solidă în jurul marginilor coroanelor. CIS sunt deasemenea susceptibile la
deshidratare, cu fractură coezivă ulterioară. Aceasta determină necesitatea de a menţine un
oarecare grad de hidratare a dentinei în timpul cimentării. pH-ul iniţial coborât al CIS a fost
considerat de numeroase studii drept o cauză a hipersensibilităţii post – cimentare.

Alte studii însă, contestă această determinare, pe care o consideră plurifactorială, legată de
trauma prin preparaţie, o consistenţă prea fluidă a cimentului în momentul inserţiei lucrării, o
forţă hidraulică excesivă, precum şi de microinfiltrarea marginală. Sunt numeroase studiile care
indică rolul cariopreventiv asigurat prin dinamica fluorului din CIS. Cu toate acestea, alte studii
consideră că efectul cariostatic al CIS pentnru cimentare este neglijabil, din cauza cantităţii
minime de ciment expus la marginea coroanelor. Indicaţiile CIS sunt comune cu cele ale
cimenturilor FOZ.

Denumiri comerciale: Fuji (GC), AquaCem (DeTrey)

Rezumând, avantajele cimentului glas-ionomer sunt:

 Adeziune chimică bună

 Rezistenţă de adeziune ridicată
 Sigilare bună
 Eliberare de fluor ridicată
 Deformare plastică scăzută

Iar dezavantajele:

 Controlul umidităţii necesar

 Solubilitate în fluidele acide
 Iritant pulpar

308. Cimenturile compozite

CC conţin umpluturi anorganice într-o matrice de raşini Bis – GMA sau de alte răşini meta –
acrilice.

Există două categorii de CC: cele care au mecanism dublu de polimerizare ( Dual-cure auto-
fotopolimerizabile) si cele autopolimerizabile. Compozitele auto-fotopolimerizabile au în
compoziţie monomeri de bază şi monomeri de diluţie , pota vea diferite culori şi opacităţi şi au o
rezistenţă la tracţiune mai mică decât compozitele autopolimerizabile. Compozitele
autopolimerizabile au în componenţă monomeri adezivi (4-META) si au cea mai mare rezistenţă
la tracţiune dintre toate cimenturile.

Adeziunea la smalţ se realizează prin retenţie micromecanică între cristalele şi prismele de

hidroxilapatită ale smalţului gravat. Adeziunea la dentină se realizează printr un mecanism mai
complex, ce implică pătrunderea unor monomeri hidrofili în stratul de colagen care acoperă
apatita parţial demineralizată a dentinei gravate. Suportul adeziunii la dentină este tot retenţia
micromecanică, prin care rezultă o zonă de interdifuziune între cele două materiale. Adeziunea
dentinară necesită mai multe etape, începând cu aplicarea unui acid sau a unei substanţe de
condiţionare dentinară care îndepărtează limfa dentinară, deschide şi lărgeşte canaliculele şi
demineralizează fază anorganică de apatită care acoperă în mod normal fibrele de colagen,
deschizând în jurul acestora canale cu diamentrul de 20 – 30 nm. Aceste canale asigură
retenţie mecanică ulterioară pentru monomerii adezivi hidrofili16.

După demineralizare se aplică o soluţie “primer” (agent de umectare), de exemplu – de tip

HEMA; soluţia este bifuncţională, cu o terminaţie hidrofilă ce asigură adeziunea la dentină şi
una hidrofobă care asigură adeziunea la CC pentru cimentare.

Soluţia primer se aplică în straturi multiple, pe o suprafaţă dentinară umedă, ceea ce are rolul
de a înlocui apa din dentină cu monomer de răşină şi de a infiltra complet canaliculele
dentinare. Soluţia primer aplicată în acest fel este “suflată” uşor cu spray-ul de aer al unitului.
Jetul de aer trebuie aplicat la presiune redusă pentru a nu perturba reţeaua de colagen şi
totodată, pentru a elimina urmele de solvenţi organici şi de apă care împiedică un bun contact
între primer şi răşina adezivă. Răşina adezivă este aplicată apoi pe toată suprafaţa preparaţiilor,
stabilizând astfel din punct de vedere structural dentina demineralizată şi penetrând canaliculele
dentinare. Se pot observa diferenţe subtile între diverse sisteme comerciale de răşini adezive,
în ceea ce priveşte modul de interdifuziune al răşinii în dentina demineralizată.

Compozitele pentru cimentare aderă chimic la compozitele pentru obturaţie şi la ceramica

dentară gravată şi silanizată, crescând în acest fel rezistenţa la fractură a coroanelor intgral
ceramice. În raport cu structurile metalice, compozitele pentru cimentare demonstrează o bună
adeziune prin retenţie micromecanică, dar şi prin interacţiunea chimică cu oxizii metalici de la
suprafaţa intradosului coroanelor metalice (cazul răşinilor 4 META).

Majoritatea compozitelor de cimentare conţin umplutură anorganică de sticlă sau silice în

proporţie de 50 – 70 % masă, ceea ce le conferă o mare rezistenţă la compresiune, o bună
rezistenţă la oboseală şi o solubilitate practic nulă în mediul bucal.

Totuşi, un procent mare de umplutură anorganică creşte vâscozitatea cimentului şi în

consecinţă grosimea filmului (a stratului de ciment interpus între preparaţie şi coroană).

Unii autori propun utilizarea la cimentare a unor dispozitive electromecanice sau cu ultrasunete,
care să asigure inserţia completă a coroanelor

Compozitele de cimentare sunt materialul de elecţie pentru lucrările cu potential estetic mare:
inlay-uri şi onlay-uri din răşin compozite sau ceramică, faţete ceramice, coroane şi punţi integral
ceramice sau a punţilor mai noi, din răşini compozite armate cu fibre de sticlă. Compozitele
pentru cimentare auto- polimerizabile sunt recomandate pentru punţile adezive de tip Maryland.
Aceste materiale se mai dovedesc utile în cazul unor preparaţii deficiente (scurte şi / sau
conice). Utilizarea CC este însă laborioasă, cu multe etape şi deosebit de sensibilă la tehnica
de lucru.

Denumiri comerciale:

 Dual-Cure : Relyx (3M), 2 bond 2 (kulzer), Bifix (Voco)

 Autopolimerizabile: C&B Metabond (Parkell), Panavia 21 (J.Morita), All- Bond 2

Avantajele cimenturilor compozite sunt:

 Adeziune chimică ridicată

 Sigilare bună
 Solubilitate orală redusă

Rezistenţă de adeziune ridicată iar dezavantajele sunt:

 Dificil de folosit
 Fără eliberare de fluor
 Costisitor în timp şi materiale
 Adaptare marginală deficitară
 Control necesar al umidităţii

309. controlul grosimii filmului de ciment

Este dependent de modul în care cimentul reuşeşte să reflueze în momentul cimentării. Se stie
ca lichidele sunt incomprimabile şi, în momentul cimentarii unor coroane bine adaptate, se
constată, din acest motiv, o dificultate de inserare completă a acestora. Dacă restaurarea
protetică fixă nu se asează complet pe preparaţii, până la capăt se va pierde adaptarea
ocluzală, vor apărea contacte premature, se vor modifica zonele de contact cu dinţii adiacenţi,
se va produce reducere a retenţiei lucrării protetice cu 19-32% si, cel mai important, se va
pierde adaptarea cervicală la colet.

Sunt mai multe metode pentru a face ca filmul de ciment să fie cât mai subţire, şi anume:

 Pensularea bonturilor cu lac în două- trei straturi (die spacer), ce va asigura o spaţiere
de 25 de microni a viitoarei coroane de bont, spaţiu ce va fi ocupat de ciment.
 Vibrarea – cu mânerul oglinzii sau folosirea de vibraţii ultrasonic sau sonice (Kavo
SonicFlex) - pentru combaterea fenomenului de filtrare al cimenturilor. În momentul
cimentării, particulele mai mari ale cimentului se vor condensa la nivelul feţei ocluzale şi
numai partea lichidă va reflua.
 Particulele formează o masă care permite trecerea lichidului subţire, cauzând separarea
şi filtrarea cimentului. Astfel poate creşte grosimea filmului de ciment ajungând la la 60 –
435 microni ( Specificarea ADA = 25 microni)28
 Controlul volumului de ciment – coroanele trebuie umplute cu ciment maxim o treime din
volumul lor
 Practicarea de canale de refluare interne - şanturi pe peretii axiali ai bonturilor care nu
ajung însă pâna la limita preparaţiilor. S-a demonstrate faptul că acestea cresc
adaptarea marginal şi retenţia coroanelor (aceasta din urmă cu 32%). Canalele de
refluare externe (perforarea ocluzală a coroanelor), cu toate că îmbunatăţesc mult
rezultatul cimentării (filmul de ciment, închiderea
310. factori implicați în alegerea materialului de cimentare
  Starea pulpei dinţilor stâlpi. În cazul în care preparaţia se apropie de camera pulpară a
unui dinte vital se vor evita cimenturile cu toxictate crescută (FOZ, CIS) si se va alege
cimentul policarboxilat pentru coroanele solo cu bună retenţie.
 Retenţia biomecanică a coroanei pe dintele stâlp. Dacă retenţia lucrărilor protetice fixe
nu este adecvată se va folosi cel mai bun ciment (CC sau GIMR)
 Mărimea anticipată a forţelor care vor tinde să desprindă restaurarea. In cazul
bruxismului sau a unor pacienţi cu epilepsie se indică folosirea CC sau GIMR.
 Materialul din care este confecţionată lucrarea . Coroanele metalice, metalo-ceramice,
metalo-acrilice, metalo-compozite se pot cimenta cu oricare dintre cimenturi , in schimb
lucrările integral ceramice se indica sa se cimenteze cu CC. Puntile adezive clasice se
cimenteaza obligatoriu cu CC autopolimerizabile. Restaurările din zirconiu se pot
cimenta cu GIMR sau CC.

311. tehnica de cimentare

Etapele cimentării sunt următoarele:
1. Pregătirea instrumentarului.
2. Pregătirea lucrării protetice
3. Pregătirea câmpului protetic
4. Prepararea cimentului
5. Cimentarea propriu-zisă
6. Îndepărtarea excesului de ciment
7. Controlul ocluzal
8. Indicaţii pentru pacient
1. Pregătirea instrumentarului: trusă de consultaţie, sondă17, spatulă pentru ciment, ciment,
plăcuţa de sticlă sau pad de hârtie specială, aspirator de salivă, rulouri de vată sau digă şi
portdigă, cupe de silicon şi pastă profilactică, snur dentar (dental floss), seringă + anestezic,
alcool, neofalină , apă oxigenată, microsablator, folie adezivă (Dri Foil –protejează cim. de
umezeală), benzi Mylar, hartie de articulaţie, freze pentru adaptat, gume, discuri de finisare.

2. Pregătirea lucrării protetice:

 Curatarea cimentului provizoriu din interiorul coroanelor
 Sablarea cu oxid de Al 50 microni (in vitro creşte retenţia cu 64%)
 Curăţarea mecanică cu ultrasunete
 Curăţarea chimică cu neofalină
 Dezinfectarea cu alcool sau apă oxigenată
 Uscarea

3. Pregătirea câmpului protetic

 Curăţarea dinţilor stâlpi cu pastă profilactică şi cupe din silicon
 Izolarea cu rulouri şi aspirator
 Dezinfectare cu apă oxigenată
 Condiţionarea bonturilor (vitale cu agenţi de mineralizaresoluţii apoase de săruri
anorganice, devitale cu acid fosforic)
 Spălare
 Uscare , dar nu desicare

4. Prepararea cimentului. Diferă în funcţie de tipul de ciment. Se face conform indicaţiilor

producătorilor, respectându-se cu stricteţe proporţiile si timpul de spatulare. Cimentul FOZ se
prepară pe o placuţă de sticla răcită amestecând cu mişcări circulare pulberea cu lichidul cu o
spatulă metalică. Cantitatea de pulbere se împarte în 4-5 părti egale înglobându-se treptat în
lichid. Se controleaza consistenţa cimentului prin ridicarea cimentului de pe placută cu spatule .
Acesta nu trebuie sa se ”rupă” la mai putin de 2 cm lungime. Timpul de utilizare este în jur de 5
minute. Cimentul policarboxilat se prepară tot pe o plăcuţă de sticlă obţănându-se o pastă mai
vâscoasă decât în cazul altor cimenturi.
Timpul de utilizare este de 2,5 minute. CIS şi GIMR se prepară pe folii de hârtie cerată cu o
spatulă de plastic. Există si capsule predozate de material mult mai uşăr de folosit. CC se
prezintă sub formă de pulbere/lichid sau pastă/pastă si se amestecă pe hârtie cerată.

5. Cimentarea propriu-zisă. Se încarcă coroanele cu ciment maxim o treime din volumul

acestora depunându-se ciment şi pe pereţii axiali ai coroanelor si se inseră pe preparaţii. În
cazul pieselor protetice mici (inlay-uri), acestea se pot vehicula în cavitatea bucală cu
instrumente speciale sau mai simplu cu batoane de gutapercă. Forţa de apăsare a coroanei nu
trebuie să fie excesivă pt a nu creea efectul de rebound.
Coroanele cimentate cu o forţă de 300 N/cm2 au fost îndepărtate mai uşor decât cele cimentate
cu o forţă de 150 N/cm2. Se verifică dacă lucrarea a intrat până la capăt punând pacientul în
intercuspidare maximă. Se poate proteja cimentul de salivă prin folosirea de folii adezive
(DryFoil). Presiunea ocluzală trebuie menţinută aproximativ până la priza cimentului.

6. Îndepărtarea excesului de ciment. In cazul FOZ si CP se asteaptă priza finală înainte de

curaţarea excesului de ciment. În cazul celorlalte cimenturi excesul se îndepărteaza puţin
înaintea prizei, deoarece după producerea acesteia devine extrem de dificil îndepărtarea
excesului de ciment. Excesul de ciment se curăţă mai întâi interproximal sub punctul de contact
cu sonda si apoi cu snurul dentar (dental floss) prevazut cu un mic nod. Apoi se curăţă
vestibular şi oral. Se curaţă cimentul şi de pe dinţii adiacenţi.

7. Controlul ocluzal. Se verifică relaţiile de ocluzie cu hartie de articulatie şi benzi Mylar.

8. Indicaţii pentru pacient. Se dă indicatia pacientului sa nu mănânce 2-3 ore. Calităţile maxime
ale cimenturilor se înregistreaza după 24 de ore de la cimentare. De aceea se indică pacientului
sa mestece cu grija, alimente moi timp de 1-2 zile după cimentare. De asemeni pacientul
trebuie să revină la cabinet dacă simte că relaţiile ocluzale nu sunt corespunzatoare sau dacă
are dureri.

312. cimentarea adezivă

Colarea sau cimentarea adezivă

Se indică pentru restaurările integral ceramice, pentru puntile adezive tip Maryland şi pentru
toate situațiile clinice în care se dorește suplimentarea menținerii dento-protetice. În cazul
puntilor Maryland cimentarea se face cu CC autopolimerizabile.
Etapele clinice pentru cimentarea unei coroane integral ceramice sunt următoarele:
 Se îndepărtează restaurarea provizorie cimentată cu un ciment fără eugenol, deoarece
acesta din urmă inhibă priza compozitelor
 Dacă este posibil se montează diga ( dacă limitele prepapaţiilor sunt subgingivale diga
nu se poate monta şi se va izola câmpul protetic cu rulouri de vată si aspirator de salivă)
 Curăţirea preparaţiei cu pastă de profilaxie şi cupe de silicon; apoi se spală şi se usucă
uşor
 Se verifică adaptarea restaurării. Se verifică marginile şi contactele proximale. Nu se
controlează ocluzal, existând riscul fracturării ceramicii.
 Se evaluează cromatica restaurării cu paste de probă, astfel încât să putem alege
nuanţa cimentului
 Se îndepărtează restaurarea, se spală 15 secunde pentru a îndepărta pasta de probă şi
se usucă . Pasta de probă se poate curăţa si cu acetonă.
 Se gravează intradosul coroanei prin badijonare timp de 5 minute cu acid fluorhidric
(9,5%), apoi se spală 20 secunde şi se usucă
 Se aplică substanţa de silanizare în interiorul restaurării, se uniformizează stratul cu jet
uşor de aer şi se plasează coroana ferită de lumină
 Se gravează preparaţia cu acid fosforic (37%) 15 secunde, se spală abundent şi se
usucă uşor
 Se aplică adezivul dentinar (bonding resin) pe preparaţie prin badijonare 15 secunde
 Se uniformizează cu jet de aer 3 secunde
 Se fotopolimerizează 20 secunde
 În cazul cimentării faţetelor se indică plasarea a 2 benzi Mylar mezial şi distal înainte de
cimentare
 Se prepară cimentul compozit 10-20 secunde şi se aplică în interiorul coroanei
 Coroanele se inseră cu blândeţe
 Se îndepărtează excesul de ciment (înainte de îndepărtarea excesului de ciment, pentru
uşurarea acestei manopere se poate fotopolimeriza foarte scurt 5 secunde – cimentul se
va întări superficial fiind apoi uşor de îndepărtat)
 Se fotopolimerizează toate suprafeţele pentru cel puţin 60 secunde /suprafaţă
menţinând coroana totodată în poziţie
 Se finisează marginile cu roţi şi discuri
 Se controlează si se adaptează ocluzal şi se lustruieşte cu gume speciale ceramice